Viorel avea de ales între a urmări cum moare un cuplu sau să se ducă să vorbească cu ultima persoană cu care voia el să vorbească. Fiindcă Florin și Simona îi aduceau aminte mult prea bine de părinții lui, se decisese să se riște cu Mia, până la urmă ea era cel puțin vie, ăia doi ziceai că-s la priveghi.

Mama lui Viorel începea să vorbească dimineața când se trezea, și încheia noaptea când se culca. Era ca televizorul, doar că nu puteai schimba canalul, râdeau elevii ei, că era și profă de fizică la liceu. Când era mic, Viorel îl compătimea pe tatăl său că trebuie să suporte atâta vorbăraie, până a crescut și și-a dat seama că muistul se ducea la muncă, apoi bea cu prieteni, colegi, oameni cu care făcea cunoștință în bar. El rata mare parte din show. Ca mecanism de apărare, pentru că deja știa toate poveștile -- rar i se întâmpla femeii ceva nou -- Viorel evada undeva în capul lui când începea prologul a ceva ce știa deja, și revenea la sfârșit, să se mire. Avea și timpi calculați.

De când plecase din țară, mai uitase din povești, din ecuațiile pe care le făcea să evite un subiect, i se mai întâmplau și mamei lui lucruri noi. Parcă nici nu mai era așa rău, că vorbeau rar. A realizat Viorel atunci că de fapt îl deranja nu cât vorbeau, ci că vorbeau despre nimicuri.

Tatăl lui Viorel era omul cunoscut că bea. In România, era totuși o performanță sa te știe vecinii de bețiv, ei tot bețivi. Tatăl lui Viorel nu avea alt talent decât ăsta, și-l perfecționa de parcă era înscris la o olimpiadă cu rușii. Nu se putea ține în casă nimic cu miros tare sau care înțepa pe gât. Spirtul sanitar era și la ei destinat urgențelor, dar de alt tip.

Când trebuia să-și aleagă facultatea de elev sărac și mediocru, Viorel nu prea știa ce voia, știa că politehnică de la mama lui, care îl vedea inginer. Și cam atât, nu era ea în măsură să decidă detaliile, ar fi treabă pentru ta-su, dar știi cum e el. Așa că Viorel l-a așteptat pe tatăl său să vină acasă, sperând să nu fie mut de beat. Că avea nevoie de o opinie, prietenii lui nu mergeau nici unul la București. Să se ducă, l-a întrebat pe omul cu care începea să semene. Unde? Că nu-i zicea niciun titlu nimic.

"Să-ți fie ție bine," l-a non-sfătuit tatăl lui. Și și-a mai pus un pahar.

Deși supărat atunci, și alegând la întâmplare, Viorel a apreciat în timp atitudinea tatălui său: nu știa nici el, deci nu se băga. Ce, el bea zilnic că era fericit? Știa el ce-s facultățile alea, că nu mai era nici una ce știa el. Viorel nu mai era sigur că ar ști el să-i explice unuia cu speranță în ochi ce facultate a făcut el și de ce. Nimic din ce știa tatăl lui nu mai exista, până și meseria lui din fabrică era degeaba, se aștepta pensia.

Era un cadou de fapt, să fii lăsat în pace. Orice făcea Viorel, dacă venea cu zâmbetul pe față la ei, părinții lui erau convinși că se descurcă, și era tot ce le trebuia. Nu prea întrebau ei cum.

La Mia era altfel, că o auzea prin perete cum vorbea cu ai ei.

Din cauză că nu a fost niciodată în Ardeal, Viorel își imagina toți tații de vârstă mijlocie de-acolo ca o mulțime de Klaus Iohanniși. Mai mici de statură și în costum popular, că erau mai țărani, însă toți cu fața lui. Dar mai ales stilul lui mutălău. Dinăia de nu erau capi, ci manageri de familie, aveau grijă să meargă totul fără discuții. Aveai o discuție, era ceva în neregulă. Și-și creșteau fetele ca gardul iedera, fără să știe că și aia, ca să se poată urca, are nevoie de ajutor la început, să înțeleagă o direcție. Și drept urmare ieșeau niște femei care habar n-aveau să se comporte cu un bărbat, că n-a vorbit nici unul prin casă cu ele. Aia era Mia.

Și maică-sa Miei, pe care Viorel o vedea pătrată și mereu într-o altă bucătărie, făcând pâine, nu știa de ce, era singura care punea întrebări. Mamă, ce de întrebări!

Da, mănânc. Niște orez. Nu, nu-s vegetariană. Mai mănânc, dar mai rar. Da, tot cu băieții ăia doi. E bine moldoveanul. Mai mult de acasă. E programator. Da, cred că face. Nu știu dacă se mai însoară. Oltean, da. Nu știu exact. Tot de acasă. Da, tot timpul. Cum sa nu existe?! Mai lucrez și eu unele zile. Te lasă, că ai laptop. Nu te verifică nimeni. Da, mamă, chiar și dacă nu văd ce faci. Așa e acum. Raisa e in Rotterdam, nu mă pot muta cu ea. E la două ore. Nu, nu-i pot propune să ne mutăm la jumătate. Pentru că ea stă acolo și eu stau aici! Nu, nimic nou. Știu de nunta Ioanei, ți-am zis că n-o cunosc. Douăzeci de ani?

Niciunul dintre părinții lui Viorel nu-l îndemnau să se însoare. Mama lui trecuse direct la visuri de nepoți, iar fratele lui -- mai mare cu zece ani, un străin pentru Viorel, pentru că plecase la liceu în București când avea el patru ani, și nu își vizita frecvent familia, deși era la o aruncătură de băț -- livrase deja doi. Viorel îi văzuse doar la botez, obligat să participe.

Pe scurt, Viorel era liber să facă ce voia mușchiul lui. Dacă le venea cu o femeie, bine, dacă nu, ei cumva erau ok: așa e Viorel, urâcios. Dintre toți, doar el avea chef de harță. Restul se ignorau.

Când se ridică Viorel, Florin aprobă, "În bucătărie, poate fumăm ceva."

Apoi sări în picioare și o ajută și pe Simona să se ridice, care era cu ochii în telefon. "Uite ce zice că i-ai zis," își trase mâna, ca electrocutată. "Că nu ne înțelegeam. Dacă nici atunci nu ne înțelegeam!"

"Cum ne înțelegeam dacă eram despărțiți?!" Florin urlă la ea, urnindu-l pe Viorel. "Că nu știu ce zisesem eu."

"Vai ce neînțeles erai, ziua unu în Amsterdam! Că ne era rău de luni de zile?!" citea ea cu voce tare.

Viorel se opri la ușa Miei, ferit de holul strâmt la capătul căruia se afla, sperând că o să o convingă să asiste la explozia Challenger-ului cu el, numa' că în loc de astronauți, era colegul lor de apartament. Floricar zburase prea aproape de soare.

Când bătu la ușă, nu auzi nimic, așa că atunci când s-a deschis, Viorel mai că s-a dat în spate. Ura când era prea aproape de el, că era pitică și se uita fix in cuibul ei de fân negru și lucios. Acu stătea o agrafă-fluture în el de ziceai că o uitase acolo. Și avea ea un fixativ, de era tot ce miroseai o zi întreagă. Când s-a plâns la Florin, ăla a râs că el n-a observat.

A fost mai rău când s-a dat în spate, că se aranjase, clar privirea cu care Simona a scos-o din competiția pentru Florin a durut. Era într-o rochie gri de bumbac, ținută sus de-o broderie. Viorel uitase de ce venise, noroc că ăia țipau în drum spre bucătărie.

"Așa făceai, Simona, mă tot testai și mi s-a luat!"

"Test?! Eu ți-am pus târfa în față?"

"Ne roagă Florin să stăm și noi, să se mai calmeze Mama Dragonilor," a zis Viorel, cu entuziasmul unui pușcăriaș la duș. Dacă tot trebuie, măcar nu fie între dușmani.

"Nu știu dacă vreau să stau cu Simona," se mișcă ea din ușă, neașteptat. Se puse jos pe scaunul ei rotativ-fotoliu, luat pe datorie de la el, că tot erau în Ikea. "Văd io."

Era trimis singur, să-l apere pe prostul de Florin, care acu' și-a găsit să renunțe, când lupta Simona. Că sigur se răzgândea el, mereu așa făcea. Nu-i putea da drumul de tot. Cumva, Viorel știu că e o lecție acolo, dar el refuza să-și ia notițe. Mai bine își rescria jurnalul dintr-a patra. Azi dimineață, Mihai mi-a dat cu scaunul în cap că l-am înjurat de mamă.

"Hai și tu, nu mă lăsa singur," încercă el cu zăhărelul, fața lui de cerșetor, scoase berile, că adusese și pentru ea. Nimic nu o făcea mai fericită decât să ajute ea pe cineva oropsit. Deja mergea, că-i zâmbea înapoi, încurajată.