În sfârșit, în siguranță: în bârlog!

Viorel a așteptat să se domolească fetele înainte să se ducă să se spele pe dinți. Parcă făcea mai tolerabilă berea care îi făcea capul greu. În pat, parcă era mai bine.

Niciun mesaj de la Mia, doar Florin făcea mișto de el, ușor de ignorat. Începu să scrie, Hai la mine, dar n-avea rost, era și Simona cu ea. Nu era ea genul să se strecoare subtil, probabil îi venea și cu Simona și cu Florin. Plus că ultima lor conversație online nu era ceva ce-și amintea sau voia să-i aducă ei aminte.

Ce-i cu prosopul ăla mov? întrebase ea.

Și el, E al meu, acuma n-am voie nici un prosop să las în baie?!

Nu i-a mai răspuns fata. De cinci luni nu s-a adăugat nimic acolo. Nici nu merita, se gândi, că așa se ataca el, din nimic. I se păruse că vai ce întrebare i se pusese, acum că o recitea era doar o întrebare, că el niciodată nu lăsa nimic în baia lor. De ce era așa supărat pe ea, atunci?

Nu prea mai se întâlniseră prin casă, de când se întorsese el din America. Și era prost în scris, că nu reieșea tonul lui glumeț. Poate că era totuși mai bine fără audio. Câteodată se surprindea și pe el de cât de supărat suna.

Abia aștepta să doarmă, se înveli mai bine. Vedea el, era misiunea de mâine: să fie mai om cu Vâlvoi, cum ar zice Florin.

I s-a părut că se deschide ușa, dar lui mereu i se părea că îi intră cineva în cameră să-l jefuiască, nu că s-ar fi găsit vreun eurocent răzleț care să nu fie lipit de Viorel personal. Banii groși erau în bancă, unde-i controla zilnic. Nu doar online, mai și suna.

Chiar se mișca ușa, iar după înălțime și păr, nu părea Florin silueta care intrase. Prea mică, prea mare părul.

Viorel credea, spera, da' nu-și imagina. Cel mai trist banc: vechi, prost si porcos, pe care-l știa de la tatăl lui, și care cumva explica tot ce făcea el cu Mia.

Stând de mai mult timp în propriul întuneric, discernea mai bine, întins pe spate cum era, cu ochii în ușă. Văzu cum movila de păr negru înainta nesigur, apoi o mână ieși din ea, prea departe de pat, să verifice unde era mobila, pipăia aerul. Doar Mia putea fi.

Se gândi el să zică ceva, îi era că iese cu căzături și spitalizare, sau mai rău: ea țâșnind afară din cameră și apoi negând că a fost ea pentru tot restul vieții, de-l făcea și pe el să se întrebe dacă chiar așa a fost sau nu cumva i s-a părut lui, din singurătate sau ceva. Se urni, să facă și el ceva, se întoarse pe-o parte, îi arăta cam pe unde e el. Nu credea vreodată c-o să ajungă să facă ecolocație cu vreo femeie.

Și-a retras mâna Liliacul dar nu a fugit, deși Viorel se încordase să fie gata să sară după ea. Blocată, mai avea doar două reacții posibile: lovit disperat de toți pereții peșterii până scapă, sau venit spre el ca molia la bec. Așa era trecută la contactele lui: M(ol)ia.

N-a rezistat Viorel, "Vii?! Sau ce faci?!"

A sunat mai aspru decât a intenționat, însă îndemnul a funcționat, Mia era genul care executa ordine bine, mai ales când nu avea idee ce să facă. S-a precipitat și a venit pe partea lui de pat, urmându-i vocea, forțându-l să se dea mai încolo, să-i facă loc să intre. Ea se tot moșmondea, mângâia plapuma, așa că a întins mâna după a ei, s-o ajute. Aia a văzut-o, că a evitat-o expert.

"Am venit să vorbim," a șoptit ea, de parcă mai erau oameni în încăpere.

Oh nu, creierul lui Viorel nu putea vorbi serios. Nici nu voia, dacă era să fie sincer. Erau atâtea lucruri mai bune de făcut, la ora aia.

"Hai că vorbim mâine," de data asta îi prinse mâna, o trăgea în pat. Simți opoziție.

"Bine," Mia își trase mâna înapoi. Începu să o ia spre ușă mai sigură pe ea, deja vedea mai bine. Viorel se ridică pe pernă.

"Pleci?!" Nu-i venea să creadă.

"Păi..."

"Bine, vorbim acum," cedă el. "Nu prea sunt în stare," recunoscu. Avea acces la cuvintele pe care voia să le folosească, dar nu le putea lega în propoziții. Va încerca, aia era. Nu-și asuma răspunderea. Neapărat să nu sune rău!

"Nu, nu! Ai dreptate," Mia se grăbea spre unica ieșire. "Nici eu nu-s prea limpede la cap."

Se opri în ușă, "Și-s și foarte obosită. Adică prea obosită să..."

Nu exista așa ceva, Viorel era convins. Doar să nu vrei.

Mia deschise ușa.

"O nu," se sperie, închizând-o la loc.

"Ce e?"

"E lumina aprinsă la mine. Simona e trează. Știe c-am plecat."

Se lipi de ușă, învinsă. Aproape că i se vedeau trăsăturile feței, o pată albă începea să i se contureze prin păr.

"Și?" Viorel nu înțelegea.

"Nu pot să dau cu ochii de ea," vocea ei gravă îl făcu atent.

Primul imbold al lui Viorel a fost să urle la ea: CUI DREACU-I PASĂ CE CREDE SIMONA?! Era fix părerea lui sinceră, nu credea că e vreo problemă să se discute mai departe. Nu era personal, toată lumea mai debita tâmpenii, trebuia doar corectată.

Dar comparativ cu, să zicem, Viorel din acea dimineață, Viorel de acum înțelesese că dacă va continua să țipe în loc să asculte, va rămâne singur în pat.

Deci a putut doar să întrebe, "Dee... ce?!" Spera că ei nu îi sunase și ei la fel de negativ cum îi sunase lui.

Se auzea râsul în vocea ei, deci nu, "Așa-s eu, mai rușinoasă. Știu că e ciudat, la cât vorbesc neîntrebată, dar nu-mi plac întrebările."

"Ție-ți place doar să le pui," Viorel parcă nu se simțea bine dacă nu era un pic rău. N-a deranjat-o, că încă stătea sprijinită de ușă. Oricât de rău a fost cu ea de-a lungul istoriei lor sinuoase, Mia nu fugea, doar mărea zoomu'. De ce zici lucrurile astea?

Ce altceva să zică?

"Hai s-o aștepți până se culcă. Cât poate să dureze? Până pleacă ăia doi, de dimineață? Avem timp tot weekendul, apoi. Liniște, pace."

N-a zis da, n-a zis nu. Nici n-o vedea la față.

"Nu-ți fac nimic," o momi.

Mia se dezlipi de ușă, și deși nu o vedea foarte bine, ar fi jurat că îi zâmbește. El, cel puțin, îi zâmbea ei.

"Promiți?" se auzi ea.

"Pe cuvânt!"

"Trebuie sa zâmbești sau ceva," se mișcă ea mai aproape. "Să-ți văd dinții, să-mi dau seama pe unde ești."

Patul era negru, cearșafurile la fel, treningul de somn la fel. Și Viorel însuși.

"Rânjesc de când ai intrat și tu tot oarbă ești."

Acum chiar râdea, nu i se mai părea lui.

Se băgă lângă el în pat, ezitantă, parcă nici ei nu-i venea să creadă, nu doar lui. Se lipi de el mult mai repede și mai ușor decât îi dăduse lui de înțeles întreaga ei ceremonie pregătitoare. Viorel începuse să-i caute gura cu a lui, însă l-a apăsat cu palma ei mică pe piept, să îl împingă.

"Ar cam trebui să zici ceva drăguț," se alintă ea. "Măcar atât."

Doamne ce greu era! Probabil l-ar fi lăsat ea și fără, însă nu voia să aibă probleme, după.

"Orice?!" Zero idei.

"Orice," a zis ea. "Doar să fie adevărat."

Tot zero idei, "Despre?!"

"De exemplu, ce ai simțit, când m-ai vazut intrând?"

"Frică?" râse el.

Nu i-a plăcut gluma, se încordase în brațele lui.

"Vrei sincer? Sau drăguț?" Viorel câștiga timp.

Se înmuiase toată a panică, "Mai mult sincer decât drăguț."

Așa că Viorel a rostit următoarele cuvinte, primele care i-au venit:

"Că de acu' încolo te trec Liliacu-n contacte!"

Frână, stop, respirație oprită. De ce a trebuit sa fie sincer?! Tocmai când se gândea cum să o dreagă, Mia suspină:

"E cel mai frumos lucru pe care mi l-a zis un bărbat vreodată!"

Nu putea sa fie.

"Liliacul e așa de frumos!" era toată emoționată, moale în brațele lui.

Viorel continuă să tacă, mergea surprinzător de bine fără să se bage el.

"Si culoarea lila! Si mirosul!" Se agita toată, "Si parca si forma, floricele mici și grupate!"

A, floarea de liliac! Nu era chiar nepotrivită comparația. Hai că era și poet.

"Și mirosul! Chiar am un parfum!" Mia îl înconjură cu tot corpul. Așa era, își aminti și el.

Ajunsă mai la îndemână, era mult mai greu pentru Viorel sa se țină de cuvânt. El încerca, dar îi umblau mâinile singure.

Pentru că ea nu-l oprea, și începea să fie cald, o asigură, "Îți dau astea jos, atâta."

L-a sărutat, așa că a luat-o ca pe un da.