Doi îngerași păzeau casa impozantă a lui lady Durach, de parcă aceștia ar fi oprit vreodată un hoț să pătrundă în curtea nepotejată de un gard real, ci numai de unul cu efect estetic. Din fier forjat, gardul era modelat în forma unei dantelării proeminente, nefiind foarte înalt, și lăsând la atenția trecătorilor casa masivă, cu două etaje și mansardă, la fel de grecește realizată. Putea fi chiar lumina Londrei, dacă s-ar fi putut exprima astfel oricine, căci realizată din marmură albă, locuința semăna cu templele Antichității. Deasupra capeteleor invitatilor pătrundeau în acest mausoleu, simbolurile divine, îngerașii, suflau unul în direcția altuia din trompete micuțe. Analog, doi valeți întâmpinau oasepeții la intrare, cu mutrele lungi și deloc ospitalieri, oferind cu un glas monoton câteva indicații.

— Serviți caviarul!

Arrow primise această indicație după ce fu poftită înăuntru, clipind în direcția lor nedumerită și aprobând. Sinfried nu o lăsă să poposească prea tare la intrare, trăgând-o înăuntru, acolo unde o mulțime impresionantă începuse deja să petreacă. Grupurile – chiar și cele mai rigide – se amestecau plăcut. În rândul domnilor era imposibil să vezi altă potrivire cromatică înafară de negru și alb, cu lavaliere înfășurate în jurul gâturilor, scăpând hohote de râs gălăgioase. Arrow nu împărtășise niciodată gustul pentru moda bonetelor care se prelingeau pe față sau a rochiilor care nu se voiau înfoiate, ca epave ale modei pe trupurile doamnelor plinuțe. De altfel, moda respectabilă spunea categoric alb, motiv pentru care toată lumea purta materiale decolorate, cei mai conservatori optând chiar pentru acel alb veritabil, din cap până în picioare, care năucea ochiul. Se înțelege, atunci, de ce câteva priviri se opriră asupra-i; Matilda insistase ca ea să ia rochia cu boboci roz pe un fundal în care părea că se diluase o picătură de purpură în apă, cu frunzulițe și un decolteu adânc. Corsetul strâns pe talie îi evidenția și mai mult sânii și atrăgea atenția asupra crinolinei largi, înfoiate. Poate că nu fusese și dorința soțului ei ca ea să își expună astfel sânii, pentru că, de când îi dăduse mâna pentru a o conduce spre trăsură, remarcase acid:

— Să nu faci aprindere la plămâni, draga mea!

Nu avea cum să facă așa ceva în mulțimea de aici. Se încălzise deja pregnant, umerii ei ușor dezgoliți simțind parcă nevoia unei oarecare răcori. De-o parte și alta, servitorii încercau să elimine căldura cu evantaie mari, alese în același ton cu marmura sălii de bal, fără vreun rezultat evident.

Privi spre Sinfried, care își așeză mâna pe spatele ei, însemnând-o parcă înaintea privirilor. Era primul bal în care apărea în calitate de conte de Southampton și, de altfel, în calitate de soț al lui Arrow. Înainte frumuseții lui, Arrow se simțea ștearsă; aranjat fără cusur, cu barba proaspăt rasă, Sinfried atrăgea mulțimea feminină prin trăsăturile pasionale ale chipului. Buzele lui pline erau făcute pentru a fi sărutate, iar ochii vrăjeau inima oricărei femei. Maxilarul ușor pătrățos cu bărbie puternică cerea mângâierea și adorarea unei doamne. Lui Arrow îi plăcea să creadă că numai degetele ei știuseră vreodată cum să îi atingă pomeții frumoși. Se mulțumea cu această minciună.

— Ai mai mâncat caviar?, o întrebă, gropițele săpându-i în obraji când zâmbi în direcia ei.

Ea îl privi pe sub ochi, plină de înțeles, cu adevărat ironică. Unde să mai fi mâncat ea caviar?

— Prea bine atunci, îi zâmbi. Trebuie să guști! Și mousse-ul... Ochii i se mișcară vii prin sală. Ritmul inimii sale creștea pe măsură că devenea conștient de situația sa; acesta era balul în care devenea Sinfried Denborough, conte de Southampton. Pentru prima dată în viața lui, era egalul celor care, cândva, îl priviseră de sus. Dacă mă aștepți câteva clipe vom..., se strădui să pară complezent în acea seară față de soția sa, eșuând lamentabil; oh, vai!

Un grup de domni îl remarcaseră și îi făcuseră semn să se apropie de ei. Mustața domnilor – un alt aspect în plină ascensiune încă de la acea vreme – se ridica veselă. Chiar dacă nu îi opri entuziasmul, Arrow își mușcă buzele înaintea acelei ipocrizii. Singurul motiv pentru care Sin ar fi fost mult mai rapid acceptat de cei de aici era Bender, clubul ale cărui tabieturi soția nu le accepta. În astfel de timpuri, când toată lumea juca, era bine să ai un prieten care era patronul unei astfel de distracții.

— Revin, draga mea!

Arrow oftă în timp ce acesta se îndepărta. Zâmbitor, boem, așa cum și era, Sinfried se infiltră imediat în lumea bună, dându-i de înțeles că nu avea să revină prea curând. Îl privi precum o mamă își studiază atent copilul, în parte mândră, în parte îngrijorată.

Discuția relatată, cea cu regele, îi rămăsese lui Arrow în minte. Din acea seară, Sinfried nu negase iubirea pe care o declarase înaintea monarhului, dar nici nu o recunoscuse înaintea ei, confirmând sentimentul. I se părea că se juca oarecum cu ea într-un mod diabolic, așa cum o făcea cu debitorii lui, până ce avea să le ia totul și să îi împingă afară din casă. Era clar că ea îl iubea, iar Sin o știa. Trebuia să fie ceva în inima lui, ceva ce nu dorea să recunoască, dar uneori nevoia de a auzi cuvintele de iubire trebuie satisfăcută mai îniainte de toate pentru a liniști sufletul. Se juca Sin cu ea? Și dacă era așa, în cazul ei, cum avea să se petreacă lucrurile? Avea să o dea afară din casă după ce s-ar fi dovedit nefolositoare?

Se cutremură și expiră șocată atunci când zona rămasă caldă pe care se odihnise mâna lui Sin fu acoperită cu a unui alt bărbat. Se întoarse spre acesta, pregătită oarecum de un atac, chiar dacă i se părea improbabil ca acesta să se petreacă într-o sală de bal. Un bărbat înalt, chipeș, în jurul a patruzeci de ani, se dădu un pas înapoi îndată ce îi atrase atenția și își scoase pălăria, făcând o plecăciune largă. Gestul atrase atenția câtorva doamne. Nu apucase să îi observe ochii, dar i se păruse că aceștia erau albaștri, tăioși.

După câteva clipe în care Arrow avu răgazul de a-l observa, se părea deja că nu avea intenția de a se ridica, fapt ce atrase atenția invitaților care treceau pe lângă ei. Bărbatul aproape că se așezase în genunchi, la vârsta lui, cu mâna dreapă încă la spate. Era un gest de adorație prin care părea că un muritor saluta solemn o zeiță. Arrow privi agitată în jur, din ce în ce mai roșie la chip, frecându-și agitată degetele.

— Lady Arrow, dacă îmi permiteți, acesta este Înălțimea Sa, marchizul de Doyle.

Femeia care se apropiase era suficient de în vârstă, dar avea încă farmecul tinereții. Cu siguranță că părul grizonant de acum fusese de un blondiniu pal, consonant pielii, atât de portritivit ochilor albaștri. Era scundă, subțire, dar volutptoasă, cu mici riduri pe chip, care îi sporeau frumsețea. Glasul avea niște inflecțiune melodioase, potrivite parcă acelui trup puternic.

— La dispoziția dumitale, lady de Southampton!, vorbi pentru prima dată marchizul de Doyle, continuând să rămână nefiresc de mult înaintea plecăciunii.

— Vă mulțumesc, domnul meu, articulă Arrow, neînțelegând pe deplin ce se întâmpla. Mă tem însă că nu vă cunosc...

— Ah, dar asta e cu neputință!, adăugă doamna care o cuprinsese de mijloc. Doar ai salvat viața moștenitorului marchizului de Doyle, lady Arrow!

Privindu-l încă neîncrezătoare, marchizul se ridică, apropiindu-se de ea și luându-i mâna pe care depuse un sărut.

— În ziua aceea, lângă lacul din Hyde Park, doamna mea. Fiul meu a avut, se pare, norocul de a vă cunoaște înaintea mea.

Cu obrajii prinzând o culoare din ce în ce mai pronunțată – Arrow era conștientă de faptul că acestea nu erau complimente obișnuite pe care doi invitați la un bal să și le rostească – înghiți în sec și își aminti cum, atunci, sărise după copilul care fusese cât pe-aci să își piardă viața înecat. Acea după-amiază rămăsese însă în memoria lui Arrow drept ziua în care descoperise plăcerea în brațele lui Sinfried. Acum că i se amintea de asta, tenul i se coloră și mai mult în roșu, coborând pe decolteul care și-ar fi dorit de-abia acum să fie mai puțin adânc.

— Ah, lord Doyle, mă tem că o faceți pe contesă să se simtă prost!, comentă cealaltă contesă.

— Departe de mine această intenție..., se bâlbâi marchizul. Dacă...

Pentru că fața marchizului se înnegurase brusc, Arrow adăugă rapid, liniștindu-i timiditatea și așezându-și degetele pe butonii de la mâneca acestuia.

— Oh, nu, nu! Eu sunt de vină! Nu sunt obișnuită cu așa o atenție și mă tem că nu am știut cum să vă interpretez gestul. Dar vă asigur că îl găsesc plin de stimă!

Poate era prea puțin, poate era prea mult. Nu avea de unde ști. Cert fu că marchizul reveni la postura sa de dinainte de un cavalerism ieșit din comun. Mai era ceva în privirea lui care probabil că intiga orice interlocutor, o melodramă pe care o găseai numai la cei mai talentați actori ai secolului. Încercând să devină stăpână pe situație, Arrow se desprinse din îmbrățișarea femeii care o lămurise cu privire la identitatea cavalerului dinaintea ei – i se părea asemănarea peremptorie, întrucât acesta purta, din cap până în picioare, argintiu, atât de diferit față de negrul pe care Sinfried îl adoptase și care părea că nu observase curtoazia marchizului, prins în discuțiile lui de conoslidare a poziției de conte - și, zâmbind, întrebă:

— Mă scuzați, doamna mea, dar mă tem că nu vă cunosc, se adresă femeii, împreunându-și degetele.

— Sunt lady Durach, draga mea!, zise contesa. Și te afli la balul meu.

O altă surpriză plăcută, întrucât Arrow nu se gândise că lady Durach putea fi așa o femeie lipicioasă, dată fiind poziția ei în societate și încrederea pe care i-o acorda însuși regele prin descrierea de doamnă „notorie". Zâmbetul contesei era molipsitor, astfel că Arrow zâmbi, înclinându-și politicoasă capul. Îi oferea o senzație de liniște și încredere, de parcă, după ce se împrietenise cu gazda, putea face orice.

— Îmi faceți onoarea de a dansa cu mine acest prim vals?, o întrebă marchizul.

— Ah, sigur! Dansați! Dansați!, se dădu lady Durach câțiva pași înapoi și îi apropie prin gesturi.

Arrow, care nu voia să deranjeze pe nimeni, să fie nepoliticoasă, își lăsă degetele în ale marchizului și dădu afirmativ din cap. Trasă la pieptul marchizului, zâmbi blândă și se pierdură printre dansatori în ceea ce păreau pașii potriviți pentru un menuet. Pentru ea părea categoric o seară plină și, dacă totul mergea bine, în care să își găsească sprijin pentru a se simți mai puțin singură în societate.

Totul își reluă cursul, în agitația caracteristică. Un domn o indică pe Arrow ca model pentru fiica lui care era la al doilea bal, o doamnă îi remarcă încântată volanele rochiei, iar câțiva chelneri clipiră cu înțeles unul la altul. Din umbră, Gerald Shep, inhalând puternic gustul trabucului, expiră întreg aburul, sprijinit de balustradă. El nu fusese invitat. Totuși, atunci când auzise că lady și lord de Southampton aveau să participe – la club circulau tot felul de bârfe – cu atât mai mult cu cât tocmai se anunțase pierderea pariului său și a altora care crezuseră că despărțirea dintre Arrow și Sin avea să fie una reală, informație provenită dintr-o sursă de încredere, fusese sigur că trebuia să o observe pe cea care se impusese atât de grandios înaintea lui. Nu putu să nu se întrebe ce era atât de special la ea. De ce o iubea Sinfried pe ea, când trebuia să fie de fapt inamicul lui? Femeia aceasta reușise să îi sucească mințile prietenului său și să îl facă vulnerabil, poate prea vulnerabil.

Totuși, observând-o cum îi zâmbea marchizului - și cum acesta o făcea, la rândul lui – izbucni într-un râs necontrolat. Atrase câteva priviri, fără să îi pese că ceilalți se îndepărtau de el. Își mușcă interiorul obrajilor amuzat. Uitase să îl anunțe pe Sinfried că fiica unui câine purta totuși numele de... cățea.

O primă parte din balul lui lady Durach care va merge sau nu bine pentru eroii noștri :)