— Trebuie să fie o altă explicație în toată povestea asta!, exclamă Arrow câteva ore mai târziu. Ceasul de buzunar al lui Sinfried, abandonat în hainele de la picioarele patului, indica ora patru dimineața. Orașul prindea încet viață, printre ferestrele deschise ale dormitorului infiltrându-se fumul înecăcios al vocilor primilor negustori care își aranjau și transportau mărfurile.

În pat, scuturând un trabuc în scrumieră, în toată splendoarea sa nudă, cu un picor ridicat, Sinfried o priviea leneș. Încetase să se gândească la păcatul pe care îl făceau – pentru că el era convins că ăsta era un păcat, adevărul fiind, pentru el, prea evident – atunci când Arrow îl sărutase a doua oară într-o oră. Nu îi putea rezista. Nu putea lupta cu senzația din stomac sau cu mintea care îl împingea spre ea. Acum, în lumina difuză a felinarelor, acoperită sumar de un capod, cu sânii reacționând răcorii care se instalase din urma ploii, Sin nu putea să își abțină pornirile.

Poate că așa se simțea iubirea.

— Mama nu l-ar fi înșelat niciodată pe tata...

Amazoana era așezată pe o banchetă lângă geam, formată de amenajarea cu pernițe a parapetului mai înalt, încadrată frumos de pereți care făceau ca geamul să iasă în relief pentru privitorii din exterior. Avea fruntea încruntată și buzele strânse, gândind intens problema. Era adorabilă. Era soția lui.

— Niciunul nu vrem să credeam asta, pufni el.

Întorcându-se spre el, cu părul ei lung lăsat să cadă liber pe umeri, pe sâni, pe clavicula reliefată, Arrow se încruntă și îl întrebă:

— Atunci, te-ai gândit vreodată că tu nu ești fiul tatălui tău și că mama ta a fost cea infidelă?

Atitudinea aceasta de frondă îl sâcâia acum mai mult decât oricât. Se străduise să afle adevărul și acum nu mai voia să îl cunoască absolut deloc. Voia să uite că descoperise vreodată scrisorile lui Harold către William Hayes. Acum, ideea că mama lui ar fi fost vreodată o curvă ieftină, o cocotă, îl deranjă. O iubise îngrozitor pe femeia aceea, poate la fel de mult ca pe Arrow. O săgetă cu privirea când inima îi tresări:

— Ai grijă ce spui!

— Avertismentul e bilateral, domnule!, încheie ea, țanțoșă. Știu pur și simplu că mama nu l-ar fi înșelat, oricum ar fi fost. Simt asta!, desenând leneșă cercuțele pe marmura geamului, Arrow își aminti nostalgică de toate poveștile pe care doica cea bătrână i le zisese. Doica mea îmi spunea că semănam foarte bine cu mama. Era o femeie încrezută, înțepată, care îl înfrunta mereu pe William Hayes. Avusese o zestre mare și, într-un fel, el stătea pe banii ei, era un soț întreținut de o femeie bogată. Unii ar fi spus, își opri privirea asupra unghiei sale, gândind toate informațiile care îi treceau prin minte, că ea are sânge aristocratic, finaliză, mușcându-și obrazul.

Fraza îl făcu pe Sin să se încrunte. Era prima dată când povestea ajungea într-o intersecție și exploatau alt drum decât cel drept, a incestului. Cumva, simți emoții vagi în stomac înaintea speranței care i se infiltra în suflet.

— Tata nu te numește fiica lui, îi zise el brusc, dar spune că proprietățile sunt ale tale de drept.

— Absurd!, se încruntă ea și, încrucișându-și picioarele sub trup, acoperindu-și corpul cu halatul îl privi din nou. Nu aș fi putut moșteni vreun titlu. Înaintea mea ești tu, fratele tău... Poate că aș fi făcut o căsătorie bună – aici, Sin o privi pe sub sprâncene, amuzat. Nu că nu am făcut una, adăugă aceasta, uitând de tensiunea atmosferei. Dorind să depășească momentul, plusă: Să nu uităm că sunt fată...

— Mda. Nimeni nu ar putea uita vreodată asta. Oftând, Sinfried o întrebă pentru a se asigura: Zici că semeni cu mama ta?

Ea aprobă, tăcută. Își crease un portert al mamei în minte numai din cuvintele servitorilor care o cunoscuseră, până ce aceștia plecaseră sau fuseseră concediați. Cu ei dispăruse și memoria Annei.

— Atunci, glasul lui Sinfried anunță meditativ o ipoteză cutremurătoare, cred că întrebarea ar fi, mai degrabă, de ce seamănă mama ta cu tatăl meu.

Arrow își mări ochii, șocată. Se uită la el, intens.

— Crezi că există posibilitatea ca asta să nu fie... ei bine... incest?

Ridicându-se de pat și apropiindu-se de fereastă, Sinfried se lăsă pe sofa, lângă ea, mângâiat de aceleași raze de soare fierbinți.

— Cred că m-am obișnuit cu orice idee. Sunt bine cu orice idee, pentru că în niciun scenariu n-aș putea să renunț la tine. Își lipi buzele de fruntea ei, dându-i o șuviță după ureche. Oricum, continuă el, sprijinindu-se de perete și trăgând-o în poala lui, astfel încât spatele îi era așezat de pieptul lui Sin, voi investiga. Vreau să știu cine a fost familia Annei Carerrsham.

— Pot să ajut!, sări Arrow veselă de perspectiva acestei aventuri, în timp ce își așeza mâinile peste ale soțului său.

Sinfried își ridică o sprânceană, sceptic:

— Sau poți sta aici, unde ești în siguranță. Încă n-am vorbit pe îndelete despre tentativa cuiva, dacă nu chiar a baronului, de a te lăsa pe mâna lui Rutherford. Și nici despre acest marchiz, Doyle, dacă e să mă gândesc mai bine. Apoi, după un moment de tăcere, Sinfried aruncă întrebarea: Cum naiba ați ajuns voi să discutați despre fosta marchiză la balul lui lady Ascout?

— Sinfried, dădu aceasta negativ din cap și își așeză o ureche pe zona în care bătăile inimii lui parcă îi strigau numele, am ochi în cap și văd lucruri. Își mușcă buzele, agitată. Inițial, am crezut că, văzând-o pe ea, te-ai întors cu gândul la prima ta iubire și că m-ai uitat. Înghiți aceasta în sec.

Sinfried îi atinse brațul, dezvelindu-l și mai mult.

— Cum poți crede asta? Aproape că am ucis un cal ca să te prind din urmă când voiai să fugi de mine. Erai inamica mea, dar m-am însurat cu tine. Oftă, ridicându-i bărbia. Te iubesc, Arrow..., îi prinse mâna și o trase peste el. Mult. Prea mult.

Îi dădu o șuviță de păr după ureche și o sărută. Simțurile contesei se amplificară, astfel că gemu în extaz. Mâinile cercetătoare ale lui Sin lăsară capodul să se mângâie de voluptatea formelor sale, până la genunchi, descoperind sânii cu protuberanțe erecte. În această toxicitate a senzațiilor, care te amețea, Arrow reuși să își amintească un aspect important, care o măcina.

— Dar Sin..., începu să articuleze, copilul lui... copilul marchizului...

— Ce e cu el?, o întrebă acesta trecându-și nasul prin părul său, inhalându-i mirosul.

— Are ochii verzi, reuși ea să spună.

La început, nu-și dădu seama de aluzia ei, dar, încet, realiză că îngrijorarea de pe chipul soției sale era legată de paternitate copilului. Ce-i drept, observase și el la micul Robert trăsături comune cu ale sale – ochii ieșeau cel mai bine în evidență, fiind ochii contesei de Southampton, ai mamei lui Sinfried. Pentru o clipă, își aminti de Eleanor. O întâlnise la primul bal la care el participase în Societate și la care nu se simțise deloc bine. Se apropiase timidă, cu un pahar de șampanie în mână, pe balcon. Fusese o fire curioasă și, la acea vreme, lui Sin îi plăcuse curiozitate ei. Era crud din partea sa să își amintească faptul că, de fiecare dată când Eleanor îl vizita, avea o plăcere diabolică să o vadă cum își scotea verigheta, renunțând la soțul pe care el nu îl cunoscuse niciodată până acum. Căsătorită de atâta timp, Eleanor se plângea mereu că nu avusese niciun copil. Până ce, dintrodată, nu îl mai vizitase niciodată. Atunci se încheiase tacit o relație, iar Sin regretase atât, pierderea unei amante foarte bune. Oprindu-se din gândit, pentru că înaintea lui era soția sa, Sinfried o privi încruntat pe Arrow:

— Crezi că e al meu?, Arrow încuviință, moment în care Sinfried râse. Am protejat-o de fiecare dată pe Eleanor de un copil de la mine. Ceea ce era adevărat, chiar dacă din toate acele dăți două – ultimele dăți în care se văzuseră – nu își mai amintea dacă o făcuse, cum se întâmpla să fie foarte beat. De la un timp, Eleanor obișnuia să îl momească la începutul întâlnilor lor intime cu foarte mult alcool, drept care nici el nu mai știa ce făcea. Când Arrow se încruntă, neînțelegând ideea de protecție în pat, Sin îi sărută obrazul. Ceva ce nu am făcut cu tine, draga mea, pentru că îmi ești soție și, dacă s-ar întâmpla să rămâi însărcinată, copilul ăsta ar fi protejat de numele meu. Apoi, își mușcă interiorul obrajilor, pentru că se gândi că și în momentul acesta, cât vorbeau, Arrow putea să îi poarte copilul. Dar marchiza mai avea și alți amanți, adăugă rapid, mai mult pentru el, ca să se simtă împăcat cu ideea că era imposibil ca Robert să fie fiul său. Nu pot garanta că acela este copilul marchizului, dar sunt convins că nu e al meu.

Și aceasta era o minciună. Sinfried nu era convins. Arrow oftă și îl îmbrățișă.

— Mă bucur să aud asta. Cumva, femeia auzea cum inima lui vorbea și simțea că nu fusese complet sincer cu ea. Încă avea senzația că Robert este o părticică din soțul ei, chiar dacă dureros de acceptat ideea că avea un copil cu o altă femeie.

— Trebuie să fii atentă, draga mea, dacă e așa cum crezi; marchizul poate fi un bărbat periculos, odată rănit. O mângâie pe păr, rugându-se ca aceasta să înțeleagă necesitatea feririi de acel bărbat.

— Mai multe griji îmi fac pentru copilul acestuia. Nu știu de ce, dar cred că ceva rău i se va întâmpla micuțului.

Sinfried nu putea să își exprime părerea de rău pentru altul, decât penrtu Arrow. Era egoist și refuza să se gândească la Robert ca la copilul lui. Sărutându-i umărul, oftă.

— Te iubesc, Arrow!

Sărutându-l înapoi, Arrow aprobă.

— Și eu te iubesc, Sinfried!

Și, pentru încă alte ore, camera se învălui de iubire.

***

Senzația contesei că ceva rău avea să se întâmple cu fiul marchizului de Doyle fu îndreptățită a treia zi când primi inopinat invitația la înmormântarea acestuia. Era în salonaș, alături de Sin, propunând teorii și discutând despre necesitățile proprietății soțului său, când, într-un plic cu sigiliul marchizului, era înștiințată de tragica sa moarte. Robert, lumina ochilor mei, scria marchizul. Cumva, inima i se oprise și fusese invadată de un șoc de nedescris. Rămăsese mult timp astfel, pe scăunel, cu micul dejun pe jumătate atins, în timp ce Sinfried deviase subiectul de la problema lor la problema copilului. Nu putea spune că nu se așteptase la asta; totuși, vestea era ca lovitura de par în capul femeii. Se simțea practic atacată.

Starea sa letargică durase două zile, timp în care îl ignoră pe Sinfried, pierdută în gânduri. Uitase de problema paternității sale sau a descendenței. Tot ce știa era acum decesul micului Robert. Îi scrisese contesei de Durach, dar corespondența nu fusese reciprocă. Într-un final, bănui că femeia se săturase de ea și renunțase la prietenia lor. În a treia zi, îmbrăcată de doliu, participă la înmormântarea lui Robert, alături de Sinfried, unul cam agitat, cu lungi perioade de melancolie.

Acum, privind chipul de ceară al copilului care fusese așezat în sicriul peste care se trăsese cu mult înainte capacul, astfel că nimeni nu depusese un omagiu direct trupului care zăcea acolo, cu scuza de rigoare – Corpul începuse să se împută, strâmbase tatăl din nas, întorcând stomacurile pe dos, Arrow simți cum lacrimile o podidesc. Era aproape septembrie. Fără o săptămână, ce-i drept, dar se scursese atâta timp în care se obișnuise cu gândul că fie exista un simplu băiat pe care îl salvase, fie că salvase copilul soțului ei cu altă femeie. În ambele variante, era vorba despre un băiat minunat. Luă o gură mare de aer, cu capul îndreptat în jos, acoperit cu o pânză neagră. Își strânse degetele. Pe sub ochi privi la marchiz. Nu scosese un zâmbet toată ziua, ba chiar își ținea pumnii strânși, așteptând parcă să se ia la răfuială cu oricine.

În jurul lui, nobilimea era la fel de pioasă. Mulți oameni fuseseră invitați și la fel de mulți se arătaseră interesați de această moarte suspectă. Numai ce se vedea pe la colțurile caselor impozante câte un reporter diletant, care se prefăcea parte din peisaj și care aștepta ca marchizul să fie singur pentru a prelua toate informațiile. În acest caz, marchizul avusese o grijă deosebită în a nu rămâne singur.

— Ce ți-e și cu caii ăștia..., bolborosi o doamnă în dreapta ei, referindu-se la motivul pentru care lumina ochilor marchizului murise. Într-un accident de călărie se întâmplase totul, chiar în grădina bărbatului, când el își ferea pentru o clipă privirea.

Un fior îi cuprinse ființa, ca în ziua în care primise scrisoarea, căci ea simțea mai mult decât oricine că nu calul provocase moartea copilului. Poate că asta se dorea amintit – prinse reacția marchizului care auzi în tăcerea deplină cuvintele femeii. Poate că așa păruse. Și cine văzuse toate astea? Era imposibil să nu fi fost vreo slujnică în apropiere! Și dacă slujnica dorise moartea copilului la fel de mult cum, îndrăznea să gândească, și-o dorea și tatăl.

Sinfried îi strânse umerii, făcând-o atentă. Acceptase să vină cu ea, fiind un adevărat sprijin în astfel de momente, chiar dacă și el trecea prin emoții contradictorii. Chiar acum, văzând sicriul băiatului, nu putea să nu se gândească la posibilitatea enunțată de Arrow. Fusese Robert fiul ei? Să îl fi înșelat atât de tare Eleanor? Era imoral ca uitându-se la sicriul unui copil mort să se gândească la mama lui dezbrăcată, la momentele de dragoste petrecute cu ea și să își amintească un aspect îngrijorător: poate că nu se protejase în finalul relației lor.

— Arrow, o anunță, pe de o parte simțind că nu mai suporta un moment aici, iar pe de alta pentru că și asta era o zi probabil valoroasă, în care ar fi aflat adevărul despre tot, trebuie să mă văd cu avocatul meu azi, la unsprezece, și cu Gerald, legat de problema..., își drese glasul, noastră.

Problema noastră. Putea fi numită așa, chiar dacă niciunul nu părea să mai aibă vreo problemă legată de posibilul păcat. Brusc atentă, femeia se încruntă în dreptul lui:

— Ai găsit ceva?

— Încerc să găsesc. Privi în stânga și în dreapta, întâlnind privirea marchizului care părea că îi sfredelea. Vreau doar să te iei trăsura și să te duci acasă, atât. Nu-mi place locul ăsta și nici compania.

Clipind în direcția lui Sinfried, Arrow aprobă, simțind și ea că Doyle o privea. Contele se liniști, având impreisa că Arrow era o doamnă docilă azi, incredibil de docilă, punând totul pe seama oboselii, o sărută pe tâmplă și, după ce momentul solemn trecu, iar oamenii începură să se evapore, gestul marchizului, parcă de eliberare, prin răsfirarea degetelor, o făcu să se încrunte, să devină cu adevărat bănuitoare. Sinfried nu remarcă, el își dorea să plece mai repede, astfel că își atinse borul pălăriei și își prezentă din nou condoleanțele. Marchizul aprobă tăcut din cap, repugnându-i încă prezența sa, dar urmărindu-l cu privirea până ce acesta se pierdu pe strada care strălucea, orbită de soarele unui august torid. Apoi, privirea marchizului se opri asupra trupului ei, beneficiind de toată această atenție. Un nou fior o străbătu, menținând irisurile întunecate ale lui Doyle chiar și atunci când acesta anunță, într-un gest de sfidare:

— Dacă vreți să vă adunați pentru o gustare în cinstea fiului meu..., suspină prea târziu pentru ca acel suspin să fie real. La fel ca mai devreme, nimeni nu păru să bage de seamă șarada, moment în care, aprobând, oamenii o porniră spre locuința marchizului, foarte apropiată de cimitirul londonez. O altă întrebare părea că îi apare în minte lui Arrow, chiar atunci: de ce nu fusese copilul îngropat în cripta familiei? Se pare că și acesta era un aspect a cărui semnifcație nu părea chestionată de cei prezenți. Apropiindu-se de ea, așa cum era de așteptat, Doyle îi întinse brațul. Și dumneata, lady Arrow?

Sinfried îi spusese să se ducă acasă, iar ea ar fi trebuit să îl asculte, date fiind împrejurările premergătoare fostei lor întâlniri. De fapt, chiar acum putea simți privirea vizitiului care îi zgâria ceafa. Totuși, curiozitatea ei înnăscută îi spunea că trebuia să afle mai multe. Moartea aceasta o marcase prin anormalitatea ei.

— Sigur că da.

Se închină, apucă brațul marchizului și se îndreptă spre casa acestuia. La urma urmei, avea să fie bine într-o casă plină de invitați.

De pe partea cealaltă a străzii, vizitiul contelui de Southampton, care își văzu stăpână îndepărtându-se, înjură, adăugând pesimist în timp ce se afunda în scaunul de pe capră:

— Acu', sigur că voi concediat!

Cu puțin noroc ne auzim și mâine, poate și poimâine și răspoimâine ca să finalizăm această lucrare :) Intrăm în ultimele capitole!