Quinn şi-a dorit din totdeauna să devină o scriitare de succes. În fiecare zi după şcoală, se aşează în faţa calculatorului său şi îi dă frâu liber imaginaţiei sale. Totul începea cu o poveste, după transforma mica poveste într-o carte adăugând mai multe figuri de stil, mai multe personaje şi întâmplări care deşi par plictisitoare, ele sunt mici portaluri spre ideea principală. A scris -în ultimii patru ani - cinci cărţi. Despre vrăjitorii, vampiri, iubire interzisă, horror şi o carte petru copii. Îi plăcea să scrie poveşti pentru copii, le scrie în special pentru copii de la orfelinat - pe care îi vizitează de trei ori pe lună. Iubea să le vadă zâmbetele când venea la ei şi spunea cuvintele magice "Poveste nouă". O înconjurau cu toţii şi se aşezau pe podeaua din salonul orfelinatului. Ea îţi lua un scăunel şi începea să le povestescă. Trecând din nou la subiect; din păcate, pentru ea, nu a putut să-şi publice nici o carte. Nici nu voia, mai ales când începea să facă crize că greşise ceva. Acelea erau momentele când nu mai suporta presiunea şi începea să plângă şi tot în acele momente se gândea la copiii aceia care zâmbesc şi sunt fericiţi deşi soarta nu a fost dreaptă cu ei. 

Fiecare carte reprezintă câte o parte din viaţa sa. Cea cu vrăjitori, "Printre vrăji", o scrisese în clasa a 7-a când începuse să creadă că viaţa se poate schimba doar dacă faci o mică vrajă. "Filme tâmpite" îşi spunea, totuşi avea sens ceea  ce scrisese. Despre vampiri începuse să scrie după ce terminase cu vrăjitoriile. I-a luat ceva să găsească o idee, dar într-un final, dădu peste vampiri. A scotocit prin istoria lor, dar nu prea multe lucruri interesante, aşa că a schimbat ea istoria lor şi aşa a dat viaţă cărţii "Fiica lui Vlad". Iubirea interzisă ... O perioadă frumoasă din viaţa sa. Vorbim aici de prima sa iubire secretă, despre care ştia doar jurnalul ei şi desigur "Printre Lacrimi de Sânge". Mândria ei cartea asta. Horror, cărţi pe care nu le citise niciodată, dar scrisese despre aşa ceva. Mama sa a fost uimită să vadă câte lucruri ştia, chiar dacă nu citise şi nici nu văzuse lucruri Horror. Visase nişte monştri când era mică şi tot felul de chestii din-astea şi scrise despre ele. 

Acum rămase fără inspiraţie. Se uita dezamăgită la ecranul computerului şi încerca cu greu să nu înceapă să plângă. Ce să facă? Ce să scrie? Ideile de până acum, erau clişeice şi nu le acceptase. Are nevoie de ceva nou! Ceva diferit şi dacă se poate real. Nimic interesant nu s-a întâmplat de curând în viaţa ei şi nu avea despre ce să scrie. Se simţea oribil. Dacă nu scrie, cum se mai descarcă? Cum mai ... mai trăieşte? Scrisul e viaţa ei, dorinţa ei, tot ce e mai frumos pe lume. "Exagerezi, Q!" se mustră. Închise pagina de Word, apoi computerul. În timp ce ecranul se făcea din ce în ce mai negreu - semn că se închide - îşi puse capul în mâini şi începu să dea din cap şoptind nu-uri fără oprire. O durere cumplită îi lovi inima şi fu nevoită să se ducă la baie. Durerile de inimă deveneau un fel de obicei pentru organismul ei, dar nu-i spusese mamei sale. Nu putea fii ceva important. Îşi târâ picioarele până în faţa ghiuvetei şi îşi puse mâinile pe marginea ei. Se uită la scoica din faţa ei, apoi cu greu îşi ridică capul. În oglindă îi apărea reflexia unei fete, dar nu era ea. Ea are tenul măsliniu, părul şaten des şi lucios, ochii plini de speranţă şi bucurie, pielea perfectă, buzele cărnoase şi umerii drepţi. Fata din oglindă este palidă,are cearcăne în jurul ochilor, părul pal, ochii trişti şi obosiţi, buzele subţiri şi umerii lăsaţi. Nu era posibil! Ea nu este aşa, nu e ea! Dar logica spune altceva. "De ce arăt aşa?" se întrebă. Nu era răcită şi în rest a fost foarte fericită toată săptămâna, în afară de acum câteva minute când plânse din cauza ideilor care nu mai veneau. Ceva se întâmplă cu ea. Inima începea s-o înţepe din ce în ce mai tare şi fu nevoită să apese locul cu ajutorul mâini. O luase ameţeala şi se aşeză pe marginea căzii. Cu o mână pe piept şi cu cealaltă pe frunte încercă să se liniştească. Simţea cum se învârte încăperea cu ea de-a dreptul. Mici broboane de transpiraţie îi apăru pe frunte şi se prelinse printre degetele sale lungi şi subţiri. Ştia că o să se înrăutăţească şi nu putea să-şi strige mama, nu are forţă, aşa că trânti o cană în formă de văcuţă în care se aflau nişte periuţe. Cana căzu cu putere pe gresia albă cu buline roz şi zgomotul făcut de aceasta îi dădu o durere mai mare de cap. Mâna i se puse instinctiv pe marginea căzii. Cădea. Îşi puse cealaltă mână în dreptul creerului mic şi se lăsă pe spate. Leşină.

Pleoapele îi erau apăsate de  o oboseală cruntă. Îi era greu să îi deschidă aşa că renunţă. Un bip-ăit cunoscut se auzea de deasupra ei. Un sunet aşa de enervant. Ura filmele în care apare acest aparat; aparatul de măsurare a bătăilor inimii. "Sunt în spital" îşi spuse. Ridică degetul mic de la mâna stângă şi atinse o altă mână. Persoane şuşuiau în jurul său. Deschise ochii într-un final. Totul era în ceaţă. 

O palmă imensă îi atinse ceafă şi ea îşi ridică capul. Când persoana îi puse capul la loc pe pernă, aceea era mult mai moale şi mai confortabilă. Mai bine ca acasă. Trebuie să iubească spitalele pentru îngrijirea asta perfectă. Unele spitale. 

Imaginea devenii clară. Se uită în dreapta sa, unde se afla un domn îmbrăcat în halat alb, doctorul şi mama sa în spatele lui. Ca de obicei faţa mamei sale era imposibil de descifrat. Mama ei, deşi este mama ei, întruchipa încă un mister pentru fată. Era rece, privirea sa de gheaţă îţi dădea senzaţia asta sau pur şi simplu prezenţa sa. Îşi mută privirea spre micul geam de la uşă. Tatăl său privea liniştit pe el. "De ce nu intră?". Îi zâmbi şi el îi întoarse gestul. Mâna pe care o atinse era a prietenului său, Reid. 

Oh, Reid! Venit în clasa a doua tocmai din cealaltă parte a continentului. Părea aşa de pierdut şi se tot bâlbâia pe vremea aia. Acum, însă, s-a schimbat. Din mocofanul care era, este un băiat, aproape bărbat, cum orice cititoare înrăită ar vrea. E tipul perfect. Păr blond, lung până la lobul urechii, ochii îi sunt albaştri, visul fetelor. 

—Quinn. Ştiu că mă auzi şi că mă vezi. Quinn indentifică vocea şi fu atentă la doctor. Vreau să-mi răspunzi la nişte întrebări, dar nu vreau să faci efort mare. Inima ta nu îţi permite asta.Fata dădu din cap afirmativ. Ce ai simţit când erai în baie?

Durere.

—M..m.. du..rere.

Nu putea să creadă că nu putea lega UN SINGUR CUVÂNT. UN AMĂRÂT DE CUVÂNT.

—De unde venea durerea? Poţi să-mi arăţi?

Quinn ridică mâna încet şi îşi atinse tâmplele, apoi inima. Ried îi luă mâna pe care a folosit-o şi a pus-o într-a lui. 

 —Cum te simţi acum?

 —Rău. Foarte rău.

Capul îi căzu într-o parte, iar aparatul de măsurat bătăile inimii a luat-o razna. Doctorul apăsă un buton de lângă patul fetei, iar asistenţii au început să intre grămadă în cameră. Puse fata pe o targă.

Părea fără viaţa. Aceea a fost clipa când Reid observă că mama prietenei sale era cu adevărat îngrijorată. Îl apucă pe doctor de mână şi cu ochii îi lacrimi îl întrebă ce o să-i facă. 

— O ţinem în viaţă până când cineva va fi dornic de transplant.

Moare.

"Noel Sharman" scria cu litere de tipar pe plăcuţa de pe biroul său. Timp de şapte ani de zile a condus secţia de poliţie din locul acela. De când avea 19 ani, mai exact. Tatăl său a condus-o înainte de ea şi fiind egoist din fire, a pus-o pe ea şefă imediat ce a ieşit din liceu. A fost fericită deoarece asta voia să facă, nu se vedea altceva. Mama sa credea că domnul Sharman făcea o greşeală, dar se înşelase amarnic. Noel e cea mai îndrăgită şefă care a condus vreodată secţia de poliţie X.

Lumina intra în încăpere printre draperiile trase de la geamuri. În depărtare juniorii se antrenau, făceau practică. Îţi trebuie o mână bună ca să mânuieşti un pistol şi o minte ageră ca să rezolvi anumite mistere.  Secţia de criminalism era preferata sa. Se credea sadică pentru că nu avea probleme cu trupurile spintecate. În ziua în care a văzut primul trup fără viaţă, a început toată povestea ei. A învăţat să mânuiască un pistol, a învăţat despre multe arme, a citit despre cazuri nerezolvate, şi-a ajutat tatăl şi pe ceilalţi angajaţi. În fiecare zi. Abia aştepta să iasă de la şcoală, ca să meargă acolo. "Ce copil!". 

Uşa se deschise cu obişnuitul său scârţâit. În birou, legănându-se, intră bunicul său, iar în spatele lui era Nick. Noel îşi închise ochii. Imaginea îi era cunoscută. În felul ăsta l-a întâlnit pe Nick, acum şase ani. Îl credea un nesimţit, fără inimă vânzător de droguri, dar acum că l-a cunoscut, părerea i s-a schimbat. Deşi pare un nesimţit, fără inimă vânzător de droguri, e dulce şi are inimă.  Ea ştia asta mai bine ca oricine, sunt logodiţi de un an, iar în august se vor căsătorii. Posibil să se grăbească, dar nu le păsa.

Nick arăta exact ca acum şase ani. Părul aranjat într-un fel dezordonat, privirea îi era fixă, de gheaţă cu o mică pată de căldură, geaca lui neagră de piele asortată cu un tricou alb, blugii negrii şi bocancii. Vechii lui bocanci. 

Se ridică de pe scaun, îşi puse mâna dreaptă în buzunarul de la spate -un obicei de al ei- şi le zâmbi. Se îndreptă spre Nick să-l i-a în braţe, dar el o respinse. Se uită ciudat la bunicul său, după la el. Privirea lui era acum complet de gheaţă, ca prima dată. Ce păţise? 

Se îndreptă spre bunicul său. Îl luă de mână, iar acesta o privi în ochi. Dezamăgire, asta se putea citi în privirea sa.

—Ce se întâmplă? întrebă dându-şi părul după ureche.

Cei doi nu răspunseră. Bunicul ei se uită spre fereastră, iar viitorul ei soţ se uita la podea. Nu fusese o zi în secţie şi deja s-a întâmplat ceva. Cazul pe care îl primise a condus-o până în cealaltă parte a statului Connecticut. 

—Ai fost da-tă în judecată pentru că nu ai aruncat un criminal direct în casa unei persoane. spuse bunicul său.

—Cum vine asta? Mereu mi-am făcut treaba aşa cum trebuie. Niciodată n-am greşit! De ce?

—Săptămâna trecută când doamna Morris, femeia de la magazinul cu tratamente naturale, a venit aici şi ne-a mărturisit despre fiul ei care a dispărut. Tu ai preluat cazul şi "l-ai găsit". De fapt, era un ucigaş care-i voia banii din magazin. Te-a dat în judecată din această cauză. Şi cea mai rea parte e că .... nu te mai putem ţine aici. Eşti concediată.

—Poftim? Nu puteţi face asta! Eu conduc secţia. Şi din cauza asta mă concediaţi? A fost o greşeală! Una singură, nu mă aveţi cum să mă concediaţi! Bine că săraca femeie e în siguranţă. Dă-i dracu de bani!

Pentru prima dată în 27 de ani, spusese cuvântul cu 'D'. Nu se enerva aşa de uşor de obicei, dar de data asta este diferit. Să fie concediată de propriul bunic, din propria firmă. Furia îi puse stăpânire pe întregul-i corp. Babă nenorocită!

—Îmi pare rău.

Şi cu scuzele neacceptate, bunicul său ieşi din încăpere trântind uşa. Nick nu se clinti. 

—Tu de ce eşti aşa de supărat? Ar trebuii să mă susţii, să mă alinţi, să-mi spui "Totul va fi bine, iubire. Am încredere în tine. Vom trece peste asta împreună!"

 —Împreună?

—Da.

—Ce mai face amicul tău, Augustus? Sau mai bine spus Gussy. Aşa îl alintai ieri când aţi luat prânzul împreună şi vă ţineaţi de mână zâmbind şi glumind.

—Ce tot spui acolo? Îl ştiu pe Gus din clasa I, am crescut împreună. Ieri când am ajuns, nu mă aşteptam să-l revăd după atâţia ani. De când eşti aşa gelos? Nu aş putea să te înşel. 

Ochii i se împluseră de lacrimi.

—Nu aş putea să te cred. Trebuie să plec.

—Ne vedem acasă?

—Nu voi fi acolo.

Ieşi din încăpere. Noel era şocată. Ce se întâmplase? Cum de Nick ar putea să creadă aşa ceva?

 Ieşi din cazino cu o sticlă de votkă în mână. Se legăna pe picioare, nu mergea. Starea de ebrietate era ridicată. Durerea dispăruse. Şi doar cu două păhărele de votkă. Ce minune. Nu băuse în viaţa ei şi şi-a spus că dacă tot viitorul său soţ se despărţise de ea dintr-un nimic şi bunicul său o dăduse afară, de ce să nu fie asta prima dată?

După ce petrecuse toată noaptea bând şi cântând ca disperata alături de beţivii, avea nevoie să meargă acasă. Unde nu era nimeni.Unde s-ar putea duce ?

 —Fostul apartament al lui Nick.

Se urcă în primul taxi pe care îl văzuse şi îi spuse să o ducă acolo. Ce surpriză plăcută o să-i facă,nu? Mai luă o gură din lichidul din sticlă şi se uită la mâna sa dreaptă. "De ce l-ai ţinut de mână acum mulţi ani? De ce ai vrut asta, hă? Năzdrăvano!" Maşina se opri, Noel îi dădu banii pe care-i mai avea în buzunar taximetristului şi coborâ. Lumina de la apartamentul lui Nick era aprinsă. Ceea din camera lui. După multe încercări de a băga cheia în gaură, reuşi. Începu să râdă şi strigă 'Gol'.  Urcă pe scări până la etajul doi râzând la fiecare pas pe care îl făcea. Nu sună la uşă, intră direct.

—Dragul meu soţ, o să te găsesc! Mă aştepţi în pat, ca în fiecare seară, nu? se îndreptă înspre dormitor, dar el nu era acolo. Sau poate eşti în bucătărie şi îmi faci o salată. Nu, tu nici să tai o ceapă nu şti. 

Totuşi merse spre bucătărie. Acolo la geam stătea Nick şi Lexi, fosta. 

 —Aproape v-aţi sărutat. Ce frumos şi de prost gust. Ca filmele alea proaste. spuse şi mai luase o gură de votkă.

—Ce vrei Noel?

—Pe mine nu m-ai sărutat astăzi. Nu mă mai iubeşti? Uite, aproape plâng. Poate mă duci la mami. începuse să râdă şi se aşeză pe un scaun de la bar. Chiar voiam să vorbesc cu Lexi. Ce faci? Ce mai face soţul tău. Cum îl chema? Augustus. S-a născut în august? Nu, nu e o întrebare bună. Ţi-a spus ăsta că m-am întâlnit ieri cu el? Crede că suntem împreună. spuse în şoaptă.

Nick se apropie de ea şi o dădu jos de pe scaun. O apucă de braţ şi o trase spre uşă.

—Nu mă da afară şi de aici. Vreau să vorbesc cu Lexi. Nu vreau afară.

O aruncă afară din apartament şi ieşi şi el închizând uşa. O duse în lift şi coborâseră la parter. Pe cer se strânse norii, iar din ei începu să cadă câteva picături de ploaie.

—M-ai înşelat, nu? Şi tocmai cu Lexi!

—Nu, voiam s-o îmbrăţişez. A venit crezând că eşti tu acolo, nu eu. Voia să ne ajut cu nunta. I-am povestit de doamna Morris.

—Şi eu trebuie să te cred? Aşa cum m-ai crezut tu azi? Aşa o să fac. Ştii, Nick? În viaţă unele sentimente nu se pot explica, ele doar există. În momentul de faţă mai multe sentimente de acest fel mă bântuie. Pe unele le pot numi: confuzie, dezamăgere, durere.

—Fie! Sunt cu Lexi şi am făcut un plan ca să mă despart de tine şi mulţumita lui Gus s-a întâmplat. Meriţi să ştii adevărul, eşti o persoană minunată.

— Nu mă aburii cu complimente.

Fata se îndreptă spre stradă vrând să plece, dar Nick o opri strigând spre ea:

—Ne vedem acasă?

Noel lăsă să-i cadă sticla din mână. Se întoarse spre el, deschise mâinile larg şi printre lacrimi spuse:

 —Ne vedem la mama  acasă.

Şi în acel moment o maşină o lovi cu putere. Şoferul ieşise din maşină, sunase la poliţie, la ambulanţă, striga după ajutor, dar Nick rămas nemişcat. Lexi ieşi afară din casă cu o perelină de ploaie galbenă pe ea şi una neagră în mână. O pusese pe umerii lui Nick, dar căzu. Nu putea să se gândească la altceva decât la casa mamei lui Noel. Mama ei murise cu câteva luni înainte. Casa ei era Raiul, iar iubita lui era acasă la ea. 

Corpul neînsufleţit al lui Noel era în camera de operaţii. Doctorii încercau să facă o minune, dar deja ea era pe cealaltă lume, lângă mama sa. Nu avea să stea pe un scaun în mijlocul sălii de aşteptare cu mâinile în sân. Se îndreptă spre asistenta care îi scria fişa lui Noel.

 —Pot vedea fişa, vă rog? 

Femeia îi dădu fişa, dar nu era a lui Noel Demetria Sharman. Era a unei adolescente numite Quinn Wells. Fata este pe moarte şi are nevoie de un transplant de inimă. Ce ar face Noel? Ar încerca s-o ajute cu ce poate. Mereu a făcut lucruri bune şi ea l-a schimbat pe Nick în ceea ce este acum. 

—Unde este , se uită pe foaie, Quinn? întrebă el.

—Este în sala 21, în comă indusă, doctorii încearcă să o ţină în viaţă până se găseşte o familie doritoare. Nu voiaţi să vedeţi fişa domnişoarei Sharman?

—Acum, vreau s-o văd pe Quinn, dacă se poate.

Femeia blondă în conduse spre sala 21 unde în pat stătea o fată. Quinn. Ochii îi erau închiş, faţa palidă, iar mâinile îi căzuseră pe lângă pat. Părul-i şaten era aranjat ca un fel de coroană în jurul capului său. O fată aşa de frumoasă, gata să moară. Are toată viaţa în faţă, dar de data asta viaţa îi dă ei cu piciorul. La fel şi Noel, dar la ea nu se mai poate repara nimic. Din fire, Nick nu poate sta şi urmării aşa că va face ceva. O va ajua pe Quinn fie că tatăl lui Noel vrea sau nu. Se întoarse la asistentă - care între timp se reîntoarse la scris - şi o puse să vorbească cu doctorul să oprească orice face el şi să îi scoată inima din piept iubitei sale.

Îl durea, dar nu putea da înapoi. Urmări cum doctorul îi luă inima lui Noel şi i-o puse într-o pungă cu gheaţă. Simţea că lui i se scoate inima din piept, nu ei. 

Într-un final apăru tatăl lui Noel şi Lexi. Nick îi povesti despre ceea ce făcuse, iar tatăl iubitei sale înţelesese. Lexi încerca să nu plângă, dar o lacrimă o dădu de gol. Nick se uită la ea cu fost lui răcire, apoi aceeaşi privire i-o adresă şi noului său şef. 

Odată cu inima ei se duse şi Nick. S-a sfârşit. 

Doctorul a terminat operaţia, iar Quinn avea toate şansele la o viaţă. Mama ei revenise la normal,  iar Reid era uşurat. Totul s-a sfârşit cu bine.

N/A: Am nevoie de o notă a autorului. Am muncit la capitolul ăsta şi am scris fără să mă opresc aşa că vreau să-mi scuzaţi greşelile gramatice şi cele de logică şi dacă mai sunt şi altfel de greşeli, îmi pare rău. Habar n-am câte pagini sunt, dar ştiu că sunt multe şi că e o premieră în cariera mea nereuşită de scriitor în devenire. Mă rog, asta e doar o pasiune, eu mai mult scriu scenarii, but who cares? Sper că va plăcut prostia mea de prim capitol.