Viorel fu dat afară din camera ardelencei cu țipete, intră în baia lor fără să zică nimic, se auzi doar ușa. Florin era dezamăgit, nimic nu mergea. Opus față de el, Simona fuma cuiul pe care îl găsise pe masă, și scria pe telefon. Niciodată nu avuseseră bucătăria lor, deși vise au mai desfirat ei când mai rămânea ea pe la el și își beau cafeaua dimineața cu colegii lui de cămin, sau de apartament, sau cu familia ei. Nici nu l-a întrebat dacă vrea un fum, îl ignora complet.

Merita Florin, că dintre ei doi doar el adusese pe altcineva în patul lui. Din păcate pentru Simona, până și el știa că nu era din cauză că suferea ea de fidelitate eternă, ci că era ciudată.

Prima lor noapte împreună, Simona părea dornică de activități ilegitime, cel puțin până s-au apucat. Florin o luase destul de ușor, mergând pe tehnica lui lentă pe care și-o dezvoltase mai mult ca să nu vomite pe vreo nefericită: pipăială continuă și sărutat mult, că desface ea picioarele singură dacă vrea, și merge mai repede și mai lin, totul. Nu era Florin genul să tragă de vreo fată: el putea și să doarmă pe tine, era ok, că tot timpul erau doritoare. Cu Simona, ceva era în neregulă, parcă aștepta cam mult.

Mai rău era că era și distras continuu, că ar fi pus întrebări, dar era beat și ea era goală sub el, și deci avea treabă. Însă totuși, chiar și beat, Florin era în principal curios, și trebuia să știe, că o ținea locului și nu mai prea mișca ea, stătea cu ochii închiși, "De ce faci așa?"

L-a strâns în brațe, ea nu îi dăduse nicio haină jos, era tot în boxerii în care se urcase după ea.

"Cum fac?" a râs ea, știa să zâmbească ca o actriță porno, credea că o să îi facă un compliment, îi plăceau noii ei sâni, și că el era un fan dedicat deja, mâinile lui atinseseră fiecare centimetru pătrat, de parcă cerceta ce era nou. Mai avea un pic și le cerea autograf.

"Păi te pornești," o sărută pe umărul aproape negru, "Și când mă pornesc și eu, te lași bleagă. Și apoi când mă opresc eu, iar te pornești."

Nu era cu supărare, că lui Florin îi plăcea să o țină acolo, sub labele lui. Mai ales că părea că și ei îi place. Doar că nu prea mișca lucrurile înainte. Singura dată când a coborât pe pieptul lui, s-a ridicat singură înapoi, parcă învinsă, pe același drum, de parcă gurii ei îi era frică să nu se rătăcească. Doar îi răspundea lui la atingeri și îl ținea în brațe. Parcă și respira prea regulat.

"Sunt stresată, că mi se pare că știe toată lumea din jur," a zis ea, nu prea convinsă. Se auzi un hlizit, undeva sub ei.

"Nu mai stau mult aici," a zis Florin, decizând pe loc. Era vorba de niște căutări, însă jobul lui bun era cam recent ca să se arunce la un apartament. "Mă gândeam să mă mut cu Vitalie și Gigi, dar ăștia-s încă fără job. Lasă că găsim noi ceva ieftin."

"O lună, maxim, și avem unde," a evaluat el, optimist.

"Da," și-a îngustat la el ochii ăia verzi ca trifoiu'. "Că eu sunt gălăgioasă," i-a zâmbit ademenitor, pe Florin începea să îl cam ia somnul, însă i-a sărit, instant. A băut o gură de bere, de trezire. Simona se relaxase, avea deja ochii închiși, îl aștepta să înceapă din nou.

În ciuda oboselii, și fără să iasă el în vreun câștig în seara aia, tot a reușit să își facă de lucru cu ea până dimineața.

Răbdarea aia era de mult dusă, pentru că Simona se învățase să nu-i mai zică ce vrea, doar aștepta să se prindă el.

Viorel intră în bucătărie atât de nesigur pe el, încât Florin știu, "Ce i-ai zis, bre? Iar te-ai legat de ardeleni?"

"Nu, mă, vine. A zis că vine."

Lunganu se trânti într-un scaun pliant, testându-i designul, și bău jumătate de bere dintr-un foc, de și Simona își luă ochii de pe telefon.

"Deci dacă plânge aia în cameră, că i-ai zis tu vreo mizerie..." insistă Florin.

Viorel avu tupeul sa fie sincer șocat, "Ce mizerii îi zic io, mă?!"

Florin nu mai putea, "Nu știu bre unde le găsești, dar câteodată zici niște chestii de-ți stă mintea."

"Exagerezi. Sau ea," decise Viorel, și pe Simona o pufni râsul.

Încurajat, că era mult mai frumoasă când zâmbea, mai ales când îi dădea lui dreptate, ceea ce era din ce în ce mai rar, Florin continuă, "Hai să decidă cineva neimplicat dacă așa e sau nu. Simona," o făcu să își mute laserele pe el, schimbând intensitatea de pe 'milă' pe 'dezgust'. "Îți zic eu niște povești in care a fost Viorel domn cu Vâlvoi, și zici tu dacă mai vorbeai cu el, după. Ca femeie, că pe mine nu mă crede."

Simona încerca să rămână serioasă, însă o umfla râsul, îi sclipeau ochii cum îi plăcea lui, bucuroasă că are cu ce se juca.

"Ce povești, mă?" Viorel era îngrijorat.

"Hai," zise Simona, bucuroasă că Lunganu era incomodat, și era tot ce-i trebuia lui Florin.

INSTANȚA UNU:

Eram o dată io cu Viorel pe canapea, ne uitam la televizor. Iese ardeleanca din camera ei, mândră. Bă, da' mândră! Nu era doar că era ea ardeleancă, mai era ceva. Mă uit -- eram deja antrenat de tine, Simono -- văd că și-a cumpărat brățară. Era cam mare, dar io nu mă pricep să zic dacă era și frumoasă, că nu port brățări. Ei îi plăcea, era clar pe ea.

Și o întreb eu, ca om civilizat, "Ți-ai cumpărat brățară?"

Ea vine, toată un zâmbet, "Da," și își întinde mâna, mi-o arată, îmi povestește că nu știu ce târg, nu știu ce prietenă de-a ei le croșetează.

Ai zice că era o discuție banală, care n-avea de ce degenera. Dar era Viorel acolo.

Erau vremuri mai simple: noi pe atunci nu știam că Viorel urăște brățările. Noi credeam că se poate avea o conversație despre brățări lângă el, dar era imposibil.

"Ce, mă?!" se supără Viorel, și Simona râdea in telefon, nu voia să îl flateze pe Florin cu prea multă atenție.

"Hai că decide Simona," Florin avea completă încredere în judecătorul ales.

Și se bagă Viorel, că el nu înțelege brățările. Așa a început, că el nu vede când s-a decis omenirea că e o idee bună să atârne ceva de mână, ca talanga la vacă.

"Oh nu," Simona a râs cu râsul ei sarcastic. Viorel bea din restul sticlei, posac.

Crezi că s-a oprit Viorel? Abia începuse, deși aia își trăsese mâna. Că el înțelege, dar ca afacere. Adică normal că niște oameni deștepți au pus prețuri pe căcaturi aiurea, pe pietre care n-au valoare decât dată de om, și le vând ei fraierilor, ce nu înțelege el e cum de mai cumpără lumea? Cum de mai găsesc proști?!

Se înnegrise Vâlvoi, deja avea mâna la spate. Îi dădeau lacrimile și nu putea fugi. Parcă nici ei nu-i venea să creadă ce zici, deși te știa. S-o dus în camera ei, n-o mai ieșit trei zile.

"Hai că n-a fost chiar așa," Viorel parcă nici zvâc nu mai avea. Era îngrijorător.

"Ce-ai fi făcut tu, Simono, în locul ei?" o întrerupse Florin din ceea ce părea un chat foarte activ.

Simona nici nu-și ridică ochii din telefon, "Nu mi-aș mai fi revenit niciodată."

"Dacă chiar îți păsa ce crede el," o momi Florin, știa cum.

"M-aș fi simțit ca ultima cretină."

Florin zâmbi demonstrativ la Viorel, era parcă un nor deasupra Lunganului, se uita în sticla goală. Victoria lui fu scurtă, că Simona adăugă, "Cam cum m-am simțit când am aflat de Raisa."

Tăcerea care se așternu fu atât de lungă încât se sacrifică Viorel, "Și zi, mă, alt caz." Își luă o bere din frigider, îi puse și lui Florin una în față, "Zi, că eu chiar nu-mi dau seama. Luminează-mă," a ciocnit cu sticla lui de cele de pe masă, în semn că o să înceapă să bea.

Dură să își găsească Florin cuvintele, era lovit mortal. Simona se întorsese în telefon, dar știa că e atentă.

INSTANȚA DOI:

Asta e mai generală, că se întâmpla de fiecare dată când venea ea de la servici, terminată toată, abia sufla. Toată lumea o lăuda, ea că vai nu se descurcă. O știi cum făcea, că sigur ai avut una de-asta în clasă. Și venea, și Viorel al nostru ieșea și el din bârlog, coincidență, fix atunci! Că nici nu știai că e in casă, în rest. Și în bucătărie, asta se plângea de job, el acolo să se bage în seamă, eu întâmplător îmi luam o bere. Se vedea pe el că încearcă, asculta ce zice, aia toată flatată de interesul lui. Era, cum sa zic io, momentul prielnic să fie el suav.