___________________________________________

◇《  MACUL CU SPINI  》◇

___________________________________________

  Reprezentația lui Callahan nu o luă așa ușor prin surprindere pe Zeya. Ochii acesteia scăpărând a furie ș hotărâre, în timp ce pumnii îi avea încleștați până în carne. Nu doar bărbatul îi producea acea stare de nervi, ci și Inola. Prezența ei printre pasageri aducea, în general, agitație și vești rele.

  Atunci când îi strigă pe ghinioniștii ce au să înfrunte creaturile din afara trenului, pe chip i se putea citi satisfacția. Și asta nu doar prin zâmbetul perfect, ci și prin timbrul vocii.

  Doar că zâmbetul îi lipsea de pe chip în acel moment. Ochii negri și goi priveau dincolo de pasagerii adunați laolaltă în vagon și pereții de fier ce-i împrejmuiau. Nu clipea, iar brațele și le ținea libere pe lângă talie.

   Kay începu să se foiască pe lângă Zeya, atunci când Callahan se apropie să își ia cuțitul. Chiar dacă grupul de smintiți nu-l însoțea, bărbatul reușea să emane spaimă și supunere celor din jur. Statura masivă și ochii de un albastru electrizant reușeau să-i ofere acest aer superior. Plus faptul că era printre puținii din tren care puteau folosi o armă așa cum trebuie și să supraviețuiască încercărilor din destinații.

    — După ce trenul va fi pus în mișcare, toate armele vor fi colectate, continuă Inola discuția, stârnind un val de dezaproburi.

    — Și noi cu ce ne vom mai apăra? întrebă un pasager.

    — Armele vă vor fi înmânate când sunteți aleși să călătoriți prin destinații. În interiorul trenului nu mai aveți voie să le aveți în posesie.

    — Și dacă suntem atacați din nou? se auzi vocea lui Jrune.

    — Aici intervenim eu și grupul meu, răspunse încrezător Callahan. Doar noi vom avea acces la ele și tot noi vom asigura siguranța în interiorul trenului.

    — Asta e desconsiderare! obiectă Zeya.

  Jrune îi prinse blând brațul, îndemând-o să stea locului. Dar asta nu o putu opri pe femeie să vorbească în continuare.

    — Oricine se află la conducerea acestui tren face o mare greșeală!

   — Și cui ar trebui să lăsăm mai exact aceste arme în grijă? îi vorbi în batjocoră Callahan. Cumva acestor copii de lângă tine sau tipului leșinat de pe scaun.

    — Cuiva care să nu reprezinte un pericol pentru pasageri.

    — Deci faci referire la tine.

    — Nu am zis de mine.

    — Atunci, cui? nimeni din acest vagon nu poate să folosească o armă cum trebuie!

    — Putem învăța, vorbi Jrune.

  O parte din pasageri au aprobat de cap la vorbele bărbatului de culoare. Alții au preferat să rămână neutri și să aștepte finalul discuției. Nu că nimeni nu ar fi știut care este acesta de fapt.

    — Asta după ce risipiți toate gloanțele.

    — Ne subestimezi cam mult, nu crezi?

  Callahan își ridică intrigat o sprânceană în direcția femeii. Cuvintele ei i-au stârnit mai mult curiozitatea decât furia. Și nu oricine reușea să facă acest lucru.

     — Ce mai exact propui? o întrebă Inola de această dată.

     — O armă pe cameră.

     — Doar una? se miră cineva din spate.

     — Așa avem toți șanse egale în cazul unui atac în tren.

   Pasagerii începură să șușotească surprinși. Niciuna dintre idei nu părea să le surâdă prea mult. Să aibă o singură armă pe cameră nu era un lucru rău, dar nici bun. În timp ce ideea de a sta fără vreo armă la îndemână nu îi încânta prea mult și nici gândul ca o anumită gamă de persoane din tren să le aibă în posesie.

  Zeya nu știa sigur dacă să mai vorbească sau să tacă din gură. Își spusese cu voce tare punctul de vedere asupra situației, dar decizia nu depindea de ea, ci de Inola. Iar asta o îngrijora. Femeia nu scosese prea multe vorbe de când venise în vagon și nici nu părea să-i surâdă situația în care trenul se afla.

     — Decizia rămâne neschimbată, sparse vocea Inolei atmosfera tensionată din jur.

     — Dar...

     — Încep să cred că nu ești la fel de inteligentă pe cât credeam.

  Zeya se încruntă.

    — Ești doar o pramatie de om care se crede eroina dreptății. Nici nu e de mirare că toți care te-au susținut au sfârșit regretând că te-au cunoscut.

  Un sentiment sufocant încolți în mod neașteptat în pieptul roșcatei. Își simțea plămânii grei și inima bătând mai repede decât în mod normal. Când Inola îi întoarse un zâmbet răutăcios, Zeya îi pricepu vorbele.

   Nimeni din acel vagon nu avea să îi țină partea oricât ar încerca să se facă auzită. Nu era un lider bun așa cum fusese Eris și nici vreo luptătoare pricepută precum Callahan. Zeya călcase în acel coșmar cu vreo două săptămâni în urmă. Prima ei destinație a fost Pădurea. Un loc al groazei, unde orice pui de lumină își găsește propriul sfârșit tragic.

  Pasagerii cu experiență spuneau că nu este foarte dificilă. Atât timp cât ai cele necesare pentru a o traversa. Zeya nu a avut nimic folositor atunci când a traversat-o prima dată. Doar un simț ager în luatul deciziilor de ultim moment.

  Inola bătu de câteva ori din palme când șoaptele și zbuciumul pasagerilor din spatele vagonului îi ajunseră în atenție.

     — Acum că am terminat cu discuțiile și nu mai are nimeni ceva de comentat, accentuă ea ultimele vorbe, privind în direcția roșcatei, mă voi retrage. Știți ce aveți de făcut!

  Ușile din spatele brunetei s-au deschis silențios atunci când botul în formă de V al pantofilor ei se poziționă în fața lor. Imaginea unui hol luminat în nuanțe pale de albastru apăru înaintea acesteia și a privirilor pasagerilor. Înafară de Inola și de echipa de curățenie, nimeni din spatele trenului nu a pășit dincolo de acel hol.

  Toți cei care au încercat au sfârșit împușcați la primul pas făcut după prag.

  Când ușa s-a închis în spatele brunetei, o liniște ca de mormânt se lăsă peste vagon. Numai bătăile agitate ale inimilor și respirațiile grele ale oamenilor se auzeau dintr-un colț în altul.

  Zeya se simțea ușurată după plecarea Inolei, dar și dezamăgită. Sperase să-i convingă pe pasageri să nu accepte ideea de a ajunge la mâna și mila lui Callahan și a grupului său. Să se opună alături de ea.

  Dar s-a înșelat amarnic.

    — Ai mult tupeu pentru vârsta ta, i se adresă Callahan tinerei femei, așezându-și mâna pe umărul ei. Dar habar ai să te faci ascultată de ceilalți.

    — Mai taci! veni fulgerător răspunsul roșcatei.

  Bărbatul surâse amuzat și își luă mâna de pe umărul Zeyei exact în momentul când ea vru să i-o dea la o parte.

    — Încercați să nu intrați în probleme în următoarele ore, se adresă el pasagerilor din vagon. Încă mai umblă niște blestemății prin vagoanele din spate și nu cred că ar vrea cineva să le revadă.

  Pasagerii dădură cu subînțeles din cap. Toți, mai puțin, Zeya, Jrune și gemenii.
Tăcerea și nesupunerea lor fiind văzute ca pe un lucru neconformist și rebel de cei care susțineau noua reformă.

    — Asta e valabil și pentru tine, roșcato! nu că ar fi prea mare deranjul să îți sar în ajutor când dai de probleme.

  Zeya își dădu dezinteresată ochii peste cap. Nici pe ea n-ar deranja-o să-l împingă afară din tren sau în fața vreuneia dintre creaturile care mișună prin zonă. Dar asta ar însemna să ridice furia grupului său loial asupra ei.

  Asemenea Inolei, Callahan părăsi încrezător și mândru vagonul cu pasageri. În cazul său, cel cu slăbiciuni și blegi. Cei mai mulți dintre aceștia reușind să facă față destinațiilor pe norocul și priceperea altora sau prin sacrificiul lor.

     — Cred că le-ai provocat ălora doi niște frământări interioare atunci când ai început să te cerți cu ei, vorbi pe un ton zglobiu Jrune.

  Ochii îi sclipeau poznaș, iar zâmbetul de pe buzele groase i se lărgi atunci când fata își îndreptă atenția spre el. Zeyei îi pierise cheful de glume, iar asta se putea observa în expresia serioasă ce i-o arătă. Una dintre sprâncenele groase ridicându-se îndoielnică.

    — Hai să vedem și părțile bune ale acestei șederi prelungite.

    — Mai exact? îl întrebă curios Kitt.

    — Poate nu o să ne mai trimită în vreo destinație.

     — Nu azi, dar mâine o vor face, i-o tăie Zeya. Și cred că eu sunt prima de pe listă.

     — Hai să nu tragem vreo concluzie pripită. Zorii nici măcar nu s-au ivit.

  Jrune încerca să vadă partea bună a lucrurilor și să însuflețească atmosfera cu vorbele sale calde, dar Zeya era mult prea încordată ca să-i mai ia spusele în seamă. Dacă era aleasă să parcurgă destinația Valea Liniștii, cea în care se și aflau, nu știa dacă avea să supraviețuiască. Nixii erau vânători înzestrați și tactici. Se adaptau rapid și numai unul singur este capabil să aducă sfârșitul unui grup de zece persoane.

  Luă câteva guri de aer în piept și se rezemă de peretele de lângă ușile care duceau afară, privind îndelung interiorul vagonului. Asemenea unor turme de oi, oamenii se adunaseră în grupulețe mici prin spate, căutând sprijinul și protecția anumitor semeni. Răniții erau ignorați, dați la oparte și excluși din așa-zisele alianțe, iar cei care se considerau puternici se puneau în fruntea turmelor.

     — Cât mai este până la ivirea zorilor? îi întrebă roșcata după un timp de gândire pe companionii ei.

     — Cred că vreo câteva ore, estimă Kay.

   Ceasurile performante ce le fuseseră date în prima zi le atârnau defecte la încheieturile mâinilor asemenea unor cătușe. Nu puteau afla timpul exact până se lumina de ziuă, dar puteau încerca să găsească o metodă salvatoare în cazul în care unul din ei era ales să treacă prin destinație. Zeya nu se vedea renunțând așa ușor în fața pericolului.

   Îi adună într-un cerc restrâns pe gemeni și Jrune și începu să le vorbească pe un ton jos, șoptit.

    — Ce știți despre Valea Liniștii?

    — Pe lângă faptul că e plină ochi de nixi și că prezintă un labirint, altceva nu știm, răspunse ironic Kitt.

     — Jrune?

     —  Nu am cunoscut persoane care să fi ieșit în viață din labirint, dar am auzit mai demult că a existat cineva care ar fi reușit să treacă de el.

     — Cum?

     — Nu îmi amintesc foarte clar.

     — Să presupunem că ne descurcăm cu orientatul prin labirint, dar ce facem cu nixii? ei sunt adevăratele probleme.

      — De ce nu-l întrebăm pe el? propuse din senin Kay, făcând semn spre bărbatul adormit de lângă ei. A supraviețuit unui atac de-al lor.

      — Și cu ce ne ajută? vorbi pe un ton aproape răstit Zeya.

   Una din lecțiile neiertătoare învățate în tren era să nu aibă încredere în oricine. Nici măcar în Jrune nu avea încredere deplină, chiar dacă el o ajutase să scape din multe probleme în acele săptămâni. Tot simțea că acea apropriere dintre ei se datora unui fapt pe care bărbatul ezita să i-l spună.

     — El nici măcar nu știe unde se află, cum ar putea să ne ajute? continuă femeia discuția pe un ton direct și rece.

  Câțiva pasageri își îndreptară curioși privirile asupra lor. Zeya își lăsă stânjenită privirea în podea. Regretă în sinea ei că ridicase vocea la băieți și la Jrune, dar situația o depășea. Inola putea oricând să intre peste ei și să strige viitorul grup de persoane care aveau să parcurgă labirintul. Putea să fie ales unul dintre ei sau chiar toți. Iar ea nu dorea să meargă cu șansele aproape nule în labirint.

     — Scuze, eu doar..., încercă să vorbească Zeya, dar Jrune o apucă de un umăr atrăgându-i atenția.

     — Se înțelege, îi zise el pe un ton blând. Labirintul...a luat multe vieți pe neașteptate...inclusiv pe a lui Eris, omul cu cele mai mare șanse de reușită.

  Oftă scurt și gânditor, după care continuă să-i vorbească.

     — O să găsim noi o cale până la urmă să-l traversăm. Ai doar puțină răbdare.

  Zeya aprobă dintr-un semn al capului. Bărbatul o bătu ușor cu mâna pe spate, îmbărbătând-o.

     — Cred că noul nostru prieten s-a trezit din somn, îi anunță Kitt, făcându-le semn din priviri spre bărbatul care începea să își deschidă ușor ochii și să-și miște degetele.

   Față de cum apăruse prima dată în fața Zeyei, acum părea ceva mai calm. Brațele și le ținea pe lângă corp, iar cu privirea analiza curios împrejurimile. Când sesiză prezența celor doi adulți și a gemenilor, se relaxă. Parcă înțelegând situația drastică în care pășise.

  Zeya cunoștea acest sentiment de acceptare. Îl simțise și ea în urmă cu câteva săptămâni când reușise să supraviețuiască primei sale destinații.

      — Cum te numești? îl întrebă femeia curioasă.

      — Idris..., îi răspunse bărbatul, în timp ce privirea sa o întâlnea pe neașteptate pe cea a Zeyei.

___________________________________________

 * Mulţumesc că ați citit acest capitol! Sperasem inițial să-l termin de scris mai devreme, dar am fost destul de ocupată luna aceasta. Capitolul nu a conținut așa multă acțiune fiindcă am vrut să pun puțin accent pe ce se întâmplă în interiorul trenului. După cum ați observat nu e bine nici acolo.

  Aștept cu nerăbdare să vă citesc părerile sincere despre capitol și să vă văd voturile. Dacă aveți teorii sau idei legate de ce ar putea să se întâmple, nu vă sfiiți să mi le scrieți. *