Iar se-nsura Florin, dar Viorel de data asta era fericit. Reușise! Planul lui, misiunea lui, era un succes.

Unise și povestea cu Mia, ca un geniu ce era! Era și timpul să-i folosească pe ăia doi unul împotriva altuia.

Nu doar că reușise să-l împace pe Florin, dar se și autoîncurajase cu succes.

Păi ce era așa grav, de nu se putea rezolva? Vorbea el cu ardeleanca, îi explica în cuvinte de om normal, doar nici ea nu era chiar nebună. Să vadă ce voia și ea. Obținuse timp până la turneu, putea întoarce orice situație.

Misiunea lui curentă deveni să facă tot posibilul să o convingă că nu era chiar cea mai proastă idee să fie ei doi împreună. Cât mai rău putea să fie? Măcar știau o treabă!

Florin dormea pe el, îi ieșea burta de sub tricoul rărit.

"Bă," îl trezi. "Ai costum la tine? Așa te duci?"

Florin se aranjă, dar tot de casă părea îmbrăcat, avea pantaloni de trening cu dungi laterale pe el.

Când au intrat în București, a cedat moldoveanul, "Poate găsim ceva în mall."

Viorel nu credea, știa că sunt cam înalți ei doi să nimerească așa din scurt.

Se dovedi că Florin era norocos de fel: nu găsise nimic, însă își găsise Viorel ceva prea larg.

"Aaaa, ăsta cred că-mi vine mie!"

L-a cumpărat, Viorel a rămas la tricou.

S-a simțit și mai prost când a văzut, în fața stării civile, că și fetele se aranjaseră.

Simona s-a luminat toată să-l vadă pe Florin, îi pipăia costumul cafeniu încă de dinainte să ajungă să se lipească toată de el.

"Vai ce frumos ești!" Era mândră, sclipea toată.

Singurul motiv pentru care Viorel urmărea reuniunea cuplului era că pe undeva prin spatele lor se ascundea Mia, care era în roz, cu ciorapi la fel de negri ca părul, aură mare în jurul ei.

Poate trebuia să fi pus și el ceva pe el, dar era târziu, se îmbățoșă. Ea simți, că părea că trage să vină spre el și s-a oprit.

Viorel era în misiune. S-a dus el la ea.

"Na că nu credeai că mă vezi așa curând!" Era fix ce gândea.

Mia parcă își lua culoare de la rochie, "Hai să trecem de nunta asta."

Era emoționată, ziceai că se mărită ea.  A urmat cuplul înăuntru, mergea nesigur deși avea balerini.

Trebuia să fie greu să-ți pese așa tare ce cred alții. Mereu în apărare. Îi trebuia obraz mai gros Miei, dacă voia să facă ceva pe lume. Păi lui să-i pese așa tare, nu mai ieșea din casă. Doar de părerea ei, și deja era prea greu pentru el. Dacă așa ar fi văzut pe toată lumea, ar fi fost de nesuportat. Și ea așa trăia, zi de zi.

Se grăbi să o prindă, se așeză lângă ea pe unul din scaunele de pe hol. Florin și Simona, siamezi în picioare, urmau să intre.

"Hai că am trăit s-o vedem și pe asta," Viorel insista s-o facă pe Mia să vorbească cu el. "Ai văzut că m-am descurcat?"

"Literalmente lui Florin îi poți zice orice, și el doar ce vrea el aude," Mia era cu nasul pe sus.

"Da, da' gândește-te câte puteam să zic, contra!

A râs și ea, "Tot ce voia el auzea!"

Atunci Viorel observă, că se întorsese de tot spre el, că avea mov prin păr, se strădui să nu zică nimic, că era mai bine decât vreo prostie, însă ea observă unde se uita, și nu-l scuti.

"Să nu zici vreo mizerie!"

"Dar de ce ai presupus direct că o să zic o mizerie?!"

"Haideți bă, că intrăm, îi opri Florin. Vorbiți, după."

A fost chin, toată ceremonia. Florin serios, ca niciodată. Simona toată un zâmbet. Erau atenți de parcă conta ce zicea ofițerul ăla. Nu se schimba nimic.

Tot de muncă aveau.

Lângă Viorel, vibrând ca libelula, Mia. Îl stresa cât de mult participa.

Simona a semnat prima, glumind că ea ne-a mai scris de mână de ani de zile. Florin, și el, "Deci aici pun X?"

Au ieșit aceiași patru oameni, din clădire. Trei, că iar erau cusuți între ei Simona și Florin.

"E timpul să-mi cunoașteți familia!" Simona îi îmbia spre o mașină.

"Stai, venim și noi?" Viorel îi anunțase pe ai lui că e in Romania și trece pe la ei. Murea maică-sa, să nu apară.

"Dacă vreți, eu m-aș bucura!" Simona intră în spatele mașinii. Florin, cu ea, Mia, de partea cealaltă. S-a băgat și Viorel, în față.

"Mă duceam pe-acasă, dar nu mă grăbesc."

S-au dus undeva în afara Bucureștiului, într-un cartier nou de lanțuri de vile în diverse stadii de construcție. Unde locuia familia Ionescu, era măcar asfaltată strada.

Vila era destul de subțire, însă înaltă, ascuțită, camera Simonei era la mansardă, le-a arătat perdeluțele ei cu auriu, de jos.

Tot felul de oameni pe la poartă, unii dormeau în mașini trase pe dreapta. In maiouri, unii munceau la un puț în curte, vânzoleală pe ușa de la casă, lăsată deschisă.

Nimeni nu părea să aibă treabă cu ei, Simona i-a condus până în sufrageria pustie. Avea un perete întreg care era doar geam, și dădea în curtea din spate. Era altă viață acolo, flori, copaci. In rest, mobilă de decorator, parcă toată sufrageria fusese transplantată dintr-o revistă.

"Luați loc, simțiți-vă ca acasă. Tata e în biroul lui," Simona l-a îndemnat pe Florin. Vorbea cu o menajeră care îi urmărea, încercând să nu-i deranjeze.

Aparent aveau loc discuții. Ce bine de Viorel, el n-avea părinți de impresionat. Doar pe Mia, care se așeză pe un fotoliu, singură. S-a dus lângă ea, pe canapea. Nu era chiar contra, nici ea nu se simțea bine între străini, s-a tras spre el.

"Mă duc eu prima," Simona îl sărută pe Florin pe obraz.

Ăla zâmbi, fericit să mai scape. Se trânti pe canapea lângă Viorel.

"Voi doi cum mai sunteți? În ce fază? E el supărat pe tine, tu pe el?" slavă Domnului, vorbea cu Mia. "Mai vă vorbiți?"

Mia se încruntă la el. Îl evita pe Viorel.

"Suntem okay," a zis, sfârșită.

"Ne reîmprietenim," Viorel glumi, să se scoată din groapă.

Florin știu, "Ce-a făcut iară?" o întrebă tot pe ea, aruncând țărână peste Viorel.

Însă asta era și el curios să afle, așa că nu s-a băgat.

"Chiar nimic," s-a ridicat Mia subit. "Face ce face de obicei, eu sunt aia nebună. Unde e baia aici?"

Florin îi arătă un hol, și ea practic fugi ca de incendiu pe ușa indicată.

"Bine lucrat," Florin acum avea o singură țintă. Nu azi, satană.

Sări Viorel în picioare, o luă după Mia. Florin păru că vrea să zică ceva, dar îl lăsă. Clar avea probleme mai mari, se uita la poza mare de pe perete: Simona la vreo zece ani, zâmbea cu un delfin în brațe, la marginea unei piscine din străinătate. În jurul pozei erau zeci de altele, mai mici, toate cu Simona, sau cu ea și tatăl ei, un bărbat corpolent, cu mustață din ce in ce mai albă pe măsură ce Simona creștea lângă el.

Holul era lung, orice ușă putea fi de la baie. S-a dus în capătul cel mai îndepărtat. Auzea apa de la o chiuvetă de după ușa din stânga.

A așteptat el, se tot uita pe pereții goi. S-a deschis ușa, Mia era pe telefon, "Yes, we'll see then."

S-a speriat când a dat de el, să-i cadă telefonul. Mai ales când Viorel a întrebat, incapabil să se oprească, "Cu cine vorbeai?"

"Acum mă urmărești?!"

"Voiam să te prind singură," iar era prea sincer.

"Ca să ce?!"

Bună întrebare. Că până acum era să o facă să vorbească cu el.

"Păi pare că nu poți sta în aceeași încăpere cu mine și aș vrea să știu de ce. Că dacă e ceva ce fac eu, pot să nu mai fac!"

"Sunt eu nebună," a zis ea, se uita undeva în pieptul lui, "Aș fi vrut să am timp să mă gândesc."

La ce?!

Viorel n-a găsit răspunsul de unul singur.

"La ce?!"

"Tu te mai vezi locuind cu mine?" îl surprinse ea.

Adevărul era că doar cu ea se vedea Viorel locuind. Sau cu ea și Florin, dar nu considera că împărțea cu ăla câte împărțea cu Mia. Nu credea că l-ar fi suportat nimeni altcineva așa de bine.

"Tu nu mai vezi cum, sau ce?" realiză el. Se sufoca doar gândindu-se.

"Cred că ne-am certa toată ziua."

"Și înainte ne certam!" logica lui nu-l ajuta.

Se uita la el, parcă îl ruga din ochi să o lase. Înainte de ce?

Mai era doar un singur lucru de încercat.