Era bleagă Simona, nu prea îi mai îi păsa ce se petrecea în jur. Încă din liceu știa că așa face ea la iarbă, o evita pe la petreceri. Ei îi trebuiau chestii să o activeze.

"Adică știți voi," le explică ea, că toți din încăpere se uitau la ea. "Vreau petrecerea, poate facem două, una la București, una la Botoșani," vorbea de parcă se mărita cu Florin, dar nimeni n-a clipit, așa că a continuat, "Luna de miere iarăși o vreau, mult timp, în multe locuri. Poate o insulă exotică, ceva. Însă nu prea am chef de ce urmează. Că sunt ani de zile, și eu nu îmi pot imagina pe cineva să stea atâta timp împreună și să nu ajungă să se urască."

Tăceau toți, probabil tot produse a căsnicii de lux ca a părinților ei. Ai lui Florin erau fericiți, dar Simona nu credea că dacă s-ar fi întâlnit acum s-ar fi plăcut reciproc, nici măcar ca oameni. Nu aveau în comun decât copiii și credința că o căsnicie e pentru totdeauna.

Simona nu putea trăi așa. Pe ea trebuia să o vrei în fiecare zi, pentru că era necesar ca mariajul să fie măcar tolerabil. Se știa ea bine: ura să facă ea efort. Îi era frică să nu descopere că nu poate. Că în ciuda clarității cu care îi privea, tot ca ai ei va ajunge să trăiască.

"Cât crezi că îi ia unui om?" o întrebă Viorel, cu ale lui. "Să ajungă să urască pe cineva?"

Era ca și Simona, convins că se va întâmpla, era doar o chestiune de când. O făcu să se întoarcă să vadă ce zicea Mia, că pentru ea era întrebarea, chiar dacă el vorbea cu Simona.

"Nu știu, mie nu mi-e că ajungi să te urăști," Mia zise, calmă ca niciodată. "Ci că efectiv te plictisești."

"De aia te-ai despărțit de olandezu ăla?" Simona era cu misiunea să-l ajute pe Viorel, nu trebuia să eșueze amândoi. Până și el se blocă o secundă, apoi întoarse la Mia să vadă ce zice.

Mia nu reacționă cum făcea ea, vibrând din toate încheieturile. "Nu."

Luă o gură de bere, "Ne-am despărțit din cauza poveștii cu bunică-mea."

Florin se rânji la ea, "Nu creeed."

"Oh ba da," lăsă Mia capul pe masă.

Ceilalți trei își rânjeau peste ea. Trebuia să o convingă să le povestească. Simona le făcu cu ochiul, "Hai zi și mie, că eu nu știu."

"Nu, mersi, că n-am chef acu'," Mia nu mișcă niciun mușchi. Dacă nu ar fi vorbit, ar fi părut că doarme.

"Păi ce avea că bea bunică-ta cu relația voastră," scoase Florin cleștele. Tonul ăla înțelegător, patern. Până și Viorel era impresionat de strategie, îi făcea semne cu ambele mâini, ca un balon din ăla de reclamă, de flutură în vânt.

"Serios, nu vrei să știi," se auzi o voce timidă din adâncuri.

Nu era nimic să vrea nici unul mai mult. Și Florin, și Simona își întoarseră privirile spre ultima lor șansă: Viorel. Știa și el, se pregătea.

Își drese vocea, "Hai zi-ne, și v-arăt ce e în camera aia de v-am furat-o."

Nimerise, că s-a ridicat Mia, capul îi părea mai greu, din cauza părului mare. Avea firul gros de păr, dar ca de obicei Simona se consola că sigur așa era, peste tot.

"Dar chiar nu are sens, acuma," se uită Mia in jur, clar uitase că mai era și altcineva în camera, în afară de Viorel.

"Păi câteodată e totul bine, dar nu e de tine," Simona o îmbie. Florin, care se ținea serios, își mută ochii pe ea.

"Ce trebe să fie de tine? Trebe doar să vrei?"

"Păi vreau, Florine, dar ce nu cred e că obțin eu ce vreau. Că dacă mă duc și trec prin casă pe lângă tine, în fiecare zi, e ceva ce eu nu pot trăi," Simona fu sinceră, simțea și vocea cum o trădează. "Să ce, să te urmăresc cum umbli după femei? Să te aștept acasă? Să nu vorbim, deloc? Să nu îți pese ce cred eu, pentru că nici mie nu-mi pasă ce crezi tu?"

"Adică?" Florin făcu ochii mari, "Te-am oprit vreodată să zici chestii?! Tot ce vreau e sa zici chestii! Orice, mă jur, doar nu zâmbete false și povești care n-au legătură cu noi. Pentru că tu nu poți vorbi de noi, că nu știi ce vrei. Și sunt eu de vină, tac-tu, colegii de apartament. Oricine, numa' tu nu. Că de fapt tu nu vrei să fii cu mine, vrei doar să tacă toți, să te poți culca în liniște. Și singura persoană care se întreabă de ce ai face asta sunt eu. Restul sunt fericiți că nu-i deranjezi."

"Păi pot trăi așa -- liniștită," Simona realiză atunci. "Dar nu cu tine."

Deși ei i se părea că zice lucruri grave, Florin era entuziasmat, "Ce tot zici acolo?!" De parcă nu era nimeni cu ei. Simona ridică din umeri.

"Nu pot trăi așa, mai bine dau foc la hainele care le cumpărăm împreună! Să nu țip la cineva prin casă!" Simona era de-a dreptul rănită, deși nimic nu se întâmplase încă, "Să nu zic ce am de zis!"

Florin sări în picioare, "Păi stai! Cum adică nu poți face scandal cu mine?! Poți face când vrei, și poți țipa la mine ce vrei. Și îți garantez," se porni el, "O să ne certăm până se rezolvă problema sau până murim! O să te scot în fața blocului, după ce terminăm de urlat în sufragerie. Și dacă e să divorțăm, ne ducem urlând cu copiii de mână și facem un scandal la tribunal de nu mai vorbește nici unul cu noi, ca adult."

Viorel se băgă, "Asta garantez și eu, pentru el: exact așa o să facă!"

"Și tu tot pe margine vei fi, comentând," Florin nu avea timp de el, se uita numai la Simona. "Nu tre' să-ți fie frică, că mie-mi place să mă cert. Zi ce ai de zis."

Ce avea Simona de zis?

"Nu m-am certat niciodată cu Daan," Mia se trezi vorbind, vorbea cu Viorel, și nu și-a dat seama decât când ambii Simona și Florin s-au întors la ea, întrerupți, și ochii ei luciră a tristețe. Viorel oricum era superatent. "Și tot ne-am despărțit," îi zise lui Florin.

"Hai că nu-ți plăcea de el, saracu'," a zis Florin.

"Ei, nu-mi plăcea de el," Mia fu cam prea insultată, ceea ce îi spuse Simonei că era un pic de adevăr, acolo.

"Păi și nu-i plăcea lui de tine? Și mie mi se părea că nu," Florin devenise Sherlock. "Dar cu ăștia nu știi, că-s toți serioși."

"Mă plăcea, da," Mia se uita în sticlă. Viorel și-a dat ochii peste cap la Florin. Nu mai rezista. Simona îi zâmbi lui Florin, care luă frâiele.

"Păi și atunci?"

"E lame povestea, nu vreau să o zic acum," Mia a zis, descurajată, umerii moi și ochii blegi. Avea ochii foarte mari, comparativ cu gura, și o făceau să pară hiperactivă, de obicei, însă acu erau înjumătățiți de iarbă.

"Hai, tu," Florin o dădu pe miere, "Ce mare lucru? Că nu țin minte să fi fost ceva în neregulă cu povestea ta? Atunci când te-a chemat la ziua ei?"

"Da," Mia a zis, lovită. Apoi se uită în jur: întâi Simona, care îi zâmbi încurajator, nici măcar fals, că chiar îi păsa, apoi Florin, total înțelegător, ochii lui căprui diluați în bere, Simona știa privirea aia de Moș Martin. La Viorel nu îndrăznea ardeleanca, nici Simona nu s-ar fi riscat, era genul care era 'sincer' și zicea vreo mizerie.

"Mă chemase bunică-mea, la ziua ei. Făcea șaptezeci. Că vin vecinii, că să vin și eu. Am zis că nu. Fără vină, că așa vorbea mereu, era important să vin ca să știe ea că poate să mă convingă. Nu era ca și cum ne plăcea compania una alteia. Și îi povesteam lui Daan de ea, de cum mă ținea vara pe la ea când eram în școală, și cum era alcoolică -- sever -- încă de atunci."

Mia mai luă o gură de bere, "Și îi povesteam lui Daan. Ce am văzut, cum toată lumea bea în satul ăla. Cum era cunoscută, că umbla când se îmbăta."

"Și n-a înțeles!" zise Simona, gândindu-se la cum se transforma tatăl ei când bea.

"Ba da, chiar a înțeles. Doar că îi povesteam cum mă chemase la ziua ei cu promisiunea că-mi dă vișinată. Că îi venea cu trei zile înainte. Vezi tu, pentru ea era un motiv mai bun decât ea și compania ei. Și eu nu reușeam să pricep un lucru."