Viorel înnebunise de tot, ochii lui întunecați o ardeau pe toată pielea. Mia vru să se dea în spate, dar ori intra la loc în baie, ori se trăgea în zid. A fost o alegere nefericită să nu pună ușa băii între ei. Mai să cadă peste ficusul de lângă ea, se înghesui și mai la colț.

Când Viorel a făcut un nou pas spre ea, nu se mai putea evada decât prin el, prin perete, sau dărâmând ghiveciul. Nici nu prea voia Mia să scape, că de aia tot fugise de el până atunci: știa că dacă rămân singuri, încearcă ceva. Nici nu-și imagina ce! Și era sigură că o să meargă.

Simona ieși dintr-o dată pe undeva pe la mijlocul culoarului, nici nu-i văzu, trecu direct în sufragerie. Înlemnise Mia lângă Viorel, stană de piatră și el. Holul nu avea lumină naturală directă, noroc că era miezul zilei și nimeni nu aprindea becul, din principiu. Razele care reușeau să pătrundă se cerneau tot mai gri, către capăt.

"Vrea să vorbească și cu tine," vocea Simonei se auzi amuzată din sufragerie, spre deosebire de Florin care era speriat:

"Gata, e rândul meu la ghilotină? Ce ți-a zis?"

"Nu i-am permis să se întindă la vorbă. A luat-o mai bine decât mă așteptam," Simona termină propoziția cu un sunet de ventuză pe undeva pe el.

"Se păstrează pentru mine," vocea înveselită a lui Florin se apropia de ușă.

"Dar unde sunt ăia doi?!"

Florin ieși, "Pe-aicea, se tot miros pe sub coadă!

Intrat pe hol, nici el nu s-a uitat în dreapta sau stânga, a intrat direct pe rama de lemn masiv care ducea în biroul sentinței, preocupat.

Mia încă se uita la ușa care s-a închis în urma lui Florin, când Viorel s-a întors către ea. Nu mai scăpa, dar măcar putea respira din nou.

"Te dai?!" a țipat în șoaptă la el. Știa că e roșie, din cauza a ce zisese Florin, mai ales că gluma îl distrase și pe Viorel, care a rânjit, îl văzuse cu coada ochiului. Era serios acum, din nou, a făcut un pas înapoi.

"Mă jur că nu știu ce-am făcut așa grav."

Tot nu era loc de evadare, că putea întinde mâna aia lungă după ea.

El continua, complet mistificat, "Îmi pare rău că m-am legat de Daan!" Uimitor cum vocea lui nu conținea nici urmă de părere de rău. "Și că... am zis ce-am zis. Știi tu," a dat din mână. Acolo măcar părea mai sincer.

"Ai mai zis asta."

"Nu mai știu ce să mai zic."

A fost greșit să-l aducă la această concluzie, pentru că următoarea -- în ordine logică, după că nu mai era nimic de zis -- era că trebuie făcut ceva.

Viorel acționă, deci, ca mașinăria care era. Se aruncă pe ea parcă împins de-un arc. O lipi complet de perete. Nici n-apucă ea să zică ceva, că-l auzi cu tupeul lui, "Hai să fii tu cuminte!"

Cuvinte magice, că s-a înmuiat Mia de tot.

Zece minute mai târziu, intră în sufragerie la Simona, care nu era mirată.

"Credeam că ați plecat. Lunganul unde e?"

"La baie." Îi suna sec până și ei.

Se uita Simona de pe canapea, dar poate nu-și dădea chiar seama de pe chipul omului, așa că Mia o lăsă, își număra pașii.

"Florin e cu inchiziția. Acu e parte din familie, e gata politețea," își făcea griji Simona pentru... soțul ei. Părea nepotrivit să se referea cineva așa la relația lor, ei tot tâmpiții de azi dimineață erau.

Mia se așeză și ea pe canapea.

"Cu voi ce e?" un ochi verde ca urzica crescu mai mare ca celălalt, parcă multiplicându-se frunzele cu cât te uitai mai mult în ei. Un tufiș în care te vedeai căzând și regretând.

Ce să-i mai povestească și Simonei?

Că n-a știut ce să-i zică lui Viorel, și nici el ei, că ei comunică mai bine, altfel? Și că nu pot fi lăsați singuri nici cinci minute?!

Mai grav era că a reușit să-l surprindă ea pe el.

El atacase primul, și era drept că îi era și ei dor, așa că s-a lăsat sărutată, și-a pus mâinile în jurul lui. Participa entuziasmată.

În tot acest timp, și anume încă din prima secundă de când a atins-o, el mai lucra cu râvnă și la găsirea unei căi de acces pe sub hainele ei. Dacă ar fi fost mai atent pe parcursul conviețuirii lor împreună, ar fi știut că e o sarcină imposibilă. Mia avea nu doar o rochie pe ea, avea trei, că una era prea decoltată, una prea scurtă, și cealaltă îi plăcea dar parcă era frig și era prea subțire, mergea pe dedesubt. Așa era ea: fustă peste fustă, peste colanți, peste boxeri. Șapte straturi sus, că avea și pulovăr, și eșarfă. Sutien, maiou. Decojeai, și tot mai era, și oricum nu-l lăsa să dea ceva jos, de tot, că erau pe hol.

"Stai că poate vine cineva," a reușit ea să respire.

"Da' de ce ai atâtea haine pe tine?!" parcă nici nu era vocea lui.

Mia a răspuns prin a se apleca și a-și da singură colanții jos, sub sprâncenele lui ridicate. O țintui la loc de zid, înainte să apuce să se ridice de tot. Ea protestă prin a-și încolăci picioarele în jurul lui.

Asta l-a oprit, greu pe ea, "Stai, nu aici."

O izbi că el nu se așteptase să meargă așa repede. Nu tăbărâse pe ea să facă sex pe holul unei case străine, cu ușa deschisă la Simona și tatăl Simonei ținând morală, dincolo de-o ușă neagră. Dacă ieșea Florin, scotea telefonul să filmeze!

Contrar acestei teorii și a propriilor lui cuvinte, Viorel își umbla undeva la curea și Mia nu mai avea mult timp. Încă se gândea dacă aveau suficient timp.

"Da, nu aici," s-a împins de perete să se sprijine să-l împingă pe Viorel înapoi, dar nu fu necesar, că o lăsă să-și aducă înapoi picioarele pe podea. Nu pleca de pe ea, se gândea intens.

Mia s-a tot gândit, în secundele alea cât respirau amândoi în tăcere, să-l oprească să-i vină vreo idee, l-a lăsat să vadă cu ce vine. A regretat doar când l-a simțit încordat de-un gând.

Îl blocaseră pe el fustele, dar acum piciorul era gol și se putea ghida.

Mia oftă cu ochii închiși.

"Stați la prânz? Vine și mama, ăla show!" Simona nu ceru explicații suplimentare, văzând că Mia retrăia ceva, dar și pentru că se auzise mișcare pe hol.

Viorel intră în cameră, se așeză calm în fotoliu.

"Io nu cred că pot sta mult, tre' să ajung și prin Craiova."

Mia, normal, nu era invitată. Nu că s-ar fi dus, neapărat, dar măcar să-i fi zis separat. El tot singur pe lume se simțea, nu avea vreo treabă cu ce făcea ea.

Și ea nu-și dorea nimic mai tare decât să vadă cu ochii ei de unde a ieșit el așa orfan! Cumva fața Miei a comunicat asta, că se trezi acuzată, "Să nu-mi spui că vrei să vii!"

"Nuu," era clar că da. Simona se uita cu milă, începuse să se ridice subtil.

"Ar fi fost ceva," râdea el, complet paralel, "Nici eu nu vreau să mă duc!"

"Poate doar dacă vrei să vin cu tine, să te susțin moral," îndrăzni Mia, văzând că nu era un subiect interzis. Ei i-ar fi plăcut să vină cineva cu ea acasă. Cu orice bărbat venea, părinții ei răsuflau ușurați și încercau sa nu-l sperie, nici nu conta că era coleg de grupă și-atât.

Asta îl opri să se gândească.

"E complicat, or să pună întrebări," a zis el într-un final. "Parcă e ciudat să vin cu colega de apartament."

Era unica problemă pe care o vedea, în sinceritatea lui. Tot nu erau nimic, în mintea lui, și nici măcar nu i se părea necesar să ascundă asta, că erau de acord.

"Atunci du-te singur!" se supără Mia.

Simona se grăbi să-i lase, "Veniți în sala de mese când e."

Deși ardea să fugă și ea, Mia așteptă cu Viorel să rămână singuri.

"Acu' ce ai?" fu întrebată. S-a întors la ea de parcă bâzâia să-i atragă atenția. Mia se forța să nu-l privească.

De ce era așa nebună?

"Câteva ore durează, oricum," a continuat, lăsat să se descurce singur cu muțenia ei. "Și mă-ntorc la hotel."

Mia tot nu zicea nimic, mai mult de rușine că nu se putea exprima, îl simți cum se trage spre ea, "Ne vedem acolo, după."

Avea dreptate, unde să mai vină și ea? Mia întinse mâna spre a lui, rămasă uitată la jumătatea drumului.

Florin intră lent, nesigur, ceea ce nu îi era în caracter. Parcă îi văzu doar după ce a intrat cu totul pe ușă.

Mai îngrijorător, Viorel observă și el că era ceva în neregulă, "Ce-i, mă?"

"Nimic, căcaturi de-ale lui. Haideți la masă, cică vine Mama Dragonilor și am nevoie de întăriri."

Era așa de grav că nici măcar n-a comentat că și-a găsit colegii apartament ținându-se de mână.