Basil Craw o urmărise pe domnișoara Hayes, dar nu pentru că asta îi ceruse domnul Hawk. Cerința patronului său fusese una clară: strânge-l cu ușa pe William Hayes. Însă, în zilele care trecuseră de când fusese pus acolo, lângă felinarul și banca proaspăt vopsită, o văzuse mai mult pe fiica acestuia decât pe bărbat în sine.

Subțire, descurcăreață, muncitoare și roșind în taină în momentele în care vecinii îi aruncau priviri pline de înțeles. Și el le pricepuse; de cele mai multe ori, ochii celor care o priveau pe fiica lui William Hayes emanau trufie. Nu înțelesese de ce. Se îndoia că se putuse lăuda vreodată cu vreo opulență. Poate că oamenii simțeau în ea o amenințare, o potențială forță care, odată cu schimbarea statutului, avea să iasă la iveală.

Și ajunsese la concluzia că nu merita soarta aceasta.

Puțini erau cei care meritau. De când fusese angajat de domnul Hawk văzuse multe lucrimi, suferințe amare a celor care erau obligați să își părăsească locuințele sau să vândă și cel mai insignifiant obiect al mobilei. De cele mai multe ori, un singur bărbat ilogic le provoca tuturor acest rău, capul familiei.

Basil era el însuși tată. Fiica lui avea cinci ani și se juca în casa domnului Hawk sub atenția mamei sale, chelăreasa locuinței. Avuseseră noroc pentru că îi angajase pe amândoi. Putea spune că acela fusese unul din momentele în care bărbatul pentru care lucra se arătase uman. Acea părere nu putea să fie schimbată în Basil: Sinfried Hawk era un bărbat cu o inimă mare, dar cu o voință devastatoare.

Totuși, pentru ceea ce făcuse pentru el, Basil îi era veșnic recunoscător.

În seara aceasta, căscase atunci când filfizonul de apropiase de locuința pe care o supraveghea de mai multe zile. Își îngustase ochii. Simțea pericolul, mai ales că, după treizeci de minute, acesta nu dădea vreun indiciu că își dorea să plece. Și nu se înșelă. Pe el nu îl văzu, căci știa cum să îmbrățișeze întunericul, să îl modeleze după bunul plac. Hotărârea de a ieși din culcușul său întunecat apăruse tocmai din cauza faptului că această fată nu era deloc ca restul.

Ea nu plângea, nu cerșea, nu se văicărea. Era stoică. Și avea o voință aproape egală cu a stăpânului. Îl fermecase comportamentul ei, de aceea, atunci când realizase că dubiosul bărbat pătrundea în casă – ușa avea într-adevăr un defect -, Basil Craw nu putuse să stea cu mâinile în sân.

Oftase puternic, necrezându-și simțurilor de a o proteja, și se apropiase, traversând rapid strada. Se infiltră în casă pe urmele necunoscutului, gândind că trebuia să fie un hoț ajuns deja la o anumită bogăție sau un obsedat. Londra avea din ambele categorii.

În timp ce ochii i se obișnuiau cu întunericul, auzi țipătul ascuțit al fetei.

Alergă în direcția aceea, observând ușa întredeschisă a unui dormitor. Așa cum bănuise, era un obsedat. Văzuse și mai rău de acolo de unde venea, dar tot nu putu să își controleze furia la imaginea în care bărbatul era așezat deasupra fetei în timp ce aceasta se zbătea înnebunită. Fără niciun alt avertisment, îl trase de pe trupul ei subțire și, ridicându-l, îl lovi puternic în falcă.

Bărbatul luat pe nepregătite, rămase șocat pe podea, cu nasul sângerându-i. Lui Basil îi era greață. Prohabul îi era pe jumătate deschis, cămașa se desprinsese din pantaloni și lăsa spre imaginea tinerei și a lui o burtă păroasă, cu adevărat dezgustătoare. Nu ce și-ar fi dorit să vadă o fată tânără, oricum.

— Dispari!, scuipă spre acesta.

— Cum îndrăznești?, încercă să se ridice acesta. E a mea! Am câștigat-o!

Suna imposibil ceea ce tocmai auzea, dar fie și așa, Basil își îngustă ochii, își strânse pumnii și îi șopti din nou:

— Dispari!

— Tu ești cel care trebuie să plece! Haimana!

Dădu să se apropie demonstatriv de fata care arăta înfricoșată, poate pentru a-și arăta masculinitate, când nu era cazul. Basil îl prinse de braț și îl privi amenințător.

— Domnul Craw are dreptate, se auzi brusc din prag, iar toți își îndreptară chipul într-acolo.

Cumva, Sinfried Hawk ajunsese să stea în ușa dormitorului lui Arrow, cu aceasta pe jumătate dezbrăcată înainte de vreme. Nu avea pălărie și își uitase mănușile. Asta îi spune că plecase în grabă. De-abia ce apucase să își încheie vesta.

— Domnișoara de acolo e logodnica mea, Rutherford, iar dacă nu ai de gând să ne vedem în zori, îți sugerez să dispari.

— Lo... logodnica?, Rutherford își mărise vizibil ochii, și mai șocat. Dumnezeule! Bătrânul m-a tras pe sfoară, ai?

— Sunt pregătit să lămuresc situația mâine de dimineață, continuă Sin. Acum, dacă vrei să nu îmi descarc mânia pentru ofensa adusă, pleacă.

Basil nu se lăsă înșelat de tonul de comerciant al stăpânului său. Îl cunoștea de prea mult timp ca să o facă.

— Domnule Craw, îl conduci pe baronul de Rutherford?

Basil îl prinse pe acesta de braț și îl dădu afară. Rutherford se zbătea. Când ajunse la capătul scărilor și dădu de William Hayes, îl privi înveninant pe bărbatul care era mai alb decât un mort.

— Mi-o vei plăti, Hayes! Ai auzit? Nimeni nu își bate joc de mine și... Ia mâinile, animalule!

Basil oftă. Toți filfizonii ăștia erau la fel. Atunci când nu primeau ceea ce nu era al lor amenințau. Pentru asta, Basil îi ură mult succes. Nu își exteriorizase surpriza cu privire la logodna pe care stăpânul o anunțase mai târziu. Avea să facă asta mai târziu cu soția lui. Ceva însă nu îl mira deloc pe Basil.

Erau ei doi, potrivindu-se atât de bine, încât ar fi fost o prostie să nu sfârșească împreună.

Privi în jos, la cel care bodogănea, și oftă, gândindu-se că lumea era totuși contaminată cu proști. Asta dacă Rutherford își imagina că ar mai putea pune mâna pe Arrow Hayes.

***

— Nu e cazul să vă enervați... E...

— Îl cunosc mai bine pe Rutherford, la naiba!

Nu voise să îl bage prea tare în seamă pe William, deoarece era și așa suficient de nervos încât să ucidă. Nu își permitea să îl omoare acum.

Efortul acesta de voință era chinuitor. Să fie în aceeași trăsură cu dușmanul său și să nu poată riposta în vreun fel... Era de-a dreptul îngrozitor! Trebuia să se abțină însă. Asta îi spunea conștiința sa.

Nici el nu știa de ce reacționase astfel. Avea o vagă explicație în minte, dar nu funcționa întru totul cu furia pe care o simțea cu adevărat. Inima îi palpitase cu atât mai tare cu cât auzise de la servitorul său că Rutherford plecase.

Știa unde se dusese acesta.

Realiză că nu voia să o vadă pe Arrow rănită. Trebuia să fie cu adevărat sadic, atunci, căci asta însemna că el își dorea să fie primul care îi provoca un rău – chiar dacă nu unul din categoria celui pe care voia să i-l provoace Rutherford – astfel ca ea să sufere îngrozitor de tare. Altfel, nu își explica motivul pentru care inima părea că îi ieșea din piept.

Genunchii i se înmuiaseră de-a dreptul când observă ușa întredeschisă. Uitând de însemnăntatea emoțională pe care o avea locuința aceasta pentru el, urcase numaidecât în direcția glasurilor, sărind din trăsura care încă nu oprise. Cuvintele, când ieșiseră într-un final, o apăraseră. Îi oferise statutul de logodnică a sa și, Dumnezeule mare!, aproape că îl provocase pe Rutherdford la duel. Pentru ea. Fusese suficient de inteligent, o parte din mintea lui rămăsese destul de lucidă, încât să modeleze vorbele pentru a nu se trezi obligat să se lupte pentru o femeie, oricât de mult și-ar fi dorit să îi apere onoarea.

O făcuse Basil suficient. Se felicită pentru faptul că nu îl desființase pe domnul Craw după ce făcuse înțelerea cu Arrow. Fusese cea mai inspirată decizie a sa.

— Nu ar trebui să fii aici...

Glasul ei tremurând, vocea puternică a femeii, îl readuse la realitate. Zâmbi machiavelic în dreptul ei. Dacă era cineva care nu aparținea locului, aceasta era ea. Închise ușa în urma sa și păși înainte, scrutând pereții dormitorului tatălui său. Fostul dormitor al tatălui său.

Și el care crezuse că Arrow ar fi preferat tonurile calde din camerele mamei lui.

Îl deranjă profund, atunci când privi mai atent în jur, că dormitorul nu era intact. Părea prea mare acum, fără toate obiectele de mobilier. Cu siguranță că fuseseră vândute. Își strânse pumnii, gâdind că avea să remobileze întreaga casă pe care cei doi o transfomaseră într-o peșteră.

— Chiar te vei duela cu el?

Și mai era și femeia aceasta surprinzătoare. Orice altă domnișoară ar fi plâns până acum, s-ar fi aruncat în brațele salvatorului ei și ar fi leșinat. Nu și ea. Arrow Hayes era încruntată, palidă ce-i drept, cu pătura trasă în dreptul cămășii de noapte care nu acoperea mare lucru. Atât cât vedea, Sin considera că era atrăgătoare.

— Nu îți e nici măcar puțin frică? Nu simți nevoia să leșini? Să plângi?

Se învârti puțin prin cameră, analizând. Îi trezea atât de multe amintiri...

— Nu sunt ca restul fetelor, domnule Hawk. Părând a oscila între a se da sau nu jos din pat în ținuta actuală, lui Sin i se făcu milă de ea și îi întinse halatul la fel de subțire. Se întoarse cu spatele, privind pe geam, lăsând-o să se acopere.

— Asta am observat și eu, Hayes.

— M-a pariat, nu?, Sin renunță la cadrul de gheață – se lăsase un frig deosebit peste seară - și se întoarse spre ea. Nu avea un scaun pe care să se așeze, așa că fu nevoit să se apropie până ce ea nu va mai băga de seamă că se așezase necuviincios pe patul tatălui său, căci acela nu îi aparținea. Aprobă, căci privirea ei cerea o confirmare. Doamne...

Și o văzu pentru prima dată agitată.

Culcându-se din nou flămândă, ostenită din urma muncii pe care o terminase pentru croitoreasă, Arrow fusese trezită brusc de trupul baronului de Rutherford. Fusese îngrozitor! Îi simțea respirația alcoolică, cum o compleșise cu greutatea sa, și îndemnurile. Nu avusese timp să înghețe de frică. Fusese nevoită să se zbată regulat pentru a trage de timp. Și, oh, cât crezuse că nu avea să vină nimeni care să o salveze!

Intrarea celui cu care fusese amenințată nu făcuse decât să îi potențeze spaima. Până ce era clar că așa zisul Căpcăun nu era nimeni altul decât bărbatul care îi lua apărarea. Informațiile anterioare cu cele prezente se băteau cap în cap, dar nu mai contase. Mai apoi, fusese și domnul Hawk. Modul în care vorbise, implicarea sa... și astea o mișcaseră așa cum nu ar fi putut zice.

— Nu am crezut niciodată că va ajunge atât de departe... Își netezi sprânceana. Ar trebui să îi interzici intrarea, domnule!

Prinzând momentul, Sin se lăsă în jos, pe pat. Era curios să îi atingă trupul. Spatele rigid, constituția firavă, dar care ascundea cu siguranță destulă putere. Ar fi speriat-o și mai tare dacă o atingea? În ciuda țelurilor sale, Sinfried nu era un agresor. Ca atare, lui nu îi plăcea să forțeze femeia să fie cu el, să îl primească. Trupul ei însă îl forța să îl atingă. Îl atrăgea o forță mistică.

Așezându-și o mână peste degetele ei reci, Sin simți o nevoie bruscă de a-i anula toate gândurile rele.

— Voi vorbi cu baronul, nu-ți face griji. Voi rezolva situația. De altfel, dacă nu în Bender, William Hayes tot va paria undeva. Îmi e mai bine să știu unde o face.

— I-ai spus, nu?, întrebă aceasta, fără a-l privi și fără a se feri de atingerea sa.

— Da. Nu cred că se mai poate împotrivi. Omul îmi e dator zece vieți de acum înainte.

— Ce frumos din partea ta să amintești asta..., pufni femeia.

Sin zâmbi strâmb, iar ea își ridică ochii în direcția lui. O Arrow după somn era și mai specială în simplitatea ei decât una care îl aborda în miez de noapte. Avea ceva fantastic în ea, ceva ce nu îi permitea să se detașeze complet de situație. Nu ar fi trebuit să îl intereseze situația ei. Dar simțea că această femeie avea să sufere oricum destul de mult ca să poată spune că trebuia să o scutească de niște dureri în plus.

— De ce faci asta?

— Ce anume?

— De ce eu? Nu sunt deosebită, domnule. Nu sunt nici măcar un chip frumos. Dar tu vrei să te căsătorești cu mine și anunți atât de spontan logodna noastră când tata e dator vândut și, se vede de-acum, că nu este deloc cel mai bun om. Un alt domn ar fi luat-o la sănătoasa.

— Dar eu nu sunt un alt domn...

Avea dreptate în ceea ce zicea. El nu avea să fie nici măcar un logodnic obișnuit pentru Arrow cea neînfricată care stătea într-un halat și o cămașă de noapte uzată în fața unui bărbat care făcuse greșeala de a o săruta deja. Fusese categoric o nenorocire atunci când își lipise buzele de ale dușmanului său, căci gustase, pentru prima dată, veninul dulce al acestuia. Ar fi crezut că era o tactică de-a ei, tipic feminină, dacă nu ar fi văzut simplitatea din privire. Arrow trecuse prin multe lucruri, într-adevăr, dar nu putea spune că viața o schimbase atât de tare încât să îi altereze sufletul.

Lui, pe de altă parte...

Clipi fascinat de conturul buzelor sale. Fusese cât pe-aci să fie violată, iar tot ceea ce își dorea el era să o sărute, să o întindă pe salteau tare a tatălui său și să continue ceea ce începuse Rutherford, să o încălzească pe ea cu propriul trup. Oftă. Viața îl schimbate într-atât încât era capabil să se culce cu ea și să o părăsească a doua zi doar pentru a-l vedea rănit pe William Hayes.

Oprimându-și gestul intim de a-și trece din nou buzele peste ale sale, Sin fu atras de fruntea acesteia, depunând un sărut pe pielea fină. Fu luată prin surprindere, dar nu se împotrivi gestului. Era o logodnică aparent docilă. Sau poate că se îndrăgostea de el.

După ce finaliză gestul, găsi că mintea sa, mult mai concentrată pe răzbunare, știuse să facă acest pas pentru a o impresiona și mai tare. În esență, lui Hawk nu îi trecea nimic prin minte acum.

— E îngrozitor de frig aici, îi zise cu gura uscată. Bagă-te în pat! Se ridică, inspirând profund. Se simțea la fel ca ea. Tânără și prostuță, cu un sentiment care nu ar fi trebuit să existe încolțindu-i în suflet. Noapte bună, Hayes!

Și ieși cu pași mari, lăsând-o să rumege totul, în singurătate.

Iar Arrow asta făcu. Nu reuși să închidă nici măcar un ochi toată seara.

Nici William Hayes nu dormi. După episodul cu Rutherford se refugiase într-un han. Reușise să împrumute o pipă, iar acum rostogolea abur gros, cu un tutun de proastă calitate, în aerul răcoros de martie. Și el se gândi la cele întâmplate.

Patronul de la Bender, acest Sinfried Hawk, își impusese voința înainte lui și se logodise cu fata lui obligat-forțat. Foarte bine. Nu era chiar o problemă. Avea să aibă un ginere bogat, chiar creditorul său, și un întreg club la discreția lui.

Gesturile îl contrariaseră. Hawk arătase turbat când îi spusese că își pariase fiica pentru câțiva gologani. William se temuse atunci pentru viața lui. Dar nu fusese prima dată când observase privirea aceea pe chipul unui bărbat, dar căutătura îi făcuse totuși părul să se ridice pe ceafă.

Se întâmplase cu ceva timp în urmă. Creierul intoxicat de alcool al lui William nu își putea aminti când. Discuta cu... cu contele de Southampton. Soția lui era prezentă. Se aprinseseră puțin spriritele, ce-i drept, mai ales după niște coniac pe stomacul gol. William zărise cu coada ochiului un trup înăltuț pentru vârsta lui și slab, iar pe chipul palid, care semăna îngrozitor cu al contelui, cea mai malefică privire, cea mai urâtă, mai bolnavă, mai împătimită. Privirea fiului contelui.

Nu își putea aminti nici cum se numea acesta. Mama lui îl strigase, bineînțeles. Îl pusese să dea mâna cu domnul bun și amabil. Iar degetele băiatului le strânsese pe ale sale așa cum Sinfried Hawk aproape că îi sucise gâtul în seara aceasta.

Ciudat lucru! Și ușoara aducere cu conții de Southampton trezea în William un fior de groază. În fond, sperase că băiatul era mort. Nici nu ar fi trebuit să devină bărbat. Încă avea credința că nu ajunsese unul, ci că se înecase, putrezise și plutise în marele Univers.

William Hayes avea visuri...