Viorel se pregătea să iasă în oraș. Era Cluj, dar whatever, tot oraș era.

Era cazat la un hotel mai ieftin în centru, se pusese lângă FloMona intenționat, ca să știe unde sunt. Să stea cu ochii pe dușman. Știa să se ferească mai bine, dacă știa unde sunt. Clujul era mic, nu voia să dea de ei prin oraș. În afară de în ziua precedentă, la restaurant, îi ieșise.

Îl suna toată lumea, de la familie la colegii de apartament la străine de pe net. Ștergea apelurile pierdute, se ocupa el mai încolo.

Cu o zi înainte să se vadă cu singura tipă de pe Tinder suficient de tupeistă să treacă de gardul lui de miserupism, primi un apel neașteptat.

A văzut numele, și s-a speriat. Niciodată nu-l suna fratele lui.

"Da," a răspuns el.

"A, deci ești viu. M-a sunat Lumi, cică nu dă de tine."

Lumi era mama lor. Viorel nu-l mai auzise pe Vali vorbind de cel puțin doi ani, așa că îi suna și lui ciudat.

"Îi sun io," a dat Viorel răspunsul standard.

"Da, da, știi cum fac," încheia Vali.

Tăcere.

"Bine, am vrut sa văd că ești viu."

"Viu, da."

"Bun!"

Urma să închidă, așa că Viorel întrebă, "Și ce mai face Cristina? Copiii?"

Pauză.

"Cristina, bine. Copiii sunt la ea weekendul ăsta. Și ei tot bine."

Divorțaseră?

"Cum adică la ea? V-ați despărțit?"

"Da, cam anu' trecut."

Era bizar ce voce egală avea, ziceai că vorbeau de ce se mai întâmplă în lume.

"Păi și bătrânii știu? Că n-au zis nimic când am fost pe la ei."

"Nu v-am mai zis, am zis că le zic când e gata de tot, și a tot trecut timpul și n-am mai ajuns. Nu e secret sau ceva, le poți zice și tu."

"A, ok. Și unde stai?"

"Stau singur, undeva pe aproape de fostul apartament. A rămas la Cristina. Nu e rău, m-am obișnuit."

"Aha," Viorel nu știa ce să mai zică.

"Hai c-ai avut dreptate," râse dintr-o dată Vali în telefon.

"Eu?!"

"Când am adus-o pe Cristina, atunci când am anunțat că ne căsătorim. Mai știi ce ai zis?"

Știa Viorel, însă nu-și imaginase că-l ținuse fratele lui minte. Avea 17 ani!

Cristina mai venise pe la ei, era de dintotdeauna cu fratele lui. Însă într-o zi, a adus-o să anunțe că se căsătoreau. Mama lor a pregătit masa, tatăl lor -- atunci ceva mai vioi -- reușise să nu fie chiar papuc de beat. Vali și Cristina vorbeau de cum se mută din Craiova.

Poate din cauză că tatăl lor tăcea, și mama lor intrase în modul de gazdă, deci era superpoliticoasă, deși el știa cum sunt ambii părinți de fapt, Viorel a fost cel mai supărat de faptul că i se muta fratele. Nu mai stătea cu ei de mult, dar aducea rufe, venea duminica la prânz, șantajat de Lumi.

Pe scurt, prânzul complet politicos la care asista îl supăra pe Viorel de undeva dinăuntru. Era mic, nu știa de ce, dar îl durea că el mai avea un an de stat până scăpa de părinți.

Așa că atunci când Vali a glumit, după ce Cristina îl tot bătea la cap că să mănânce tot, că uite cât gătise mama lui, "Uite-o cum face, știe că se mărită. Dacă ar face așa și acasă și nu doar să impresioneze pe alții! Acasă nu-i pasă nimănui dacă mănânc," ceva s-a rupt în interiorul lui.

Mai ales că au râs toți, până și alcoolicul.

Vali și Cristina locuiau de ani de zile împreună, și viitoarea -- pe atunci -- soție a fratelui lui Viorel era o fată cicălitoare și în general preocupată să-l mulțumească pe el și pe familia lui, dar fără a fi atentă la ce făcea Vali. Așa i se părea lui Viorel, că era cam simplă și proastă. Asta zicea și Vali, când nu era de față. Ce să faci, femeile!

Așa că atunci când a venit gluma numărul doi, că acu i-am luat inel, nu mai ascultă, Viorel a fost sincer, deși cam pornit:

"Auzi, dacă nu vrei să te însori, mai bine nu o faci. Decât să te însori și apoi să te plângi toată viața."

De față cu toată lumea.

S-au uitat toți la el de parcă era nebun. Mai rău, oamenii care se plângeau de zeci de ani că ce rău le e împreună, părinții lui, erau șocați de ce vorbește fiul lor ăla ciudat.

Nu i s-a părut că a zis mare lucru, atunci, mai ales că toți l-au tratat ca pe adolescentul rebel care se bagă în seamă.

Vali îl aduse înapoi în camera de hotel din Cluj, "Te-a citat Cristina în toate certurile, inclusiv la divorț!"

Viorel n-a știut decât să zică, "Nu voiam să am dreptate."

Râdea Vali, "Da, da, știu. Lasă că nu e rău. Unii suntem făcuți să stăm singuri."

Era rândul lui Viorel să nu știe ce să zică.

"Am înțeles că ai venit cu una acasă?!" Vali îl trezi. Mai rău era cât de surprins suna.

"Tre'să închid. Vorbim!" a întrerupt Viorel conversația.

A trebuit să sune și acasă. Mama lui nu era isterică, cum se aștepta.

"În sfârșit! Nu suni și tu să zici că ești bine." Vocea era dojenitoare, spre nervoasă. Ar fi țipat la el, dar o aștepta și mai mult timp fără să o sune.

"Sunt bine, la Cluj. Plec mâine în Amsterdam. Vă sun când ajung." Sau le dădea mesaj.

"Poate treci și pe acasă, că ți-am găsit încărcătorul."

"Încărcătorul meu e la Amsterdam."

"Am găsit unul prin casă, și nu e al meu și nici al lui Traian. Poate merge la al tău!"

"Eu am telefon mai nou. N-o să meargă orice încărcător ai găsit tu prin casă!"

"N-ai de unde știi. Că poate a rămas de pe la Valentin. Poate treci și e bun."

N-avea sens să insiste Viorel. Mama lui acum îi rezolva problema cu încărcătorul.

"Nu mai trec, văd data viitoare."

"Dar nu mai stai un an!" Mama lui băgase lacrimi în voce.

"Nu," Viorel o asigură, nu foarte convins că nu mințea. Îi veni o idee, "Dă-mi-l pe tata la telefon."

"Dar ce vrei sa vorbești cu el?!" Niciodată nu-l ceruse la telefon.

"Hai că am ceva să-i zic."

"Traiane, vrea sa vorbească cu tine..."

"Ce vrea?!"

"Nu știu, te-a cerut la telefon. Hai odată!"

Șoapte, discuții pe fundal. Într-un final, vocea de alcolist fumător, "Mdeah."

Viorel avea multe de zis, a reușit doar, "Vroiam doar să-ți zic că ești un muist!"

A închis telefonul, l-a aruncat pe pat. A stat cinci minute, nu se simțea mai bine.

Dacă își lua telefonul, știa unde ajunge. În galeria foto.

Când s-a trezit lângă Mia, acasă la ea, în patul ăla înghesuit, Viorel n-a mai putut să adoarmă la loc. Ea era trasă pe-o parte, dormea în cea mai imposibilă poziție, cumva pe dunga de la margine, mai să cadă, a tras-o spre el. Se tot lumina camera de la un ecran de telefon care primea notificări, în tandem cu un concert de cocoși, undeva sub geam. Viorel își luă telefonul, însă nu al lui făcea așa.

L-a luat pe al Miei.

Viorel niciodată n-ar fi citit mesajele altcuiva, însă Mia nu avea nicio setare de privacy și îi apăreau notificările direct pe ecran. Era fair game să le citești, în mintea lui, mai ales când a văzut de la cine erau. Însă tot el a realizat într-o milisecundă că dacă dispare notificarea, și el dă slide să citească tot, e imoral. Așa că a făcut o poză cu telefonul lui, să apuce să citească.

Era complet corect, cine a pus-o să primească mesaje publice de la Daan? Măcar să se ascundă mai bine.

Din păcate, acum Viorel deținea o poză, și n-o putea nici privi, nici șterge. Stătea acolo. Nici nu o putea ignora, așa că și-a strâns lucrurile, a sărit poarta, și a fugit la Cluj.

Măcar avea întâlnire cu o roșcată, a doua zi, vedea el cum face. Poate nu era chiar fata din poze, dar oricum nu conta. Ce conta era să fie disponibilă.

La terasa preferată a cuceririi lui de pe Tinder, se trezi cu Florin la costum, mirosind a parfum, părul ăla care fâlfâia ca o flacără de lumânare era ținut jos de un piaptăn.

Urma o predică, și nu futut, pentru Viorel. Se irită. Fusese ademenit.

"Apreciez efortul," îi zise lui Florin când acesta se așeză. "Îți stă bine la costum, dar tu ești însurat și eu nu-s pe invers!"

"Nici tu nu arăți rău, văd că ai planuri mari, azi!"

Se uita la Viorel de parcă trebuia sa îi fie rușine de ce face, că n-are motiv întemeiat.

Însă el avea pe telefon, alb pe albastru:

Daan: Sibiu is booked for next year, so we're officially doing this!

Ce?!

Daan: we'll see that castle you love so much! Wink.

Wink?!

Daan: can't wait!

Olandezul avusese tot timpul mână mai bună decât Viorel. Era timpul de fold.