Eleanor nu fusese deosebită în pat. Cu siguranță nu fusese Arrow cea care îi făcea față lui Sin, întregii sale persoanlități vulcanice și neprevăzute. Rememorând ultima lor seară împreună, își aminti că aceasta se dezbrăcase de bună voie, nemaiașteptând mișcările lascive ale unui preludiu. Așezat pe un divan din proaspăta lui casă, Sinfried o privise fără interes. Sexul devenise mecanizat, de parcă era un produs al fabricilor ce începuseră să se dezvolte din ce în ce mai pregnant și în zona Londrei. Se așezase peste el, își pusese un obraz pe obrazul lui și dorința trupurilor se consumase rapid. Sin avea toate simțurile amorțite din urma alcoolului consumat – în general nu se îmbăta dintr-atât. Își aminti, acum, că aceasta gemuse în urechea lui atunci când el terminase; dar dacă marchiza nu râvnea la propria plăcere, atunci de ce părea întotdeauna atât de satisfăcută în patul lui?

Așezat la o masă din colțul barului, cu pălăria peste lăsată mai mult peste ochi, zâmbi. Fusese folosit. Eleanor îl folosise pentru că intuise măcar că soțul ei era cel sterp.

Înghiți în sec, imaginându-și că existau toate șansele ca cel îngropat astăzi să fie fiul lui. Nu mai suportase să îi vadă coșciugul micuț. Sigur că avea treabă, dar ar mai fi putut sta chiar și atunci când se aruncase cu pământ în el. Cumva îl duruse. Nu putea.

Robert era fiul pe care nu îl cunoscuse niciodată și asupra căruia nu își putea reclama niciun drept.

Pe sub pălărie privi în jurul său la agitația civilizată. Toată lumea lua micul dejun în Bender! Era o ironie, da. Una pe care nu o regreta. Arrow îl schimbase pe el și schimbase clubul pentru domni odată cu asta. Se putea spune că o femeie ghida acum activitatea din Bender. De la discuția cu ea, Sinfried privise clubul dintr-o altă lumină. Astăzi, de exemplu, refuzase să îl mai primească pe lordul Hustle până ce își va fi plătit măcar parțial datoriile. Făcuse asta și cu alți domni. De altfel, limitase suma până la care un gentelmen putea să datoreze clubului, astfel încât, în Bender, era acum liniște. Brutele lui nu își mai găseau locul aici decât de post de paznici. Unul dintre băieți, mai tânăr și mai dornic de aventură, se plânse chiar că era o meserie plicticoasă.

În această atmosferă, Sin îl zări pe baronul Rutherford și șunca lui, râzând poate la fel de fericiți. Mai era cu doi domni la masă. Amintindu-și despre cursa care îi fusese întinsă lui Arrow, Sinfried bătu în masa lui și își drese glasul:

— Lord Rutherford!

Baronul înghiți greu – era oare acum mai gras decât la începutul verii? Poate. Privindu-l pe patron, Sin îi făcu semn să se apropie, împingând scaunul din fața lui cu piciorul lung. Se ridică aproape tremurând, sub privirile celor doi interlocutori care își dădură seama că, pentru binele lor trebuia să continue să mănânce și să vorbească de parcă nimic nu se întâmpla, chiar dacă Sin ardea în scaunul său.

— Da, Southampton?, întrebă baronul și se așeză precaut, tamponându-și chelia lucioasă cu batista.

— Observ că ai un interes crescut pentru contesă, domnule. Am dreptate? Baronul dădu negativ din cap. Acum două seri ai comandat-o pe soția mea la Roșcovana, continuă calm Sinfried. Baronul continuă să nege. Ridicându-se peste masă, ieșit din minți, Sinfried îl prinse de reverele hainei și îl săgetă cu privirea. Am relații acolo, Rutherford! Așa că nu mai face pe prostul!

Baronul înghiți cu greu, conștient de faptul că nimeni nu se întoarcea spre el pentru a-l ajuta, fiecare interesat de propria piele.

— Era doar o... o... prostituată care să arate ca... ei bine... să aibă masca...

— Și de unde știai tu cum ar fi arătat soția mea în seara aceea?

— Eu nu! Ascultă..., îl împinse pe Sin, vizibil asudat. Privi în jurul său, apoi duse mâna la un buzunar de pe jiletcă, descoperind o bucată de hârtie mototolită. Am primit ăsta. Sinfried prinse bilețelul și îl citit rapid. Cu același scris, Rutherford primea instrucțiuni cum că îl aștepta „o bucățică" în camera lui, una care să fie copia fiedelă a obsesiei sale bolnave pentru lady Arrow. Sin își încleștă maxilarul și expiră prelung. Am crezut că matroana voia să mă răsplătească pentru fidelitatea mea față de... serviciile ei.

Matroana nu – ea nu ar fi făcut niciodată asta, știind că lady Arrow era soția lui. Reținu bilețelul, gânditor. Mai întâi fusese atacul de la teatru, apoi, cursa aceasta. Ce urma? Nici nu voia să se gândească.

— Ascultă, Rutherford, îl privi din nou pe baron, îmi lași naibii soția în pace sau vei avea de-a face cu mine!

Amărâtul ăsta dinaintea lui nu știuse că urma să o aibă pe contesă, autentică în patul său. Era mult prea prost pentru un plan atât de diabolic. Sinfried îl observă cum aprobă și se ridică grăbit, părăsind clubul. Contele rămase cu bilețelul în mână, strângându-l nervos. Cine era cel care se juca așa cu el?

Și de ce?

***

Își strânse haina în jurul său și se ridică atunci când bătrânul avocat intră în birou, la câteva minute distanță de confruntarea dintre el și baron. Ca întotdeauna, avocatul privea îngrețoșat clubul, considerând încă de la început că ar fi trebuit să lichideze afacerea, acum că era oficial contele, și să cumpere acțiuni oriunde. De fiecare dată, Sin schimba subiectul.

După ce se așeză și își comandă cafeaua, bătrânul oftă de parcă avea să își dea și ultima suflare:

— În legătură cu ceea ce m-ați pus să caut, începu avocatul cu buzele uscate, tremurânde, am găsit urma conților de Southampton în registrele de căsătorii și consemnările înaintașilor dumnevoastră. Scoțând o listă și punându-și ochelarii pe nas, Sinfried îl urmări când acesta începu să citească adioma unui pedagog extrem de plicticos. William Denborough e cel care a primit titlul prima dată, în 1668, pe când avea treizeci de ani. Străbunicul dumneavoastră... lord Henry, apare ca un copil târziu, bolnăvicios.... la cei patruzeci de ani ai contelui. Bunicul Domniei Voastre...

— Lord Bartholomeu, îl completă Sinfried, închizându-și ceasul de buzunar agitat, în așteptatea a ceva, orice. Asta știu, domnule. Apoi, sugeră prin întrebare: Fiecare conte a făcut un singur copil? Adică... este destul de neobișnuit, știți?, avocatul îl privi pe sub ochi, de parcă nu ar fi înțeles nimic. Există măcar posibilitatea să fi fost doi pe undeva? Un frate înstrăinat? Un verișor renegat?

Avocatul clipi contrariat de aceste ipoteze scandaloase, cum că familia ar fi fost imorală la un moment dat în istoria lor și că atunci s-ar fi înstrăinat în mod voit sau obligat de unitatea căminului. Acest om trebuia să fie nebun!

— Dacă ar fi fost, cred că am fi știut, adăugă deranjat.

Sinfried aprobă și căzu pe gânduri, nemaidorind să îl supere pe bătrânul avocat. Aceasta nici măcar nu era treaba lui. Oftă. Singura soluție rămânea relația extraconjugală a tatălui său cu mama lui Arrow. Și. când lucrurile sunt evidente, oricât de imposibile ar fi, atunci acela trebuie să fie adevărul. Își închise ochii, supărat pe speranța care se străduia să nu îl părăsească precum un instinct defect. Nimeni nu știa despre asta. Nimeni nu trebuia să știe de acum încolo. Era convins că nu ar fi putut renunța la Arrow pentru nicio lege divină. Viitorul avea să vadă cum îi pedepsea, dar acum, tot ce conta acum, era el și ea și totul pe care îl formau în calitate de soți.

Își lăsă capul pe spate, simțindu-se ca un adevărat nenorocit, un căpcăun din basme. Iar când starea lui părea să atingă apogeul, după ce avocatul își strânse actele și se îndepărtă dezaprobator, intrarea furtunoasă a lui Gerald în cameră stârni interesul amândurora, ridicându-i cumva moralul. Zvelt, acesta flutura în mână o foaie și avea un zâmbet atotcunoscător întipărit pe chip, atins de razele unui soare arzător:

— Am găsit!, exclamă victorios.

— Ce anume?, se încruntă Sinfried și își ridică gâtul pentru a-l privi mai bine.

Amândoi priviră bătrânul avocat care se târa circumspect pe lângă Gerald, într-o pauză mormântală, iar după ce ușa se închise, domnul Shep se așeză pe scaunul pe care stătuse mai devreme bătrânul. Mâinile îi tremurau de fericire, iar ochii vii îl priveau mulțumiți:

— Nu ești fratele lui Arrow!, arucă el cuvintele.

Sinfried se încruntă, căci Gerald părea al naibii de sigur de tot ceea ce zicea.

— Uite!, indică un nume de pe o listă pe care o scosese rapid din buzunar. Am vorbit cu lordul ăsta care părea că îl cunoscuse pe străbunicul tău, unu... Henry. Zic bine?, Sinfried aprobă, cu inima cât un purice înaintea acestui adevăr. Mi-a luat două zile să aranjez o întâlnire cu fostul valet al contelui care era acum servitorul acestui lord. În sfârșit am vorbit cu el. Îl privi pe Sin direct în ochi, fiind pentru prima dată când Sin observa că Gerald avea ochi verzui, pe alocuri căprui, atât de schimbători. De ce i se părea important asta, acum? A avut un frate. Un geamăn!, termină Gerald cu un zâmbet plin de satisfacție.

Sinfried se încruntă și mai tare, neînțelegând mare parte din ceea ce îi povestea Gerald:

— Un geamăn?

— Da! Îi trimitea bani. Așa știe valetul ăsta cu care am vorbit de legătura celor doi. Fii atent! Fratele ăsta, Scott, a fost dezmoștenit când s-a îndrăgostit de fiica unui comerciant bogat. Naiba știe cum o cheamă! A pierdut legătura cu familia, din registre, pentru că și-a schimbat numele. Și-a luat numele de Walter.

— Și ce legătură are asta cu... ?

— Ajung și acolo! Doar taci și lasă-mă să termin! A avut o fiică, Leonora, care s-a căsătorit cu un prieten de-al tatălui ei, domnul Carersham. Cealaltă fiică a acestuia, Carol, s-a retras într-o mănăstire.

— De unde poate ști un valet toate astea?, pufni Sinfried, întrerupându-i din nou povestea.

— Servitorii știu mai multe decât lasă de văzut, Sinfreid. Vrei să spui că chelăreasa ta nu știe că e posibil să slujească un păgân care se culcă cu sora lui?

Sinfried păli înaintea unei teorii nebunești ca aceasta. Servitorii păruse diferiți și ei de la o vreme. Dacă aflaseră cumva? Dacă secretul nu mai era o taină încă dinaintea ca el să decreteze că trebuia să fie? Poate că doamna Craw știa. Poate că și Basil, cel care îl privea pe sub ochi atunci când îl saluta la intrarea în Bender, știa...

— În fine, mormăi Gerald, căci observa că Sin devenea din ce în ce mai livid. Carersham!, reveni, strigând tare patronimul. Asta nu îți zice nimic?

Sinfried se strădui să își revină. Luă o gură din cafeaua pe care și-o comandase pentru el:

— Vrei să spui că Leonora Carersham e mama Annei Carersham? E bunica lui Arrow?

— Da. Da, ea e!, zâmbi Gerald. Anna Carersham s-a căsătorit cu William Hayes. Apare Arrow Hayes.

— Dumnezeule!, Sinfried își trecu mâna prin păr, nevenindu-i să creadă că, în cele din urmă, se descoperise o cale. Dumnezeule! E verișoara mea de gradul... cât? Trei?

— Nu sunt bun la asta, se încruntă Gerald, dar da. Da, așa cred.

— La naiba!

După ce Sin își trecu mâna prin păr, înnebunit de speranță, Gerald adăugă, mândru de piesa de rezistență a tuturor cercetărilor sale:

— Dar nu trebuie să mă crezi pe cuvânt!, chipul radios al lui Sin se posomorî brusc, crezând că toate acestea erau doar o glumă proastă. Am ceva și mai bun!

— Ce anume?

— Carol Walter trăiește.

— Călugărița?, își deschise Sin ochii, uimit. Trebuie să aibă cât? Nouăzeci și ceva de ani?

— Nu e călugăriță! E maică stareță acum! Și da, are nouăzeci și doi de ani. E longevivă. Oare ai și tu gene la fel de bune?, zâmbi Gerald, făcându-l pe Sin să arunce cu penița în el. Gerald prinse instrumentul și notă pe o coală nouă. E în Biserica de lângă casa ta, pe Cresmuir, în clădirea special amenajată pentru călugărițe, separată de gardul viu pe care l-ai fi văzut dacă te-ai fi dus la înmormântarea lui William Hayes. Atât de aproape, nu?

Sinfried se ridică în picioare, nevenindu-i să creadă că lângă biserica preotului care aproape că îi jefuise soția pentru o înmormânare a unui păcătos era așezată de atâta timp ruda lui.

— Trebuie să o văd! Trebuie să o întreb totul! Doamne, Gerald, cum te-ai gândit la asta?, își privi prietenul în timp ce se pregătea să iasă. La arobrele meu genealogic?

— Eh, păi dacă tatăl tău era curat ca lacirma!, ridică domnul Shep din umeri. Trebuia să fie altceva. Apoi, scoțându-și o țigară din tabachera din buzunar, o duse la buze: Cred că plătea păcatele străbunilor lui. Dacă William a aflat de descendența soției lui, probabil că și-a șantajat „cumnatul" ca să scoată câte ceva de la el, inclusiv o nouă moșie. Nu cred că a făcut asta pentru binele lui Arrow.

Sinfried nu se îndoia. Trebuia doar să ajungă la doamna Carol, la mătușa lui, să i se confirme totul.

— Îți mulțumesc, drag prieten! Îți mulțumesc!

Gerald se întoarse cu fața la geam, lăsând ca razele soarelui să îi mângâie obrajii. Închise ochii și zâmbi:

— Doar iubiți-vă! Asta este ceva ce nu pot schimba și cred că ar fi un act de cruzime prea profundă ca să o fac.

Sinfried oftă și îl atinse pe umăr, recunoscător. Ce s-ar fi făcut el fără un prieten ca Gerald?

În cele din umră, Gerald realizase că, făcându-i rău lui Arrow îi făcea rău bărbatului care îi fusese întotdeauna ca un frate. Îi făcea rău lui Sin.

***

— Cum ziceai că te cheamă?

— Sinfried. Sunt rudă cu dumneavoastră din câte am aflat recent.

— A, da! Da..., îl privi câteva momente bune. Semeni cu tata când era tânăr...

Pe chipul femeii se instală un zâmbet. Mănăstirea de maici era condusă de această bătrânică de o statură medie, care de-abia ce mai vedea cu ochii brăzdați de riduri. Chiar și acoperită cum era de straiele călugărești, Sinfried rămăsese șocat de cum intrase în camera femeii. Semănarea dintre ea și tatăl său era mult prea evidentă pentru a mai putea fi negată. Fusese poftit imediat ce își utilizase rangul, primit chiar de maica stareță. Oare ea cunoștea istoria familiei mai bine decât o făcuseră ai lui? Respira greoi și își ținea ochii aproape închiși. Toate ridurile de pe chipul său se ridicau atunci când zâmbea, iar fața i se lăsa brusc în momentul în care redevenea serioasă. O altă călugăriță, probabil viitoarea înlocuitoare a acestei doamne, îl înștiințase că maica stareță avea probleme cu inima de ceva timp și poate că Domnul nu mai avea mult și o ridica în împărăția Lui. Atunci, Sinfried ajunsese într-un moment cu adevărat potrivit.

Mănăstirea arăta foarte bine, într-adevăr, dar lipsea cu desăvârșire căldura căminului pe care el și Arrow reușiseră să îl construiască în casa atât de apropiată ca locație de aceasta. Cum fusese pentru Carol Walter să rămână aici, singură, în marea aceasta de femei străine, când lumea continuase să se învârtă afară?

Așezat pe scăunelul dinaintea patului femeii, Sin luă o gură mare de aer și spuse:

— Am venit cu o rugăminte presantă la dumneavoastră... Recent am aflat că sunteți fiica fratelui geamăn al străbunicului meu...

— Și cum ai aflat dumneata asta?, își ridică femeia o sprânceană, cercetătoare. Apoi, când inima lui Sin aproape că rămase în loc, Carol decise să nu îl mai chinuie. Bănuiesc că ai informatori foarte, foarte buni!, zâmbi în cele din urmă și mâna i se clătină pe ceașca de ceai pe care o doamnă o adusese mai devreme. Da, lăsă cu zgomot ceșcuța pe farfurie. Așa știu și eu, domnule. Și cred că sunt ultima care știe asta.

— Adică este adevărat că Henry și Scott, tatăl dumneavostră, erau frați? Vi-l amintiți?

— E impsibil să-l uit! Tatăl meu era perfect, chiar dacă bunicul meu era convins că nu poate fi așa. Și când tata nu a mai fost fiul perfect pentru bunicul meu – nu îmi mai amintesc cum îl cheamă, se încruntă Carol – Henry, unchiul meu, a devenit favoritul.

— Când anume?, se interesă Sinfried.

— Când tata s-a îndrăgostit de fata unui comerciant. Tata nu ar fi acceptat niciodată ca sângele nostru să se amestece cu al unor comercianți! De fapt, ura totul de la revoluția industrială încoace.

— Dar s-a întâmplat, nu-i așa? Scott Denborough, adevăratul moștenitor, pentru că el era cel mai mare dintre frați, s-a îndrăgostit de domnișoara Walter?

— Nu, nu. El și-a luat numele de Walter. Sora mea, Leonora, obișnuia să îmi povestească toate astea ca să mă facă să nu mai cer compania bunicului nostru. Plescăi obosită. Tata a ales numele de Walter și a ieșit din Înalta Societate când propriul lui tată i-a prezentat certificatul de deces. Scott Denborough era mort pentru el.

— Poftim?, se dădu înapoi Sinfried, scandalizat.

— Fratele tatei, Henry, nu ar fi moștenit niciodată titlul dacă Scott era în viață. A trebuit să îl omoare în ochii tutror și să introducă acest nou fiu, pe Henry, moștenitorul care făcea tot ce zicea tatăl său. Totuși, îmi aduc bine aminte din nopțile de Ajun, când ne strângeam târziu la masă, că unchiul meu și străbunicul tău nu a fost mulțumit să se despartă de tata. Ne iubea. Crescuseră împreună doar. Au ținut legătura și după ce tata s-a căsătorit. Înghiți din nou în sec, lăsându-și capul și mai mult în pernă. La nunta Leonorei s-a întâmplat ceva ce a decis soarta acestei familii pentru totodeauna... Fiul lui Henry, verișorul meu, a zis ceva nepotrivit în ziua căsătoriei Leonorei. Eu nu eram așa de mare, dar înțelegeam totul. A îndârjit-o împotriva conților de Southampton. S-au aruncat vorbe grele. Însuși unchiul meu a început să se teamă de...

— Bartholomeu..., își dădu seama Sinfired. Și el își amintea de bunicul său, un bărbat în preajma căruia Harol nu îl lăsase prea mult timp singur. Fuma mereu și, până la finalul vieții sale de cincizeci și cinci de ani, continua să bea în ciuda afecțiunilor dezvoltate. Nimeni nu îl plânsese când se dusese în mormânt, nici măcar propriul fiu.

— Exact! Inspiră din nou profund și continuă. Cumva, Leonora a rămas cu impresia că titlul îi revenea de drept după acea întâmplare. Așa și era, nu? Soțul ei doar i-a făcut pe plac pentru că o iubea. Am apucat să îmi văd nepoata, pe Anna. Am avut o ceartă monstru cu sorea mea când am auzit cum o instruia pe Anna împotriva verișorului ei, un băiat pe care Bartholomeu îl avea drept moștenitor la acea vreme, Harold. A ajuns să o căsătorească pe biata fată cu un negustor destul de înstărit și ușor influențabil. Am ales să mă retrag atunci când am descoperit în acest William Hayes – soțul Annei – aceeași pasiune pentru avere ca în Bartholomeu. Șii, el era încântat să știe că soția lui putea fi adevărata contesă!

Bătrâna oftă și îl privi.

— E păcat, domnule. E păcat! Averea ne-a despărțit. Casa aia, pământurile... Sângele „nobil" pe care nu trebuia să îl pătăm cu al celor care munceau ca să mănânce... Este un blestem.

Când plecă din mănăstire, Sinfried rămase clipind, năucit de tot ceea ce descoperise azi. Se urcă pe cal și îi dădu bice spre casă, rumegând îndelung informațiile. Probabil că Harold aflase de la William Hayes de situația creată și îi asigurase Annei fonduri. Nu ar fi putut renunța la titlul său pentru că avea o familie de crescut și un nume de menajat. De-aia avusese și atât de multă încredere în William, își dădea Sin acum seama. Tutela pe care i-o lăsase era îndreptățită. În fond, William Hayes îi era rudă.

Orgoliul despărțise familia asta, iar el luptase pentru același pământ până în momentul înc are fusese pregătit să stârpească și ultima legătura a conților de Southampton cu rudele lor. Ar fi ucis-o pe Arrow, chiar dacă era nevinovată.

Totul se lega acum. Totul.

Se opri în piață, având impresia că inima îi va exploda din moment în moment. Sufletul îi era ușurat de ideea că Arrow nu era sora lui, bineînțeles. Erau comune căsătoriile între veri, iar ea îi era verișoară îndepărtată. Ceea ce îl durea însă era faptul că nici măcar Harold nu fusese capabil să rostească adevărul și să spună lucrurile pe nume. Pe lângă asta, i se părea că, într-un fel, nici el nu aparținea concepțiilor ancestrale ale familiei pe care și-o dorise întotdeauna; era proprietar de club, muncise și încă muncea, în felul său, pentru bani. Acesta nu era un lucru comun și lăudabil pentru cei cu sânge nobil. Era la fel de ratat, în ochii străbunilor săi, precum fusese Scott.

În timp ce își mușca obrajii înaintea ideilor care îi veneau acum în minte, înstrăinându-se și mai mult de această familie, Sin se simți tras de mânecă de un băiat. Era un mesager, un lacheu care purta doliu.

— Milord Southampton?, Sinfried aprobă. Asta e pentru milady Southampton.

Sinfried privi biletul, încruntat.

— De la?

— Excelența Sa, milady Durach.

Contesa nu era însă nicăieri și nici nu mai auzise vești de la aceasta. Prinse biletul din degetele băiatului și îl văzu îndepărtându-se, grăbit. În arșița aceea, a ultimelor raze de soare amăgitor, Sin deschise plicul cu degete tremurânde. Se gândea că avea să descopere o invitația la ceai sau una la cumpărături.

Marchizul de Doyle crede că soțul tău e tatăl lui Robert. Îmi fac griji pentru tine, draga mea. Nu există lordul pe care el l-a numit. A înscenat totul.

Ridicându-și privirea, Sin își dădu seama că nu trebuia să descifreze toate cuvintele contesei ca să știe că bătrâna trebuie să fi simțit în Doyle un adevărat pericol. Toate gândurile îi dispărură din minte și dădu bice cailor. Trecând pe lângă cimitir, nu se miră că trăsură lui era încă în zona aceasta, unde trebuia să fie și casa marchizului. Inima îi trebări, înnebunită. Ce făcea Arrow aici?!

Descălecă printr-o mișcare și traversă strada. Puse mâna pe George care dormea pe capră probabil că de ceva timp deja.

— Unde e lady Arrow?

George trăseri și îi căzu pălăria.

— Răspunde!

— Nu a venit?, întrebă buimac George.

Sinfried mârâi și se îndepărtă, parcurcând restul distanței până la vila luxoasă a marchizului pentru a bate și mai furios la ușa de la intrare. Nu îl uimi când aceasta se deschise din cauză că nu fusese închisă cum trebuia în grabă și că nimeni nu îl întâmpină, de parcă aceasta ar fi fost părăsită.

Mi-a luat atât de mult să postez pentru că am regândit complet acest capitol, ceea ce a însemnat rescrierea lui. Vom mai avea un capitol și un epilog după acestea și BUM! se termină romanul.

Între timp, Arrow nu e sora lui Sinfried, ci verișoara lui îndepărtată. Dacă nu ați înțeles cum e cu arborele genealogic al lui Sinfried, sper ca schema de mai jos să vă ajute să o faceți:

1658 - se naște primul conte de Southampton, stră-străbunicul lui Sinfried și bărbatul de la care avea să pornească toată harababura asta. Acesta primește titlul pentru merite deosebite și, la 40 de ani, în 1698 i se nasc doi copii: Scott Denborough și Henry Denborough, frați gemeni. Cumva, Scott reușește să își enerveze tatăl, îndrăgostindu-se de fiica unui burghez și este dezmoștenit (falsificându-i-se moartea) ceea ce îl determină să își ia numele de famlie de Walter. Între timp, Henry ajunge moștenitor și continuă corespondența cu fratele său pe care nu l-a uitat niciodată.

1725 - se naște Bartholomeu (fiul lui Henry, tatăl lui Harol și bunicul lui Sinfried); concomitent, în familia lui Scott se nasc două fete, Carol și Leonora. La nunta lui Leonora cu un anume domn Carerrsham, Bartholomeu jignește familia și o întoarce pe Leonora împotriva conților de Southampton, ceea ce produce o a doua ruptură în familie. 

1755 - se naște tatăl lui Sinfried, Harold, iar în familia Leonorei devenită prin căsătorie Carerrsham, se naște Anna, mama lui Arrow. Leonora reușește să îl instige pe ginerele ei, pe William Hayes, în acest joc de câștigare a titlului și a proprietăților care erau de drept ale lor, astfel încât, William îi povestește totul lui Harold. Neputând să renunțe la titluri și proprietăți numai de dragul adevărului, Harold deschide un cont pe numele Annei și încearcă să îi asigure lui Arrow succesul în Societate. Lucrurile nu merg astfel, din cauza lăcomiei lui William, astfel că bărbatul complotează împotriva lui Harold și reușește să îi ia proprietățile pe care le lasă ulterior în paragină.