Băiatul marchizului, Robert, era un copil cuminte, deloc vorbăreț, tuns frumos, cu părul de o culoare castanie, și ochii verzi, pătrunzători. Avea gene lungi, o gură sensibilă și un năsuc micuț; la opt ani, Robert avea încă trăsăturile unei fete, ceea ce o făcea pe Arrow să creadă că avea să crească sub forma unui bărbat încântător, care să frângă multe inimi. Se uită atentă la chipul său, deoarece în minte îi rămăseseră cuvintele în parte răutăcioase ale contesei de Durach. Era adevărat că Robert nu moștenise părul bălai al tatălui sau ochii săi albaștri și chipul lipsit de vreo strălucire atrăgătoare, dar Arrow era convinsă că băiatul semăna cu mama sa. Ar fi fost poate prea mult să ceară să vadă un portret de-al său. Intriga aceasta – urmată de un sentiment spontan de neliniște – îi luă gândul de la propriul zbucium interior și reuși parțial să se rupă de realitatea sa conjugală: obsesia lui Sinfried pentru moștenirea sa, pentru răzbunare chiar, nu dispăruse niciodată, ci doar fusese inhibată.

În momentul în care Arrow făcu în cele din urmă cunoștință cu Robert, copilul îi sărutase respectuos mâna, lăsându-și capul în jos ca un adevărat gentelmen bățos și posac. Asta o făcu să se încrunte, bineînțeles. Se așteptase să găsească în casa marchizului un tânăr plin de viață și, evident, care avea să îi spună multe peripeții specific infantile, care nu ar fi deranjat-o.

Simțind parcă ceva – ce anume să fi fost această fâlfâire neliniștită a inimii? - marchizul adăugă pentru el:

— Este rușinos chiar și la vârsta lui. Totuși, Robert, ți-ar plăcea ca lady Southampton să ni se alăture la cină?, și îl prinse parcă de umeri, neatingându-l însă. Un gest și mai dubios pe care Arrow nu dorea să îl cerceteze. Poate că marchizul era un bărbat care nu își exprima sentimentele pentru fiul său, așa cum nici William, propriul ei tată, nu își arătase vreodată iubirea autentică pe care i-o purta, astfel că Arrow ar fi putut spune că aceasta nu existase niciodată.

Auzind cererea care venea mai degrabă din sufletul tatălui, nu al fiului, Arrow spuse rapid, căci dorea să se înapoieze acasă și să discute cu soțul ei:

— Oh, nu, nu aș putea!

— Dar lady Arrow, acum se înserează!, îi spuse marchizul. Sigur că v-aș oferi trăsura mea pentru a vă înapoia la...

— Nu este vorba de asta, îl asigură, numai că...

Privi spre marchiz. Cum putea să îl refuze pe acest bărbat care se comportase atât de frumos cu ea, chiar dacă tot ce își dorea în momentul de față era să stea singură, cu gândurile ei? Ar fi fost o dovadă de proastă creștere și nerecunoștintă. Oftă.

— Dacă insistați..., își lăsă capul în jos, înclinându-se.

— Instistăm!, o asigură marchizul poate prea vesel. Spune, Robert! Insiști?

Băiatul, strâmtorat, dădu afirmativ din cap. Era încruntat într-un fel în care un copil n-ar fi trebuit să fie niciodată. Marchizul râse și îi făcu semn dădadeci să îl ia. Asta îi atrase atenția asupra dădacei și, din nou, Arrow trebui să se încrunte; era doar aceeași femeie în grija căreia băiatul aproape că se înecase. Astfel că, după ce femeia și copilul plecară, în salon, marchizul o invită să se așeze la o ceașcă de ceai înainte de cina care se apropria cu rapiditate și pe care nu o putu refuza datorită ospitalității sale, iar ea se simți obligată să îl întrebe:

— Ați lăsat-o pe dădaca băiatului să rămână, milord? Aceasta îmi pare cam tânără pentru meseria de dădacă, dacă mă întrebați pe mine. În grija sa copilul aproape că a murit. Scuzați-mă, dar cel mai bine ar fi să... să o concediați.

Marchizul o privi cu un zâmbet întipărit pe chip, parcă la comandă, pentru ca mai apoi să expire și să se lase pe pernele fotoliului cu un aer teatral. Era o fire melodramatică marchizul de Doyle, observă Arrow luând o gură din propriul ceai, fără vreun chef pentru acesta.

— Mă gândesc și la ea, doamna mea. Ce se va face sărmana fată, tânără fiind, în lumea asta? Sunt sigură că sunteți familiarizată cu modul în care fetele tinere sunt brutalizate în zilele noastre.

La acest răspuns – total diferit de cel al soțului său care ar fi ridicat din umeri, învinuind soarta – nu se aștepta. Clipi de câteva ori, năucită.

— Da, îngâimă ea îngândurată.

— Și, mai ales, cum aș putea să îmi privez fiul de...

Preferă să nu îl mai asculte. Era de acord cu protecția fetei, dar ar fi putut-o concedia cu o recomandare, astfel încât aceasta s-ar fi putut angaja într-o altă familie. Era și tinerețea ei un impediment în creșterea copiilor. La probabil optsprezece ani nu știa prea multe despre dorințele unui copil, drept care Robert părea atât de grav maturizat pentru vârsta sa. Dacă ar fi fost ea în locul marchizului, cu siguranță că nu ar fi acceptat ca propriul fiu să fie lăsat pe mâinile unei femei atât de neglijente. Fata era necoaptă, cu siguranță. Să fi avut nouăsprezece ani? Probabil. Era blondă, cu ochii albaștri, cu adevărat frumoasă. Refuza însă să creadă că marchizul o alesese pe un criteriu atât de mundan și că o păstra din aceeași dorință. Ar fi fost grețos să insinueze așa ceva, iar marchizul nu era deloc grețos. Roși puțin, căci găsi că față de această părere empatiza mai degrabă cu soțul ei. Ceva din comportamentul lui i se transfera sau așa era ea dintotdeauna.

Luă o gură din ceaiul pe care o servitoare îl aduse, zâmbindu-i prietenoasă. Femeia își păstră chipul inamovabil, rece, atunci când lăsă încă o tavă pe măsuță.

Casa marchizului era mult prea împopoțănată pentru gustul său. Totul părea să strălucească, până la cadrele ferestrelor, ceea ce îi deranja ochii. Puritatea mobilei – aproape în întregime albă - și parchetul închis la culoare, lustruit, o făcea să se simtă stingheră, nepregătită pentru atâta opulență. Marchizul era oricum o fire bombastică și oarecum melodramatică, totuși, o prezență agreabilă. I se părea și înțelegător. Se întrebă chiar cum fusese marchiza. Îl dezamăgise ea vreodată pe acest bărbat cu un comportament ireproșabil? Așa cum probabil că o făcuse ea cu Sinfried?

Nu putea să nu se gândească la problema mutatului pe care soțul ei o pusese în discuție în acea dimineață. Nu voia să părăsească locuința pe care, pentu prima dată în viața ei, o simțea ca fiind casa ei. Se înțelegea de minune cu servitorii și cunoștea deja locurile. Mirosul lucrurilor îi părea familiar, mirosul unei mame și, pentru ea, era acasă. Nu prea mare, nici prea mică, decorată plăcut, avea prezența lui Sinfried impregnantă în pereți și care o atrăgea numaidecât.

Dar probabil că asta ar fi putut spune și Sinfried despre casa din Spring Square. Atunci, nu era ea nedreaptă că îl priva de posesiunea lui? Ba da. Trebuie să îl fi dezamăgit. Cu privirea în lichidul din ceașca cu ceai oftă. Totul mersese minunat până acum. Nu putea continua la fel? Sau trebuia reluată intriga de la început până ce înnebuneau amândoi? Bineînțeles că se întreba frustrată care era cauza care îl făcuse pe Sinfried să se trezească așa, cu ideea mutării. Îl cotropiseră cumva amintirile părinților? Un fior îi străbătu corpul, căci, de fiecare dată când Sinfried își amintea de ai lui, ceva rău se petrecea între ei. Cumva, apropierea de familia lui originară însemna înstrăinarea de familia pe care încerca să o clădească alături de ea, fata bărbatului care îi furase fericirea cu mult timp în urmă. Iar Arrow îl iubea de această dată prea tare, încât să mai fugă. Alegea să reconsidere decizia de dimineață de dragul sentimentelor sale.

Clipind, zări parcă ochii necrutățori ai soțului ei în ceașca cu ceai. Atât de tare se gândea la el, încât putea vedea cuta care se forma pe fruntea lui când o dojenea, ridurile din jurul ochilor care apăreau numaidecât atunci când era furios și buzele mari, cărnoase, cu care o sărutase pe tot curpinsul corpului său. Roși ușor înaintea acestei memorii plăcute și se foi. Profilul soțului său nu se mută nici acum, ci rămase fixându-i ceafa cu privirea, moment în care trupul i se cutremură. Avea impresia că năluca îi găurea capul cu ocheada înveninată.

— Lord Southampton!

Finalizându-și discursul, marchizul își ridicase privirea și observase că însuși contele stătea în salonul său. Arrow tresări atât de tare, încât vărsă o cantitate însemnată pe rochia din crep, crem, cu panglici verzi. Își înălță privirea, ridicându-se numaidecât când lichidul fierbinte îi ajunse la coapse.

— Sinfried!, exclamă și ea.

Luând o gură de aer după ce îi mai aruncă o ultimă privire necruțătoare, Sinfried se întoarse spre marchiz.

— Excelență!, nu se deranjă să se aplece, chiar dacă diferența de rang i-ar fi impus această mișcare. Am ajuns acasă și am deplâns lipsa soției mele. Un mușchi i se mișcă pe față. Am fost informat că ați răpit-o dumneavoastră, - gluma îi ieși oarecum forțată, amenințătoare - așa că am venit să recuperez domnița!

Marchizul râse, iar Sinfried îi urmă exemplul, pe sub barba deloc mare pe care și-o lăsase de ceva timp. În sinea sa, se vedea că își mușca buzele pentru a nu face o scenă despre care Londra ar fi vorbit cu interes. Obrajii lui Arrow se aprinseră, intuindu-i mânia. De ce se simțea atât de vinovată când nu făcuse nimic rău? Dar lui Sinfried nu îi plăcea ca ea să fie singură cu cel pe care îl considera un personaj dubios în caricatura aceasta de viață. Arrow îi nesocotise sfatul oferit cu dragoste. Simțise scânteia iubirii în făgăduința pe care o făcuse să o rostească.

— Într-adevăr! Fiul meu ținea să o cunoasă și...

— Dacă întâlnirea s-a petrecut, continuă să zâmbească Sin, nelăsându-l pe Doyle să finalizeze comunicarea, sper că îmi pot lua soția.

— Oh, dar a dorit să rămână la cină!, Arrow îi aruncă o privire marchizului, căci nu ea insistase să o facă. Trăsăturile acestea erau însă extrem de relaxate, de parcă nu mințea. Își spuse cumva că o făcea din dorința de a-i avea compania la cină, chiar dacă o repulsie îngrozitoare îi încercă stomacul. Sinfried făcu la fel, îndreptându-și privirea spre ea.

— Marchizul m-a invitat și..., începu aceasta.

— Dar ți-ai murdărit rochia, draga mea, și nu se cade, completă imediat ce dădu dezamăgit din cap.

— Poate că..., începu deja Doyle să ofere o soluție pe care Sin o ucise încă dinainte de a se naște.

— Mă tem că nu se cade, Excelență! Cu permisiunea dumneavoastră...

Marchizul oftă, moment în care Sinfried își așeză mâna pe talia ei, trăgând-o mai aproape. Tensiunea din trupul lui se scurse în al ei. Mai era ceva. Arrow putea simți asta emanând din fiecare por al bărbatului. Nu numai conversația de dimineață îl făcea atât de țâfnos.

— Prea bine! Ce ziceți de o plimbare în Grădinile Vauxhall, mâine-seară, după operă?

— Oh, aș fi..., zâmbi Arrow.

— Este prea din scurt, răspunse Sinfried pentru ea.

— Atunci la sfârșitul săptămânii?

Glasul marchizului nu lăsa loc de încă un refuz.

— Am fi onorați!, se închină în cele din urmă Sinfried cu o aroganță care îi spunea clar lui Arrow că aceasta nu avea să se întâmple prea curând.

Și, fără niciun avertisment, o trase pe Arrow după el pe micul cordior pe care veniseră. Pentru a nu se face de râs, femeia fu nevoită să țină pasul cu el, aproape fugind. La ieșire, trăsura lor îi aștepta. Sin îi făcu semn lacheului să nu mai aducă scărița, grăbit, luând-o în brațe și împingând-o de-a dreptul în trăsură. Acesta devenise deja un obicei supărător, în care Arrow se trezea holbându-se la banchetă într-o poziție deloc plăcută.

— Ia mâna de pe mine, brută ce ești!, se răzvrăti Arrow, convinsă că, în colț, câteva domane observaseră gestul soțului ei. I se întâmpla exact ceea ce nu dorea: se făcea de rușine. Dar Sin nu o băgă în seamă, încă extrem de încordat. Bătu în acoperișul trăsurii și indică urnirea vehiculului pe care George îl porni numaidecât.

Arrow tremura ușor, chiar dacă încerca să își păstreze luciditatea; acesta era bărbatul ei și era convinsă că nu ar fi rănit-o, indiferent de dreptatea pe care el credea că o avea și care, încălcată, îi determina această nervozitate. Totuși, corpul nu i se putea adapta căutăturii urâte, brațelor strânse și mărimii impozante a lui Sinfried.

— Acum, doamna mea, Sinfired își uni degetele, vizibil obosit și furios, trebuie să îți arăt ce se poate întâmpla într-un salon între o femeie și un bărbat? Lecția cu biblioteca nu a fost suficientă? Să vorbesc cumva și despre trăsură? De fapt, de ce nu îți scoți tu hainele ca să îți arăt cum aș putea lăsa trăsura să ghideze mișcările mele în tine, în timp ce te așezi docilă în poala mea? Sau poate că deja știi cum se simte. Doar ai fost în trăsură cu Doyle!

Oripilată de vulgaritatea răutății sale, Arrow se încruntă. Teama pe care nu dorea să o recunoască fu înlocuită de atitudinea sa răzvrătită, lezată în orgoliul ei de femeie care îl iubea pe acest bărbat. Era pregătită să riposteze în virtutea sentimentelor sale autentice. Crezuse că nu avea să se termine totul cu o ceartă, pregătită să accepte mutarea în Spring Square, dar se înșelase. Totul avea să se finalizeze cu una destul de urâtă.

***

Tot ce își dorise când ajunsese acasă fusese să o găsească pe Arrow și să se refugieze în trăsăturile chipului ei, să uite parcă de coșmarul care se materializa în urma a ceea ce citise în scrisoarea încă ținută la piept, redactată de tatăl său. Luase corespondența din documentele lui William cu mâinile tremurânde și, în cele din urmă, se hotărâse să plece, încuind casa din nou, parcă pentru totdeauna. Trebuia să găsească adevărul din spatele rândurilor singur. Fugi într-un fel bântuit de toți demonii din Iad, traversat de nădușeli grozave.

Numai că, auzind că Arrow ieșise cu Doyle, ajunsese să afle că aceasta se afla în casa marchizului de la doamna Craw la care se răstise fără să vrea. În alte circumstanțe, nu s-ar fi înfuriat atât de tare, dar acum, dată fiind situația, nervii îl cotropiră și ajunsese să arunce așa un proiectil în direcția ei. Poate că nu era corect, poate că da. O vedea cum își strângea pumnii, buzele, pregătită să riposteze:

— Nu voi permite să îmi vorbești așa, Sinfried!

Știa și el că nu era bine să continue, că trebuia să își ceară scuze și să se retragă în colțul său, întrucât nu era în ape prea limpezi. Ea nu putea fi fiica tatălui său, în ciuda acelui păr, a ochilor, a trăsăturilor conților de Southampton pe care, culmea, el nu le moștenise. Merse atunci pe deviza că totul trebuia să fie un fals, probabil că mintea bolnavă a lui William Hayes intuise totul – chiar dacă jumătate din creierul lui Sin refuza să creadă faptul că acesta putuse fi atât de inteligent, când, în trecut, nu fusese capabil să-și ascundă urmele fraudelor. Așa că se strădui să scoată din sine vechea atitudinea față de Arrow, gândind că fiica lui Hayes îi dicta lui, contelui de Southampton; asta îl făcu să își îngusteze ochii și să se aplece în față, aproape de ea:

— I-auzi!

O tenta să facă un gest necugetat, iar biata Arrow pică numaidecât în plasă. Adunându-și puterile, rănită de cel la care ținea cel mai mult pe lumea asta, îl plesni. Din nou, Sinfried știu că nu trebuia să continue cu această agresiune. Vedea în ea femeia care îl făcuse să se schimbe, să simtă anumite lucruri, să iubească - și Doamne cât o iubea!. Numai că, tocmai această idee îl înverșunea. Era un păcat. Asta putea fi un păcat. Își strânse maxilarul. Totodată, Arrow era o persoană, iar el nu îi putea dicta ce să facă în fiecare zi. Toată logica vechilor greci pe care îi citise și el odată fu întunecată de cea mai distructivă forță a Universului: furia. Nu trebuia să continue această conversație în condițiile în care era nervos, da. Dar palma îl stârnise și mai tare și îl făcu să se repeadă acum la ea ca un ogar turbat.

Îi prinse încheieturile, în timp ce, simțindu-se atacată, luată prin surprindere de un gest pe care nu îl intuise niciodată, Arrow dori să îl împingă cu toată forța ei. Nu reuși prea tare să îi îndepărteze trupul, iar în fața situației pe care nu o putea conrola, acum, Sinfried se simți atotputernic. Era zeul care fusese interzis din momentul în care o văzuse pe ea. Era Hades cel întunecat, contaminat cu lumina ei, a Corei, care adusese lumină în temnița minții sale. Îl făcuse să o iubească? La naiba, da! Da! Îl făcuse să se înmoaie. Îl făcuse să se căsătorească că ea. Îl făcuse să uite datoria față de familia lui. Îi furase mințile și îl înnebunise. Simțea nevoia să o înnebunească și el pe ea din același considerent; voia să poată controla totul care o luase razna.

Trase mâneca rochiei în jos, dezvăluind un sân cu areole rozalii, și îl prinse în palmele sale, în timp ce se apleca pentru a o săruta.

Nu era necesar să facă asta. Era poate cel mai murdar gest pe care un bărbat l-ar fi făcut vreodată față de o femeie. Dar acum, Sin se simțea anti-eroul vieții sale. Voia să fie, în clipa aceasta, anti-eroul vieții ei.

Femeia nu găsea în acest atac nimic plăcut, nimic intim și simțea că ar fi fost o greșeală de proporții dacă ar fi ales să fie împreună astfel. Îl împinse cu toată puterea sa, din nou, strigând obosită, gâfâind:

— Lasă-mă în pace!

Nici măcar cuvintele nu l-ar fi oprit, lăsându-i dâre vineții pe brațe, pe gât, pe sân, mușcând-o parcă pentru a-și ispăși frustrarea celor citite mai devreme, procesate cu atâta ură de mintea sa bolnavă. Până și având vaga bănuială că era greșit să o dorească, trupul lui nu se putea abține, inima lui – nici atât.

Momentul în care îi puse mâna pe coapsă, lipindu-și nasul de gâtul ei, îl făcu să simte tremurul piciorului. Poate că atunci observă prima lacrimă a lui Arrow, desprinsă din teama de a fi brutalizată chiar de soțul ei și nu se putu gândi decât la consecințele acestui act neconsimțit asupra căsniciei lor, asupra ei.

— Sin, oftă ea, te rog...

Glasul i se pierdu. Sinfried rămase împietrit deasupra corpului său. Părul i se desprinsese din agrafe, goliciunea trunchiului făcând-o să se strângă parcă pentru prima dată conștientă de diferențele fizice dintre ei. Totuși, contele se opri, îi atinse chipul care, în lumina aurie a soarelui ce pierea din lumea lor, arăta ca al răsposatului conte. Observase asta și atunci, înainte de a se căsători cu ea. Ignorase evidența chiar în acel moment.

Se cutremură.

Și dacă această femeie, cea care îi devenise soție, cea cu care fusese în aproape fiecare zi, era, așa cum intuia el, sora lui? Ce ar fi făcut atunci? Se holba un frate la sânul surorii lui? Poate că era mai puțin important acest aspect, cât întrebarea dacă trebuia un frate, fie el și vitreg, să simtă astfel de lucruri pentru sora lui. Inspiră cu lacrimile lucindu-i în ochi.

Clipi des înaintea suspinului lui Arrow și se ridică din nou, deoarece trăsura se oprise. Femeia se refugie și mai tare în colțul ei, străduindu-se să își strângă corsetul, fără a fi capabilă din a-și opri lacrimile care îi cuceriseră obrajii.

— Ssst...

O rânise, chiar dacă, Doamne-ajută!, nu ajunsese să o facă și mai tare. Ochii aceia, ochii lui Harold, îl opriseră. Înghiți în sec și o luă în brațele sale. Ciuta rănită, chiar dacă rana era cauzată de călăul care o ținea în brațe, își ascunse chipul în umărul lui. Poate că plângea. Fierbinți, lacrimile ei – de durere, de frustrare, de rușine – îi atingeau pielea, sufletul și îl făceau să se simtă atât de prost pentru mișelia sa. Ce fusese în mintea lui?

Nimic.

Un văl negru i se așternuse peste minte și uitase complet că un astfel de comportament nu era justificat niciodată. Îl deranjase cu adevărat ideea că trecuse din nou peste cuvântul său și se expusese astfel înaintea unui individ pe care, putea spune, nu îl avea deloc la inimă. Dar nu exista scuză pentru ceea ce intenționase să îi facă și modul în care o jignise.

Spre integritatea lui, servitorii nu ziseră nimic atunci când intră în această formație cu ea în casă. Numai Matilda se repezi asupra lor, întrebând cu accentul ei ciudat, parcă francez, parcă italian, parcă american:

— Milady este bine? Ce s-a întâmplat cu...

Sinfried nu îi răspunse, ci urcă scările cu ea în brațe. În dormitorul lor, după ce închise ușa cu piciorul, lăsând în spate zgomotele, se așeză pe marginea patului, cu ea pe picioarele sale. Încă îi simțea respirația pe gât, fierbinte, buzele umezi și unghiile prinzându-se de carnea sa. Arrow nu își dorea să fie părăsită de el, cel care o rănise. Atât de mult îl iubea ea, iar Sinfried, ei bine Sinfried știa că nu ar fi putut renunța la ceea ce avea pentru ea nici chiar dacă ar fi aflat că aceasta era mama lui. Atât de mult o iubea Sinfried pe Arrow, în tăcere, fără să dezvăluie nimic. Între ei nici nu mai erau necesare cuvintele. Faptele dovedeau fiecare stare.

— Iartă-mă, Arrow. Iartă-mă, că nu știu ce m-a apucat. Nu am vrut să te rănesc, draga mea. Nu am vrut...

O legănă ușor, ca pe un copil mic, în timp ce trupul ei se relaxă. Mâna i se ridică pe gâtul lui și rămase acolo. Sin îi sărută degetele lungi, încercat de o durere profundă. Dacă ea era într-adevăr sora lui, ceea ce făceau ei aici, în toate momentele, era incest. Se culca cu sora lui și îi făcea plăcere să o aibă în brațele și în inima sa.

Își mușcă buzele, își îndreptă ochii în tavan și rosti către Creator, lăsând lacrimile să îi curgă pe obraji:

— Iartă-mă!

dar nu se putea abține...

Era neputincios în fața acestui păcat.

Susțindând-o cu o mână, trase de șireturile corsetului, îndepărtând restul rochiei. Se ridică și o lăsă pe partea ei de pat și, pentu a-și dovedi părerea de rău, nedorind să o abandoneze acum, scoțându-și cizmele se refugie lângă trupul ei care încă tremura ușor, din urma șocului. Îi prinse talia încet și trase pătura peste ei. Afară începuse să se însereze de-a binelea, iar orașul amorțea în această parte a Londrei.

Când corpul reîncepu să îi tremure, Sinfried îi șopti în ureche, deschizându-și numaidecât ochii:

— Iartă-mă, iubirea mea...

Iar Arrow continuă să tremure, uitând de mult durerea faptelor sale și simțind intensitatea cuvântului său de care se agăță cu disperare.

Tadam! În cele din urmă, capitolul 30. Sunt pur și simplu prea fericită pentru că vineri stau acasă. :)))))))