Preotul profita de ea sau, mai degrabă, de banii soțului ei. Pentru o mie de lire, îi spusese acesta, ar fi închis ochii înaintea suicidului, iar mormântul lui William Hayes ar fi fost sfințit pentru ca mortul să-și găsească liniștea. Slujba ar fi fost una restrânsă, între ea și Sinfried, făcută la oră ceva mai târzie.

Nu o spusese așa, evident, ci sub forma unor fapte bune – așa cum le numise el – niște donații pentru biserică, în numele defunctului, bineînțeles, care să îi asigure calea spre Rai. Așa ceva nu era posibil; cu siguranță că William Hayes era încarcerat în Iad.

Voia doar să scape de toate astea, de povara de a vizita acel mormânt din nou și din nou. Poate că, peste o săptămână, avea să îi lase sarcina asta Matildei. Senzația pe care i-o oferea cimitirul o deprima, iar acum și cuvintele preotului o făceau să se gândească de două ori înainte de a considera sfințenia acestora în raport cu ceilalți oameni. În comparație cu glasul jos al preotului rumen la chip, Sinfried era adevăratul făcător de minuni. La urma urmei, clubul său transforma orice bărbat rațional într-unul care ar fi uimit medicina prin lipsa sa de creier.

Da, astăzi Arrow trecuse și prin fața lui Bender. Un domn – un bărbat pe care îl cunoștea încă din primul ei sezon și care era prea tânăr pentru a arăta astfel – se clătinase în fața localului și căzuse lângă pereții frumos colorați. Arrow oprise numaidecât trăsura și sărise din ea fără a mai aștepta ajutorul lacheilor. Se aplecase spre acesta și încercase să îi dea o mână de ajutor.

— Ajută-mă, ce Dumnezeu!, strigase la vizitiul care se oprise cu biciul în mâine, făcându-și câteva cruci înaintea nebuniei pe care noua lui stăpână o afișa. Cum naiba te cheamă?, se răsti din nou Arrow, când vizitiul prinse brațul domnului și îl lăsă cu aceeași viteză jos.

— George, milady, adăugă el și se închină.

— Atunci, George, dacă nu mă ajuți, jur că te concediez!

Scandalizat, vizitiul clipi și îi explică:

— E criță, milady! De ce să îl ajut?

— Pentru că ești om, George, de-aia!

Se chinui să îl ridice alături de micuțul George – vizitiul avea într-advăr o statură sub medie și un păr creț pe care și-l lăsase prea lung, semănând mai degrabă cu trubadurii Evului Mediu. După ce că era suficient din William Hayes în mintea ei, trebuia să găsească în calea sa și astfel de dovezi vii ale cretinității masculine de care dăduse dovadă și tatăl ei. Era dureros să se gândească la asta, la modul în care băutura lui Sinfried fusese cea care schimbase soarta lui William Hayes la fel cum făcea cu domnul acesta și cu mulți alții.

— Ține-l, George!, îi spuse. Vizitiul făcu ochii mari când greutatea bărbatului fu lăsată pe umerii lui. Arrow își scutură mâinile și se adresă paznicului. Trebuie să îl lăsați să stea aici câteva ore, domnule! Vă rog! Ar putea avea un accident și... și se face de râs!

Paznicul, un bărbat care avea de trei ori înălțimea ei și de tot atâtea ori greutatea sa, își lăsă ușor capul în jos și se aplecă încet spre ea. Buclele lui George se zbârliră speriate, gândind că stăpâna sa dăduse de necaz chiar pe tura sa.

— Este vina lui, doamnă.

— Dar nu îl puteți lăsa aici!, exclamă Arrow. Poate muri!

— Ba eu pot!, îi zise George paznicului. Uite cum îi dau drumul acum...

— Nici să nu te gândești!, scutură Arrow un deget în dreptul său, iar vizitiul prinse mai bine corpul bărbatului cu un oftat. Domnule...

— Dacă îți e așa milă de el, de ce nu îl iei l atine acasă? Sunt sigur că nu vei regreta decât tu, rânji, dezvăluindu-și zâmbetul știrb.

Arrow se cutremură de furie, își strânse pumnii și, pregătită să declanșeze o catastrofă, dădu înapoi auzind glasul domnului Basil Craw.

— Dumneaei este soția patronului tău și, dacă vrei să îți păstrezi slujba, vei face cum zice!

Paznicul făcu ochii mari, iar Arrow își ridică semeață pieptul. Plecându-și capul, scăpându-i un mormăit, îl prinse pe domnul din brațele lui George și îl cără înăuntru. Basil se opri înaintea ei, făcând o plecăciune largă și, privind-o atent, spuse:

— Mă scuzați, milady, dar nu cred că e o decizie înțeleaptă să vă răstiți la cel mai rău băiat al... lordului.

Arrow dădu din cap, înțelegătoare:

— Bine, domnule Craw, dar nu îl puteți lăsa să moară astfel!

— Că vrem sau nu, domnul acela a ales cantitatea pe care să o consume din sticlele doțului Domniei Voastre. Grija clienților după ce părăsesc Bender nu mai este a lui milord.

Arrow își mușcă buzele și găsi puterea de a zâmbi, ignorând cele câteva murmurături din jurul ei, venite de la câțiva trecători. Îi mulțumi și, chiar dacă Basil Craw știa că nu era mulțumită de politica acestui club, se retrase. Fie avea să schimbe totul, gândi domnul Craw rămas acum înaintea ușii, fie avea să distrugă totul. Oftă și privi trăsura care se pierdea pe străzile Londrei.

Într-adevăr, pentru Arrow aceasta putea să se numească prin excelență cea mai rea zi din câte avusese de când se căsătorise. Lipsa de umanitate pe care o manifestau cei din Bender o năucea. Posibil că erau doar reminescențele sufletului lui Sinfried. Cum putea să își lase clienții să se îmbete până la inconștiență când ar fi putut să pună măcar o barieră în consum ca să evite astfel de situații! Își pierdeau oamenii întreaga rațiune?

Își trânti nervoasă mănușile pe măsuța de toaletă din camera pe care o împărțea acum cu Sinfried.

Mai mult, o supăra și mai tare ceea ce se întâmplase de dimineață. Și-ar fi dorit să discute cu Sin, iar în același timp să îl ignore pentru eternitate. Nu putea să își închipuie că, după ce că era un patron interesat exclusiv de câștigul său, lacom, el mai și credea că familia ei era frivolitatea întruchipată din cauza greșelilor unui singur membru. Își ridică privirea în oglindă, clipind des pentru a alunga întreaga frustrare. Ce se întâmpla cu viața ei?

— Și eu care credeam că nu vei mai apărea!

Glasul lui Sin o făcu să se întoarcă, încruntată. Așezat pe divanul din colț, cu o cămașă desfăcută, bărbatul avea părul ciufulit și un pahar în mână. Genunchiul era ridicat, într-o poziție extrem de lejeră și de intimă. Modelul auriu de pe materialul divanului contrasta diabolic cu irisurile verzi ale soțului său, făcându-l să pară șarpele care tentase odată lumea și o făcuse să cadă amețitor în abis. Șarpele acesta arăta atât de singur acum, încât Arrow nu putu să nu se întrebe dacă o trăsese cu el în această prăpastie doar pentru a trăi alături, înfricoșat de solitudinea acestei existențe. Înghiți în sec, hotărâtă să-i reziste de data aceasta. Ridicându-și nasul semeață, răspunse:

— Poate că nu ar mai fi trebuit.

— Nu vorbești serios, replică Sinfried calm, susțind-o cu privirea. Luă o gură din băutură și își linse buzele păcătoase. Unde ai fost?, o întrebă.

— Spre deosebire de tine, se apropie de divan încet, chiar dacă ar fi trebuit să își mențină poziția arogantă de mai devreme, eu am discutat cu preotul azi.

— Ce?, râse el.

Contrariată de ironia din privirea lui, Arrow se așeză pe fotoliul dinainte și își turnă în celălalt pahar puțin din băutură. Își dorea să se comorte cu cât mai multă lejeritate până ce avea să abordeze subiectul clubului. Avea să fie foarte atentă cu băutura de data aceasta, ca să nu se mai facă de râs înaintea lui.

— Nu înțeleg de ce te îngrijorezi atât de tare, îi spuse ea și își înmuie buzele în acesta, dându-și seama că nu exista modalitate prin care să evite șocul înțepătorului gust cu esofagul ei.

— Nu vreau să fac nuntă acum, Arrow, spuse atât de natural Sinfried, încât pentru câteva momente Arrow nici nu înțelese ce îndrugase soțul ei. Când o făcu, se înecă de-a binelea, lăsând paharul jos. Tuși, articulând furioasă în timp ce încerca să își revină:

— Dumnezeule! Ai ceva cu mine, domnule?

Studiind-o încă atent, Sinfried își termină băutura dintr-o înghițitură.

— Pare că am ceva cu tine?, vru el să știe.

— Aseară nu părea!, mârâi ea.

— Dacă vei binevoi să fii o soție docilă, nici în seara asta nu voi avea.

Obraznicia lui depășea limite pe care Arrow le-ar fi suportat azi, astfel că, după câteva momente, Arrow își strânse pumnii, atingând conflicul care făcuse din ziua ei un fiasco:

— Chiar crezi că mama a fost o soție infidelă?

Oftând, Sinfried dădu negativ din cap. Măcar atât putea să îi spună.

— Niciun moment.

— Atunci de ce nu l-ai contrazis pe domnul Shep?

— Gerald îmi cunoaște povestea, Arrow. Vede cum planul meu de răzbunare se spulberă și regretă că antecesorii mei nu au avut momentul lor de răzbunare. Tu l-ai putea învinui?

Arrow nu putea răspunde acelei întrebări, uimită de cât de strânsă putea fi legătura între acești doi prieteni. Totuși, pentru a-și reaminti sieși și pentru a-i reaminti lui Sinfried, articulă bâlbâindu-i-se:

— Sunt... soția ta...

— Se va obișnui și el cu ideea asta, o lămuri Sinfried.

Și mai înveninată, Arrow acuză:

— Eu cred că va trebui să te împarți toată viața între a-ți vorbi prietenul de rău sau soția!, strigă furioasă, ochii sclipindu-i, gata să izbucnească în lacrimi de frustrare. Își încrucișă brațele la piept, umezindu-și buzele. Nu vreau să te împart!

— E absurd să crezi că te-aș vorbi de rău, râse el. La naiba, Arrow, azi, în fața regelui, își lăsă acesta capul pe suportul divanului, nu i-am spus că William mi-a furat totul și a plănuit să mă ucidă! I-am zis că exista un pericol, un atacator acolo, în societate, care mă oprea să îmi reclam titlul.

— Regelui? Făcu ea ochii mari, clipind șocată.

— Am fost invitat.

Și mersese bine, își aminti Sinfried, învăluit de energia pe care soția lui o transmitea, agitată. Poate că întrevederea începuse foarte prost, dar adevărul era că, după amenințarea:

— Ar trebui să îți confisc totul. La urma urmei, tatăl tău s-a sinucis. Acesta e un păcat înainte lui Dumnezeu, lord Southampton. Știi doar, nu?

Sinfried auzise din aceeași voce deloc puternică, dar care avea puterea prin toți cei care îl vedeau ca ultima speranță a Regatului de a depăși problemele acestui secol, cum poziția lui în societate era mult prea valoroasă. Era vorba de numele lui atât de vechi. Regele îl considera valoros în sistemul politic, poate chiar un aliat în Parlament. Îl lăsase să digere pe îndelete informația, arătându-și mila plin de sine, în timp ce Sin trebuia să rămână cu capul plecat și buzele strânse ca să nu izbucnească. Era nevinovat, dar tot el era cel arătat cu degetul.

Apropiindu-se, curioasă, Arrow întrebă:

— Ce altceva i-ai mai spus? Ce ți-a mai spus? Nu știam că...

Era surprins să o vadă cum revine la Arrow cea docilă, cea de aseară, de exemplu. Îi prinse șoldul, ascultând-o cu interes. Glasul ei răsuna încântat. Poate că ar fi trebuit să o ia cu el în vizită la rege. L-ar fi cucerit pe loc prin modul în care se exprima, atrăgând atenția prin dansul unic al mâinilor și al degetelor subțiri, modularea atrăgătoare a glasului, cu un ton mai sus sau mai jos. Sau poate că nu. Nu își dorea să ucidă un monarh care se uitase nu-știu-cum la soția lui. Și așa conții de Southampton se făcuseră suficient de râs în fața autorităților.

— I-am mai spus că eu și soția mea ne iubim și că dorim să ne facem debutul în societate. Mi-a propus petrecerile lui lady Durach. E notorie.

Clipind, Arrow percepu infromația, oprindu-se și focalizând în jurul unei singure sintagme; „ne iubim" înseamnă că agenții se iubesc reciproc, evident, nu că iubirea nu este una împărtășită, așa, ca în cazul ei, de exemplu. Mijindu-și ochii, își așeză o mână pe pieptul lui.

— Că ne iubim? Dar tu nu mă iubești, Sin! protestă. Ai mințit...

Așa era. Nu trebuia să uite asta. Dar acum, după ce se relaxase și aproape că se simțea nemuritor văzând-o pe femeia aceasta cu părul ei prin rigid, cu talia caldă îmbrățișându-i vintrele, cu tot ceea ce însemna ea, Sin nu putea să nu își muște obrajii. Mințise oare? Se întinse și o sărută, fără ca aceasta să îi răspundă mișcărilor buzelor.

— Nu vrei să-mi spui de ce te-ai dus la biserică dacă nu ca să organizezi o nuntă ce, momentan, nu va avea loc?

Se lăsă pe perne. Întrebarea lui o smulse din gândurile amestecate și o făcu să abandoneze tirada.

— Contribui, de mâine, la fondul bisericii, pentru ca tata să își găsească pacea în lumea de dincolo.

— Adică, traduse el, îmi dai banii pentru ca un hoț să...

Își mușcă limba, căci Arrow părea și așa nefericită de primele lui cuvinte cu care o întâmpinase în acea seară, amintindu-i cât nu credea el în căsătoria înaintea unei entități cel mai probabil inexistente, când pentru ea trebuie să fi însemnat visul copilăriei acea nuntă.

— Toată lumea ar crede că este ciudat dacă nu încerc să îi salvez sufletul. M-am măritat cu tine în timp ce el se descompunea în casă, Sinfried. Nu pot să nu o fac.

— La naiba cu asta!

— Chiar dacă e un hoț..., oftă aceasta și își lăsă capul pe umărul lui aproape gol. Înghițind în sec, cu mâna lui Sin odihnindu-se pe talia ei, foarte aproape de sânii atrași inexplicabil de acea atingere, Arrow își făcu suficient curaj pentru a aborda cea de-a doua problemă a zilei. Mi-am amintit de el, azi. Treceam prin fața lui Bender când un domn a căzut, ziua în amiaza mare, pe trotuar, lângă club. Așa trebuie să fi fost și tata. Obsedat, ucis suflește de viciul să. Făcu o pauză pentru ca degetul mare al bărbatului să reînceapă să o mângâie, încet, semn că era încă relaxat. De-abia ce am reușit să îl ridic și să îl conving pe paznic să îl ducă înăuntru.

Se opri acum și o ridică de pe el, uimit:

— Ai făcut ce?

— Spune-mi că nu te așteptai să îl las să moară acolo!, ridică aceasta vocea, afectată. Câți oameni au murit după ce au consumat băutura din localul tău, Sinfried?

— Nu e problema mea!, ridică acesta sticla de pe masă, turnându-și mai mult în pahar. Starea de nervozitate revenea în forță, făcându-l să se întrebe dacă Arrow avea toate țiglele pe casă. Dumnezeule...

— Sinfried, îi auzi glasul, simțind că nu era de bine ceea ce avea să audă. Aberația nu întârzie să apară, după ce femeia își mușcă buza de jos, atentă, exact atunci când îi spiona acțiunile cu un ochi. Crezi că ai putea să le pui restricții? Crezi că ai putea să îi faci să nu mai bea atât de mult? Să nu mai joace atât de mult? Știi câte averi se pierd acolo?

— Bineînțeles că știu! Intră direct în contul meu!

— Oh, dar ești deja obscen de bogat!, își puse ea mâna pe pieptul său, evidențiind cuvântul cu trimitere la sexualtiate.

— Și de ce crezi că sunt atât de bogat?, o întrebă atunci când respirațiile li se uniră. Arrow, îi prinse șoldul, nu mă poți face să renunț la clubul ăla. E prima mea iubire. Nu îmi fura asta.

— Nu îmi fura și asta, vrei să spui, îi aminti ea.

Sinfried expiră, exasperat.

— Vreau doar să nu mai fi lipsit de scrupule și să te gândești și la protecția celor care îți umple buzunarele, Sinfried, aproape că șopti ea în gura lui. Gândește-te și la ei...

— Principala mea grijă, acum, ești tu, draga mea, și întreținerea ta. Uiți cumva sau și tu trăiești acum din profitul acestui local?

Arrow oftă. Sinfried putea fi cel mai bun oponent pe care îl întâlnise vreodată, unul care ceda la fel de greu ca ea. Promițându-și că avea să redeschidă subiectul și altădată, Arrow știu cum să se retragă din această bătălie a argumentelor. Se desprinse din îmbrățișarea lui caldă, ridicându-se și trecându-și mâna prin păr pentru a scoate agrafele. Adevărul era că tensiunea dintre ei o făcea să amână promisiunea unei astfel de altercații, mult mai eliberată de frustrarea cu care plecase de acasă. Măcar acum știa că trebuia să mai îndrepte un aspect la Sinfried și poate că avea să îl repare atunci pe soțul ei; trebuia să scoată la lumină umanitatea acestui bărbat care, deși nu era un bărbat rău, se voia unul periculos.

— Atunci, dacă mă scuzi, ca soție întreținută ce sunt, mă voi pregăti de culcare. A fost o zi lungă pentru ca să mă mai jignești și tu astfel.

— N-am vrut să sune așa, strigă în direcția ei, clipind atnt când curbura fundului ei se mișcă ademenitoare înaintea sa.. Și, dacă te ajută, să știi că îl cunosc și pe preot cu ajutorul scumpului meu Bender. Roti paharul și ridică din umeri când ea îi aruncă o privire peste umăr; să zicem că el nu are datorii. Plătește bine din banii enoriașilor.

— Chiar nu mă face să mă simt mai bine, își dădu ochii peste cap. În cazul ăsta, adăugă tactic, nu voi fi o soție docilă și voi alege să nu fiu atinsă în seara asta!

Pufnind, Sinfried se ridică de pe divan, recunoscând tonul șugubeț pentru a opri să se învinovățească, și aruncă amenințător în dreptul ei:

— Mai vedem noi!

Simțindu-l în spatele său, Arrow fu invadată de un val de anticipație, tegumentele i se răciră și simți aerul ludic. Alergă spre pat, vârându-se sub pătură și chicotind amuzată de atacul lui atunci când se așeză peste ea și își lăsă degetele să îi gâdile abdomenul. Își mușcă interiroul obrajilor în momentul în care degetele lui Sinfried căutară șireturile corsetului, trăgând ușor de acestea și sărutându-i buzele când ea scoase capul de sub pătură.

Până ce apuse definitiv soarele, Arrow și Sinfried uitară că trebuiau să fie certați.

Am divizat capitolul acesta în două părți, pentru că, după editare, risca să fie inutil de lung. Vedem continuarea tumultuoasă în capitolul 25 :)