Nu credea că exista ceva mai frumos în momentul de față, că simțea ceva mai plăcut de-atât. Era iubire? Poate.

La o săptămână după ce starea i se ameliorase, cu un anume medic Olsburg consultând-o periodic, - un bărbat extrem de agreabil și care iubea să o facă să râdă - la cererea logodnicului ei, Arrow putea declara că se simțea într-adevăr cu mult mai bine. Dar asta se întâmpla și cu casa din Spring Square. Brusc, se umpluse de oameni, de mirosuri plăcute, de voci... Nu mai auzise voci pe aici de prea mult timp.

Doamna Craw era femeia care venea de două ori pe săptămână pentru a se asigura că fetele pe care le lăsase aici își făceau treaba. Erau în total cinci fete, toate foarte tinere. Doamna avea o înfățișare plăcută, poate chiar nobilă, dar cu șolduri și sâni proeminenți, cu brațe puternice și totuși un păr blond, mătăsos. Avea fața în formă de inimă și, în ciuda aspectului său angelic, avea o personalitate de fier. Nu se mira că ajunsese în postul acesta, în calitate de femeie, și luând în considerare și înălțimea ei modestă.

Una dintre fete îi spusese că era căsătorită cu una dintre brutele stăpânului și că avea o fetiță de o frumusețe răpitoare. În alte condiții, pe Arrow ar fi deranjat-o că se bârfea, dar își dădu seama că îi plăcea să stea de vorbă cu cineva. Matilda, de exemplu, rămase companioana ei pe perioada covalenscenței și mult după aceea, după ce era clar că pericolul morții nu mai aplana asupra sa.

Înțelesese că Matilda avea douăzeci de ani și că era orfană. Avea însă vorba educată și un aspect mereu curat, ceea ce o făcea să se întrebe din ce familie de nobili nenorociți de soartă făcuse cândva parte. Poate că nici ea nu-și mai amintea. Pentru o fire atât de însingurată ca Arrow, Matilda – camerista cea isteață – deveni curând mai degrabă o prietenă cu care vorbea în fiecare noapte în timp ce privea visătoare pavajul.

Începuse să facă și asta, mai ales în zilele care treceau și în care Sinfried nu o mai vizitase. Tresărea atunci când auzea trăsuri oprind pe pavaj, privea curioasă adâncimile nopții, roșind atunci când i se părea că îl vedea în reflexia obscurității. Matilda observa și zâmbea. Chiar dacă era mai mică decât Arrow, părea că știa o taină pe care nu dorea să o împărtășească, mai ales cu noua ei stăpână.

Să fi fost secretul iubirii?

Era ciudat că se îndrăgostise de el doar pentru că îi luase apărare în fața baronului de Rutherford și stătuse cu ea pe parcursul bolii. Dar nu mai cunoscuse până atunci pe nimeni ca domnul Hawk și, chiar dacă nu trebuia să îi facă plăcere alianța aceasta, căci trebuia să ascundă ceva, îi făcea o plăcere deosebită.

Era grijuliu, un domn și... Dumnezeule... așa de frumos!

Cu atenție se ocupase de organizarea acestei case de parcă ar fi fost a lui. De când intrase în inima ei avusese întotdeauna ce mânca în fiecare zi și, mai mult de-atât, casa se întorsese în timp, la vârsta la care nu începuseră problemele. Gesturile acestea nu puteau fi o simplă datorie. Trebuia să fie iubire împărtășită.

Datorită sentimentului care creștea în inima lui Arrow, fata nu mai simți nici măcar rușine la ideea că logodnicul ei îi organiza garderoba. Așa cum promisese, o modistă se arătă dornică să îi termine trusoul de ieșire în societate cât mai curând.

— De femeie măritată, o contrazise Arrow, dar, în iureșul ei sentimental, printre stofe pe care nu le purtase niciodată, Arrow nu băgă de seamă privirea încurcată a modistei. Doar ei i se spusese altceva.

Și simți nevoia să fie chibzuită cu banii viitorului său soț, nereușind să se abțină înaintea mănușilor delicate, a rochilor cu dantelă. Un corset cu pietre semiprețioase i se păru prea mult, iar cămașa de noapte sidefie o făcu să roșească înaintea aluziilor.

— Dar îi vor plăcea domnului Hawk!, protestase modista când Arrow refuză ciorapii cu dantelă până în dreptul coapsei și cu fundiță deasupra coapsei.

Și dacă îi plăceau lui, Arrow își călcă pe mândrie și acceptă ideea că avea să fie, la un moment dat, intimă cu acest bărbat.

După ultima sesiune cu modista, extenuată, Arrow rămăsese în bibliotecă – tatăl ei fiind din nou plecat – privind geamurile proaspăt lustruite. Și ea spălase ferestrele în ziua în care se declanșase urâta boală.

— La ce vă gândiți?

Matilda apăru lângă ea cu o tavă cu ceai și prăjiturele. Luând ceașca, Arrow o invită să i se alăture. Își așeză picioarele sub ea, cu șalul pe umeri.

— De ce crezi că m-a ales pe mine dintre atât de multe femei?

— Nu e evident?, Matilda, cu ochii ei mari și cu zâmbetul omniprezent pe chip, continuă. Vă iubește! Niciun bărbat dintre câți am slujit nu au făcut atâtea pentru soțiile lor, darămite pentru viitoarele soții!

— Crezi?, ca o prostuță, Arrow roși. Nu am nimic să îi ofer...

— Oh, tânăra zâmbi. N-aveți habar câte aveți să îi oferiți, domnișoară...

— Sper să ai dreptate, Matilda.

Și se cufundă în fotoliu. Dorea să îi ofere totul lui Sinfried Hawk, așa cum și el făcuse pentru ea, pentru că acest bărbat merita întregul și chiar mai mult.

În acel moment, domnișoara Hayes ar fi făcut orice pentru Sin. Și-ar fi dat chiar și viața, căci se îndrăgostise iremediabil de acest bărbat șarmant.

O voce pisăloagă o întrebă totuși, înainte de a dormi, dacă ar fi continuat să îl iubească și atunci când șarmul va fi dispărut. Nu o băgă în seamă. Cel puțin nu acum.

***

Șarmul lui Sinfried era cât se putea de fals. Inima lui bună era mult prea acoperită de straturi de răutate ajunse să îi fie propria compoziție a mușchiului cordului. Pentru mult timp, Sin nu mai simțise nimic, nicio zvâcnire a emoției din ncio sferă.

Iar mai apoi, cumva, universul lui suferise un cutremur. O întâlnise pe Arrow Hawk. O sărutase pe Arrow Hawk. O îngrijise pe Arrow Hawk și se rugase pentru bunăstarea ei. Orgoliul bărbatului încerca să se consoleze cu gândul că făcuse toate acelea pentru a-i câștiga inima. Spera că reușise, căci îi era greu să se mai prefacă. Părea că îi intra în vene, ajungea la inimă și crăpa zidul pe care îl formase acum ceva timp.

Și, mai presus de toate, Sin nu voia să fie vulnerabil.

— Lovești ca o fetiță, Hawk!, îl provocă Gerald. Se feri abil atunci când Sin întinse pumnul la el. Cum ziceam... și îl pocni diresct în față. Ce-i, amice? Te-ai îndrăgostit?

— Tacă-ți fleanca, Gerald! N-aș putea să mă îndrăgostesc nici dacă aș vrea.

— Hmm..., dar așa zic toți.

De dincolo de ringul pe care cei doi bărbați se distrau, Nick se relaxa pe canapea, cu ziarul între degete.

— Crede-mă, Olsburg!, strigă Sin spre el. Nu o iubesc pe Arrow Hayes.

Gerald râse și se îndepărtă. Îl bătuse suficient. Iritat de ideea că fusese învins de lipsa lui de concentrare, Sin își desfăcu fâșiile din jurul pumnilor și întinse degetele. Flexă palma, oftând. Sala de box și scrimă din Bender era doar pentru el și pentru Gerald – pentru așa-zișii prieteni – găsindu-se însă în câteva seri meciuri de box care să se desfășoare aici. Cine știa? Poate că, în scurt timp, avea să o deschidă oficial. Deveanea, astfel, o altă sursă de venit.

— Mă voi preface că te cred, ofă Nick și lăsă ziarul jos. Atunci, ești doar diabolic. Sin își dezveli dinții și își stropi fața cu apa din vas. Îi zvâcnea din urma loviturilor lui Gerald. Ai spus că mă omori dacă nu o fac bine, la naiba!

Gerald îl privi compătimitor. Se dădu jos de pe ring și i se alătură lui Nick, turnându-și coniac în pahar. Sinfried își dădea seama că prietenului său nu îi surâdea deloc ideea unei logodne de fațadă, mai ales că îl acuza că devia de la planul orginal.

— Și e mai bine. Deci a funcționat!

Făcu la fel, luând loc pe unul dintre fotolii.

Camera era spațioasă, cu mese și scaune în jurul ringului, astfel încât puteai degusta orice îți dorea sufletul în timp ce vedeai descărcările violente ale unor bărbați. Alesese să facă pereții galbeni, totul cu o tentă aurie, regală, cu mobilier select. Își permitea să vadă sânge pe barele de aur ale ringului mare, pătrățos. Își permitea orice.

— Chiar e. Totuși, e cam slabă, Hawk. Fata asta nu poate avea copii, momentan.

— I-auzi!, își ridică spâncenele Gerald.

Neînțelegând aluzia, medicul plescăi plictisit. Hawk își înmuie buzele în alcool. Nu avea să stea atât de mult timp cu ea ca să facă un copil. Nu își propunea deloc asta, de fapt. Nu voia să se gândească la copii.

— Nu știu de ce îmi zici mie asta. Își ridică fruntea și, îndreptându-se, îi făcu cu ochiul medicului. Sunt un bărbat cu onoare! Fără legământul bisericii eu...

— Ești icorigibil, oftă Nick. În fine, lasă asta. Sin oftă ușurat. Chiar nu era subiectul pe care și-l dorea abordat. Imaginația lui ar fi zburdat mult prea departe. Lady Archibald te-a invitat la balul ei?

— Cu siguranță că a auzit că mă logodesc.

— Nu poți să te duci!, îi zise Nick.

— Și de ce nu?

— Mai trebuie să îți amintesc?

Avusese o aventură cu lady Archibald. Fusese acum ceva timp, într-adevăr, dar ea existase. Cynthia era o femeie volubilă, care își înșela soțul cu regularitate. Era o mondenă, care reușise să îi dăruiască bărbatului un moștenitor, profitând de vârsta lui înaintată pentru a se distra pe cont propriu. Se întâlniseră la un dineu și, în cele din urmă, ajunseseră acolo unde îi ghidase natura. Ruptura se produsese involuntar: Sin se plictisise de ea.

— Nu, dădu din cap negativ.

Poate că nu și-ar fi dorit să meargă la petrecerea lui lady Archibald, dar știa că toată lumea bună avea să se afle acolo. Prin urmare, cu cât mai mulți îl vedeau cu perechea lui, cu atât mai mulți aveau să vorbească despre asta după despărțire. Mulți dintre ei erau parteneri la jocul de cărți cu William Hayes. Asta i-ar fi provocat o satisfacție neștiută.

— Dar mă duc și o iau pe domnișoara Hayes cu mine!

— Crezi că se va descurca?, întrebă Gerald. E o țărancă.

Nu știu de ce, dar simți o zvâcnire de mânie la acel cuvânt. Nu o considera deloc o fată needucată, ci doar una care nu avusese ocazia să își etaleze talentele.

— Sunt convins de asta!

— Dacă tu zici... Eu voi fi acolo să o văd cum dansează cu două picioare stângi.

— E un pariu, Gerald?

— Totul sau nimic, prietene, nu-i așa?

Ridică paharul. Mijindu-și ochii în dreptul său, Sin ciocni paharul, clinchetul cristalului umplând camera relaxată. Dacă venea vorba de un pariu, trebuia să vadă totuși dacă Arrow era capabilă să danseze.

Dar nu acum. Acum voia să se cufunde în apă caldă și să doarmă, să uite de frustrarea sa. Sânii ei mici fuseseră de vină. De când îi văzuse se gândise doar la acele globuri de carne femeiască pe care și-ar fi dorit cumva să îi strângă în palmele sale. Această pasiune bruscă îl luase prin surprindere, cu atât mai mult cu cât nu avusese cum să și-o potolească cu altcineva. Fusese prea ocupat.

Alesese însă să evite obiectul dorinței lui.

— Domnule?, valetul său apăru în prag.

— Nu primesc vizite, îl expedie acesta, ridicându-se și luând încă o gură din băutură.

— Dar doamna Craw mi-a zis să vă anunț că logodnica dumneavoastră este la reședința dumneavoastră. Să îi spun că sunteți bolnav?

La el acasă? Își privi valetul încruntat.

— Nu cred că e frumos să lași o doamnă să aștepte..., zise Nick. Și mai mult ai îngrijora-o dacă te-ai da bolnav. Nu trebuie să se îngrijoreze în...

Oh, la naiba cu Nick! Știa și el toate astea! Și mai știa și că nu ar fi trebuit să călătorască în stare ei. Clipi în direcția lui Gerald. Bărbatul părea să aștepte și cel mai mic element de slăbiciune, pentru ca mai apoi să îi amintească de toate cuvintele dulci și de neîndeplinirea unui scop care constituise crezul existeneței sale. La naiba și cu Gerald!

Se ridică, spunându-și sieși că o făcea pentru că avea nevoie de ea, să întrețină ideea de iubire. Normal că nu simțea asta.

— Nu. Vin!

Și ieși cu pași mari din cameră ca să nu mai audă râsul lui Gerald.

***

Mailda se arătase reticentă înaintea dorinței sale de a-l vizita pe Sinfried Hawk în acea după-amiază. Își frânsese agitată mâinile și își dresese glasul:

— Îmi pare că cerul e gri, domnișoară. Stă să plouă.

— E aprilie, Matilda. Puțină ploaie nu a topit pe nimeni.

— Dar nu v-ați revenit pe deplin!

— Sunt bine!

Își dorea să îl vadă. Trecuse mai bine de o săptămână, pășeau vertiginos în cea de-a treia de când se făcuse bine și de când el își petrecuse ziua în compania ei. Pe lângă asta, citise ziarul, iar logodna lor era anunțată și, din câte observase, un subiect fierbinte în gazete. Patronul celui mai notoriu club cu fiica datornicului său se logodeau. Un ziar insinua chiar o poveste de dragoste cu năbădăi, pe când un informator anonim zicea că era o simplă șaradă. Nu era asta, nu? O farsă?

Nu își putea închipui logodna lor drept o șaradă. Făcuse multe pentru ea ca să fie doar atât.

La insistențele Matildei, pe rochia delicată de muselină așezase un șal rozaliu, brodat. Îi venise o parte din gerderobă și se bucurase nespus să vadă cât de bine ieșise totul. Și ăsta era un motiv pentru care să își viziteze logodnicul. Poate și să îi spună că îl iubea...

Sau poate că nu.

Parcurse distanța alături de Matilda, pe jos. Se bucură de soarele palid, de mirosurile încurcate ale Londrei. Era diferit să se plimbe pe stradă acum. Avea impresia că oamenii se uitau spre ea într-un mod diferit. Fata care nu avusese decât două rochii și o pereche de cizme purta muselină și pantofiori din pânză care scoateu un sunet ca de ticăit pe pavaj. Se încruntă, căci i se părea că cineva râsese și remarcase răutăcios că acum era logodită cu un bărbat bogat. Nu își închipuise niciodată că va fi privilegiată de legătura cu Sinfried, așa cum era batjocorită pentru ceea ce trebuia să fie, în concepția lor, o fire oportunistă. Înțelegerea fusese doar o modalitate de a șterge datoria tatălui său, de a nu ajunge în stradă, nicidecum altceva, în concepția femeii.

Se simți prost și se bucură când Matilda o îndrumă spre locuința cu trepte din marmură și stălpi așezați parcă pe un soclu. Asta era deci locuința lui Sin? Dar era la fel de magnifică precum el!

Exteriorul brun, cu ușă masivă din lemn, ogive cu toc din lemn completau atmosfera interioară. După ce fură primiți, rămase fără glas. Covorul de la intrare estompa zgomotul. Totul era decorat cu bun gust. Pereți aurii, albi, în culori rafinate, lemn de esență tare, mirosul de ceară și de prăjituri care reverba deopotrivă din hol și din bucătărie. Găsi o asemănare izbitoare între arhitectura clubului Bender și casa patronului. Opulență. Ăsta era cuvântul. Totul era la modă. Scările primiseră o atenție deosebită, covorașul de pe mijlocul lor palid fiind grena, cu dungi suave de bej. Singura pată de culoare in hol – florile dintr-o vază, proaspăt culese cel mai probabil – anunțau culoarea unei alte camere, unde pereții aurii se zăreau mândrii. Nu își permitea totuși să intre astfel în fiecare cămăruță. Nu era casa ei.

Atunci când trăia dilema aceasta, chelăreasa le întâmpină, cu cocul ei serios și privirea necruțătoare.

— Bine v-am găsit, domnișoară Hayes! Rămâneți la cină alături de domnul Hawk?

— Cină?, întrebă încruntată Arrow. Atât de târziu este?

— Mai este puțin și bate de ora șase, domnișoară. Până ce domnul va ajunge să vă întâmpine, se va face opt, o lămuri doamna Craw. Deci?

Matilda ar fi răspuns în locul ei, un mare „nu" care ar fi privat-o de compania logodnicului ei. În schimb, Arrow i-o luă înainte:

— Mi-ar plăcea! Vă mulțumesc!

Femeia plecă și îi făcu semn Matildei să o urmeze. Și, abandonată neglijent de valetul care nu era obișnuit cu prezența feminină într-o casă, Arrow se trezi singură pe un teren neexplorat.

Anii de carențe nu o făcuseră mai puțin curioasă. Avea sute de întrebări despre Sinfried, iar exporarea casei sale putea să îi ofere câteva indicii. Nu avu curajul de a intra în fiecare cameră, ci, cu cât se apropie de aripa estică a locuinței ca un mausoleu, auzi apa susurând. Părea că avea o fântână în mijlocul casei. Zgomotul venea din grădină. I se părea ciudat ca un bărbat să aibă una și, trebui să recunoască, și atât de spectaculoasă.

În clima răcoroasă reușise cumva să crească trandafiri. Era o întreagă grădină cu trandafiri printre care se strecurau și alte plante, mai puțin favorizate. În centru, așa cum bănuise, era o fântână. Îngerașul gol sufla din trompeta din care se prăvălea apa. Grădina din casa ei dispăruse cu timpul. Nu fusese niciodată bună la creșterea florei, motiv pentru care, în lipsa unui grădinar, aceasta se prăbușise.

Se așeză pe marginea fântânei. Nu era conștientă de timpul care trecuse, chiar dacă apusul îi oferea cumva un indiciu. Se lăsa noaptea, iar felinarele deja aprinse stăluceau în colțurile grădinii pentru a oferi încă priveliștea așteptată. Sporeau misterul acestui bărbat.

Își lăsă degetele în apa rece, mângâindu-și reflexia. Ce știa despre Sinfried Hawk? Era un bărbat bogat, unul îngrijit, care cultiva trandafiri, boem, cu un stil baroc, exagerat din toate punctele de vedere. Mai ales în alegerea perechei sale. Atunci, de ce ea? De ce femeia simplă care era ea? Spusese că ținea la ea și asta îi gâdilase cel mai mult firea prostuță. Oh, vai! Se îndrăgostie teribil de Sinfried Hawk! Era așa cum spera orice fată că va fi. Făt-Frumosul ei unit cu ea, prințesa castelului, din cauza balaurului.

Putea spune totuși că William Hayes era balaurul? Făt-Frumos însuși fusese rău, vicios și amenințase că îi lua castelul dacă nu se va căsători cu el. Atunci, mai era Făt-Frumos un personaj pozitiv? Poate că rămânea astfel pentru că, într-un fel, se îndrăgostise de ea și încercase să facă orice pentru a o ține alături de el. Poate că de aceea făcuse de fapt totul. Pentru ea.

Și totuși... cum de nu îl cunoscuse pe acest prinț minunat înainte, dar el păruse că o știa? O vânase în tăcere? Se ascunsese sub fereastra ei făcându-și planuri în a o curta?

Râse. Nu părea acesta Hawk, iar în adâncul său, Arrow era conștientă de asta. Sin trebuia să fie mai mult decât un prinț cu aură. Putea fi și un înger căzut...

— E prea răcoare pentru ca tu să fii aici.

Tresări și își întoarse privirea spre intrarea în grădină. Ideea dojanei și tonul erau complet opuse. Acesta era un prinț îngrozitor de ciudat, unul care amenința să fie balaurul.