Avusese impresia că dușmanul său – precum și descendenții lui – era nemuritor. Săptămâna care trecuse îi arătase cât de mult se înșela.

După ce o descoperise pe Arrow cu febră, vomitând și tușind, într-o stare extrem de alarmantă, chemase imperativ medicul, pe cel mai bun pe care îl știa. Nick Olsburg fusese surprins să fie convocat de cel pe care îl părăsise mai devreme la doamna Fox, dar nu comentă atunci când fu târât pe scări în sus să viziteze pacienta.

— Ea e..., privise acesta la așternuturi, la chipul palid și trupul aproape inconștient.

— La naiba, da!, mârâise Sinfried. Examineaz-o!

Și nu ieșise bine. Cumva, Arrow dezvoltase pneumonie. Cu siguranță că era de preferat în locul tuberculozei. Totuși, ceea ce crezuse el că avea să fie o răceală de o zi, maximum două, se transformase într-o adevărată gripă. Neglijase acest aspect până a doua zi, când, revenind să o viziteze, asta după ce ea stăruise să plece pentru că se simțea bine și era necuviincios, dând de William Hayes, își dădu seama că bărbatul nici măcar nu știa că fiica lui era bolnavă.

— Arrow a mea?

Îl împinsese nervos, cu medicamentele prescrise de Nick într-o punguță. Urcând câte două trepte, în camera tatălui său, își dădu seama că aceasta nu se clintise de pat. Se apropiase de obiectul de mobilier și îi privise chipul înroșit de febră. Stătuse astfel toată seara.

— Nu ai o servitoare?, îl privise pe William care se oprise în prag, mirat de faptul că Arrow nu se trezise până la ora aceea.

— Aveam... cred că Ruth..., iar glasul bărbatului, neștiutor de nimic din acea casă, îl enervă la culme:

— Drăcia dracului!

Și atunci, Sinfried Hawk luase atitudiine.

Își anunțase chelăreasa. O chema în Spring Square, cu alte servitoare, pentru că avea nevoie de ajutor cu logodnica lui. Utiliză formula pentru a evidenția impetuozitatea acestei solicitări, mai apoi încercând să se descurce singur cu pacienta, să trezească pentru a-i da medicamentele.

Trupul îi era fierbinte, greu, iar ochii de-abia ce reușeau să se deschidă. Nici nu mai conta că era încă în cămașa aceea de noapte – gluma pe care ea o considera cămașă de noapte - și că i se observau sfârcurile cotropite de frisoane. Inima începuse să îi palpite lui Sin la gândul că, de la o febră atât de puternică, avea să moară. Bineînțeles că nu ar fi trebuit să îl intereseze asta: ar fi fost cu atât mai bine pentru planul lui ca ea să moară timpuriu și să îl distrugă, astfel, pe William. Totuși, nu tatăl, ci el stătea la capul fetei acum și îi sprijinea spatele în timp ce se chinuia să îi verse lingurița cu conținut dubios pe gât. Dacă lui nu părea să îi pese, pentru Sin de ce ar fi contat?

Mii de draci!

Se enervă atunci când capul ei se bălăngăni amenințător, parcă într-o chemare a morții.

— Să nu dea naiba să mori, Hayes! Avem o înțelegere, pe Dumnezeu!

Simțise nevoia să o amenințe, întrucât observase încă din noaptea încheierii înțelegerii pe care o menționase mai devreme că ea reacționa bine la asta.

— Știu..., articulase aceasta și se agățase cu degetele de cămașa lui. Voi fi bine. Doamne... n-ar trebui să mă ții așa...

Într-adevăr, mâna lui se odihnea pe un șold gol, căci cămașa i se ridicase până deasupra abdomenului.

O lăsase jos și se așezase pe scaun, privindu-i chipul. Avea impresia că ar fi înnebunit dacă murea. Își frecă mâinile, căci după ploaia de aseară se răcorise afară și, prin urmare, și în casa neîncălzită. Nu era de mirare că fata răcise. Pneumonie. Nu ar fi fost prima care murea din cauza acestei boli.

Își trecuse mâinile peste cap și se ridicase. Poate că venise vremea să pună stăpânire pe această locuință. Se convinse că o făcea pentru el, și nu pentru confortul acestei fete, atunci când ceru ca întreaga casă să fie îngrijită.

— Și să se umble la șemineu înainte de a face focul.

În curând, reuși să transfere jumătate din personal în Spring Square, astfel că începu să își petreacă mai mult timp aici decât în prorpria casă.

Tot timpul ăsta însă își găsi motive pentru a trece prin camera lui Arrow – era ciudat cum începuse să se gândească la acel loc ca fiind al ei - și să o ajute pe Matilda – una dintre servitoarele care fusese însărcinată cu supravegherea bolnavei – să o hrănească pe Arrow, care, de cele mai multe ori, nu reușea să înghită suficient, că dădea totul afară, sau să pună așternuturile curate în dulapurile vechi, înalte. Așa observă și că Arrow nu avea decât două rochii și cămașa de noapte de pe ea, o pereche de cizme tocite și pantofiori care arătau mai degrabă ca niște bărci.

De câte ori o prinsese ploaia cu oribilitățile alea?

Așteptând afară cât timp Nick o consulta, își dădu seama că fata avusese prea puține în viața aceasta. Chiar dacă trăia în casa lui, în casa unui conte, ducea viața unei servitoare. Poate chiar mai rău. Privi spre William care privea ceasul de parcă de-abia aștepta să se termine vizita medicului ca să o poată zbughi. O furie îngrozitoare îl cuprinse; el era gras, poate prea bine purtat, pe când fiica lui se usca pe picioare, murea. Ce fel de tată era acesta?

Cu siguranță că același prieten ca cel care fusese pentru contele de Southampton. Un fals.

— Să înțeleg că după ce își revine, vă veți face debutul în societate ca proaspăt logodnici? Se înțelege că asta sunteți din moment ce ați petrecut atât de mult timp cu ea. Da.

Sin uitase de debutul pe care îl programase. Teancurile de invitații zăceau pe biroul lui. Cu toată boala ei, trebuia să își amintească de ce aflase de existența acestei fete și cum trebuia să se finalizeze logodna. Nu se putea lăsa dominat de sentimente. De s-ar fi făcut bine mai repede ca să uite că era om și putea să fie cuprinsă de un final inevitabil oricând!

Nick ieși chiar atunci și, cu fața implacabilă, zise:

— Nu pot spune că nu există progres, dar e malnutrită.

— Va muri, doctore?, întrebă speriat William. Sin păru nedumerit de acest sentiment din ochii lui Hayes. Până acum nu își arătase dragostea paternă.

— Nu cred că ține de mine. Dacă nu încetează febra, da. Apoi, își privi prietenul și înghiți în sec.

La naiba!

Plecând, în seara aceea, adormi cu un gând la Creator. Era egoist, sadic chiar, din partea lui să se roage pentru supraviețuirea ei, dar dacă era ceva real în sufletul său, dacă fusese vreodată, nu știu; Dumnezeul luase totuși în considerare ruga unui păcătos. Cert fu că, după două zile, febra lui Arrow începu să scadă. Datorită îmbunătățirii, fata reuși să mănânce. Iar ăsta fu un pas care îl bucură nespus.

Până ce, refugiindu-se în bibliotecă, într-una din zile, descoperi portretul părinților lui, ascuns între bibliile tatălui său. Iar privirea dârză a contelui de Southampton îi aminti motivul pentru care se zbătea atâta să o salveze. Sau motivul pentru care ar fi trebuit să se zbată atâta, căci, în momentele ce trecuseră, Sin își dădu seama că uitase de răzbunarea lui și găsise în Arrow o adevărată logodnică, fata pe care, în alte împrejurări, nici nu ar fi băgat-o în seamă.

Consideră portretul drept un semn, își strânse pumnii și îi promise tatălui său că avea să-l răzbune. Avea să-l distrugă pe William Hayes, chiar dacă asta însemna să ucidă spiritul lui Arrow!

***

Nu își amintea prea multe din timpul bolii, mai ales din momentele în care febra fusese mult prea mare. Doar că, trezindu-se într-un cocon de căldură, cu razele soarelui de la sfârșitul lui martie mângâindu-i trupul istovit de boală, Arrow știu că Sinfried trebuia să fie acolo.

Își întoarse capul și privi spre cel care era așezat pe un scaun din lemn, cu picioarele întinse, citind. Ca de fiecare dată, era lângă ea.

Înainte să se îmbolnăvească, adormise cu gândul la cât de prostuță trebuia să fie să gândească că acesta ar putea-o iubi. Totuși, în timpul care trecuse, acțiunile lui îi dovediseră sentimentele.

Sinfried Hawk era un bărbat bun ce purta masca unuia rău.

Și asta o făcea să creadă în dragoste la prima vedere.

Își amintea că stătuse lângă ea. O văzuse în cele mai grave stări, chiar dacă nu își amintea de toate. O hrănise cu mâinile lui și, cel mai important, o amenințase regulat pentru a o trezi atunci când simțea că se scufunda într-un bazin magmatic. Poate că se înșelase în ceea ce priveau intențiile lui. Nu putea fi nimic ascuns la acest bărbat care își adusese servitorii și făcuse atâtea pentru ea.

Se întoarse în direcția lui, tușind ușor. După o săptămână, starea i se îmbunătățise vizibil. Poate că avea să mai dureze până să fie la fel ca înainte, dar, privindu-l atunci, simțindu-i atingerea pe corpul său, ceva ce nu implicase cu nimic tensiuea dintre ei, una inexplicabilă, știa că inima ei nu s-ar mai fi putut comporta ca înainte.

Brusc, acesta își ridică ochii și, încrucișându-și picioarele, închise cartea, ridicându-se spre ea.

— Hei. Te-ai tezit!

— Da...

— Îți este foame?

— Da, răspunse. Și sete..., el o privi. Îmi e puțin sete.

Acesta îi zâmbi, iar trupul i se înmuie. Oare era din nou cuprinsă de febră?

Ajutând-o să bea, acesta îi mângâie chipul.

— M-ai speriat așa de tare...

— Îmi pare rău. Nu știu cum s-a întâmplat.

— Sper să nu se mai întâmple. O voi chema pe Matilda. Cred că asta va fi prima masă pe care tu o ceri.

Arrow se lăsă pe perne, privind spre el cu inima plină de bucurie. Găsise oare acel bărbat care ținea cu adevărat la ea? Acela pe care îl putea numi al ei? Atât de repede? În atât de puțin timp?

Pe de altă parte, ridicându-se din patul ei, Sin oftă. Se trezise. Cumva, mintea lui spusese lucrurile astfel încât să vadă declașându-se în ochii ei scânteia de iubire. Toate acțiunile lui, ghidate de un sentiment necunoscut, erau spre bine, nu? Reușise, parcă, să îi aburească mintea. Era o victorie. Acum începea adevăratul joc.

Dar bărbatul nu simțea deloc lucrurile așa.

***

— Nu cred că ar trebui să te rețin, nu așa...

— Ssst, îi zise el, ridicând din nou lingura cu supă. Ai speriat pe toată lumea cu boala asta, inclusiv pe medicul meu, care începuse să se întrebe dacă va supraviețui mâniei mele!, apoi râse, pentru a detensiona atmosfera. Mă bucur că ești mai bine, Hayes.

Arrow zâmbi. Insistase să o ajute să mănânce, în timp ce Matilda și șefa acesteia se ocupau de dereticirea locuinței. Fata nu știa că el insistase să facă asta pentru a o impresiona și mai tare. În fond, avea o inimă de cucerit. Iar pentru asta, trebuia să fie tandru.

O vrăjise oricum. Arrow clipea nevenindu-i să creadă.

— Oricum, oftă ea și se lăsă pe perne, după ce termină bolul, nu ar trebui să fii aici. Logodna noastră nu schimbă cu nimic...

— Ei bine, ne bucurăm de o oarecare libertate, zise acesta și îi acoperi picioarele, frecându-le involuntar, așa cum făcea mama când el era bolnav. Nu suntem nobili, iar tu ești majoră. În plus, suntem logodiți.

— Ai anunțat logodna?, îl întrebă.

— Nu încă. Nu am avut șansa. O voi face, acum că ești mai bine.

Ea zâmbi, acoperindu-și mai mult pieptul.

— Și, după ce te faci și mai bine, îi zise el, chiar dacă nu își putea lua privirea de la gâtul palid, de la umerii aproape goi, ne prezentăm chiar în societate.

Nu păru să îi convină.

— Nu aș putea... Bănuiesc că vezi în ce situație dificilă mă aflu.

— Da. Ne vom ocupa de garderoba ta, evident.

— Nu aș putea să îți cer nici asta. Ai făcut deja prea multe!

— Nu te prostii! Vei fi soția mea!

Un fior îi străbătu corpul. Soția acestui bărbat pe care inițial îl crezuse îngrozitor. Cum putuse să nu vadă dincolo de fața lui aparentă de monstru?

— Prin urmare, voi trimite modista peste câteva zile pentru noua ta garderobă.

Măcar cu atât să rămâi după ce te voi fi făcut de râs, își zise el, chiar dacă îi privi ochii strălucitori.

— Între timp, continuă, dregându-și glasul de parcă îi rămăsese o urmă de vinovăție în gât, Matilda și chelăreasa mea se vor ocupa de această locuință. Îți las și alte slujitoare. Basil Craw poate să se plimbe pe aici și să facă pe valetul. E bun la orice sarcină, să știi. Și tu..., îi atinse chipul, să te faci bine...

Cu gura uscată de emoție, Arrow îi menținu mâna. Era foarte aproape de ea. Prea aproape. Dacă ar fi știut că nu îl infecta și pe el, și-ar fi dorit să o sărute așa cum o făcuse cândva Hawk.

— Nu știu cum te poți comporta astfel cu mine, în condițiile în care tatăl meu îți e dator vândut.

Sin se încruntă și îi privi ochii frumoși. Chipul ei, spre deosebire de al său, era sincer. Își menținu replica; se comporta astfel cu ea tocmai pentru că tatăl ei îi era dator vândut.

— Nu știu ce am făcut ca să te merit...

Dumnezeule! Cumva, îl făcea să simtă vinovăția agățându-i-se de suflet. Nu îl merita, de fapt. Nu merita nimic din ceea ce voia el să îi facă.

— Odihnește-te acum, îi zâmbi și se îndepărtă, căci ființa ei îi făceau rău. Ne auzim, Arrow Hayes!

Sau poate că nu. Poate că nu ar mai fi trebuit să se întoarcă la această femeie, pentru că ea, prin vorbele care îi dădeau de înțeles lui Sin că era îndrăgostită, îi periclita planul. Nu putea renunța la el pentru o femeie. Și mama lui fusese nevinovată în toată tărășenia trecutului. Cu toate astea, ea suferise cel mai mult.

Nu se putea lăsa influențat de Arrow Hayes.

Un capitol succint, întrucât nu ne interesează cadrul - boala - și ceea ce se derulează în el - vionovăția acestuia pentru că trebuia să o rănească, vinovăția ei pentru că avea impresia că îl înțelesese greșit, culminând cu îndrăgostirea lui.