Matilda o lăsă să doarmă până târziu, evitându-i dormitorul până la ora unsprezece, considerând că trebuia să fie obosită din cauza balului. Servitorii lui Sinfried, cei rămași aici din ordinul lui, știau că logodnica stăpânului lor nu mai pășise în Înalta Societate de șase ani, ceea ce echivala cu un adevărat debut. Începuturile erau, deseori, grele, cu încărcătură emoțională pentru tânără, astfel încât fuseseră instruite din agențiile din care fuseseră recrutate să menajeze fata după primul ei bal. În ceea ce o privea pe Arrow, situația era întocmai. O epuizase. Dar nu petrecerea în sine o extenuase, ci, mai degrabă, evenimentele care se petrecuseră în cadrul ei.

Îl sărutase pe Sinfried Hawk, bărbatul față de care avea o obligație, nesimțind actul drept o datorie, ci o plăcere pe care și-o satisfăcuse din curiozitate. Dorința de a afla cum ar fi fost să îi imite gesturile sărutului o făcuseră să fie atât de îndrăzneață fără să se simtă pe deplin prost. Cu toate acestea, nu avusese ocazia să își declare dragostea; în liniștea celei de-a doua zile gândi că poate așa era cel mai prudent, să aștepte până ce situația avea să se mai limpezească. Prin situație, ceea ce îi determina insecuritatea sentimentelor, era povestea din spatele morții fiului contelui de Southampton. Comportamentul tatălui ei o făcuse să se întrebe continuu, în timp ce se foia în așternuturi, ce avusese acesta de ascuns. Se putea intui ce fel de somn avusese Arrow.

Se dădu jos din pat în jurul orei zece cu un scop care însă se pierdu datorită a ceea ce avea să găsească îl salon.

Matilda era suspect de veselă, când o îmbrăcă, pieptănând-o și lăsându-i părul să cadă în bucle lejere pe umeri, prinse însă cu o clemă pentru a nu o incomoda. Vestimentația din tafta i se părea ușoară pe trup, ștergând pesemne cu buretele agitația pe care o trăise ieri. În ciuda înfățișării răpitoare, așa cum se exprimase slujnica ei, nu își dori să își înceapă ziua alături de tatăl ei. După ce îi așeză platoul cu ouă umplute și șuncă, pâine proaspăt coaptă și portocale, Matilda o informă că William Hayes nu se întorsese de aseară. Oftă ușurată, în ciuda faptului că nicio fiică n-ar trebui, în mod normal, să se bucure de absența tatălui ei.

Terminându-și rutina, atunci când coborî, fu izbită direct de izul florilor. Era mult prea pregnant pentru ca un simplu buchet să producă atâta parfum. Nu se înșela. Duzini de flori – variate, bineînțeles, cu petale catifelate, cu pete, modeluri desenate artificial și cutii care să contrasteze cu coloritul acestora – îi călcaseră pragul în acea dimineață. De pe scară o apucă o exaltare de nedescris, eliminând insomnia, frământările și teama ca nu cumva să fi fost, involuntar, martora unor ilegalități. Era ceva ciudat în sentimentul de a primi flori, ceva ce o făcea să se simtă femeie. Își grăbi pașii, prinzând fustele bleu în mână.

Părea că era într-o minigrădină. Se apropie de un bilețel și îl curpinse. Așa fusese și după debutul său. Primise o groază de flori, o multitudine de cereri scrise într-un limbaj de-a dreptul romantic. Se îndrăgostise de jumătate dintre cei care îi scriseseră, pentru a-i detesta atunci când descoperise că se căsătoriseră cu partide considerate mai potrivite de familiile lor, fete care să mențină averea și renumele dinastiei de X-ulescu.. Acum, nu putea spunea că îi iubea pe toți aceștia, dar putea să recunoască beatitudinea.

Nu mai primise flori de șase ani...

Era plăcut să te simți femeie, ba chiar una frumoasă, seducătoare, care învârte mințile unor bieți filfizoni, poate unii chiar bărbați în toată firea, presupus experimentați. Avea impresia că prinde puteri precum amazoanele din mitologii sau, mai mult, comparabilă cu zeițele care suceau mințile pământenilor.

Își vedea puterea imensă și nu se mai rușina la gândul că sărise să își sărute logodnicul. Gestul acesta din urmă era nesemnificativ acum ca intensitate a depravării. Era femeie și putea face orice!

— Au venit în dimineața aceasta, domnișoară!, o informă Matilda. Nu-i așa că e încântător?

— Da, răspunse fără a sta pe gânduri. Pielea ta e de porțelan. Mi-aș dori să stea într-una dintre vitrinele de la conacul meu din Manchaster. Semnat, Lord M. Citi bilețelul cu voce tare. E minunat, Matilda!, își mută atenția spre un buchet de narcise galbene care purtau de asemenea un bilețel. Ascultă! La fel de dulce îți e atingerea. Viconte Dumpsey. Crinii imperiali din colț, veniți în număr foarte mare și care îi plăceau nespus, aveau atașat următorul mesaj: Al tău veșnic sclav, baronul H. Sclav, Matilda, sclav!

Râse entuziasmată și strânse în palmă o floare. Cât de frumos... Ce de cuvinte minunate i se adresau acum! Popularitatea o îmbăta mai tare decât orice altă băutură alcoolică.

— Sclavia a fost interzisă în Marea Britanie în 1772, doamna mea.

Glasul lui Sinfried o făcu să își întoarcă privirea. Matilda își plecă fruntea și, cumva, dispăru și ea. Era la fel de ferchezuit ca ieri, cu cămașă albă, vestă și lavalieră, pantaloni crem și cizme maronii, de călărie. Capul îi era descoperit, lăsând să se vadă părul care, în lumina dimineații, părea să se topească din scoarța copacului în miere. Era încântător! Și o făcea să își amintească faptul că ea îl adora, îl iubea...

— Dar se luptă pentru abolirea ei în colonii, domnule, zâmbi cu obrajii roz. E o luptă încă.

— Cred că în douăzeci de ani nu vom mai auzi de așa ceva.

— Eu cred că în o sută.

Zâmbindu-i, acesta se apropie și mai mult de ea. O fixă cu privirea așa cum își și dorea, luând bilețelul din mâna ei.

— Baronul Hetherford îmi e dator cu aproape o mie de lire. De fapt, cred că mâine îl voi trimite pe Basil peste el. Dumpsey ai zis?, se încruntă aplecat spre celălalt bilețel, atât de aproape de ea, cu respirația atingându-i decolteul provocator. I-am luat două trăsuri. Nu știu dacă va îndrăzni să parieze pe casă. Nu e încă a lui. Și lordul Manchaster!, pufni, ceea ce o făcu să tresară. Conacul lui e deja al meu, draga mea, așa că, teoretic, vrea să te pună în conacul meu din Manchaster.

Se apropiaseră îngrozitor de tare în dorința lui Sin de a-și dovedi omniprezența în viața ei. Corpurile începuseră deja să își contopească energiile, transmițând sentimente. Iar dacă trunchiul lui dur rupea din sufletul ei cu fiecare răsuflare, Arrow își abandona eul, se deschidea și mai mult, pentru a primi întreaga oroare.

Totuși, studiindu-i cutele feței, femeia își dădu seama că ceea ce vedea în gesturile lui era gelozie.

— Îi invidiezi?, îl întrebă brusc, întorcându-se la flori pentru a fi mai puțin tulburată de prezența lui.

— Nicidecum! Spre deosebire de ei, casa mea e casa mea, pe când casa lor e, ei bine, e tot a mea.

— Ești rău!, îl mustră, deranjată de ideea că putea gândi așa ceva și despre proprietatea ei, despre casa asta.

Degetele lui înmănușate îi prinseră cotul și o readuseră cu fața la el. Din nou se apropiaseră îngrozitor de tare.

— Mai bine de jumătatea dintre bărbații ăștia te vor drept amantă, Arrow. Ești frumoasă, ești...

Cum subiectul degenera, ca de fiecare dată, în Sinfried care vedea un pericol sexual în orice reprezentant al rasei masculin, Arrow roși ușor și, trecând prin filtrul minții enumerația lui, protestă:

— Îmi amintesc că mi-ai zis că sunt chiar urâtă., domnule. Nu știa de unde venea curajul ăsta din moment ce gura i se uscase de tot.

Ochii lui sclipiră:

— Așa am zis?, femeia aprobă. Ei bine, mărul lui Adam i se mișcă în gâtlej, atrăgându-i atenția asupra minciunii pe care avea să o scoată pe gură, ești frumoasă. Pentru ei.

O duru afirmația, așa cum îl duru și pe Sin minciuna. Trebuia să se comporte frumos, să o seducă, dar nu putea trece cu vederea seducția pe care o exercita coprul ei asupra lui. Era în postura de vânat încă de aseară, poate că așa fusese dintotdeauna, ceea ce îi dezorienta planul și îl sâcâia. Voia să încerce măcar să preia frâurile care fuseseră de la bun început conduse de ea.

— Atunci, lasă-mă, te rog, să mă bucur de cei care mă consideră frumoasă!, adăugă afectată Arrow.

— Și atunci de unde ai mai știi dacă ești aleasă pentru cine ești și nu pentru frumusețea ta?, simți nevoia să îi amintească o veche învățătura de-a mamei lui.

În copilărie, atunci când slujitoarea cea frumoasă a mamei rămăsese însărcinată cu un lord a cărui indentitate Sin nu o cunoscuse, pentru a-i explica de ce femeia plângea în mod constant, în ciuda chipului frumos, contesa îi pusese exact aceeași întrebare. Din acea zi, privindu-se în reflexia râului care traversa moșia lui și care se scurgea prin catacombele vechiului palat, de pe deal, cu ieșire la ocean, se întrebase dacă va fi vreodată prețuit pentru ceea ce era sau pentru frumusețea moștenită de la mama lui. La acea vârstă, pusese la îndoială chiar și intențiile tatălui său, căci mama lui, fiind frumoasă, avusese impresia că acesta era singurul motiv pentru care cei doi erau împreună. Cu timpul își dăduse seama că nu era nicidecum vorba de asta, ci de o dragoste autentică. De altfel, cu cât creștea și cu cât sufletul i se altera, Sinfried era convins că, în calitate de viitor conte, avea să facă o partidă bună datorită chipului și banilor, întrucât nu era nimic de iubit la cine devenise moștenitorul contelui.

— Nu aș ști, fu de acord ea, cu buzele strâmte. Era bine, gândi acesta, căci Arrow pierdea în fața lui.

— Ai fi nefericită toată viața..., cocncise el, cu respirația combinându-i-se deja cu a sa.

— Oricum cred că asta mi-a fost ursit, Sinfried.

Confesiunea venise din adâncul unui suflet maltratat de neajunsuri, care nu mai avusese ocazia să se hrănească plin de conștiință în anii trecuți și care era atins de o întunecime. Sinfried nu putea decât să intuiască faptul că, în această privință, amândoi se asemănau; atât sufletul ei cât și spritul lui fuseseră digerate de răutatea unei lumi injuste. Totuși, înaintea informației, neavând cum să o contrazică, pentru că știa cum voia să termine el această relație, reuși să își lipească gura de a ei, dorind să preia cumva din tristețea sa până ce balanța se echilibra și totul nu mai atârna doar pe umerii ei.

Numai la asta se gândise seara trecută. La gustul ei și la modul în care devenea un drog pentru simțurile sale. Încercase să își îndrepte pașii spre un bordel, dar mintea îl readusese acasă. Singur, își dăduse seama că nu putea fi cu o prostituată. Ar fi rămas la fel de frustrat.

O voia pe ea, chiar dacă asta încălca onoarea sa de domn.

Femeia îi răspunse și de data asta, dornică, deschizându-și buzele sub presiunea gurii sale. Lejeritatea cu care Arrow făcea asta îi facilita îndeplinirea unei nevoi primare, dar îl făcea să se enerveze pe ea; nu ar fi trebuit să îi accepte astfel avansurile, întrucât nu își dorea să o necinstească în răzbunarea sa. Nu voia ca onoarea ei să dispară. Oftară la unison, în timp ce mâinile lui îi prinseră obrajii, coborând pe umeri în jos și dorind să nu existe o rochie care să îi despartă atât de tare. Îi simți corsetul pe sub materialul hainei și oftă, lipindu-și capul de al ei.

— Legat de aseară..., îi zise ea cu buzele înroșite. Nu vreau să îmi înțelegi comportamentul greșit...

— Ssst, îi șopti acesta. Nu aș putea, își schimbă rapid opinia, căci în el se dădea o bătălie pe care nu știa dacă o putea stăvili. Apoi, deschizându-și ochii, bărbatul îi aminti. Doar dăm totul sau nimic aici, nu-i așa, fată dragă?

Arrow înghiți în sec înaintea cuvintelor. Era un pariu? Și sărutul ăsta era un pariu? Și cine avea să câștige? Care era miza? Ce pierdea?

Inima.

— Venisem să te scot la plimbare, își drese acesta glasul și își îndreptă postura. În parc?

Străduindu-se să gândească, Arrow prioritiză nevoile mundane:

— Nu am putea merge la o ceainărie, ca data trecută?, se încruntă ea.

— Dar Hyde Park e locul ideal în care să le arătăm domnilor ăstora cât suntem de logodiți!

— Mă tem că nu mai știu să călăresc atât de bine, recunoscu rușinată.

— Te învăț eu, Arrow.

Și, prinzându-i mijlocul, o conduse pe cordior, neacceptându-i refuzul, făcând-o să uite că se trezise cu o idee în mintea, una pe care dorea să o probeze. Pentru câteva clipe, Arrow Hayes uită până și cine era, meritând cu adevărat cine se simțea în preajma lui: o sclavă a păcatului.

***

Statuia regelui trona mândră în Hyde Park, aproape de lacul întotdeauna amenajat pentru ca plimbările să fie cu atât mai romantice pentru tinerele cupluri.

Vestele roșii putea fi considerate simbolurile curentului care lovise Europa, - căci ce putea fi mai profund decât dragostea unei fecioare pentru un soldat născut ca să moară -, chiar dacă erau amplasate în număr mare, în zonă, din cauza complotului împotriva regelui George al IV-lea, în 1820. Cu toate încercările cercului vicios imperial, George fusese încoronat, iar soția acestuia, Caroline, exclusă de la marele eveniment. Amintindu-și de ruptura dintre membrii cuplului regal, până și Arrow avu impresia că o forță supranaturală o exclusese din Înalta Societate, până în ziua de azi, șase ani mai târziu, când intrase cu forța în rândul lumii bune.

Iar acum i se părea bizară această nouă lume.

În stânga, un grup de doamne chicotea la vobele unui lord gras și chel, pe care, în cele treizeci de minute, Arrow nu îl găsi deloc amuzant. Doi călăreți discutau, copiii familiilor bogate se străduiau să evadeze din exigențele guvernantelor, iar doicele țineau mai mult la prezentarea pudoarei lor decât la siguranța copiilor, acoperindu-și gleznele pe iarba proaspăt tunsă, pe pături exagerat de groase.

Și era și ea care, în cele din urmă, descălecă, obosită. Nu uitase definitiv cum se călărea, dar mare parte din tehnicile de odinioară fuseseră pierdute.

Tuși scurt, moment în care Sinfried Hawk se apropie de ea, pe minunatul cal negru, pursânge, lăsându-se să coboare ca un fulg din șa.

— Ești bine?

Ea aprobă, încercând să inspire.

— M-a obosit atâta, îi explică.

— Nu este prea nărăvașă, nu?

Sinfried privi calul atât de nemilos, încât Arrow se temu să recunoască ceva. Negă, mângâind animalul pe grumaz. I-o oferise – căci ea nu mai avea un cal de ani buni – venit pregătit pentru ieșire, ceea ce o făcuse să simtă că el făcea acum jocul, redevenea stăpânul absolut de la înceutul pariului. Era o fetiță frumoasă, tânără, care, într-o bună zi, ar fi făcut o partidă bună, poate chiar cu un armăsar ce deținea un pedigri important. Viitorul calului conta pe Arrow.

Se opriseră lângă lac, o altă zonă impresionantă a parcului. Mare, cu trestie pe alocuri și izolat de un pâlc de copaci și arbuști, era pustiu acum când fiecare doamnă își găsise un partener cu care să flirteze. În fond, nicio matroană exigentă nu putea să nu accepte faptul că ăsta era rolul parcurilor.

— Cred că am făcut trei plimbări prin Hyde Park în toată viața mea!, recunoscu încântată. Nu prea știu cum să mă comport aici.

— Nu este nimic de învățat, răspunse acesta în timp ce lega căpăstrul de creanga joasă a unui copac, preluând iapa ei și strunind-o la o distanță considerabilă de armăsarul său. Cred că merge de prăsilă fetița asta.

Arrow râse.

— Nu știu nimic nici despre cai! Chiar dacă Southamptonul are grajduri mari, tata nu a ținut niciodată prea mulți cai.

— Am o moșie – cumpărată, evident – aproape de Kent. Acolo mă ocup de cai. Acesta oftă și, oferindu-i brațul, se apropiară de luciul apei. Nu îți place delocul în Southampton?

Din nou subiectul moșiei. Deja vedea o obsesie în el pentru Southampton.

— E plictisitor, recunoscu ea. Conacul nu este nou, ba chiar unul vechi, cu lespezi de piatră. Are două case pe moșie, cea de-a doua este cam necivilizată. Îl privi, având impresia că îl va surprinde. Este un castel cu vedere la ocean. Nu am mai călcat acolo de ani buni.

Din nefericire, Sinfried nu păru deloc impresionat de descoperirea unui castel în Southampton.

— Păcat! Mie mi-a plăcut întotdeauna.

— Ai fost?, îl privi uimită.

— Am fost în trecere. Mi-a plăcut. Inspiră aerul unui cămin. Un loc în care copiii se joacă liniștiți, părinții îi veghează, merg cu toții la slujbele de duminica și țin picnicuri după aceea, după ce au împărțit săracilor.

Privirea lui nostalgică o făcu să se simtă oarecum prost. Ea nu își amintea Southampton așa, ci ca pe un loc în care majoritatea oamenilor cerșeau, trupuri murdare atânând la mariginea drumurilor și cu preacunoscuții hoți așezați în cele mai bune zone.

— Ba din contră, e rece și ostil. Pare că vorbim de un loc diferit.

Sinfried oftă, privind-o. Arăta dezamăgit? Contrariat? Nu putea citi mare lucru în ochii săi.

— N-ar trebui să fim singuri, aici, schimbă acesta subiectul, privind în stânga și în dreapta, constantând că numai vegetația îi mai privea și poate că, pe ici, pe colo, câte o veveriță.

— Mai contează?, îl întrebă ea, Suntem logodiți și curând... Își pierdu ideea. Profilul său îi făcea inima să bată nebunește. El era Adonis cel mult râvnit de Afrodita și de Persefona, pentru care zeițețe măritate își abandonaseră soții (1).Când ne vom căsători?

— Sunt multe pregătiri, nu-i așa?, Sinfried privi peste umărul ei, având parcă un răspuns pentru toate.

— Da. Asta dacă vrei o nuntă mare. Eu una nu sunt sigură că am prieteni, iar tata e singurul membru al familiei mele. El e...

Dorea să se lanseze într-un subiect destul de larg, când Adonis al ei izbucni:

— Olsburg!, zâmbi Sinfried și se îndepărtă de ea, dând mâna cu cel pe care îl recunoscu drept medicul care o tratase. Nicholas Olsburg, aceasta este...

— Știu, știu! Domnișoară Hayes!

Medicul se înclină înaintea mâinii ei, șarmant, mult mai plăcut decât o făcuse vreodată Sinfried, de altfel, mult mai decent.

— Mă bucur să vă găsesc mai sănătoasă!

Unindu-și degetele, Arrow îi zâmbi, evitând faptul că Sinfried ignorase evenimentul iminent al căsătoriei, cel care precreda, de obicei, o logodnă.

— Sunt încântată să vă cunosc, acum că boala nu mă mai afectează. Vă mulțumesc pentru tot ceea ce ați făcut pentru mine! Nu știam că sunteți prieten cu domnul Hawk.

Nicholas Osburg îi zâmbi și, dând din cap, recunoscu glumeț:

— Acum că știți, probabil că înțelegeți de ce m-am străduit să vă salvez.

Arrow izbucni în râs, unul care îi gâdilă plăcut timpanul lui Sinfried. Nu era deloc prefăcut, ci chiar obișnuit, simplu, natural.

Pufnitura lui Gerald fu cea care atrase atenția femeii. Nu îl observase la început, dar îl recunoscu pe acesta din seara în care se prezentase înaintea lui Sinfried. Roși puțin la gândul că și el o cunoștea tot din aceleași circumstanțe. Avea părul aranjat la spate cu o panglică, clipind înciudat în dreptul ei. Atent îmbrăcat, își încrucișase brațele la piept, cu frâiele prinse în împletitura mâinilor. Se părea că, alături de medic, aleseseră și ei plimbarea de „dimineață".

— Nu cred că ați fost prezentați cum se cuvinte, interveni Sinfried. Dumnealui e Gerald Shep. Îmi este prieten, chelner și camarad de foarte mult timp!, adăugă plin de admirație logodnicul ei.

Întinzându-i mâna, Arrow se trezi că acesta își dădu ochii peste cap, așezându-și mâinile și mai tare în sân. În regulă, își zise și își retrase brațul, stânjenită. Sinfried își drese glasul, iar Nicholas îl privi îngrijorat pe Gerald.

— Prea bine atunci!, inspiră Sin, străduindu-se să detensioneze pe cât putea atmosfera. Ce căutați voi doi prin Hyde Park?

— Am zis să ne bucurăm de compania unu altuia dacă nu avem și noi o femeie atât de frumoasă prin preajmă, o flată evident medicul, maximizând bădărănia domnului Shep prin contrastul evident dintre generozitate și spirit șarmant pe care le le poseda ca un maestru.

Arrow zâmbi.

— Acum, continuă Olsburg, că am găsit, cred că merită să ne plimbăm toți patru.

— Toți patru și lady Archibald, baroneasa de Hetherford, comentă Gerald încruntat în momentul în care tânăra doamnă alături de baronul de Rutherford își trase iapa lângă ei.

Cu un stil clasic perioadei, cu stofa învolănată și o pălărie ridicol de împopopoțănată pe cap, baroneasa coborî zâmbitoare, cu baronul de Rutherford pe urmele sale ca un servitor umil. Pesemne că acesta insistase să nu se apropie; avea privirea lăsată în pământ, se simțea cel mai probabil rușinat, la fel ca Arrow. Rușinea ei – că o văzuse aproape goală, că fusese bătut în dormitorul ei, că fusese vândută de propriul tată – era alimentată și de o teamă ce îi sfâșia pur și simplu genunchii. Înghiții în sec, uitând că aceasta dinaintea ei era baroneasa de Hetherford, gazda pe care nu avusese timp să o întâlnească, și îl prinse pe Sinfried de braț, instinctual.

Hawk își plecă privirea spre ea, înțelegându-i neliniștea. Nu discutase cu ea niciodată răscumpărarea sa. Nu ar fi putut să o explice, așa cum nu putea să își justifice acțiunea nici sieși.

În schimb, îi prinse talia și îi mângâie liniștitor spatele, dorind cumva să îi arate că era un suport de nădejde.

— Domnule Hawk!, baroneasa se duse direct la Sin, îndepărtând-o cu volanele ei pe Arrow. Ce surpriză să vă găsesc aici!

Avea buzele colorate într-un roșu aprins, deloc acceptat de norme, fața palidă, cel mai probabil pudrată la maximum, iar deasupra buzei colorase o aluniță inexistentă în fapt. Sânii îi ieșeau în relief, îmbiând mâna oricărui domn de a atinge globurile încorsetate și ridicate la maximum.

Mai mult, privirea plină de înțeles o făcu pe logodnica bărbatului să se încrunte.

— Cynthia!, exclamă familiar Sinfried și îi zâmbi ca un prădător, așa cum se uitase la ea când îi propusese târgul. O plăcere, ca de fiecare dată! Se desprinse de Arrow, uitând parcă faptul că pe ea ar fi trebuit să o susțină. De fapt, ceea ce făcea Sin era să fie persoana plină de farmec sexual, așa cum îl știa Cynthia, într-o dorință pregnantă de a-și dovedi că putea fi desfrânatul Sin (2) și în preajma logodnicei lui, că aceasta nu îi sucise mințile într-atât încât să nu mai poată fi cu vreo femeie vreodată.

Se aplecă și îi sărută lasciv degetele, trezind în Arrow o senzație nemaintâlnită. Nu putea spune că era invidie, ci o puternică gelozie. Ei nu îi sărutase degetele așa și avuseseră prea puține momente în care se sărutaseră cu adevărat ca să simtă primatul în viața lui Sinfried. Cynthia și Sin împărtășeau acum, în văzul tuturor, o intimitate de neexplicat sau pe care cei mai morali nu doreau să o explice.

— Iar aceasta este?, întrebă șireată Cynthia.

Era mai înaltă decât ea, mai femeie, într-un cuvânt, atât de potrivită celui pe care îl întâmpinase atât de drăgăstos.

— Logodnica mea, Arrow Hayes, o prezentă el, străduindu-se să se detașeze de acel cuvânt, marcat încă de ideea că ajunseseră la o conversație dedicată căsătoriei ep care o evita pe cât posibil.

— Fiica acelui William Hayes?, baroneasa chicoti. Dar am auzit că ești săracă, draga mea! Ce faci tu aici?

Medicul își drese glasul, în părere de rău pentru ea, în timp ce atât Gerald cât și Rutherford zâmbiră mulțumiți de jignire. Baroneasa nu părea că era conștientă de jignirea pe care i-o adusese, iar Sinfried nu o apăra nicidecum. Părea pierdut în propriile gânduri.

Rămăsese să privească la o realitate: oricât de bogată fusese familia Hayes, acum era la fel de săraca precum un lucrător în mină.

— Eu... ăăă...

Ce ar fi putut spune? Cum s-ar fi putut apăra când era adevărat?

Dumnezeu se îndură de această situație, întrucât se auzi o bufnitură, un cal necheză, o doică țipă și toată lumea își întoarse privirea spre băiețelul care nu atinsese mai mult de cinci ani și care, dorind să culeagă trestie, se apropiase periculos de lac.

Inima lui Arrow stătu în loc în momentul în care copilul nu se ridică la suprafață, iar Cynthia exclamă, nemaiprefăcându-se persoana perfectă, de fapt deloc interesată:

— Oh, Doamne!

Atunci, Arrow uită că tocmai cei fusese ofensată și, cel mai probabil ar fi trebuit să izbunească în lacrimi, atrâgând compasiunea celor din jur la adresa ei și mândia față de femeia care totuși furase mulți bărbați într-o lumea în care întotdeauna părea că erau prea puțini, și, prinzându-și poalele rochiei, cu inima bătându-i înnebunită în piept, se apropie de lac. Deasupra acestuia apa bolborosea, semn că băiatul se îneca, străduindu-se să inspire sub apă. Trebuia să acționeze, căci era clar că doica nu avea să își riște viața pentru un copil neascultător, chiar dacă nu se strofoca să își folosească energia constructiv în loc să plângă și să implore.

Arrow nu putea să nu o facă, așa că sări, nemaigândindu-se la concecințe, înainate ca Sinfried cel căzut pe gânduri să se desmeticească.

Descoperi băiețelul în greutatea apei și, scuturându-i umerii, îi prinse nasul pentru a-i da de înțeles că trebuia să își țină în continuare respirația. Ea una își umpluse gura cu apă, obrajii umflându-i-se. Copilul își deschise ochii și privi la salvatoarea lui, în timp ce femeia dădea din picioare pentru a ieși la suprafață. Crinolina era cea care o trăgea ca pe o ancoră la fund și, pentru câteva momente, se sperie atunci când băiatul dădu să tușească în lipsă de aer.

Așa că îl împinse la suprafață, luptând cu apa cât putu, până ce acesta își strecură capul afară.

Un braț îl trase. Observă asta în lumina soarelui care atingea tmidă oglinda apei. Trebuia să facă și ea un efort să ajungă la suprafață, să fie la rândul ei salvată. Dar își folosise întreaga putere pentu a-l împinge pe băiețel, și picioarele îi obosiseră atât de tare, încurcate în faldurile rochiei, încât nu se mai simțea capabilă să evadeze din iadul umed.

Fusese un gest stupid?

Dacă salvase o viață, nu.

Se lăsă trasă de apă, cu brațele obosite, încercând să conserve și ultimele particule de aer pentru o moarte cât mai lentă, auzind încontinuu cuvintele Cynthiei în urechile ei, subliniindu ideea că, pentru Societate, ea nu ar fi contat deloc.

(1) - Adonis este o figură complexă a mitologiei grecești. Adonis s-a născut din dragostea incestuoasă a Mirrhei  pentru tatăl ei, Cyniras. Adonis s-a născut în împrejurări dramatice, mama sa fugind până în Arabia de blestemul tatălui ei. Acolo, zeii, înduioșați de situația ei, au metamorfozat-o în arbustul numit mirt. Crescut de nimfe, Afrodita se îndrăgosteșt de el. Soțul gelos al acesteia, Ares, reușește să îl ucidă pe Adonis. Povestea seducătorului Adonis nu se termină aici, căci, în Infern, soția lui Hades, Persefona, se îndrăgostește de el. Pentru că Adonis nu se poate decide pe cine să aleargă dintre zeițe, Zeus decretează ca acesta să petreacă șase luni în Infern (perioada sezonului rece, când pământul îl deplânge pe Adonis) și șase luni pe pământ, cu Afrodita (primăvara, în jurul zodiei Taurului) (sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Adonis)

(2) - Sin=(în engleză) păcat

Când am început să editez capitolul ăsta, la ora opt, erau aici 2200 de cuvinte. Am terminat cu el și, fără notele autoarei, am 4314 cuvinte. Asta e nebunie!

Și vreau să vă reamintesc:

1. Arrow avea ceva în mintea când s-a trezit, dar plimbarea lui Sin a făcut-o să uite ce voia să facă. Întrebarea e: CE VOIA EA SĂ FACĂ ATUNCI CÂND S-A TREZIT ÎN ACEA DIMINEAȚĂ?

2. O înec pe Arrow? Sin ar merita! N-a apărat-o nicicum!

3. Ce rol are Gerald aici? Se va transforma într-un criminal datorită prieteniei? N-ar fi primul în universul meu.

De altfel, la mulți ani pentru Sfântul Nicolae! Sper că v-a adus moșul numai calorii în ghetuțe și în portofele!