Se simțea învăluită într-un cocon de căldură, așa cum nu se mai întâmplase de când era copil și, în casa veche în care copilărise, în patul ei, avea impresia că era îmbrățișată de însuși Dumnezeu. Senzația era aceeași acum, deja evidentă din anii în care nu o mai cunoscuse: siguranță. Se simțea protejată. În timp ce simțurile i se deștepau, își dădu seama că sânul ei stâng fusese cuprins, peste noapte, de degetele protectoare ale lui Sinfried, care își odihnea acum fruntea lângă tâmpla ei. Nu era Dumnezeul Bibliei, dar era cu siguranță un dumnezeu păgân, al ei. Altfel, nu își explica faptul că, pe lângă protecția pe care i-o oferea trupul ei, Arrow simțea pregnant fiorul din interiorul ființei ei feminine. Fusese pus acolo să o ispitească și reușise.

I se părea ciudat să se trezească alături de un bărbat, cu atât mai mult cu cât piciorul lui se așezase peste ale sale și putea simți pe coapsa sa ceea ce trebuia să fie masculinitatea lui. Înghiți în sec și își aminti modul deplorabil în care își pierduse, în urmă cu o seară, virginitatea, alături de lacrimile ei prostuțe de după un moment care păruse atât de natural. Păruse o altă persoană, în timp ce el se transformase în Sinfried cel care fusese dintotdeauna. Dacă, în secret, și ea fusese această Arrow, dar nu cunoscuse niciodată acest aspect? O Arrow seducătoare care se temea să moară asemeni călugărițelor. O Arrow disperată după iubirea unui singur bărbat. Se frecă neliniștită, plină de o rușine violentă și fierbinte, recunoscându-și aceste dorințe specioase ale sale.

În mișcarea ei, puse în mișcare degetul lui Sin, care îi zgârie ușor sfârcul peste țesătura fină a cămășii de noapte. Avea degete groase, lungi, o palmă teribil de mare. Era diferit de ea în toate aspectele pe care le cunoscuse până atunci. Privind acel deget ca pe un obiect mistic, se întrebă dacă fiecare mireasă găsea atât de stranie apropierea bruscă de un bărbat după ce fuseseră uniți de jurământul etern al căsătoriei.

Oftă, foindu-se ușor pentru a produce din nou senzația ciudată de mai devreme asemeni unui foc care îi traversa vasele de sânge. Într-adevăr, emoția se produse din nou: erau furnicături de gheață fierbinte în tot trupul său. Oftă din nou și își mută ușor trunchiul, dându-și seama că, mișcarea pe care o făcea degetul inert al lui Sin îi făcuse sfârcurile ambilor sâni să se întărească. Trupul ei era într-atât de trădător, încât să aleagă atingerea ancestrală în defavoarea rațiunii devoratoare?

Mintea ei îi spunea limpede că de-abia ce-și cunoștea soțul și că greșise, cel mai probabil, acceptând intimitatea.

Trupul nu voia să audă de așa ceva. Ceea ce se petrecuse nu putea fi o greșeală. Greșelile nu se pot simți atât de bine. Refuza să creadă că vreun Dumnezeu putea să ofere demonilor puterea de a păcăli atât de veridic omul. Inspiră și expiră profund, cu gâtul afundat din ce în ce mai tare în pernă până ce scoase un geamăt cu adevărat pronunțat în momentul în care degetele pe care le profanase mai devreme în dorința ei depravată se mulară pe sfârcul ei și îl cuprinseră destul de puternic, dar nu într-atât încât să o doară, ca să îi facă toată pielea de găină.

Imediat, simți buzele lui Sinfried pe gâtul său, calde, cu o voce răgușită șoptindu-i:

- Bună dimineața și ție!

Rămase tăcută, obrajii aprinzându-i-se și mai puternic și închizând ochii. Sinfried nu râvnea la răspunsul ei, căci degetele i se mulară pe același sân nărăvaș și o întoarse poruncitor cu fața la el, sărutându-i obrazul și, mai jos, clavicula, până ce ajunse cu gura lui păcătoasă la perechea de sâni.

- Nu credeam că vei avea așa un chef nebun dis-de-dimineață, soțioară dragă!

Râdea de ea. Dar chiar și rumenă la chip de rușinea de a-și fi dorit atât de tare asta, Arrow nu putu să își reprime plăcere în momentul în care Sin își închise gura peste sânul ei. Mușcând-o, Arrow icni și îi prinse părul, desfăcându-și aproape involuntar picioarele pentru a-i simți greutatea între ele. Era ceva ce făcea involuntar.

Căldura de pe abdomenul ei o făcu să își deschise ochii, în alertă, și să clipească în direcția lui, dându-și seama că își ațintise privirea asupra mădularului care se odihnea pe trupul ei.

- Doamne, Dumnezeule!, exclamă. Urmărindu-i privirea, un Sin ciufulit de somn, rumen, cu un corp înfierbântat, îi zâmbi și își strecură metodic mâinile sub fusta ei, îndepărtând materialul până la baza trunchiului.

- Aș putea spune același lucru, remarcă, trecându-și degetele prin feminitatea ei. O pătrunse lent cu un deget, iar Arrow realiză că lipsea cu desăvârșire disconfortul din urmă cu o seară. Din contră, un val de plăcere, asemănător cu cel din trăsură, îi curprinse pântecul. Nu știi cât de frumoasă ești, draga mea...

Glasul lui schimbat din urma dorinței o făcu să ofteze puternic, ridicându-și ușor spatele, ghidată parcă de o forță necunoscută, în momentul în care bărbatul își așeză degetul pe clitorisul său. Mișcările produseră instantaneu inevitabilul, iar Arrow simți cum tensiunea crește în ea până ce se rupe în mii de bucăți. Strânse înnebunită cearceaful din jurul său, moment în care Sinfried se împlântă adânc în trupul ei. Gemu, prinzându-i trunchiul și lăsând ca buzele lui să îi atingă gura. Pulsațiile trupului său îl făcură pe Sinfried să continue actul pentru încă niște minute, găsind înnebunitor trupul femeii de sub el. În același timp, corpul lui Arrow se topi într-un nou val de pulsații.

Cu simțul Evei, își înfășură picioarele în jurul său, expunându-se și mai mult în momentul în care, împreună, atinseră plăcerea. Încă plutind într-o lume fantezistă și paralelă, îl auzi pe Sin mormăind. Își deschise ochii și îl văzu cum se lăsă să cadă într-o parte. Ajuns pe partea lui de pat, cuprinse materialul care rămăsese pe ea și trase de cămașa de noapte până ce i-o dădu de tot jos, ridicându-i buclele părului. Cu membrele moi, Arrow nu se împotrivi, iar după ce haina dispăru se cuibări la pieptul său.

- Eram curioasă..., gâfâi ea, cuprinsă de mâinile sale. Voiam să știu dacă mai pot trăi ceea ce am trăit în trăsură.

Sin zâmbi și trase pătura peste ei. Inocența lui Arrow după momentele lor intime îi amintea pregnant faptul că era totuși om și o fată deloc instruită. Voia să se comporte bine față de ea, nedându-și seama de ce ținea atât de mult la sentimentele sale.

- Noapte bună, draga mea...

Chiar dacă la orizont se iveau zorii.

***

Dormise dusă alături de un bărbat gol, după ce se culcase cu el. Cu ideea asta se trezise Arrow în jurul orei nouă, învăluită încă în căldura așternuturilor. Își mușcă buzele, cuprinsă de o fericire de nedescris. Singura dovadă că Sinfried fusese acolo era urma trupului său pe care brațele ei o protejaseră destoinice. Își putea imagina cum o privise atunci când se ridicase din pat și simpla idee că se holbase din nou la trupul ei gol îi făcu degetele de la picioare să se chircească. Se întâmpla ceva cu ea; această iubire pentru Sinfried escalada un munte gigantic până ce amenința să ajungă în vârful cel mai înalt. Și atunci? Atunci s-ar fi îmbătat cu prea multă iubire...

În cele din urmă, se dădu jos din pat melancolică. Conform anotimpului, soarele strălucea astăzi mai frumos ca oricând, iar cerul o orbea cu lumina lui. Pe norii aceia albi avusese impresia că stătuse culcată întreaga seară, dar fusese doar acest dormitor și bărbatul de lângă ea. Chemând-o pe Matilda, se strădui să nu roșească atunci când aceasta o găsi goală. Era firesc ceea ce se întâmplase aseară și nu trebuia să se simtă jenată de asta. Și Matilda era o fire discretă; nu zise nimic, comportându-se natural, ci doar pregăti apa pentru îmbăiat, în timp ce cearceafurile erau schimbate și camera aerisită.

- Ar fi trebuit să mă trezești mai devreme, îi zise Arrow. Doar astăzi trebuie să discut cu preotul, să ducem pâinea la biserică, să...

- Domnul ne-a interzis să vă trezim, doamnă. Strângând halatul pe care Arrow îl lăsase într-o parte, adăugă: Dumnealui a fost foarte grijuliu azi, știți...

Și Matilda zâmbi, făcând-o și pe stăptâna ei să îi urmeze gestul. Dacă asta era situația, atunci Arrow se simțea o răsfățată. Chipul îi radia în oglinda de pe măsuța de toaletă, fie el într-un contrast puternic cu negrul hainelor.

- Să încărcăm totul în trăsură?, își drese Matilda glasul și redeveni serioasă.

- Te rog!, aprobă Arrow.

În timp ce Matilda îi transmitea ordinul în rândul servitorilor, își aranjă niște cute invizibile de pe rochia neagră, de doliu. Pălăria care îi lăsa descoperit cocul jos, se lega cu panglici întunecate sub bărbie. Decolteul era acoperit cu o dantelă neagră, iar mânecile bufante erau lipsite de strălucire. În dimneața aceasta Arrow nu simțea deloc apăsarea acestei nonculori. Cumva, se simțea extrem de veselă. Poate și pentru că ea u crezuse vreodată că tatăl ei va muri, cel puțin nu așa și nu atât de curând, iar acum, contrastând cu sentimentele sale reale, se simțea ciudat că nu avea vreo emoție vădită asupra acestui eveniment. Nici atunci când aruncase primul pumn de pământ - lui William nu i se făcuse slujbă, dar fusese totuși îngropat, după tradiție - nu avusese impresia că deplângea moartea sa. Lipsa emoțiilor față de el erau expresia unei frustrări acumulate. Toată viața ei o lăsase cu niște întrebări care nu ar fi putut avea un răspuns logic, iar acum, după moarte, o lăsa cu și mai multe idei cărora nu le mai putea găsi singură un răspuns. Una dintre ele, poate cea mai importantă, era motivul pentru care distrusese existența contelui de Southampton. William trebuie să fi fost convins că făcea bine, căci nu avea istoria unui suflet odios. Tatăl ei se scufundase într-o demență a deziluziei și, la înmormântarea lui, ceea ce o întristase cu adevărat pe Arrow fusese absența lui Sinfried. Oricum ar fi fost, și-ar fi dorit să îl știe alături în orice moment, astfel încât să nu simtă un gol în suflet.

Curioasă, se ridică de la măsuță și coborî în căutarea soțului ei. Avea șanse de a-l găsi încă în casă? Sau plecase din nou la Bender? Aproape că ura clubul pentru gentelmeni pentru timpul pe care i-l răpea lui Sinfried și pentru că, zilnic, dădea mii de oameni afară din casele lor.

Cumva, Arrow putea spune că era mult mai fericită aici, chiar dacă ar fi trebuit să jelească încă sinuciderea tatălui său. Urâse întotdeauna mediul ostil din Spring Square, chiar dacă, aflase, era de fapt casa conților de Southampton, oficial și proprietatea ei. Ura ideea asta! Se cutremură, privind în jur. Aici, oamenii purtau mereu zâmbete pe chip, iar căldura primitoare o făcea să se întrebe unde fusese atmosfera asta a familiei înainte, în viața ei. Chelăreasa, doamna Craw, se înclină respectuoasă înaintea ei și reveni la treburile pe care le mânuia aidoma unui comandant. Era o fire excepțională așa cum și soțul ei era; îl putea vedea pe Basil Craw pe unul dintre scaunele din hol, discutând cu doi copii, o fată și un băiat. Ridicându-și privirea spre ea, își scoase pălăria. Arrow roși și dădu binevoitoare din cap. Toată lumea era de o săninătate îmbucurătoare și azi cu atât mai mult avea imprea că era binecuvântată să facă parte din această mare familie.

Atenția îi fu atrasă de vocea ridicată care venea din bibliotecă.

Avusese timp să exploreze locuința în solitudinea sa și se bucurase să descopere un spațiu care îi era pe plac, anume biblioteca. Pe rasteluri, frumos așezate erau sute de cărți, culoarea blândă a lemnnului încadrând fiecare copertă într-o mare luminoasă de culori. Își trecu degetul înmănușat peste zidul alb, urmărind tonul extrem de revoltat. Nu era al soțului ei, dar îl putea recunoaște pe domnul Shep. Doar el era primul cu care intrase în contact atunci când începuse această aventură.

Asta reprezentase drumul până la căsnicia ei? O aventură? Și acum ce era? Se terminase oare povestea? Atât de curând?

Un sentiment straniu urlă în ea că „nu" și, fără să-și mai pună alte întrebări, îi dădu crezare, cutremurându-se. Unele aventuri nu erau la fel de plăcute ca aceasta. Poate că asta era cea mai mare temere a sa.

- Vezi cum, mâine-poimâine, aflii că te-ai însurat cu fiica unui pescar, că ai încheiat un pariu cu un nimeni! La naiba! Poate că mama ei a fost o curvă ordinară!

Coordonatele din enunțurile domnului Shep, răstite, ridicate și deloc contrazise, treziră în Arrow o furie de necontrolat atunci când le desluși. Își strânse pumnii și, nemaiținând cont de ușile închise, grăbi pașii și trecu parcă prin ele. Scena era relevantă: Sinfried, complet îmbrăcat de data asta, era așezat pe un fotoliu, cu brațele încrucișate la piept, și îl privea pe Gerald, clipind leneș, cu lumina unui soare generos evidențiindu-i trăsăturile. Acesta din urmă, domnul Shep, era revoltat, în picioare, mișcându-se ca un leu într-o cușcă.

- Domnule Shep, zise Arrow răspicat, chipul colorându-i-se nervos cu fiecare cuvânt pe care îl rostea, te asigur că mama mea nu a fost o femeie ușoară. Mama mea, spre deosebire de a dumitale, bănuiesc, a fost o femeie respectabilă, care a trăit cinstit.

Trei perechi de ochii, inclusiv ai lui Arrow, rămaseră căscați, șocați în urma comentariului „spre deosebire de a dumitale". Roșeața se transformă într-una de rușine, în timp ce Sinfried, cu sprâncenele ridicate, deveni extrem de interesat de ceea ce zicea soția lui, întorcându-și trupul spre ea. De unde ieșise acea injurie? Ce o apucase?

- Mă jignești, doamnă?, Gerald își miji ochii.

Totuși nu putu să-și ceară scuze. Mina lui impertinentă, după ce îi jignise singura ființă care, crede ea, i-ar fi făcut viața mai bună dacă ar fi trăit, reaprinse flacăra furiei și, încercând să se relaxeze, răspunse:

- Dumneata ai început.

Gerald pufni nervos, cu trupul tremurându-i:

- Nici măcar nu știi despre ce vorbeam!

- Nici nu e nevoie. Din câte știu, Sinfried e căsătorit numai cu mine. Și, că venind vorba despre asta, își fixă soțul cu privirea, nu am auzit o împotrivire de la el. Poate că el nu știe că ofensa soției este la fel de mult a soțului.

Buzele strânse ale lui Sinfried nu îi oferiră vreun indiciu în ceea ce privea vinovăția sa. Asta îi trebuia dacă se căsătorise cu un bărbat care conducea un întreg local de jocuri de noroc și care era el însuși la fel de bun la joc. Între timp, Matilda se apropiase de scenă temătoare, încet, simțind tensiunea stăpânei reverberând spre ea. Clipea des, privind când la unul, când la celălalt și o informă cu glasul încet, chiar dacă întreaga cameră cufundată în tăcere auzi:

- Trăsura este pregătită, doamnă...

Arrow aruncă o ultimă privire în urmă, dezamăgită de cel care asculta ocara domnului Shep. Înțelegea revolta domnului Shep, dar nu pasivitatea lui Sinfried. Poate că își permisese să uite un moment că Sinfried nu îi suporta familia pe care o considera vinovată de căderea propriei familii, apanaj care, din perspectiva ei, era destul de specios. Se întoarse cu spatele, își ridică ușor poalele fustei și se retrase, cu pieptul ieșindu-i mândru în relief. Uitase, își zise, înlănțuită în iubire...

***

Arrow nu auzise întreaga convesație, într-adevăr, căci, dacă ar fi făcut-o, s-ar fi enervat inutil.

Nemaireușind să adoarmă după ce o avusese pe Arrow din nou, fără să se simtă mai puțin atras de căldura corpului ei acum gol, se dăduse jos din pat și începuse să se aranjeze. Cu două zile în urmă primise o scrisoare din partea regelui - evident că inima i se oprise brusc -, prin care i se solicita numaidecât prezența într-o audiență la acesta. Marea zi în care avea să se întrevadă cu regele era azi și, dacă stătea să se gândească bine, avea emoții inexplicabile.

Era însă necesar să își reclame titlul - cu dovezi privindu-i identitatea - în mod oficial. Chiar dacă poate că va plăti pentru menținerea titlului său, întrucât răposatul conte alesese să se sinucidă, Sinfried era pregătiti să facă tot ce îi stătea în puteri pentru a termina odată cu situația asta.

Bându-și agitat cafeaua, citind și recitind cele câteva rânduri pe care le scrisese pentru a-și repeta pledoaria în fața regelui - ținând cont că avea să fie una -, numai pe Gerald nu îl așteptase la ora dimineații. Nu era la fel de ferchezuit ca de obicei, dar prietenul său se instalase totuși în bibliotecă, revoltat, în loc să se înapoieze la propria casă. În ciuda nemulțumirii de pe chipul său, Sinfried se bucura să îl revadă, date fiind circumstanțele în care se despărțiseră anterior.

- Nu pot să cred că tu chiar ai făcut-o!

De-abia ridicându-și ochii spre prietenul său, Sinfried oftase. Nu înțelegea nicidecum de ce chipul lui Gerald se înroșise, furios, sau de ce arăta de parcă dormise în tot felul de spelunci.

- Sunt de aproape o săptămână în Londra și tu vii să-mi reproșezi că m-am însurat abia acum? Cam târziu.

Și își reluase activitatea organizatorică, aruncând câte o privire inelului cu sigiliu de parcă se temea ca din moment în moment să nu dispară. Poate că așa avea să uite de vocea bizară din mintea lui care îi șoptea că putea să îi fie confiscate terenurile oricând, reproșurile ancestrale aveau să curgă și...

- Ești prea îndrăgostit de ea ca să vezi, nu?

Insinuarea cum că el ar fi îndrăgostit trezi un fior de revoltă în mintea sa. Nu trebuia să o iubească pe Arrow! Asta știa și el. Dar inima părea să gândească independent, iar ea recunoștea că avea un sentiment de neexplicat față de femeia care îi era soție. Nu credea că avea să se mai scurgă mult timp până ce va fi recunoscut instalarea iubirii definitive în sufletul său. Aproape că îi era imposibil să nu se gândească la asta după tot ceea ce se întâmplase în viața sa în ultimul timp.

- Ce ar trebui să văd?

- E fiica tatălui ei, Sin! E o impostoare, o falsificatoare, o... o... o...

- O?, își ridică o sprânceană, deranjat de adjectivele care i se atribuiau lui Arrow.

- La naiba!

Gerald se fâțâi prin cameră, agitându-l și mai tare pe Sinfried.

- Știi ce?

- Te-ascult!

Iar atunci fusese lansată supoziția. Sin însă se îndoia că mama lui Arrow ar fi fost o femeie ușoară. Arrow nu semăna deloc cu tatăl ei; era integră, mândră, milostivă. Temperamentul ăsta trebuie să fi fost moștenit, iar dacă nu de la William Hayes, atunci cu siguranță că era influența mamei ei.

O privise încântat cum își apăra originile și, mai mult, cum apela la vulgaritatatea pe care fiecare femeie trebuia să o aibă dacă fusese deprinsă cu o viață independentă. Veștmântul închis la culoare menținea aparența că îl plângea pe William Hayes, pe tatăl ei, dar nu îl înșela pe Sinfried. Nici ea nu își iubise tatăl. Sau, dacă existase vreo urmă a iubirii, aceasta se ștersese din cauza schimbărilor comportamentale ale lui Hayes. Nu putea spune că William nu își iubise fiica, dar putea afirma că acesta nu știuse să o iubească. Prin urmare, tatăl și fiica se distanțaseră până la a nu mai simți nimic față de celălalt. Și când intrase în biroul lui, își aminti Sinfried, la începutul acesei dubioase relații, nu o făcuse pentru binele tatălui său, ci pentru al ei.

La toate astea se gândea Sin când fu acuzat că nu gândește. Cuvintele pe care le insinuă - cum că respectul lui la adresa ei era nul, iar astfel se jignea pe sine - îi aminti atât de pregnant de propriul tată, încât îl trecu un fior, având impresia că sângele lui Harold umbla viu prin această casă chiar dacă nu călcase niciodată aici.

Nu știa cum fusese mama ei. Nu știa nimic despre aceasta. Dar cu siguranță Sinfried știa că până și înfățișarea lui Arrow îi amintea de Harold. Cum era posibil așa ceva?

- Ce impertinentă!, remarcă Gerald. Cu ea te-ai căsătorit, vezi!

Dar nu îl mai băgă în seamă și, Slavă Domnului!, simțindu-se jignit de lipsa de atenție a prietenului său, într-o criză apoteotică de gelozie, plecă.

Izbucnirea soției lui nu îi făcu ziua mai ușoară, ba chiar mai grea, întrucât gândul că Harold îl privea oarecum din cer și, cu duritatea mâinii sale, apăsa pe umerii lui, amintindu-i că nu trebuia să piardă averea de vecie a familiei. Rămase tăcut, străduindu-se să regăsească chipul lui Harold în memoria lui. Dar imaginile se amestecau și se suprapuneau cu imaginea lui Arrow. Era o simplă coincidență care îl tulbura însă mai mult decât ar fi trebuit.

În timp ce aștepta să intre în audiență la rege, pe un coridor infernal de lung, care părea că se îngusta și că se contorsiona, Sinfried avu o atitudine de frondă. Își dădu seama că nu și-ar fi dorit să fie niciodată aici și să răscumpere greșelile tatălui său. Cu ce se deosebea Harold Denborough de William Hayes când amândoi lăsaseră greul păcatelor lor pe umerii copiilor?

Privi tavanul pictat în culori blânde, proaspăt zugrăvit cel mai probabil, pentru că putea zări umezeala vopselei, și aminti, cu trăsăturile înăsprite:

- Din cauza ta și numai a ta...

Apoi clipi, parcă uimit că, pentru prima dată în cei treizeci și doi de ani ai săi, își învinuia familia pentru povara pe care o îndurase, nu un străin care, în cele din urmă, îi devenise rudă, iubită, soție.

Ne auzim și în 2020 cu aceeași intrigă infernală. După cartea asta îmi iau o pauză luungă, în care să îmi revin mintal :)))