Poate că exagerase și el, dar, mai mult ca sigur, exagera foarte mult și ea, a doua zi când se treziră la orele dimineții. Comandând baia și masa în dormitor, Sinfried își dori aceste momente de intimitate alături de ea în care să se asigure că Arrow nu rămăsese în vreun fel marcată de cele întâmplate aseară. Avea pielea rumenă din urma somnului și, ridicându-se în șezut, trase înnebunită de corset. Dormise cu el, iar acesta îi lăsase urme roșii pe brațe, pe piept și pe abdomen. Reușise să îl slăbească puțin, dar nu atât cât să se elibereze de corvoadă. Clipi ușor năucită în direcția lui și oftă fără să se plângă. Abia acum se dezlănțui adevăratul Iad al soției, căci lui Sin îi era greu să-și dea seama dacă atingerea lui i-ar fi repugnat acum, în condițiile în care ea refuza să-i vorbească.

Turnând ceai într-o ceașcă, i-o oferi imediat ce aceasta se dădu jos din pat, după ce privise de câteva ori în jurul său. Pentru a profita de prezența sa exclusivă, Sinfried îi spusese Mtaildei că lady Arrow nu avea nevoie de ajutorul ei în acea dimineață atunci când servitoarea adusese micul dejun. Cu adevărat dedicată stăpânei, Matilda aprobase cu buzele subțiri, aproape lividă, străduindu-se să își observe stăpâna din așternuturi. Nu era cu nimic greșit că aceasta avea grijă de Arrow, dar îl enerva pe Sinfried acum, pentru că îl făcea să se simtă ca o brută și să-i amintească un aspect jenant sau poate mai multe. Nici el nu mai știa.

În schimb, Arrow strâmbă din nas înaintea ofertei lui de pace – ceaiul - și se duse singură la platou, turnându-și puțin în altă ceașcă. Îl ignora complet, scufundându-și buzele în lichidul fierbinte și culegând pe fugă un pate cu brânză, încă aburind.

— Și, ai de gând să faci ceva astăzi? fu rândul lui să își strângă buzele și să accepte această toană, simțindu-se vinovat.

Sinfried își impuse să nu se enerveze, chiar dacă atitudinea ei îi solicita nervii la maximum.. Arrow oftă și începu să își dezlege șireturle corsetului, atât cât putu să îl mai lărgească. Poate că nu ar fi trebuit, ținând cont că era foarte probabil ca ea să fie sora lui și să fi trăit în păcat până acum, dar Sinfired se duse și o ajută. Dormise în rochia asta incomodă întreaga seară din cauza lui.

— Unde este Matilda?, întrebă ea pentru prima dată, neavând nicio reacție când degetele sale îi atinseră pielea.

— I-am dat liber servitoarei tale. Te pot ajuta eu dacă ai nevoie de...

Dădu din degete precum un matador care agita pânza roșie înaintea taurului, deși dorise să mimeze semnul că nu era nevoie să se deranjeze. Asemenea animalului, Sin își strânse buzele și o privi cum se descotorosește de celelalte haine în spatele paravanului. Era îngrozitor de ciudat să tânjească astfel după corpul ei chiar dacă scrisorile tatălui său grăiau un adevăr penibil. Decise să nu se precipite atât până ce nu era complet sigur; trebuia totuși să își astâmpere îndoielile și, luând în calcul ideea că era soția lui, să fie cu adevărat nervos pe reacțiile ei deplasate.

— Este ceva ce vrei?, accentuă fiecare cuvânt, cu pumnii strânși.

— Să mă lași în pace, o auzi zicându-i și o văzu ridicând un burete.

Tonul ei afectat îl enervă și mai tare pentru că îi accentua vina.

Apropiindu-se de paravan și invadându-i intimitatea, nu că ar fi fost pentru prima dată, Sin îi spuse:

— La naiba că mi-am cerut iertare, Arrow! Ce nu vrei să înțelegi prin faptul că am avut o zi grea și, văzându-te cu Doyle, cu bărbatul în privința căruia te-am avertizat...

— Minunat, domnul meu!, strânse ea din dinți, cu ochii parcă injectați de furie. Mi-ai spus că nu frecventează clubul tău abject, totuși este la fel de josnic precum Bender în ochii tăi, îi aruncă aceasta, simțind că avea întreaga putere de a-l controla în această dimineață.

Nu își propusese să se contrazică și azi, dar, dată fiind situația, pe Sinfried îl deranja ideea că Arrow se supărase pe el în ciuda dreptului său de a o face.

— Ai grijă, doamnă!, o amenintă el, apropiindu-se de cadă și așezându-și o mână pe aceasta. Clubul acela, Bender, este totul pentru mine!

Arrow râse, dându-și ochii peste cap.

— Așa cum este și casa părinților tăi, răzbunarea ta și altele, mai puțin eu.

Femeia dinaintea lui era geloasă pe niște obiecte, realiză bărbatul. Dădu negativ din cap, exasperat.

— Nu te compari cu ele, Arrow. Tu ești o persoană.

— Uneori, am impresia că și ele sunt persoane. Fantome, chiar.

Era clar că mintea tulbure a soției lui uitase cuvintele de dragoste din urmă cu o seară. Între ei se căsca un hău din cauza unor coordonate care ghidaseră și poate că încă ghidau existența lui Sinfried. Acesta din urmă oftă, cu trupul moale. Poate că era timpul să îi comunice și ei decizia pe care o luase în urmă cu o seară.

— Nu mai vreau să mă mut în casa din Spring Square, se lăsă chiar el surprins de afirmație. Momentan, nu cred că ne priește locul ăla.

Era adevărat. Odată cu descoperirea odioaselor scrisori, Sinfried privise pierdut ușa, mobila și inspirase parcă o altă realitate, cea prezentă. Mirosul mâncărurilor pe care bucătăreasa le aranja în fiecare seară fusese înlocuit de mucegai, iar lumânările calde nu mai reflectau lumina culantă a familiei, ci un întuneric prevestitor al răului.

Arrow clipi în direcția lui. Nu știa dacă să îl creadă sau nu. Rămăsese și ea fără cuvinte și spera că acela era adevărul, unul care îi ușura cu mult sufletul. Bineînțeles că, pentru ea, nu locul era în mod imperativ problema, ci ideea că nici acum soțul ei nu se vindecase de nălucile trecutului și că acestea aveau să-i urmeze toată viața. Apoi, urmărind atentă reacțiile de pe chipul lui Sin, postura lui de om învins care îi ardea sufletul, adăugă, testânu-i sufletul pătimaș ce îl adusese în pragul de a viola în urmă cu o seară:

— Iau cina la marchizul de Doyle în seara asta.

Sinfried își încrucișă brațele la piept. Totuși, ochii lui nu mai emanau deloc gelozia violentă, ci invidia tristă, suprimată.

— Cum să te las să faci asta, Arrow? Cum să te las să fii în compania acelor bărbați, bogați, atrăgători, Arrow?, zâmbi deprimat, chiar dacă buzele îi erau îndreptate spre sus. Se gândea la altceva, își dădu ea seama. Nu sunt nimic ca ei, draga mea. Ce te-ar împiedica pe tine să alegi pe unul dintre ei în locul meu și, acum, după toate astea, cum aș putea să te rețin? În plus, ai văzut și tu aseară că pot fi o brută. Eu nu sunt ca ei.

Înghițind în sec, dându-și seama că în momentul de față Sinfried suferea mai tare decât ea din urma gestului de aseară, Arrow își coborî trupul mai bine în apă, nemulțumită. Se temea de cuvintele drăgăstoase ale lui Sinfried, care o puteau înșela precum un oponent la o partidă de whist. Nu era momentul să îi amintească unicul fapt care ar fi făcut-o să nu renunțe la el, anume iubirea sa.

— Poți veni cu mine, dacă vrei, sugeră.

— Dacă mă inviți..., zâmbi acesta.

Arrow ridică din umeri, dorind să nu se arate preocupată de situație.

— Prea bine atunci. În seara asta.

Sinfried aprobă printr-o mișcare a capului și dădu să plece când Arrow adăugă, simțind că lucrurile rămăseseră nelămurite între ei și că vinovăția apăsa pe sufletul ei la fel ca pe al lui:

— Nu te compari cu ei, Sinfried! Își mușcă buzele și stătu un moment, așa cum făcuse și el îniante. Oh, la naiba cu slăbiciunea sa cu tot! Tu ești bărbatul pe care îl iubesc.

Sinfried se întoarse un moment spre ea și înghiți în sec. La naiba cu asta. Dacă trăsăturile lui Arrow nu ar fi avut atât de pregnant gena lui Harold Denborough, Sinfried nu ar fi simțit, în sentimentele sale din ce în ce mai puternice, atâta vinovăție. La naiba!, înjură pentru ultima dată în gând și ieși. Nu putea să îi spună mai multe. Nu dacă era sora lui.

***

Dăduse accidental peste lady Durach în timp ce se plimba prin Mayfair, alături de Matilda. Servitoarea ei nu pusese deloc întrebări, simțea și ea parcă faptul că se petrecuse ceva între stăpânii ei și nu voia să intervină în intimitatea lor. Domnul rămăsese privind-o pe Arrow când aceasta ieșise pe ușă, cu bărbia ridicată. Adevărul însă era diferit; Arrow nu mai era supărată, ci se gândea la mutarea din Spring Square, anulată.

Era o zi plăcută să ia la rost croitoriile din acea zonă. Poate găsea chiar ceva interesant de purtat pentru cina lordul Doyle. În schimb, contesa se afla înaintea unei vitrine cu panglici. La vârsta ei nu credea că avea să vadă așa ceva, dar contesa era totuși o fire cum rar se întâlnea în această societate, independentă și ruptă de principii împotriva binelui omului.

— Lady Southampton!, exclamă contesa.

— Lady Durach!, Arrow făcu o plecăciune. Mă bucur să vă găsesc aici!

Chiar o făcea. Contesa avea un chip drăgălaș și cald. O îmbia la conversație, mai ales că fosta lor întâlnire se scursese destul de prost. Ieșiră împreună din magazin, urmate de servitoarele acestora, lăsate cu câțiva pași mai în urmă. Lumina de la sfârșitul lui mai mângâia orbitoare siluetele, creând umbre zvelte pe pavaj. Câteva trăsuri se învârteau prin zonă și copitelor cailor loveau asfaltul cu putere în sunetele bicelor.

Contesa își mișcă buzele, de parcă era pregătită să spună ceva, ferindu-se cu adevărat acel subiect.

— Cum l-ai găsit pe fiul marchizului, lady Arrow?

Arrow zâmbi. Chipul copilului, cu ochii verzi, atât de blânzi, cu chipul lui maturizat îi reveni în mintea.

— Destul de serios pentru vârsta lui.

— Hmm, făcu femeia gânditoare. Mama lui a murit la nașterea sa, biata marchiza! A crescut cu slujitorii.

— Înțeleg asta. Este un copil frumos.

— Crezi?, ochii contesei priviră undeva departe. Și soțul tău este frumos, draga mea...

Arrow se simți cu adevărat săgetată de o revelație. Și Sinfried avea aceeași ochi verzi și, mai mult, fusese un afemeiat. De unde știuse el unde se afla casa marchizului de Doyle, ieri, când venise să o ia de la acesta cu forța? De ce îl privea cu atâta ură lordul Doyle pe soțul ei, căci, în sfârșit, descifrase semnificația sclipirii din ochii marchizului. Nu era admirație, nu era nici măcar iubire. Era ură.

Simți că se sufocă pentru câteva clipe.

— Cum îți priește viața de femeie căsătorită, draga mea?, o întrebă brusc contesa. Arrow își întoarse privirea, cu buzele ușor întredeschise. I se făcea cumva rău? Ziua devenise și mai caldă pentru Arrow; transpira. Auzim în curând clopoțeii de botez?

Luă o gură mare de aer. În ciuda activității intense din dormitor, cârpele lunare continuaseră să fie folosite în mod regulat în lunile care se scurseseră de la căsătoria ei. Întrebarea lui lady Durach o făcu parcă să reconsidere situația sa. Alte doamne care se căsătoriseră mai târziu decât ea anunțaseră prin salonașe fericitul eveniment al gravidiei. Numai ea rămânea lipsită de această veste. Fie era o problemă cu ea, fie Divinitatea hotărâse că nu era momentul potrivit pentru apariția unui copil. Se încrezu în Dumnezeu și râse, rușinată.

— Nu cred că soțul meu ar alege să facă ceva atât de extravagant, răspunse, luând în calcul clopotul mare al Bisericii care să sune doar pentru simplul fapt că ar fi fost ea însărcinată.

— Hm..., atunci nu îl cunoști atât de bine. I-am întâlnit familia și, dacă stau bine să mă gândesc, îl cunoșteam și pe el. Era un copil cuminte pe lângă fratele lui, John.

— Am auzit că avea un frate, dar... nu vorbeste despre el prea mult.

— Da. A murit, săracul!, contesa continuă să meargă cu privirea drept înainte. Nu știu cât erau de apropiați, dar este totuși familia lui. Ar fi greșit din partea unei soții să îl pună pe soț să aleagă între trecut și viitorul cu ea, nu crezi? Arrow își mușcă buzele, căci tocmai asta făcuse ea cu casa din Spring Square. Fusese vina ei, nu? Oricum!, trecu rapid contesa la un alt subiect. Trebuie să remarc faptul că semeni foarte bine cu răposatul conte, oricât de ciudat ar suna asta, lady Durach râse spontan. Și Harold avea părul negricios, ochii căprui..., fu rândul ei să-și muște buzele. Soțul dumitale e bucățică ruptă din mama lui, evident! De-abia ce-a moștenit înălțimea tatălui!, râse aceasta din nou.

Era poate a treia oară când lui Arrow i se spunea că semăna foarte bine cu socrul pe care nu îl întâlnise niciodată. Deja începea să i se pară un semnn trimis de Sus.

— Bănuiesc că mulți oameni au semnalmentele mele fizice. Sunt chiar o față comună.

— Să zicem, dădu îngăduitoare contesa din cap. Ai mai mult... Aș zice chiar că te tragi din ei, dacă asta n-ar fi imposibil, bineînțeles.

Arrow simți un fior pe șira spinării. Inspiră profund și abandonă ideea nebunească a contesei. Un astfel de aspect era o simplă coincidență.

Apoi, din senin, de parcă nu ar fi fost de ajuns pentru ea drama prin care trecea, o fată se năpusti asupra sa. Atât Matilda, cât și contesa avură impresia că este atacată, la început. Copila așteptase la intersecție de când o văzuse pe contesă ieșind din magazinul pompos, așa cum i se spusese. Își îngustase ochii și începuse să plângă încet, în surdină, parcă la comandă, ca o actriță bună ce era. Fata avea probabil optsprezece ani și citise pe pagina principală a unui ziar despre contesa și contele de Southampton. Îi recunoscuse lui portretul, apoi schița chipului ei, mai jos. Era anunțată căsătoria lor, una extrem de scandaloasă. Citise toate astea și avusese acum ocazia de a o întâlni. Și-ar fi dorit să facă mai multe, evident. Și-ar fi dorit să îi zgârie fața frumoasă, să îi tragă de toate acele volane colorate, să îi smulgă părul dinn cap. În fond, și ea arătase odată așa și i se promisese că, dacă făcea toate cele de mai sus, avea să arate din nou la fel ca acum câțiva ani. Și ea fusese îngrijită și purtase pălării și diademe. Mănușile ei... Dar apoi își privise mâinile. Pielea începuse să se ridice și să se ia, semn al mediului degradant în care fusese găsită.

Arrow fu luată prin surprindere de acest atac. Fata cocârjată se strădui să se ridice de la poalele fustei sale și, cu ochii lucioși, de un albastru atât de frumos, se agăță de umerii săi. Îi șopti ceva. Arrow desluși destul de târziu acele cuvinte disperate, iar când o făcu se înfioră chiar și mai tare, uitându-și parcă vina care o încercase mai devreme.

— Mi-a luat tot. Totul. Tu. Tu cu el. Tu și el. Sunteți de vină!

Nu înțelese nimic. Simți unghiile fetei împlântund-se în carnea delicată a umerilor săi. Simți că degetele se înghesuie să o sugrume. Contesa de Durach era vizibil lipsită de apărare cu statura ei modestă, iar tânăra dinaintea ei era cuprinsă de o forță supraomenească. Arrow nici că se putea mișca din cauza șocului, iar Matilda nu fusese făcută să se încaiere.

În ajutorul lor sări dintr-un colț marchizul Doyle alături de doi jandarmi în uniformă. Apăruseră inopinat, de parcă auziseră de pe o altă stradă strigătele tinerei care o ataca pe contesă. Arrow își dădu seama că era lordul Doyle datorită semnalmentelor faciale, atât de diferite de ale fiului său, Robert. În cele din urmă, cei trei bărbați reușiră să o îndepărteze pe atacatoare. Fata urla înnebunită, atrăgând toate privirile asupra-i. Ca să nu tulbure și mai mult mulțimea bună din Mayfair – cum ajunsese această cerșetoare să stea printre distinșii lorzi? -, jarndarmii o transportară din zonă.

Privind cum era târâtă, Arrow se strădui să își reia respirația. Tânăra aproape că făcuse spume la gură și era parcă turbată. Dar Matilda o bătea pe spate, marchizul îi vorbea, iar contesa îi strângea mijlocul, sufocând-o și mai tare pe Arrow. În acel moment simțea că avea să moară.

— Sunt bine!, reuși să articuleze, astfel că toată lumea se îndepărtă un pas de ea. Privind la zgârietura de pe umăr, o atinse cu degetele. Acestea se pătară de un roșu aprins. Dumnezeule! Ce... ce a fost... asta?

Marchziul se apropie din nou de ea, atingându-i cotul, tandru. Vocea lui fu cea care răsună în urechile sale.

— Din câte știu a fost fiica baronului de Hedgehock. Cum asta nu avea nicio noimă în mintea ei, căci nu cunoscuse niciun baron Hedgehock, Arrow îl privi încă nedumerită. Fostul datornic al soțului tău, o lămuri acesta.

Lady Durach era prea departe să audă asta, căci s-ar fi încruntat și ea, dar din alte cauze. Care baron Hedgehock?, ar fi întrebat. Ce ar fi făcut atunci marchizul? Nu se știe. Nimeni nu știe.

Apoi, ușor precipitat, se oferi să o transporte acasă pe ea și pe lady Durach, care încă se gândea la cuvintele marchizului pe care nu le prinsese complet.

Și Arrow înghiți în sec, alarmată, și găsi potrivit să nu se holbeze prea mult la el în următoarea oră, căci i se păruse îngrozitor de pregătit pentru acest atac.

Mult după ce Arrow plecase, lady Durach îl întrebă pe lordul Doyle:

— Mă scuzați, domnul meu, dacă ați spus într-adevăr baronul Hedgehock... Dar care baron Hedgehock?

Cum am spus, nimeni nu știe ce a făcut marchizul după asta.

***

Sinfried îl văzu pe Gerald holbându-se la cartea cu pariuri. De-abia ce ajunsese și el în Bender, căutând disperat o față familiară. De aceea, urmărindu-l atent pe cel cu care nu mai vorbise de ceva timp, observă cum strânge niște pahare de pe masă, ștergând-o cu un șervet alb. Degajat, Sin se apropie de prietenul său, sperând că avea să îl găsească pe acesta, neschimbat.

— Ai pierdut, nu?

Gerald îl privi peste umăr. Sin privi marea carte de pariuri. Cu litere roșii, în dreptul pariului cum că el și Arrow s-ar fi despărțit înainte de căsătorie, scria „pierdut". Cineva avusese satisfacția de a sublinia faptul că însuși Gerald pierduse, alături de mulți alți domni.

— Douăzeci de lire, șuieră contele. E o sumă frumușică.

— Ce să zic!, plescăi Gerald, înciudat. Ce?, continuă, lăsând paharele pe măsuța de bar. Nu ai vreo petrecere la care să îți etalezi soția?

— De fapt, Sin se așeză pe scaun ca un om învins, chiar am. Poate că glasul lui - și amintirile cu el de când era un burlac fericit – îl făcu pe Gerald să îi așeze un pahar înainte și îi turnă din sticla cu capac luxos. Cina de la marchizul de Doyle. Apoi, când Gerald se îndepărtă dezinteresat de picanteriile Înaltei Societăți, îl întrebă: Nu vrei să mi te alături la un pahar?

Gerald oftă și se lăsă în celălalt scaun, ușor reticent. Apoi își turnă și sieși două degete din licoare și luă o gură din alcool. Trecuse mult timp de când nu mai discutaseră astfel, împreună, fără să se certe pe subiectul soției lui Sinfried.

— Trebuie să ne vedem acolo, oftă Sin.

— Și o lași singură cu țăranul ăla?

Contele zâmbi. Era un semn bun că Gerald se interesa, chiar dacă bădăran, de bunăstarea lui Arrow. Era simbolul îngropării securei, căci, era clar, bărbatul se familiarizase cu ideea că Sinfried o iubea pe Arrow. Gerald nu se schimbase atât de mult, ci rămăsese prietenul său.

— Trebuie să am încredere în ea, nu?

Gerald dădu nesigur din cap.

— Prea bine! Nu vreau să vorbesc despre soția ta, Sin!

— Relația noastră s-a răcit, amice, de când m-am căsătorit, remarcă el, grăbit, pentru a-l face din nou atent, căci nu voia să îl lase să se îndepărteze iar.

— Aveai un țel. Ai renunțat la el pentru o... o..., îi aminti Gerald motivul separării lor spirituale.

— Te rog!, îl întrerupse Sin, obosit. Aveam, da. Ți-aș putea spune însă că aproape am descoperit că ăsta ar fi fost un plan greșit? Aproape... Gerald... Chelnerul se încruntă, neînțelegând semnificația cuvintelor lui Sinfried, lovit parcă de un sentiment care pulsa a negativitate. Am nevoie de ajutorul tău, din nou, prietene!, cedă Sin. Am nevoie de tine ca să funcționez!, își ridică fruntea pe care o lăsase mai devreme trist în jos, cu gândul la scrisoarea lui Harold pe care o învățase dintr-o singure citire pe de rost. Ca toate astea să funcționeze!, acum arătă întreg clubul, atrăgând câteva priviri. Am fost împruenă mereu și...

— Ce tot îndrugi acolo?, se încruntă Gerald la el. La naiba cu tot, am plecat eu? Sin dădu negativ din cap, cuminte, ca un copil apostofrat de tatăl său. Atunci ce tot exagerezi așa? Mai luă o gură de alcool. Zici că ești o muiere!, accentul de băiat crescut în suburbii se arătă mai mult ca oricând. Acum, înainte să-mi amintesc că ai dat cu piciorul familiei tale pentru fiica dușmanului, la ce naiba ai nevoie de mine?

Sinfried zâmbi, parcă mai liniștit. Gerald era omul care se enerva rapid, zicea lucruri la mânie, gândea prostii, dar care era, la finalul zilei, un bărbat bun. Și, în momentul de față, Sin chiar avea nevoie de un bărbat bun, care să îl ajute să treacă peste toate aceste lucruri rele.

Așa cum am promis, popor!

Ați prins intervenția mea subiectivă din roman? Nu mă pot abține :)