Nu mai fugise niciodată de acasă. În anii de rebeliune, la cinci ani, când nu primise panglica mult așteptată de Crăciun, se gândise să-și ia lumea în cap și să emigreze în țara de unde veneau darurile, chiar dacă nu știa care era aceea. Cu timpul, pretențiile dispăruseră și se mulțumise chiar și cu existența alimentelor pe care să le pună pe masă în fiecare zi, nu mai vorbea de sărbătorile aducătoare de bucurie.

Fuga ei nu era totuși o premieră așteptată. O făcea îndurerată, gândindu-se la ceea ce îi ascunsese în primul rând Sinfried, bărbatul de la care avusese o oarecare pretenție, iar mai apoi tatăl său. Nu crezuse niciodată că exista ceva atât de dezgustător la mijloc pe care ambii bărbați i-l ascunsesră și, probabil, și-l ascunseseră reciproc.

În zilele care se scurseseră, Arrow reușise să agonisească niște bani din ceea ce îi dădea William Hayes ca „un părinte bun" sau banii pe care Sinfried i lăsa plin de tact pentru personal, astfel încât să nu se simtă prost că o întreținea chiar de acum. Economiile ei erau totuși sumele care o făcea capabilă să ia azi poștalionul, cel mai rapid mijloc de locomoție pe care ea îl știa. Voia să ajungă în cealaltă parte a Oceanului, în vestul arhipeleagului, să stea un timp la moșia contelui de Southampton pe care o crezuse atâta timp a ei, legal vorbind, iar apoi să găsească o soluție prin care să înceapă să se întrețină singură. Trebuia să o ia de la capăt, pe cont propriu de data aceasta, mai ales că acum până și iubirea ei pentru Sin o rănise. Minciuna fusese inutilă, iar el o știa. Trebuia să o știe. Minciuna fusese prea mult orgoliu în relația pe care ea crezuse că o aveau. Dar poate că și asta era o bătaie de joc.

Își împachetase o mică valiză cu o rochie – rochia ei cea veche, nu garderoba pe care i-o plătise Sin, căci era deja destul de îndatorată lui - și alte obiecte necesare igienei și pornise spre cel mai apropiat mijloc de transport. Dacă ar fi avut un cal, ar fi ales să gonească pe acesta, cât mai departe de minciuni.

Nu avea unul, nu unul al ei, iar cât timp așteptă în gara londoneză pe o băncuță, pentru a nu fi observată de ochii curioși ai trecătorilor și ai hoților de buzunare care bramburau prin zonă, plecarea poștalionului, avu suficient timp să rememoreze totul și să sufere și mai profund.

Ar fi trebuit să își dea seama că acesta avea un plan ascuns. Chiar dacă ar fi reușit să achizioționeze titlul contelui de Southampton, de ce și-ar fi dorit patronul unui club prosper să fie înnobilat, când, era evident, o ducea bine și așa? Stătu și se întrebă ce rol avusese ea în toată tărășenia asta, căci el nu avea nevoie de căsătoria cu ea pentru a-și recupera teritoriile. Putea numai să vină, să își declare identitatea și gata! Totul se întorcea la proprietarul de drept.

Nu. Sinfried avusese altceva în minte, ceva meschin, la care nu voia să se gândească prea tare pentru că inima i-ar fi fost și mai puternic sfâșiată la gândul că fusese, într-adevăr, instumentalizată ca persoană.

De altfel, o idee i se părea inadvertentă: cum de până să o întâlnească pe ea nu îl persecutase pe William Hayes? Oare pe ea și-o dorise? Ei dorise să îi facă răul închipuit? Refuza să creadă că Sinfried, crudul patron, crudul bărbat care se jucase cu inima ei, s-ar fi îndrăgostit de ea, astfel încât i-ar fi făcut oferta căsătoriei imediat ce ar fi văzut-o, înnebunit de geniul poeților care găsesc frumusețea și într-o piatră. Singura care iubea era ea. Atunci, asta însemna că William Hayes mințise, cumva Sinfried fusese obligat să renunțe la identiateta sa și, acum, își dorise să se răzbune. Singura care îi ieșise în cale fusese ea și, cu tenacitatea minții lui, concepuse în câteva minute un rol pe care ea să îl joace în planul său.

Ce perspicace, Arrow!, își zise, nefericită. Păcat că nu ai observat asta înainte de a te lăsa atinsă de el, de a-ți dărui inima și...

Oftă.

Trăsura căreia îi plătise suma de bani pentru a o duce în Southampton era o diligență, așa încât trebuia să facă în jurul a două ore până acolo. Caii fuseseră schimbați – după cum observa. Atunci ce tot făcea vizitiul acolo, ce mai aștepta?

Privi peste umăr. Era ciudat cum avea impresia că toată lumea o privea și râdea de cât de naivă putuse fi. Mintea ei însăși își bătea joc de sentimentele care înfloriseră în sufletul său. Se zgripuli, ascunzându-și capul în protecția uniformă a umerilor.

Vizitiul se întoarse atunci spre ea și îi făcu semn să vină. Era gata, nu? Avea să părăsească Londra și erau slabe șansele de a se mai întoarce aici. Tatăl ei nu avea să îi ducă lipsa. Nici nu voia să se gândească la modul în care primise el vestea că logodnicul ei era de fapt băiatul pe care îl surghiunise, contele, mai ales că, era sigură, pricinuise toată dorința de răzbunare – altceva nu putea fi! – a lui Sinfried.

Se ridică și porni spre acesta. Caii masivi aveau să o transporte ca gândul. Dar poate că uneori își dorea să se piardă în aceste gânduri, să nu mai ajungă niciodată acasă. Vizitiul îi luă bagajul din mână și îl urcă undeva în spate. Era o luptă între cei care făceau afaceri cu poștalionele pentru a asigura un confort sporit clientului, pentru a fi cât mai rapide și, prin urmare, atractive, astfel că îi zâmbi, plin de complezență.

Într-adevăr, trăsura o transportă ca rapid, pornind încă din momentul în care ușa se trânti grăbită. Se înserase totuși, iar Arrow ațipi. Poate chiar îi era puțin foame. Ratase prânzul. Nu mai conta, oricum. Trebuia să fugă pentru a scăpa de o căsătorie lipsită de afecțiune reală, întemeiată pe un moft, pe un plan de răzbunare. Și totuși, nu putu să nu se gândească la ce ar fi simțit dacă Sinfried ar fi venit acum după ea. Ar fi fost acela un gest de iubire? Altceva ce ar fi putu fi? Poate că voia să vină după ea. Erau însă slabe șansele, căci el nu ținuse vreodată la ea.

În drumul ei, gândul acesta se pierdu pe cărarea de țară și nu știu cât durase cu adevărat până ce trăsura se opri atât de brusc, încât fu răsturnată de pe banchetă. Se lovi cu fruntea de scaunele din față, încercând să se prindă înainte de a se răni și mai tare. Trezită brusc din somn, auzi nechezatul cailor și, ridicându-se în picioare în spațiul din trăsură, fu conștientă de faptul că nu trebuia să iasă. Puteau fi hoți. Uită cu desăvârșire dorința ei de mai devreme, de a-l vedea pe Sin pe un cal alb, implorând-o să nu plece.

Oh, dar bine îi mai mergea!, gândi furioasă.

Poștalionele, din cauza vitezei lor, nu deveneau prada infractorilor. Cel care oprise o astfel de bestie trebuie să fi fost nebun și disperat.

Inima lui Arrow bătea nebunește atunci când auzi pământul scrâșnind sub tălpile celor de afară. Avea să fie jefuită, poate chiar mai rău, și va fi rămas fără puținul agonisit. Va muri de foame, de frig, de boală. Era impresionantă ciclicitatea evenimentelor care se repetau ca un ceas enervant în viața ei. Până atunci nu ar fi crezut în destin, dar observând șirul nemilos de răutăți pe care Divinitatea i le punea pe umeri, putea spune că erau păcatele tatălui ei care se răsfrângeau asupra-i.

Să fi crezut și Sinfried asta? Că pricinuindu-i ei un rău – dar cum? – avea să îl atingă pe tatăl ei cu ceva? Se amuză chiar și în situația aceea. Avea o veste deloc îmbucurătoare atât pentru Dumnezeu, cât și pentru Sin: tatăl ei nu dădea o ceapă degerată pe ea.

Când agitația începu să crească amețitor de tare, ușa trăsurii se deschise. Fusese cel nau probabil deposedată de lucrurile ei, motiv care o lăsa vulnerbilă. Își îngustă ochii în noaptea întunecată, gândind că aceasta era noaptea în care avea să rămână și fără onoare. Luna nu strălucea pe cer, nori de ploaie adunându-se amenințător încă de la prânz. Pe după umerii bărbatului impunător care se profila amenințător deasupra trăsurii zări copacii și micile tufe, semn că erau încă pe drumul de țară.

Să tot ai încredere în poștalion, nu?

Când ajunse la chipul celui care oprise trăsura, Arrow înghiți în sec. Ochii verzi o priveau strălucitori, iar buza devenise o linie imperceptibilă. Părul îi era în neorânduială și broboade de transpirație i se adunaseră pe frunte. Era îmbrăcat de călătorie, lejer, deloc decent pentru aristocrația din care brusc făcea parte.

— Lord Southampton! îngâimă ea. Ce surpriză...

În toiul unei situații atât de dubioase, Arrow găsi momentul pentru a fi incisivă, simțind parcă o satisfacție nebănuită în suflet. Era așa cum gândise, nu?

Respirând greoi, bărbatul făcu un semn din mână și, brusc, se trezi cu el invadându-i spațiul, luând puținul aer care îi mai rămăsese. În urma acestei invazii, trăsura porni la fel de grăbită.

— Trebuie să vorbim, Arrow!

***

În urmă cu câțiva ani, William Hayes făcuse niște gesturi abominabile.

Primul gest fusese aranjarea accidentul fiului celui mare al contelui de Southampton. Nu fusese deloc greu să îi urmărească programul de plimbare cu brișca în grădini. Un ax nesigur, câteva cuie scoase și așa se produceau cele mai multe „accidente" din Societate.

John Denborough fusese eliminat rapid, fără să lase urme evidente de crimă.

Mai greu fusese să îl facă pe Harold să părăsească lumea aceasta. Nici măcar după ce contele aflase adevărul – iar William i-l spusese în speranța că se va face dreptate fără să fie nevoit să recurgă la acte de violență – nici atunci Harold nu binevoise să cedeze. Îi oferise tutela fiului său, semn că avea încredere în acesta, că îl integra în nenorocita aceea de familie. Și atunci, când observase că fiul acestuia era sănătos, ba chiar dornic de a prelua afacerile familie în lipsa fratelui său, primind vestea contelui solemn, William hotărâse să ia destinul în propriile mâini.

Prefăcându-se la ananghie, îndatorat moral, Harold își ipotecase casa și îl ajutase, chipurile, pe William să nu piardă locuința. La scadență, își amintea și atunci ziua aceea, sosise deznădăjduit la acesta și îi spusese că afacerile sale nu mai prosperau. Era falimentat. Falsificase documente cu multă cheltuială, dar, în cele din urmă, Harold capitulase. Contribuise mult la asta, într-adevăr. Angajase pe atunci două brute care să îl sperie regulat pe conte și avusese satisfacția să privească momentele în care acesta se îngălbenea, mult prea laș pentru a lupta pentru soția și copilul său.

Convins de William că nu avea cum să mai iasă din datorii, Harold se sinucisese. După ce murise și soția acestuia, William apreciase adevărata valoare a tutelei. Până ce băiatul împlinea vârsta majoratului, totul îi revenea lui. Privise la micuț în seara aceea, discutase la cină cu unul dintre mercenerai pentru a-l scoate din jocul averii și, după ce realizase că atât casa, cât și pământurile aveau să fie ale lui dacă băiatul mureau, William nu avusese nevoie de mai mult.

Nu știuse niciodată că cel angajat de el nu își făcuse treaba conștiincios.

William rămăsese cu datoria pe care o plătise cu banii neatinși de la Harold, salvase terenurile și casa cu multă muncă și negociere cu cămătarii care păreau că se întorseseră împotriva lui, acum că îl văzuseră bogat. Iar mai apoi, fantoma celui care fusese prietenul său începuse să îl urmărească pe coridoarele întortocheate ale conacului.

William picase pe un drum îngrozitor, pe o pantă abruptă, din care nu își mai revenise.

Iar acum, ținând în mâini ziarul, vedea că respectivul copil trăia, era chiar nenorocitul de Hawk, și își spunea că era imposibil. Toți cei care știau că stăpânea nestingherit peste pământurile contelui îl priviseră încruntați în cârciuma pe care o frecventa. Se simțise prost și se retrăsese. Pe buzele lor stătea parcă șoptit cuvântul de „hoț", iar el se temea să îl audă.

La naiba!

Avusese presimțirea asta. Știuse că ceva nu avea să fie bine. Totul fusese mult prea frumos ca să fie adevărat. Aproape că urlă îndurerat la gândul că Sinfried îl jucase pe el așa cum William îl jucase cândva pe tatăl său.

Și în tot el avea dreptate! El și străbunii soției lui...

Abia după ce aruncă nervos cu măsuța se întrebă unde era Arrow. Și cum umbrele nu îi rostiră nimic, urcă să vadă dacă era în camera sa, întrucât putea să fie devastată de cele văzute acolo. Trebuia să fie el primul care îi explica situația, iar nu nenorocitul de Hawk. Denborough. Trebuia să înceapă să se gândească la el ca fiind un Denboroug. Nu era. Nu era nicărieri de fapt. Iar asta trezi o furie și mai mare în William Hayes.

Era ruinat, nu? Avea probabil să îl închidă. Probabil că Sinfried aflase deja toată înșelătoria, avea toate falsurile și semnăturile ireale. Avea tot ceea ce William nu avea pentru a-și proba motivul acțiunilor, dovezile. Îl va trimite la azilul de săraci? Îl vor spânzura?

Se cutremură.

Și atunci lucirea candelabrului din hol i se păru atât de atrăgătoare, că își aminti de privirea lui lady Southampton când o vizitase, după moartea soțului său. Își prezentase condoleanțele și o asigurase că, în calitate de tutore al băiatului, se va asigura că moșia este bine administrată, la fel ca toate afacerile soțului ei. Ea privise pierdută la candelabru. Nu luase în seamă apatia femeii până ce nu aflase că se sinucisese. Atunci recunoscuse nebunia omului căruia îi sunase ceasul.

Înghițind îngrozit, William oftă obosit.

Dusese cu sine povara unor generații. Poate că azi aceasta se încheia, chiar dacă nimeni nu ar fi știut că el fusese cel corect în toată povestea. Mijloacele necinstite îl aduseseră aici, da, dar azi, Harold cel care cunoscuse situația, îl chema.

Nu încetase niciodată să își vadă prietenul, care, în alte circumstanțe, îi fusese cu adevărat un amic de nădejde. Palid, mort, Harold Denborough îi întindea chiar acum mâna fantomatică, refugiindu-se într-o cameră.

Lui William îi ajunsese. Nu avea să fie închis pentru adevăr, pentru adevărul lui.

***

Cunscând drumurile Angliei prea bine, Sinfried reușise să iasă înaintea poștalionului. Își obosise îngrozitor calul, membrele tremurându-i până și lui, apropae că se aruncase în brațele morții atunci când evitase la mustață o groapă, dar meritase tot efortul, acum, că stătea și privea la Arrow. Oprise trăsură după trăsură până să o vadă pe ea, așteptând circumspectă să fie jefuită. Atunci oftase ușurat și îi făcuse semn vizitiului să adauge și calul său la trăsură și să pornească.

Temerea vizitiului se evaporase când scosese o sumă de bani substanțială din buzunar și îi spusese că era logodnicul cu care doamna trebuia să se întâlnească pe drum pentru a fi, de fapt, duși în Scoția.

Vizitiul crezuse situația – era frecvent ca îndrăgostiții să aleagă drumul de la Gretna Green și ca poștalioanele să fie unealta iubrii. Iar atâta timp cât fu plătit, se supuse bărbatului impunător și acceptă schimbarea planului, apreciind talentul actoricesc al doamnei.

Acum, Sinfired privea la chipul ei palid și se întreba dacă știa cât de multe griji își făcuse pentru ea. Intuise numai că avea să se refugieze în Southampton, motiv pentru care reușise să iasă înaintea ei.

— Să înțeleg că nu a fost o decizie înțeleaptă să o las pe Matilda acasă, îngâimă aceasta cu brațele încrucișase sub piept și privind într-o parte, unul dintre picioare odihnindu-se pe genunchiul celuilalt.

Arrow nu își luase servitoarea pentru că nu își dorise să o implice într-o astfel de poveste, mai ales că ea era de fapt fidelă lui Hawk.

— Mă tem că nu, răspunse el cu respirația sfârșită.

Își dădu jos mănușile și își trecu mâna prin păr. Tot corpul îi era ud de transpirație.

— Data viitoare...

— Nu va exista o dată viitoare. La naiba, Arrow!, se enervă, pieptul ridicându-i-se și coborându-i-se de parcă era gata să facă un infarct. De ce ai fugit așa?

— Pentru că eu cred că nu mai e ceva de explicat în toată povestea asta, se răsti și ea, E clar pentru mine, domnule: ești contele de Southampton, proprietarul casei în care stau. Nu am ce căuta în ea.

— Ești logodnica mea!, adăugă înaintea logicii sale.

— Chiar sunt?, își ridică aceasta o sprânceană. Ce plan aveai de fapt cu mine? Credeai că îl va durea pe tata că mă căsătoresc cu inamicul său – presupunând că ești inamicul lui - și va muri cu gândul că o duc rău alături de o brută insensibilă? Oh, dar te înșeli, milord, zâmbi ea. Tata nu mă iubește. Se iubește pe sine. Credeam că incidentul cu Rutherford îți va spune cât insemn pentru exterior. Credeam că...

Sinfried se încruntă la mina tristă de pe chipul ei și făcu singurul lucru posibil: se ridică și își lipi gura de a ei, nelăsând-o să evadeze din închisoarea brațelor sale. Buzele aveau același gust pe care îl știa. Erau ale lui și numai ale lui, așa cum întreaga făptură a ei îi aparținea. Îi strânse umerii încântat și se simți cu adevărat bine când o simți răzpunzându-i timidă. Nu putea nega atracția dintre ei. Nu putea nega grija. Era suficient ca să se căsătorească, până la urmă.

— Nu contează ce credeam, Arrow, oftă el și se lăsă pe banchetă după ce o văzu suficient de năucită ca să nu îl mai întrerupă. Cert e că mi-am schimbat decizia. Sunt contele de Southampton, iar tu vei fi contesa mea.

— Mă tem că am încheiat o înețelgere cu Sinfried Hawk, nu cu Sinfried Denborough, conte de Southampton, îi zâmbi ea malițioasă.

— Coincidența face că suntem una și aceeași persoană!, îi aminti vesel, poate chiar amuzat de această nouă Arrow, una mai puțin îndrăgostită și mai mult defensivă.

După un moment în care ea îl privi, oftă și îi puse întrebarea pe care spera să nu o audă niciodată, dar care era inevitabilă.

— De ce, Sinfried? De ce eu? Puteai să-ți reclami posesiunea și fără să mă faci logodnica ta, și fără să mă lași să... să mă lași... ei bine... să mă îndrăgostesc...

Lacrimile din ochii ei îl făcură să se simtă cu adevărat prost pentru ceea ce intenționase să îi facă. Trebuia să îndrepte asta grabnic. Dar nu avea să o mai mintă. Trebuia să îi spună adevărul, oricât de dureros ar fi sunat totul pentru ea și oricât de tare l-ar fi rănit pe el durerea ei.

— Nu e evident?, alese totuși să fie sincer. Pentru răzbunare, Arrow!

— Răzbunarea cui?

— A familiei mele.

Femeia luă o gură de aer. Nu înțelegea încă situația, dar Sinfried își promise că va încerca să îi destăinuie totul. Trebuia să o facă.

— Îți voi explica, îngâimă.

— Când?, întrebă aceasta.

— După ce devii soția mea, bineînțeles!

— Asta nu se va întâmpla, îl contrazise ea, luând o gură mare de aer pentru a opri fluxul lacrimilor.

Zâmbindu-i, Sinfried clipi leneș în direcția sa.

— Oh, scumpa mea, dar suntem deja în drum spre Gretna Green. Nu poți face nimic să mă oprești din a te face a mea, legal, din a te ține lângă mine atunci când mă voi transforma în demonul cu care ai încheiat înțelegerea cu două luni în urmă, adevăratul Sinfried Hawk.

Era, cel mai probabil, o amenințare exagerată. Dar era totuși ceva ce o putea determina să nu se mai împotrivească atâta inevitabilului. Nu avea Sin să transforme în acel demon cu ea. Nu ar fi putut să se comporte mișelește. Nu cu ea. Acesta era unul dintre motivele pentru care ar fi trebuit să știe de la bun început că planul său era sortit eșecului.

Cuvintele lui o făcură totuși pe Arrow să îl privească nevenindu-i să-și creadă urechilor.

Ce se întâmplase cu el încât ajunsese bărbatul domniat de durere de acum? În succesiunea luminilor pe chipul frumos, Arrow nu putu să nu se întrebe cine era de fapt Sinfried...

Omul nu se naște bun sau rău. Omul nu se naște cu o structură spirituală prestabilită. El reflectă, ulterior, ceea ce primește. Unele suflete sunt în stare să filtreze mizeria lumii să să supraviețuiască pure, ca la început. Altele, ei bine, se pierd. Așa cum zicea Zaharia Stancu în „Ce mult te-am iubit", viața murdărește. 

Cine însă „l-a murdărit" pe William Hayes?