Își petrecuse jumătate din noapte întocmind un întreg plan. Nu era de mirare că astăzi era destul de obosit, încât să își dorească să sară peste prima liniuță din carnețel.

În intimitatea camerei sale, atunci când scria meticulos, se gândise că ar fi fost mai ușor să îi propună să fie amanta lui. Sărutul – nu îi stătea în fire să se repeadă astfel la femei, mai ales la cele necunoscute – îi dovedise că nu ar fi avut probleme legate de atracție. Se foise neliniștit în scaun, simțind cum o dorință ciudat de timpurie își face simțită prezența.

Motivul pentru care Sinfried nu își dorise să o facă amanta lui, ci îi propusese căsătora era însă mult mai simplu: cu o amantă nu te puteai expune peste tot, pe când cu o logodnică aveai dreptul să mergi la cele mai elitiste petreceri și evenimente, acolo unde lumea bună, lumea respectabilă putea să remarce asocierea. O atingere pe umăr, un surâs... în scurt timp cu toții își vor fi dat seama de relația dintre ei. Ar fi fost o dezamăgire pentru reputația fetei să se despartă înainte de încheierea căsătoriei, mai ales că punctul al doilea al planului său era formulat astfel:

Distruge-i reputația public! Fă să fiți prinși într-o postură indecentă în casa vreunui lord, la balul acestuia, sărut-o în public...

Iar lista putea continua.

Momentan, Sin se afla la prima liniuță, poate cea mai grea.

Cucerește-o!

Cum răzbunarea lui nu putea să întârzie, se hotărâse să încerce să o facă încă din a doua zi. De altfel, voia să afle cât mai multe lucruri despre această Arrow Hayes, o fire exagerat de curajoasă, dacă îl întreba cineva pe el, așa cum nu mai întâlnise până acum.

Nu știuse niciodată că inamicul lui avusese un copil. Iar copilul era o femeie în straie de cenușăreasă. O observase încă de când ieșise din casă. La lumina cenușie a zilei ploioase, pomeții ei păreau supți, talia atrăgător de subțire, iar sânii de sub corset promițători. Își drese glasul și încercă să își astâmpere neliniștea trupească bruscă. Nu era cu nimic deosebită. I-o zisese aseară. Era o față comună.

Fața asta comună îl stârnea cum nu o făcuseră îngerii italieni.

— Fugi undeva?, găsi potrivită întrebarea asta pentru a o tachina. O văzuse cum îl privea urât pe Basil, zis și Căpcăunul, bărbatul a cărui reputație o hiperbolizase pentru a o speria. Mai degrabă Basil ar fi atins pe toată lumea care încerca să îi facă avansuri unei femei neajutoare, iar nu invers. Zâmbi în sinea lui, căci fusese diabolic.

Arrow tresărise și îl fixase cu ochii ei mari, cu gene lungi, chihlimbarii. Alunița de pe buza ei arăta, de la distanța asta, și mai atrăgătoare. O sărutase și pe ea aseară? Nu. Păcat...

— Domnule Hawk!, replică ea. M-ați speriat!

— Credeai cumva că ai avut un vis atât de frumos aseară și că nu a fost, de fapt, realitatea?, o tachină în continuare, fixând umbrela deasupra capetelor amândurora. În spațiul intim creat, Sin simți căldura trupurilor care emana la fel de viguroasă din amândoi.

— Nu, îi răspunse ea. Credeam că a fost un coșmar.

Căutătura dură, sumbră, îndreptată acum asupra lui, căci Basil se îndepărtase numaidecât atunci când îi zărise vigilent impreună, îi amintea îngrozitor de puternic de tatăl lui. La fel se comportase și bărbatul cu el, în copilărie și adolescență. Și postura ei – dreaptă ca o scândură – îi amintea tot de Harold, conte de Southampton.

— Și eu care credeam că sărut bine...

Femeia pufni și o porni pe alee.

Sin și-ar fi dorit să nu fi fost atât de dur în urmă cu o seară. I-ar fi luat mai puțin să îi schimbe părerea despre el. Femeile, pentru a fi cucerite, trebuiau să râdă regulat. Aproape că o făcuse să plângă aseară. Ideea stârni un sentiment de dezamăgire la adresa propriei persoane, rapid inhibat de gândul că era totuși fiica dușmanului, în consecință inamicul în carne și oase. Se încruntă la clavicula proeminentă. Sau mai degrabă doar în oase.

Se găsi atras de ceafa ei. Câteva fire de păr mici se ondulau pe aceasta, pe gâtul lung și subțire. Părul îi era prins într-un coc neglijat de rigorile vremii, mai degrabă practic, dar care nu putea ascunde podoaba capilară impresionantă. Cum ar fi reacționat dacă o săruta acum, dacă trecea atât de brusc la a doua liniuță a planului său? Fusese puțin șocată aseară și atât. Oare mai sărutase vreodată? Cine știa?

Ei bine, el voia să știe!

— Unde ți-e pălăria?

Se opri. Sin făcu la fel.

— Am uitat-o.

Un mușchi tresări pe chipul ei, așa că Hawk zâmbi.

— Sigur că da. Nu ești deloc o minciunoasă iscusită. Ia zi, Arrow Hayes, atât de rău stați, încât nu îți mai permiți nici măcar haine?

Și se terminase cu șarmul său. Își dădu seama de asta după ce o luă peste picior. Femeia oftă, dar nu îi dădu satisfacția de a confirma cele spuse de el. Era prea mândră. Iar el, în momentul de față, prea prost.

— Mă vei însoți la piață, domnule Hawk? Nu este deloc moral ca un bărbat și o femeie...

— Nu este bine nici ca o doamnă să se ducă singură la piață sau oriunde altundeva.

Ce îl făcea atât se superior? Ea stătea în casa lui, da. Ea avea impresia eronată că deținea drepturi asupra moșiilor lui, da. Era practic stăpână pe tot ceea ce fusese a contellui de Southampton. El ce avea? Oh, da. Bani. Și adevăr. Adevărul și dreptatea erau de partea lui!

Drept care, Arrow tăcu. Privi peste umăr și răsuflă. Un firicel de abur se strecură printre buzele ei.

— De ce mai este încă acolo?

Hawk își ridică privirea și observă că Basil, un bărbat bine făcut, ales ispre pentru această meserie – cel despre care îi spusese că prefera să vadă sânge doar pentru a o determina să accepte propunerea lui – încă spiona locuința.

— Asta i-am pus să facă, așa că asta vor face.

— Până când? Vecinii încep să își dea seama că sunt...

— Cămătari?, completă el propoziția. Și crezi că nimeni nu știe că tatăl tău are datorii?, o prinse pe după mijloc, extrem de familiar, făcând-o să tresară. O trase spre el, permițându-i băiatului cu ziarul să treacă grăbit pe bicicleta lui. Acesta își întoarse capul spre ei. Sin zâmbi. Primul martor – un copil. Zvonul avea să circule cu viteza luminii. Apoi, privi spre femeia de la pieptul lui. I se părea frumoasă în simplitatea ei, dar nu putu să fie atât de infidel gândul de a o găsi banală, chiar dacă începea să își schimbe vertiginos opinia. Bărbatul de acolo – îl indică pe cel pe care Arrow îl identifică drept domnul Crastford – este client la Bender. A văzut când l-am aruncat în stradă pe William Hayes. Îngerul cotropit de griji din brațele lui nici măcar nu simți durerea afirmației. Interesant. Foarte interesant, își zise Sin. O fată care nu suferea din cauza durerii tatălui ei.

— Nu credeam că domnul Crastford frecventează cluburile. E un membru pios al bisericii.

— Dacă ai ști tu că preotul însuși a trecut prin Bender de mai multe ori pe săptămână, ai asculta altfel pildele anglicane. N-ai idee...

Aceasta își ridică privirea spre el. Avea buzele ușor întredeschise. Erau rozalii, așa cum intuise, iar dinții, alb imaculaț. Chipul îi era impecabil, chiar dacă el credea că nu mai purtase o pălărie de prea mult timp, ceea ce îi determinase bronzul pe ici, pe colo. Asta nu o făcea mai puțin frumoasă, ba chiar îi amintea de exotismul femeilor din sud. Sub mâna lui îi simți curbura delicată a spatelui care se finaliza cu fundul. Nu fusese conștient că putea să aibă fund. Ce prostesc din partea lui să se simtă atât de inexorabil atras de această fată bătrână!

— Ei bine, nu vreau să mă înveți tu.

Și rupse vraja, căci se trase din brațele lui. Sin fu nevoit să facă un salt pentru a o prinde în adăpostul umbrelei. Nu înțelgea de ce ținea ca aceasta să nu se ude. Poate pentru că nu voia să o vadă murind de tuberculoză înainte ca el să își fi terminat planul.

— Cel puțin, adăugă răutăcios, nu aici.

Femeia îl săgetă cu privirea ei severă, făcându-l totuși să râdă. Cine pe cine cucerea? Îi oferi brațul, iar ea fu nevoită să i-l ia. Știa doar că era parte dintr-o înțelegere. Ce să mai! Era logodnicul ei!

Aluzia sexuală era nejustificată. În ciuda a tot, Sin nu își propusese să se culce cu ea. Intimitatea nu era parte din planul său, chiar dacă aseară își permisese să o conducă spre acea idee în speranța că ea nu se va prinde de lipsa lui de interes cu privire la căsătorie, eventual că nici nu aveau să ajungă să se căsătorească. Expiră, gustul buzelor ei revenindu-i în memorie paralizant. Ceva era în neregulă cu el.

— Ce zici de o prăjitură, Arrow Hayes?

— Poftim?, se încruntă aceasta.

— Este greșit să îmi doresc să petrec mai mult timp cu logodnica mea?

— Poți să vorbești mai tare de-atât?

Putea, evident. Câțiva ochii se întorseseră spre ei. Sin avu impresia că va zbura din moment în moment.

— Ei, atunci hai să ne adăpostim într-un local. E pe cheltuiala mea!

— Asta e și problema, o auzi oftând. Totul e pe cheltuiala ta și pe...

... pielea mea. Așa se termina părerea ei de rău cu privire la înțelegerea lor. Încercă să nu ia în considerare asta. Dar, undeva adânc, ideea că ei îi displăcea atingerea lui îl măcina. Motiv pentru care își îndepărtă mâna de pe șoldul ei. Iar Arrow îi fu recunoscătoare. O tulburase deja prea tare.

***

— Mâine-seară îmi voi face apariția în calitate de logodnic al tău în casa din Spring Square, înghiți vinul și își șterse degetele pe șervet, lăsându-se pe spate, în scaunul moale din local. Mă inviți la cină?

Arrow era îngândurată. Nu se cuvenea să rămână singură cu el aici, dar exact asta nu mai conta. Încercase să își cizeleze apetitul cu gândul că mânca pe banii lui, dar odată simțite mirosurile, femeia nu se putuse abține să nu termine tot.

— Hm?

— Mâine?, se încruntă el. Cina?

— La mine acasă?, îl întrebă.

Sin își mușcă buzele pentru a nu o contrazice, căci aceea era casa lui.

— Da. Să fac oficial cunoștință cu William Hayes.

Fata oftă și pufni, așezându-și mâinile pe lemnul lucios. Nu mai mâncase niciodată într-un local. Nu era deloc dezamăgită. Fuseseră serviți cum trebuia și mâncarea fusese, în sfârșit, comestibilă. Aproape că îi dăduseră lacrimile.

— Nu i-am spus tatei că sunt logodită.

— De ce? Îți e rușine cu un viitor soț atât de bo...

Se opri, dar nu la timp.

— Bogat?, femeia oftă. Nu. Doar îmi e... Peste seară s-a întâmplat totul și... Nu știu cum ar reacționa.

Fiica se temea cumva de reacția tatălui său? În locul lui, Sin ar fi fost mulțumit. Fiind totuși logodnicul, știa că, în calitate de tată, nu s-ar fi putut odihni niciun moment din cauza gândurilor pe care șarmantul viitor ginere le avea.

— Adică, ce să îi spun?, oftă aceasta. Unde te-am cunoscut? Nu am mai participat la un bal de la optsprezece ani și nici nu pot participa.

— Vreau să îi spui adevărul, ridică acesta din umeri. Îi anulez datoria dacă mă căsătoresc cu tine. În rest, lasă-mă pe mine să discut cu el.

— Nu cred că e o idee bună. Tot nu am un loc în care te-am cunoscut.

— În biroul meu.

— Și ce te face să crezi că voi mai exista după ce aude asta?

I se confirma înrădăcinarea bărbatului în aceleași dogme pe care le cunoștea. De aceea și insinuase cele de mai sus, pentru a se convinge că Willima Hayes nu se schimbase chiar atât de tare. Asta era bine.

— În regulă, atunci. Lasă-mă pe mine să vorbesc cu el!

— Asta mă sperie mai tare, oftă femeia.

Era o fire directă, își dădu Sinfried seama. În lumea în care trăia asta nu era o caracteristică uzuală. Îi plăcea. Compania ei avea să fie cu adevărat una agreabilă.

— Sunt curios, începu el. De ce ai reacționat așa când te-am cerut în căsătorie? De parcă îți ceream să fii o femeie ușoară...

Voia să pătrundă în taina minții ei, să își cunoască adevrsarul profund.

— Pur și simplu am simțit că voiai să îmi propui altceva.

Al naibii adversar!, gândi bărbatul. E chiar bună!

— Și acum?

— Nu am de ales oricum. Cum ai zis aseară, domnule Hawk, sunt o fată bătrână, urâtă. Ești cea mai bună alegere a mea.

Exagerase aseară, evident. Nu era urâtă, iar el nu credea că viața unei femei se încheia la douăzeci și cinci de ani. Poate că atunci de-abia începea.

— Iartă-mă, zise rapid, pentru cele spuse aseară. Eram într-o stare proastă.

— Ceva mă face să cred, domnule, zâmbi ea plină de mister, că ești mereu într-o stare proastă.

Acele buze care se curbară în sus îl făcură să se înfioare. Avu impresia că stomacul îi tremurase pentru o secundă în fața urâțeniei cu care o caracterizase mai devreme, una devenită atât de frumoasă.

— Te rog, zise ea și se ridică de la masă, să ai grijă cum vorbești cu tata, domnule Hawk. N-aș vrea să mor de-acum.

Probabil că ea exagera acum, râse el. Îi prinse mâna înainte de a pleca, chiar dacă nu era necesar. Se așezase foarte aproape de geam, astfel că toți trecătorii îi văzuseră. Pur și simplu simțise nevoia să îi apuce mâna. Avea degete reci. Avea unghii frumoase. Avea încheieturi subțiri.

Înghiți în sec și o privi în ochi. Întreg locacul se oprise pentru a-i privi. O făcu să roșească. Așa cum el observă această frumusețe, la fel o făcură și ceilalți. Cineva dădu un cot altcuiva. Da, îi făcea destul rău. Încă niște secunde... Și cuvintele:

— Ne vedem, Arrow Hayes!

Femeia, bulversată din urma gestului, aprobă și își dezlipi degetele de ale lui. Atingerea pielii pe piele fusese mult prea intimă. O urmări cum dispărea în răcoarea după-amiezii. Ploaia încetase, dar vântul rece se instalase pentru a inhiba dorința unora de a participa atât de timpuriu la sezon. Chiar și săracă, Arrow Hayes era extrem de grațioasă.

Se pierdu pe bulevard. Nu ar fi trebuit să o lase să meargă singură, dar la o femeie ca ea era sigur că putea să se apere singură. Plus că nu voia să arate prea atașat. Și așa avusese un moment în care mintea lui încetase să își mai realizeze activitatea, mai devreme. Nu voia să o facă să se simtă atât de bine. Cu toate că ar fi trebuit. Părea mult prea tristă pentru cei douăzeci și patru de ani ai săi.

O privise în timp ce mânca. Avea maniere alese, într-adevăr. Cu siguranță că fusese școlită. Aproape că își inhibase uimirea când văzuse produsul de cofetărie și vinul alb, spumant. Un alt ochi nu și-ar fi dat seama că trecuse prea mult timp de când fata aceasta mâncase așa ceva. Dar el da. Numai unul care a trecut prin aceeași situație înțelege suferința altuia. Iar Sinfried mâncase și mai puțin la viața lui. Trăise și mai rău.

Literatura vremii noastre exagerează strictețea acelor timpuri. Femeile și bărbați secolului al XIX-lea se bucurau de compania celuilalt în cadrul ceainăriilor și localurilor - chiar dacă ideea de restaurant este trasă de păr. Libertatea este cu atât mai mare cu cât doamna nu aparține Înaltei Societăți prin sângele albastru, fiind mai degrabă fiică de comerciat acceptat în viața mondenă datorită bogăției sale. Bineînțeles că femeile trebuiau să aibă însoțitoate pentru a mânca „ceva dulce" alături de domni. 

Din (ne)fericire, Arrow nu a avut :)))