Nimeni nu bănuia că, în dimineața aceea, după câteva zile de la ultimul incident, timp în care relațiile dintre cei doi soți se normalizaseră, lady și lord Southampton se vor certa pe un subiect banal în aparență, care purta de fapt un adevăr rațional în sufletele fiecăruia.

Era ora nouă, iar în sala cea mare se lua micul dejun. Mirosul de pâine proaspăt coaptă cuprinsese întregul hol, formând o dâră delicioasă pe care copiii personalului o urmăreau tentați. Doamna Craw, care tocmai intrase în bucătărie cu mâinile în șold, observă cum fiica ei era pe cale de a șterpeli o chiflă cu unt. Icni în dreptul ei, moment în care copilul își lăsă capul în jos, legănându-se pe călcâie, cu obrajii înroșiți.

— Nu furăm!, o atenționă mama ei.

Roșeața se intensifică pe cât fetița era certată chiar de mamă. Spre norocul său, Basil Craw trecea prin bucătărie. Înșfăcând o chiflă, se lăsă în dreptul fiicei sale și îi spuse, dezvăluind cadoul:

— Cerem frumos și mulțumim, da, scumpo?

Fetița adăugă un „mulțumesc" de-abia deslușit, primindu-și recompensa, în timp ce soția își mustra din priviri soțul.

În salon, Arrow se așezase prima la masă, încercând, aidoma fiicei chelăresei, să se abțină din a gusta bunătățile înșirate cu atâta aplomb în farfurii pretențioase până ce avea să coboare și Sinfried. Putea admira noile draperii pe care servitoarele le montaseră ieri, străduindu-se să uite foamea îngrozitoare cu care se tezise; erau albe și grele, așa încât dacă ar fi fost trase nu ar fi lăsat ca lumina dimineații să intre atât de blândă pe geamul mare. Camera aceasta era toată albă, numai scaunele reușeau să se distingă prin culoarea lor de mahon și masivitate. În rest, întreaga camera era parcă o anexă a Raiului, așa cum și-l imagina Arrow, ca și cum ar fi stat pe un norișor. Iar în perioada asta a anului putuse admira diferit mișcările norilor pe cerul senin al Londrei. Cumva, aceste două luni care se scurseseră de la căsătoriei ei o făcuseră să se simtă cu adevărat în locul potrivit, aici, în casa aceasta, alături de Sinfried, un soț pe care să străduia să îl reformeze. Și comportamentul lui se schimbase mult. Părea mai blând, mai deschis la concilieri și, ei bine, iubitor. Întotdeauna fusese iubitor.

Își mușcă buzele și oftă, întrucât avusese câteva săptămâni de-a dreptul liniștite. Să fi trecut două de la ultima lor dispută? Cine știa? Pierduse noțiunea timpului în momentele din pat și înafara acestuia, destul de rare, pe care le petrecerea alături de Sinfried. De la un timp se înțelgeau chiar foarte bine, cu mici dispute, evident, dar care se finalizau deja previzibil: ei doi și așternuturile răscolite. Restul activităților lui Arrow prevedeau vizite la diferite muzee și ceaiul de la lady Durach care îi devenise o prietenă extrem de bună, în ciuda diferențelor de vârstă.

Viața lui Arrow era acum atât de frumoasă, ceea ce o făcu să nu poată prevede adevăratul scandal care avea să se petreacă între ea și Sinfried. Îl simțise, ce-i drept, amenințător, cu cât avocatul tatălui lui Sin le făcuse vizite din ce în ce mai dese. El era pentru Arrow avocatul și atât, cel care o putea smulge oricând din visul acesta frumos cu o veste legală tulbure. Avea o presimțire destul de rea cu privire la conversațiile lungi pe care soțul ei le purta cu avocatul în biroul său din bibliotecă, trezindu-se chiar că privea plină de interes ușa până ce se deschidea. Atunci, zâmbetul lui Sin, palma bătută îi trezea o senzație îngrozitoare în stomac – văzuse prea multe pariuri care se încheiaseră așa. Singurul lucru care o mai liniștea era sărutul de pe frunte pe care bărbatul i-l acorda mereu, după.

Sătulă să aștepte, cu gândurile ei și cu pâinea prăjită și untul mirosind mult prea bine în nasul săi, duse mâna spre o felie. Căldura acesteia o făcu să se simtă invadată de o poftă monstruoasă.

— Credeam că mă aștepți și pe mine!

Glasul lui Sin păru ușor ironic, moment în care, dacă tot era prinsă cu această faptă, continuă să își umple farfuria.

— Am încercat. Înfipse furculița într-un cârnat, tăind rapid din el. Îmi este prea foame, domnule, iar tu ești prea lent!, îl acuză.

Zâmbind în continuare, poate prea vesel pentru un bărbat care îi veghea ei somnul până târziu în noapte, melancolic, ca un poet romantic privind cerul cu luna, Sinfried se așeză la masă. Ziarul era deja pregătit pentru el, ignorându-l până ce își umplu și el farfuria. Ajunsese târziu acasă din cauza unor treburi la club și avusese nevoie de câteva ore de somn în plus. Mușcând dintr-o chiflă și desfăcând gălbenușul oului cu cuțitul, Sin privi dezinteresat știrile din ziar. Fusese o noapte plină pentru el, o săptămână și mai aglomerată, ținând cont de planul său. Că venind vorba despre asta, își ridică privirea și o observă cum ia o gură din paharul cu apă din dreptul ei. Trupul subțire se împlinise ușor în urma tratamentelor sănătoase prin care fusese trecută Arrow: acum era mai rumenă la chip, mai veselă, părul îi părea mai bogat, șoldurile mai proeminente. Poate că acesta era momentul potrivit pentru a-i dezvălui dorința lui, cea la care se gândise de câteva nopți bune. Așa că o întrebă:

— Faci ceva azi?

Mirată de faptul că se interesa de programul ei, Arrow înghiți cu dificultate și clătină din cap, semn că nu.

— Perfect atunci!, Sinfried își clăti gura cu apă, unindu-și mai apoi degetele. Mă gândeam să eliberăm din lucrurile lui William Hayes din casa din Spring Square. Vreau să îmi mut lucrurile și, în cele din urmă, să ne mutăm amândoi acolo.

Arrow, care de-abia ce înghițea carnea friptă, se înecă ușor. Duse mâna la ceașca cu ceai și bău, mâncarea traversându-i esofagul dureros. Câteva lacrimi i se iviră din urma efortului de a nu se îneca. Luă o gură mare de aer, încercând să își liniștească ritmul cardiac. Știuse că ziua aceasta se va ivi, dar i se părea prea devreme, prea inuman să fie smulsă din acest loc pe care îl adora.

— Nu vreau să mă mut acolo, Sinfried, îl înștiință fără să își ferească vreun moment părerea legată de casa din Spring Square.

Clipind și sorbind încet din cafea, bărbatul se încruntă, străduindu-se să pară calm, chiar dacă o ușoară emoție îi străbătea sufletul:

— Ai locuit acolo. Practic, tu te-ai mutat aici.

— Nu e casa mea, ridică ea din umeri, simțind cum pofta de mâncare dispare încet înaintea imaginii tatălui ei spânzurat, descompunându-se, în dormitorul de lângă ea, a patului în care se trezise cu figura baronului de Rutherford deasupra ei și a tuturor nenorocilor pe care le îndurase acolo.

— Nu a fost casa ta, îi reaminti el. Acum este. Ești contesa mea!

Și Sinfried se oprise din mâncat. Reflectând la asta, crezuse că urmau dificultăți în ceea ce privea convingerea lui Arrow de a reveni în locul care îi fusese temnița sufletului atâta timp. Îi cerea prea mult pentru a-și satisface el orgoliul.

— Ei bine, luă Arrow o gură mare de aer, în calitate de contesă nu îmi place deloc locuința aceea. Nu vreau să mă mult acolo. Prefer să rămân aici. Privi în jur, cu palmele unite în poală. Ba chiar îmi place foarte mult aici!

— Serios?, Sin își duse degetele la buze, lăsând ceașca din care sorbise mai devreme jos.

Ea aprobă și adoptă aceeași poziție ca el, ca doi adversari pe câmpul de luptă. Era pentru prima dată când își amintea că nu locuise dintotdeauna aici, că odată și odată el i-ar fi cerut să se întoarcă în acea locuință îngrozitoare. Nici nu voia să audă de asta! Acolo suferise îngrozitor, nopțile singură, zilele mereu îngrijorată. Avea chiar impresia că era un loc blestemat, aducător de necazuri. Asta nu se putea întâmpla!

— Oricât de mult aș vrea să vorbesc despre asta cu tine, Arrow, aruncă el șervețelul în farfurie și bău restul cafelei, sunt convins că e atât, o toană de-a ta, feminină cel mai probabil.

Sinfried nu voia, de cealaltă parte, să audă aceasă aberație; casa din Spring Square era locuința conților de Southampton de secole. Nu ar fi putut să renunțe la ea, la o parte din părinții lui așa cum făcuse când se căsătorise cu fiica adversarului său. Poate că era prea mult să accepte lucrul acesta de dragul ei, iar nu de dragul alor săi.

Șocată de cuvintele sale – îl recunoștea parcă pe proprietarul cu care încheiase înțelegerea acestei căsnicii cu ceva timp în urmă – Arrow strânse pumnul și, încrâncenată, lovi masa atunci atunci când Sinfried se ridică aparent dezinteresat de la masă și porni spre ieșire. Câteva servitoare tremurară cu carafele în mâini și se uitară una la alta.

— Nu mă mut acolo!, se ridică ea în picioare. Poți să te muți tu!, îi aruncă. Eu nu o voi face! Niciodată, Sinfried!

Aruncându-i o privire peste umăr, impresionat parcă de gestul ei războinic, Sin îi întoarse în cele din urmă spatele. Evident că Arrow rămase tensionată în fața farfuriei, furioasă că nu îi erau luate în calcul dorințele. Pentru Sinfried era însă important să se reîntoarcă la rădăcinile sale.

În noapte aceea, ascultând sunetele străzilor contorsionate de promiscuitatea unei vieți care de-abia atunci ieșea la iveală, Sinfried simțise parcă faptul că era timpul să își amintească cine era el. Trecuse mult timp de când realizase, ce-i drept, numai faptele unui mândru creștin; scăzuse considerabil numărul datornicilor prin alungarea celor suficient de beți ca să mai câștige ceva, cei mult prea îndatorați nemaifiind primiți până ce nu aveau să achite creditul. Era un pas care îl privase de scandalul zilnic, de satisfacția pe care o simțea când oamneii îi rosteau numele cu teamă. Mai mult, auzise murmurul a zeci de voci care râseseră pe seama lui. „S-a căsătorit! Ce să-i faci, domnule? Când te ține nevasta sub papuc te ține și basta!" Se încruntase și se retrăsese la nevasta pe care gentelmenul o prezentase atât de succint ca motivul pentru care el acționa astfel.

Mai apoi, o visase pe mama când se strecurase în pat. Cu Arrow în brațele sale și el visase o cină cu familia lui.

La fel de frumoasă ca întotdeauna, mama lui, contesa de Southampton, discuta cu soțul ei în salonul cel mare. Era locvace, o fire plăcută la orice eveniment. Rochia pentru cină era largă, chiar dacă era un eveniment restrâns, în familie, și corsetul destul de decoltat pentru ca el, în visul său, jumătate bărbat, jumătate copil, să se piardă în nurii acelei femei. Cum putuse contesa să fie o femeie atât de frumoasă? Cum putuse contele să nu se ridice peste masă, atunci și să își sărute soția cu patos? Cum de tata rămânea atât de nepăspător la zeița pe jumătate blondă din dreapta lui? Și, în timp ce privea vrăjit mâinile mamei, trupul ei, glasul acesteia fusese cel care îl trezise din minunatul vis al contemplării:

— Când te întorci, Sin?

— Po... poftim?, era el, copilul, care avea vocea adultului care fumase prea mult la viața lui, tutun de proastă calitate și superior deopotrivă.

Ochii mari ai mamei, aceeași ochi pe care îi avea și el, trăsăturile feței și tot ce însemna ea – ce însemna el! – îl scrutară neiertătoare:

— Acasă, fiule. Am crezut că te întorci acasă.

De undeva răsunase o împușcătură, iar Sinfried se trezise, fiind conștient că sângele îl împroșcase din locul tatălui său. Greața pe care o simțise era de neegalată. Își lăsase privirea în jos și o văzuse: Arrow dormea dusă lângă el, cu palma sa odihnindu-se pe inima care bubuia acum în pieptul său. Nu avea ideea de unde se desprinsese ideea unei împușcături din moment ce nu așa murise mama lui, ci tatăl, iar ei nu decedaseră niciun moment împreună. Asfel, Sinfried rămăsese treaz întreaga seară, reflectând la vorbele mamei sale. Era timpul!

Ăsta fusese semnul.

Cu o urmă de vinovăție strecurându-i-se în suflet, își zise totușu că Arrow știuse că proprietarul își va dori lucrurile înapoi, nu? Nu avea de ce să se comporte atât de prostește! Punându-și pălăria pe cap ieși în stradă. Zâmbi. Fără niciun motiv era vesel. Nu avea să o lase nici pe soția lui să îi fure această bucurie. De fapt, nu avea să accepte ca ceva să îi strice ziua.

Alungă rapid orice sentiment de îndatorare față de Arrow pe care inima lui i-l dicta și porni agale pe străzile pavate ale Londrei.

***

— Ce te macină, lady Southampton? Sunt eu de vină? Am nimerit într-un moment în care vă doriți solitudinea? Vă rog să acceptați...

— Nu, nu, nu!, îl asigură Arrow pe marchizul de Doyle pentru a doua oară în treizeci de minute. Vă rog să mă iertați! Azi nu sunt eu!

Vizita marchizului era cu atât mai neașteptată cu cât apăruse imediat după dispariția lui Sinfried. Și el și contesa de Durach nimeriseră într-un moment în care femeia dorea să fie singură, cu dracii ei. Nici măcar nu avusese timp să se îngrijească de problema care plana asupra lor sau pe care ea o simțea ca fiind o amenințare de proporții. Ce naiba se întâmplase cu Sinfried peste noapte? Știam eu, își zise bătând agitată în cană sub privirile atente ale contesei. Știam eu că avea să e întâmple ceva! Era prea frumos. Prea al naibii de bine! Parcă o și enerva atitudinea lui de oricum va fi ca mine. Ei bine, nici acum ea nu voia să fie ca el!

— Lord Doyle, interveni lady Durach, cred că o agitați pe lady Arrow și mai tare cu scuzele acestea repetitive. Apoi, atingând-o pe picior peste rochie, o întrebă ceva mai intim. Ești bine, draga mea? Este un moment... inoportun?

Arrow o privi o clipă năucită de grija reală. Lady Durach era o femeie remarcabilă, poate singura cu care și-ar fi dorit să discute cu adevărat despre ceea ce o apăsa.

— Am observat, oftă marchizul la remarca lui lady Durach. Zâmbindu-i încă, marchizul o întrebă tot pe Arrow, nelăsând-o să-i răspundă prietenei sale. Unde este soțul dumneavoastră?, apoi, când Arrow nu răspunse, preferând să își scufunde buzele în ceașca cu ceai, continuă: Sper că nu are nimic împotrivă în ceea ce privește respectul meu deosebit pentru dumneavoastră!

Lady Durach oftă și se lăsă mai bine în fotoliu.

— Oh, nu, nicidecum!, ținu ea să îl contrazică. Ba chiar soțul meu mi-a zis numai vorbe de laudă la adresa dumitale!

Asta nu era tocmai adevărat, dar era suficient să se lege de confirmarea că nu era cartofor ca să poată bănui că Sinfried tebuia să aibă o fărâmă de respect la adresa acestui bărbat. Îi zâmbi pentru a-și întări afirmația, chiar dacă acum ar fi preferat să se certe cu Sin, să aibă siguranța că nu avea să o oblige să se mute în acea casă, să revadă pereții reci, să simtă mirosul nimicului.

— Mă bucur să aud asta! Atunci, cred că nu v-ar deranja dacă v-aș invita acum la casa mea din Mayfair. Fiul meu arde de nerăbdare să își cunoască salvatoarea!

Clipind, Arrow simți brusc cum o invadează euforia, uitând cu desăvârșire că se certase cu Sinfried pe un subiect poate chiar banal. Chestia asta era deja deformată până într-acolo încât se simțea ca un erou, salvatoarea de copii.

— Oh, dar nu aș putea...

— Insist! Știți cum vorbește de dumneavoastră? De mâinile dumneavoastră? De cum v-a văzut chipul aidoma unei zâne? Mă tem că a dezvoltat o pasiune pentru dumneavoastră.

Marchizul râse, de parcă era normal. Arrow, care nu mai trecuse niciodată prin asta, se simți de-a dreptul măgulită. Fie și un copil o considera eroina lui. Asta era ceva ce nu i se mai întâmplase niciodată. Privind spre lady Durach, Arrow își drese glasul:

— Insist atunci să fie invitată și contesa Durach!

— Oh, nu, draga mea!, se retrase lady Durach. Mă tem că trebuie să plec. Apoi, prinzând-o pe Arrow de mână, o privi în ochi, înțeleaptă: Cunoaște-l dumneata pe copilul marchizului, un băiețel – privi spre Doyle, care părea că își reține cumva respirația în așteptarea unui răspuns – care seamănă foarte bine cu cine l-a făcut! Marchizul clipi, moment în care Arrow ridică din umeri, neprinzând conotația. Poate ne vedem mai târziu.

Arrow aprobă. Poate că avea nevoie de puțin timp pentru a-și pune ordine în gânduri, departe de orice locuință pe care o cunoștea. Întinzându-și degetele spre lordul Doyle îl lăsă să îi sărute mâna din nou, plin de patos.

***

Sinfried se bucura să își redescopere copilăria.

Pătrunsese în locuința din Spring Square încântat de liniștea pe care, în sfârșit, o putea simți. Așa era și la amiază casa atunci când mama era plecată în oraș, după haine, iar tata se afla la biroul său, citind, semnând, studiind. Își amintea atât de multe lucruri despre Spring Square și vacanțele în Londra...

Trecând din hol, locul în care mama își făcea seară de seară apariția în rochii încântătoare pentru balurile la care participau cât timp stăteau în Londra, intră în bucătărie. Câtă mâncare „furase" – nu era furt, căci bătrâna bucătăreasă știuse întotdeauna că din douăzeci de fursecuri, cinci dispăreau încă din cuptor - și în câte zile ascultase dramele fetelor din casă, așezat pe banca din stânga, unde, cândva, atârnase usturoiul. Își mișcase întotdeauna ghetele acolo, certat de cele mai supertițioase femei, bătrâne servitoare scoțiene îndeosebi. Nu era locul unui moștenitor, dar tot ceea ce învățase privind-o pe bucătăreasă îl păstrase într-o alimentație sănătoasă în anii departe de casă. Spre uimirea tuturor, Sinfried știa să gătească cu mâinile acelea de lord ale lui.

Străbătu micul holuleț dintre bucătărie și sala mesei, trecându-și degetele pe mobila prăfuită. Nimeni nu mâncase vreodată în camera lui cât timp trăiseră ai lui. Cina în familie era o tradiție la care Harold ținea cu sfințenie.

Biroul tatălui trebuie să fi fost chiar în capătul holului. Într-o zi, când era mic, se apropiase temător de contrucția masivă de lemn, crezând că nu mai era nimeni în cameră. Atinsese biroul, având impresia că palpează altarul unei biserici. Atunci se prefigurase, din scaun, figura tatălui său. Văzând-o atât de măreață, Sin se speriase și căzuse. Contele, încruntat, cu perechea de ochelari rotunzi la ochi, pe care îi purta doar atunci când citea, se ridicase și se apropiase de el, întânzându-și mâna spre băiețel pentru a-l ajuta să se ridice.

— Ești bine, Sinfried?

Copilul dăduse din cap, afirmativ, cu ochii încă la ținuta impozantă. Contele îl ridicase la pieptul său și îl legănase în timp ce îl așezase pe o canapea veche, masivă, îndemnându-l să fie mai atent.

Mai era și John în memoria lui. Oh, dar își amintea vag și de John! Fratele lui petrecuse puțin timp alături de el din cauza studiului. Își petrecuse chiar un an la Paris printre toate acele dame instruite – așa cum le numise la întoarcere înaintea lui, un băiat care intrase la pubertate și în mintea căruia stârnise numeroase fantezii. Iar dacă tatăl lui era un zeu, fratele său fusese dumnezeul suprem în viziunea sa. Tânăr, frumos, făcându-i-se mereu ochi dulci, Sinfried își dorise să ajungă mereu ca el. Asta până ce îl văzuse împușcat în cap, în sicriu, în urma accidentului său de călărie. Atunci, Sin își dorise să nu ajungă niciodată ca el! Acesta era unul dintre ele.

Păși în birou și se așeză în spatele biroului, întinzându-și picioarele și ascultând conversația lemnului cu lemn. I se părea că obiectele vesteau revenirea stăpânului.

— A venit, a venit!

— Cine?

— Moștenitorul!

Lemnul vechi, cel care îl cunoștea, îi vorbea. Probabil că pentru el arăta exact ca tatăl său acum, după atâția ani câți trecuseră de la despărțirea lor. Harold urâse casa din Spring Square pe care nu o numise niciodată acasă, dar întreaga familie știa că, pentru binele viitorului fiilor, trebuiau făcute sacrificii sociale, precum afișarea îndelungată în public. Gândindu-se acum că poate aici obișnuia să stea Harold și să își facă măcar griji pentru viitorul fiilor săi, așa cum stătea el acum, îi oferea o satisfacție nebunesacă.

— Uite, tată, șopti, am reușit să recapăt ce e al nostru!

Suprafața biroului masiv, la fel ca întreaga cameră, era sărăcită, aproape gol. Se așternuse o palmă de uitare peste tot, mai puțin peste amintirile lui Sinfried care țineau în picioare așa o locuință masivă. Din pură curiozitate, Sinfried deschise dulapurile. Așa cum bănuia, William Hayes făcuse din acesta propriul birou și își îngrămădise actele aici. În continuare, curiozitatea îl făcu să nu le ia și să le arunce direct în șemineu. Scrise de mână, pătate pe alocuri, rupte, acestea erau acetele lui William, la fel de dezorganizate precum fusese și el. Ochii i se opriră pe corespondența personală a bărbatului, cu pagini subțiri și îngălbenite. Părul i se ridică pe ceafă când realiză că o scrisoarea era de la însuși contele de Southampton, tatăl său, căci privirea păru să i se lipească de numele său ca și cum sângele își recunoscuse neamul.

Am citit. Ai dreptate. Regret.

Erau atât, câteva propoziții extrem de simple. Sin se încruntă și o puse de-oparte, fiind cuprins acum de același sentiment nefast precum Arrow. Tatăl lui regreta prea rar ca să fie ceva comun o scrisoare de genul, datată cu câțiva ani înainte de moartea lui. După îndelungi căutări, Sinfried reuși să deslușească scrisul citeț al contelui, lipsit de înfloritori, pe ceea ce părea o scrisoare dinainte de contractarea uriașului împrumut care îl și ruinase, pe el și pe William Hayes.

Așa cum ai zis, totul ar trebui să fie al ei, al fiicei tale. O privez astfel de rolul ei în Societate. Regret și asta, prietene. I-am asigurat intrarea în Societate pentru a putea face o partidă bine, cu speranța că va trăi mai bine decât i-aș fi putut oferi eu prin resursele mele. Sezonul viitor îi furnizez o altă ieșire în Societate și tot așa până ce o văd măritată cu un domn distins. Nu îți bate capul cu asta, tu, prietene, tu, cel care păstrezi cu atâtat sfințenie sângele Southampton.

Mâinile lui Sinfried se răciseră brusc și avea senzația îngrozitoare că va vărsa din moment în moment. Ce citise? Ce era asta? Despre cine se vorbea? Respiră dinn ce în ce mai precipitat. O altă scrisoare, atașată acesteia, îl făcu să își mărească și mai mult ochii.

Mă tot gândesc la ea. Mă gândesc la Arrow...

Dacă ar fi pe lumea asta ceva ce aș putea face fără ca lumea să afle acest păcat...

Se sufoca în cuvintele ambigue ale părintelui său. Scrisorile se împrăștiară pe birou, iar Sinfried își duse mâna la frunte. Avea impresia că întreaga cameră se rotea cu el. Ce era asta? Ce Dumnezeu era corespondența asta? Păcat? Arrow era un păcat? Păcatul contelui?

Erau astea cumva... asta era... era dovada că... că Arrow era... se putea... era probabil ca ea să fie fiica contelui dintr-o relație... extraconjugală?!

Visul din urmă cu o seară, cel care îl îndemnase să calce aici și să își ia moștenirea în primire, îl făcu să își amintească faptul că tatăl lui nici nu ridicase ochii din farfurie la frumoasa lui mamă. Fusese și acela un semn al nenorocirii care i se înfățișa acum înaintea ochilor?

Sângele i se transformă în gheață care se oprea în zona extremităților. Toate acestea... totul...

Ce era gluma asta care îi distrusese ziua?

Și brusc pereții îi părură doar atât, niște construcții de beton pătate de mucegai, cu un covor ros, podeaua care scârțâia fiind mâncată de carii și vreme. Lemnul din jurul său i se părea acum de o hidoșenie de neegalat, iar în cele din urmă casa – malefică și rece.

Revin atât de greu din cauza școlii, evident! Mereu în primele săptămâni încerc să împușc cât mai multe note - ca să scap. E o strategie eficientă pentru a avea, în final, media pe care mi-o doresc. Plus că în perioada asta mă voi preocupa de niște examene. So... scuze de următoarele întârzieri!