— Pardon?

Știuse că se băga în ceva rău de când își propusese să realizeze un schimb, fără bani, mai degrabă un troc, dar nu crezuse niciodată că va auzi de această mârșăvie, căci mai mult ca sigur că înțelegeau diferit termenul de „căsătorie" Se simți speriată de privirea sa lacomă, cu atât mai mult cu cât zâmbetul său era cât se putea de batjocoritor, ceea ce îi indica masca acestei căsătorii, eventuala conotație. Apoi, furia puse stăpânire pe ea.

— Tocmai ce ți-am zis, domnule, că nu voi fi prostituată!

— Ah, dar nu îți cer să te prostituezi!, zâmbi el. Îți cer doar să fii soția mea, iar asta nu este nici pe departe sinonim cu ceea ce face o femeie ușoară. Se ridică în picioare, aplecându-se peste birou și dominând-o cu înălțimea sa. Bineînțeles că va trebui să împarți patul cu mine, dar nu cred că ăsta va fi un impediment după ce vom avea binecuvântarea tuturor sfinților tăi.

Respirația sa era ușor piperată, dar emana mirosul unui bărbat care consumase alcool înainte. Oare cât de lucid era când îi făcea această propunere?

— Tatăl meu... el nu ar permite niciodată ca eu... cu o persoană ca tine...

— Arăt ca o persoană căreia îi pasă?

Nu. Hawk nu avea nicio urmă de grijă în priviri. Ochii lui străluceau de fapt. Și o atrăgeau, ce-i drept. Asta dacă n-ar fi fost impertinența de mai devreme. Bineînțeles că era mai mult decât ar fi sperat în situația ei, dar tatăl ei nu ar fi fost niciodată fericit cu un bărbat fără titlu. Avea însă de ales? Avea ceva de zis? Oare i-ar fi păsat?

— Nu pot să...

— Ai spus „orice", îi aminti acesta, apropiindu-se mai mult de ea.

— Da, dar... ar trebui să existe ceva între noi. Luă o gură mare de aer. Ar trebui să fie chimie...

— Serios?, râse el. Dacă doar despre asta e vorba..., Hawk râse și înconjură înflăcărat biroul. Întoarse spre el scaunul pe care ea era așezată și îi zise: Pregătește-te pentru niște chimie, doamnă!

Se aplecă neînduplecat spre ea, luându-i gura cu asalt. Aceasta se trăsese cât de în spate putuse, dar își dădu seama că era prizonieră, așa că încetă din a mai încerca să se evapore din scaun. Respirațiile lor se amestecară într-un final, iar Sinfried simți cum ideea că el controlează situația îi oferă o satisfacție îngrozitoare. Trebuia să îi dovesească un contrariu, evident, dar pentru el momentul acesta îi spunea mai multe.

Îi plăceau buzele ei. Erau moi, pline – poate prea pline - și parcă neexplorate. Doar gândul ăsta îl făcu să încetinească ritmul, astfel că își trecu numai el limba peste buza inferioară, în dorința de a o ademeni și pe ea.

Bineînțeles că își dorea o răzbunare ca la carte, dar nu era un violator. Nu o putea silui. Putea doar să o înnebunească până ce ea îi ceda, ia mai apoi avea să facă pasul final, acela de a-i arăta lui William Hayes că îi luase totul cu tot cu dobânda anilor pierduți. Da. Asta era o idee, una nebună, căci, în calitatea sa adevărată, nu își permitea să o atingă propriu-zis, ci doar să o dezonoreze public, prin numeroase astfel de săruturi plasate în zone-cheie.

Finaliză sărutul răsuflând în obrazul ei, chiar dacă nu fusese unul deplin, așa cum și-ar fi dorit el și întreaga lui ființă.

— Asta nu e chimie?

Pentru momente bune, Arrow nu zise nimic. Era mult prea șocată de ceea ce simțea pentru a avea replică. Mii de furnicături îi străbăteau ființa și făceau ca părți ale corpului ei să pulseze dureros, făcându-și simțite prezența pentru prima dată în viața sa. Era complet năucită. De moment, da, dar și de cerere.

— De ce?

— De ce, ce?, întrebă, sprijinindu-se de birou, încercând să își domolească bătăile inexplicabil de rapizi ale inimii.

— De ce soție? De ce...?

— Pur și simplu.

Și minți. În fața acestor cuvinte, tânăra își arcui severă o sprânceană.

— Cu câteva minute înainte îți era indiferentă situația mea, iar acum mă ceri în căsătorie, iar asta cu promisiunea că nu mă vei atinge decât după căsorie? Scuză-mă dacă nu înțeleg bine sau nu te cred, domnule!

Scepticismul feminin... Sinfried oftă. Cum să îi explice că, dacă își petrecea sezonul ca logodnic al ei, o dezonora în văzul tuturor, iar mai apoi o părăsea numai el ar fi avut de câștigat satisfacția de a-l ști turbat pe Hayes. Îi furase casa, acum onoarea... Da. Trebuia să fie foarte satisfăcător. Era un plan brusc, venit pe moment, poate imperfect, dar avea să se gândească pe îndelete la el în zilele care vor trece. Își va nota fiecare pas, pentru a nu face unul greșit, și, în cele din urmă, va triumfa.

— Sunt bătrân, zise brusc. Nu îmi intră pe ușă în fiecare zi o femeie care să fie atât de dornică să îmi ofere totul.

— Dar ești...

— Un bărbat fără titlu, dar cu avere. Asta nu schimbă cu nimic situația.

Arrow tăcu. Deci nu era nimic ascuns la mijloc? Reacționase așa în primă instanță din cauză că se gândise că propunerea avea un ocoliș sexual, iar ea, oricât de disperată ar fi fost, nu își dorea să practice meseria trotuarului. Bineînețeles că el amintise ceva de genul – unde, când și cum, nu mai știa. Nu se putea aștepta la mai puțin.

— Și eu am titlu?, întrebă ea...

— Din câte știu, moșia de la țară e pe domeniul Southampton. Pot achiziționa titlu, ca mulți alții în vremea noastră, mai ales că familia de drept e moartă, nu?

— Dar pentru asta nu ai neapărat nevoie de o moșie. Nu ai nevoie de mine. Poți lua totul...

Sinfried își ținu respirația câteva momente, căci nu ar fi putut contraataca argumentul ei, dar mulțumi Cerului când ea o făcu:

— ... dar nu vrei scandal? Adică, da, tata nu te-ar lăsa să pui mâna pe moșia aceea atât de ușor. Ar prefera să dea în cap pentru a face rost de banii necesară și, atât cât trăiește, el, ca fost tutore, tu nu poți să pui mâna pe moșie. Nu poți obliga pe nimeni să îți acorde un titlu în aceste condiții.

Ea dădu înțelegătoare din cap, nebăgând niciun moment în seamă remarca lui cu privire la moartea conților de Southampton. Poate că nu știa..., gândi Sin. Sau poate că nu o interesase niciodată cum ajunsese să doarmă într-un castel vechi din epoca medievală.

— Exact! Vezi că ești fată deșteaptă?, se ridică de pe marginea biroului și se așeză înaintea acestuia, reluându-și poziția inițială, ușurat că ea făcuse munca grea. Puse mâna pe peniță, realizând că degetele îi tremurau. Îl tulburase prea tare sărutul cu dușmanul. Sigur că trebuie să fi trecut prea mult timp de când avusese parte de unul.

— Ce faci?, îl întrebă aceasta, urmărindu-l cu privirea.

— Redactez înțelegerea. Doar nu te aștepți să te cred pe cuvânt.

— Înțelegerea de a ne căsători? Bine, dar eu nu am acceptat niciodată, domnule.

— Și sărutul de mai devreme?, își ridică bărbatul sprâncenele.

— Habar nu am ce a fost aia...

Nervozitatea se instală și mai pregnantă în Sinfried care deja își imagina știrea numelui ei legat de al său, urmată atât de curând de ruperea logodnei și rușinea. Rușinea lui William Hawk. Iar acum ea îi spunea că nu era de acord. Fata asta nu înțelegea, până la urmă, unde îi era locul.

— Ascultă, ai două opțiuni! Fie mâine ieși din casa care, conform a tot ce a pierdut tatăl tău, e a mea și te pregătești să săruți întreaga populație masculină a Londrei, fie accepță să fii soția mea, iar eu șterg cu buretele datoria viitorului meu socru.

— Nu văd câștig în nicio sitiuație..., răspunse ea precaută.

Avea impresia că putea să mai iasă în câștig. Pff...

— Atunci, lasă-mă să te luminez! Trupul tău e un preș pe care calcă milioane de bărbați - și fii atentă că mulți dintre ei au suferințe medicale care îți vor grăbi drumul spre gunoi – sau trupul tău e - și avu satisfacția atunci când o zise – preșul meu, pe care calc eu și numai eu, sfințit de un preot. Deci...?

Această descriere a căsătoriei era îngrozitoare! Dar prima relatare a posibilului său viitor era și mai oribilă. Arrow pică pe gânduri.

— Logodnele se pot rupe..., aminti ea. Atunci voi avea reputația pătată și încă o datorie în contul dumitale.

— Nu se va rupe, minți el, uimit de intuiția pe care această femeie o avea. Aproape că simți că îi invadase gândurile.

— Tata a vrut întotdeauna să mă căsătoresc cel puțin cu un conte...

Sin zâmbi trist. Dacă ar fi știut ea...

— Nu cred că mai poate alege, acum. Haide, continuă. E o căsătorie! Oamenii o fac mereu.

Băbatul acesta nu ar fi putut înțelege niciodată ce era în inima ei acum. Își propusese întotdeauna să se căsătorească din dragoste. Visase, de fapt, la iubire. Și era clar că nu asta i-ar fi legat pe ei doi, ci un teren uitat până și de ea într-o moșie sud-vestică care îl putea face să ajungă conte. O parte din inima ei îi spunea totuși că nu avea să fie complet dezamăgită din rezultanta acestei înțelegeri. Era intuiția care știa în avans totul.

— Domnule...

— Da?

Inima lui Sin bătea înnebunită în piept, pradă emoțiilor, simțindu-se mai aproape de reușita sa.

— ... cred...

— Da?

— Oh, Doamne!, femeia oftă.

— Te comporți de parcă ți-am cerut să-mi fii amantă!, se răsti înfuriat. Așa ai și reacționat, la naiba!, pentru a o face să accepte propunerea, se ridică și se duse spre funia care cădea liberă din tavan și prin care, într-o clipită, aveau să fie chemați oamenii lui. M-am săturat să tot aștept ca William să îmi plătească serviciile! Când îți fac eu un serviciu – ești bătrână, nu ai nimic deosebit, ba ești chiar urâtă – analizezi ideea de parcă ascund ceva! Eu?, râse exaltat. Tot ce ți-am zis e cât se poate de adevărat!

Arrow îl urmări calmă. Izbucnirile comportamentale nu erau noutăți pentru ea. Toate cuvintele însă îi amintiră că el era infamul patron care putea, printr-o pocnire a degetelor, să îi decidă soarta. Ar fi putut nimeri mult mai rău.

— E o alegere de viață, domnule, îi zise. Poți fi - și cred că ești – un soț abuziv și...

— Dacă eu sunt abuziv, stai să îl vezi pe Căpcăunul – așa îi zicem noi bărbatului care a bătut azi la ușa tatălui tău. Cred că l-ai văzut. Mătăhălos. Lui îi place să vadă sânge.

Amintindu-și de cel care încercase să o intimideze în dimineața aceea, Arrow se înfioră. Își mușcă buzele de ciudă, sub privirile nerăbdătoare ale bărbatului, și, în cele din urmă, aprobă printr-o mișcare a capului.

— Bun!, zise Sinfried. În cazul ăsta, e timpul să semnăm un contract, domnișoară Hayes!

Brusc, ziua lui Sin deveni mai bună, pe când a lui Arrow se degradă în teamă și confuzie disimulată. Așa cum era de obieci.

***

Semnase cumva un nenorocit de pariu? Dar ea nu pariase niciodată! Și își aranjase cumva, singură, un drum spre azilul oaselor rupte și abuzaților? Oh, da! Da, o făcuse!

Nu era de mirare că, a doua zi, Arrow avea cea mai îngrozitoare dispoziție din toate timpurile. Ploua. De fapt, turna cu găleata din senin, iar vremea urâtă fusese anunțată încă din urmă cu o seară, după ce proaspătul ei logodnic se asigurase că ajungea în siguranță acasă. Oh, la naiba!

Își încrucișă brațele sub sâni înaintea micului dejun. Pe o masă al cărui picior se legăna zăceau două ouă fierte și o pâine rotundă, veche de trei zile. Apă era din belșug, bineînțeles. Atât găsise de pregătit Ruth, singura femeie bună la toate în gospodărie, care însă amenința că va părăsi familia din minut în minut. Aproape că se și săturase să îi audă văicărelile. Voia să fie lăsată singură, cu gândurile ei. Unul sigur îi bântuia imaginație, anume sărutul cu Sinfried Hawk

Fusese atât de rapid. Se întâmplase din senin! Nici măcar nu se așteptase ca, întâlnind un bărbat pentru prima dată în viața ei, să fie sărutată în mai puțin de o oră. Și cu atâta pasiune... Arrow nu știa ce era pasiunea. Intuia ceea ce putea însemna cu adevărat termenul ăsta. Pasiune... Sigur că trebuia să fie acea lipire a buzelor pe care i-o oferise, aseară, domnul Hawk. Nu o grăbise. Făcuse el totul – chiar dacă simțea că și ea ar fi trebuit să intervină cumva. Fusese incapabilă să își despartă buzele și să își miște limba așa cum făcea el, iar asta pentru că o șocase.

Nimeni nu o mai sărutase până acum.

Mulțumită lui știa și de ce: înfățișare prozaică, fată bătrână. Nu trebuia să spună mai mult.

Și să nu uite că fusese cerută în căsătorie într-o oră! Se chinuise un sezon să primească o astfel de cerere, iar în șaizeci de minute proprietarul lui Bender aproape că o forțase să se căsătorească cu el. O pusese să semneze un contract...

— Nu mai avem carne?

Glasul tatălui ei trezi o furie și mai mare în Arrow. Îl săgetă cu privirea și, punând mâinile pe un colț de pâine, îl adulmecă înainte de a mușca. Stricat sau nu, trebuia să înghită câte ceva dacă nu voia să moară.

— Nu mai avem de o săptămână, dacă nu ai observat.

Bărbatul plescăi nemulțumit. Mda, păi și ea era nemulțumită de prea multe lucruri.

În același timp, nu era suficient de furioasă încât să îi zică lui William Hayes „Mă mărit!" Era majoră, evident, dar avea o reticență. Chiar și în situația sa, cunoștea faptul că bărbatul nu acceptase niciodată mai puțin de titlul de conte pentru fiica sa. Supraestima situația. Arrow fusese mai realistă și se gândise că, cel mult, avea să se mărite cu valetul familie de lângă ei. Ba chiar acesta îi făcuse ochi dulci când trecuse pe străduță. Își acceptase soarta.

Asta până ce datoriile amenințau prea tare viitorul și îl întâlnise pe infamul Hawk, cel care o sărutase în treizeci de minute de când o văzuse și o jignise.

Era imposibil așa ceva! Și imposibil i se părea să îi zică tatălui său că se căsătorea cu patronul clubului căruia acesta îi datora bani și proprietăți. Da...

William Hayes devenea, adesea, violent. Ridicase pumnul la ea de mai multe ori, până ce această amenințare nu o mai speriase nicidecum. De data asta credea că avea să ridice chiar cuțitul. Se cutremură, atrăgându-i atenția:

— S-a întâmplat ceva?

Avea pungi groase sub ochi, semnul bețiilor și al vieții destrăbălate pe care o trăia. Se îngrășase teribil și chelise și mai tare. Se degrada. Murea.

Dar în cât timp? – asta era întrebarea.

— Nu, răspunse aceasta. Își făcu curaj și îi zise. Trebuie să ne aprovizionăm. Nu mai avem nimic de mâncat.

Oftând, bărbatul îi aruncă o liră și zece șilingi pe masă.

— Asta e tot ce am!

— Păi și afacerea aceea de care vorbeai ieri?

— Nu a funcționat, bâigui el.

Înainte, pe vremea când William Hayes nu era alcoolic, obișnuia să aibă propriul magazin, să fie deci un negustor. Apoi, căzând în viciul băuturii, pierduse tot și fusese nevoit să lucreze în tranzacții pentru alții la fel de „norocoși" ca el. Din cauza asta, Arrow nu zicea nu muncilor. Croitoreasa din capătul străzii îi oferea periodic țesături de brodat și de cusut – haine pentru doamne, evident – mai mult din milă. O plătea pentru că, în urmă cu două ierni, o găsise aproape leșinată de foame lângă magazinul său.

Iar Arrow era mult prea mândră pentru a cerși.

— Ai face bine să găsești ceva sau...

— Da, da. Murim. N-aș fi nevoit să fac asta, aruncă rapid el, dacă ai binevoi să îți găsești un soț!

Iar furia o cuprinse din nou pe Arrow. Mânia ei era la fel de iute ca o săgeată (1). Privi în jur la mobilierul vechi, prăfuit. Avea noroc că nu se îmbolnăvise până acum. Ei nu își permiseseră lemne pentru a trece cu bine de iarnă, darămite haine pentru baluri, acolo unde se găseau de obicei soții. Ei nu își permiteau nici măcar pâine proaspătă.

Înghiți lacrimile care amenințau să îi inunde chipul. Nu voia să plângă înaintea lui, să se umilească. Nu voia să facă asta înaintea nimănui. Se ridică de la masă și privi pe fereastra pe care lumina cenușie a dimineții de martie o făcea să arate și mai dezolantă. Lemnul se scorojise și, în ciuda curățeniei pe care încerca să o mențină, se vedeau lipite degete dulci pe partea dinspre exterior. Copiii care trecuseră, cel mai probabil, crezuseră că era o casă părăsită.

Și, acolo, într-un colț, era Căpcăunul - așa cum îl numise domnul Hawk aseară. La ce bun că îl mai situase aici? Nu încheiaseră o înțelegere?

Îl văzu și tatăl ei, pe ceafa căruia se ridică părul, așa că își drese glasul și anunță că trebuia să mai inspecteze ofertele de afaceri în oraș. Ca un mișel, ieși pe ușa din spate, lăsându-și fata singură, la mâna cămătarilor. Arrow pufni.

— Și ce să fac cu astea?, întrebă Ruth care venise să strângă firimiturile din urma dejunului. Pentru prânz?, întrebă servitoarea sarcastică.

— Pentru porci!, îi răspunse Arrow.

— Dar noi nu avem așa ceva!

— Nu, dar avem o singură persoană în personal.

Femeia icni, oarecum jignită, și începu să bodogăne cu privire la plecarea pe care și-o programa deja de doi ani.

Arrow nu mai rămase nici ea să o asculte. Luă banii de pe masă și ieși, încercând să închidă ușa după ea. Perfect! Clanța refuza să rămână blocată! Înjură nefericită și porni în jos pe stradă, spre piață.

Știa și singură că ar fi avut nevoie de o însoțitoare, că rochia nu era cea mai potrivită pentru vremea de afară și că îi trebuia o pălărie, dar nu își permitea nimic din cele amintite mai sus. Prin urmare, avea o rochie de lână, aspră pe piele, nu purta mănuși, iar părul ei brun începu să se ude numaidecât din cauza stropilor mari. În picioare purta cizme care se umeziseră între timp și, pentru că ciorapul i se rupsese până la jumătatea copsei, fusese nevoită să renunțe la el.

Merse pe sub streșinile caselor pentru a evita să se ude inutil. Oricum avea o intersecție de traversat. Își roase agitată buza.

Chiar și după atâta timp rușinea continua să o bântuie. Îi simțea pe vecini privind-o. Servitoarele – care erau acum mai bine îmbrăcate decât ea – chicoteau cu coșurile în mână. Toată lumea avea o umbrelă, pe când a ei era găurită și inutilă. Își strânse pumnii mici și continuă să meargă cu fața în pământ.

La toate astea se adăuga și bărbatul de pe celălalt trotuar care se deplasa în tandem cu ea. Ar fi vrut să îi rupă picioarele, să îi scoată ochii, să...

— Fugi undeva?

Tresări și dădu nas în nas cu bărbatul care părea că o așteptase, materializându-se din peretele întunecat al unui drum înfundat. Avea pantaloni cu talie înaltă, vestă și cămașă, cizme de călărie și pălărie. Deasupra capului ținea o umbrelă în aceeași nonculoare pe care o purta, negrul. Măcar în privința asta se potriveau: și ea era îmbrăcată tot în negru.

Arrow Hayes se încruntă înaintea bărbatului cu care începuse să creadă că încheiase o șaradă, cu Sinfried Hawk.

(1) - arrow=(în angleză) săgeată

N.B.: În această lucrare vă veți lovi, probabil, de situații pe care nu le-ați mai descoperit până acum, în multe lucrări elogiindu-se nobilimea sub toate formele ei. Nu pot spune că nu merg după același tipar. De data aceasta însă am abordat subiectul burgheziei, care se îmbină cu Înalta Societate cu atât mai mult în secolul al XIX-lea.

Burghezia reușește cumva să pătrundă printre nobilii cu ranguri datorită averilor impresionante pe care comercianții reușiseră să le strângă de generații în cuferele familiei. Diferențele se vor estompa cu atât mai mult cu cât titlurile nobiliare vor ajunge - cu iminența arestării celui care proceda astfel - de vânzare, iar cei care agonisiseră suficient își vor putea permite achiziționarea acestuia.

Acesta este și exemplul familiei Rothschild, din Germania, care a cumpărat titlul de baron în anul 1870. Horace Gunzburg, un bărbat inteligent, care a reușit să facă profit din afaceri cu arme, bancare, dar și prin investiții în diferite industrii, astfel încât reușește să îl ajute pe ducele de Hesse într-o problemă financiară. Printr-o minune, de Hesse îi vinde - îl răsplătește - cu titlul de baron, acceptat ulterior de toți conducătorii pentru averea pe care Gunzburg reușise să o strângă, folositoare, de altfel, statului.

Pe scurt, dacă avei destui bani și reușeai să fii suficient de inteligent ca să îl șantajezi pe rege, te puteai alege cu un titlu nobiliar.

Important este faptul că moșia trebuia cedată, înstrăinată definitiv de proprietarul său. De aceea Sinfried reușește să o păcălească pe Arrow cu ideea că are nevoie de ea pentru a pune mâna pe moșie, iar mai apoi titlul ar putea fi achiziționat destul de ușor. În esență, el n-are nevoei să cumpere titlul și mai multe nu pot divulga acum :)