— Tatăl meu și lordul Southampton au fost prieteni buni. De fapt, au frecventat cursurile de la Ethon pe vremea când bunicul meu trăia și avea o afacere prosperă. Se considerau frați.

Păși pe pavajul care semăna izbitor cu solzii unui pește și care părea ușor umed. Probabil că plantele fuseseră udate decurând, pentru că în această perioadă a sezonului nu plouase aproape deloc. Asta însemna că aveau să fie blestemați cu o vară umedă, răcoroasă, în care șalurile vor fi noua piesă la modă.

Privind în jurul ei, Arrow își zise că baroneasa avea și cu ce se lăuda. Grădina era uluitoare! Straturi de trandafiri în două culori – roz și roșu – se întindeau până aproape de brazii de la intrarea pe aleea principală, acolo unde un îngeraș gol sufla apă din cornul său. Era un accesoriu atât de obișnuit havuzul din grădinile cu vegetație luxuriantă, în care domneau trandafirii, încât, în privința asta, Arrow nu pierduse niciun detaliu de ultima dată de când debutase în societate, la optsprezece ani. Mușchiul creștea în voie pe gardul din piatră, oferind senzația exotismului, de undeva pământul începând să fie acoperit de același mușchi moale, cald, aidoma unui covor pe lespezile dure ale unui castel medieval. Era un pat al naturii, pe care Sinfried ar fi putut să o întindă și să încheie cumva tensiunea care zăcea în ea de când inima părea că pompa o cantitate însemnată de sânge în organism, prin bătăile întețite. Atât de neregulat îi era pulsul, încât stomacul îi era plin de creaturi bizare care roiau besmetice.

Ah, dar la ce se gândea ea?

Roși ușor în noaptea întunecoasă, fără lună, în care până și stelele refuzau să se arate la adevăta lor valoare înaintea gândurilor depravate ale lui Arrow. Inspirând și ridicând ochii spre cer, simțindu-se parcă vinovată, fata continuă:

— Obișnuiau să fie asociați în afacerile tatei, însă, la un moment dat, într-un moment destul de prost gândit, cel în care contele mizase pe toți banii din vistieria familiei sperând să obțină un profit însutit, acesta a pierdut totul. Și tata a făcut-o, evident! Dar tata a reușit să se redreseze după o perioadă ceva mai grea.

— Ai simțit perioada aia?, o întrebă acesta calm.

Atrasă de crinii dintr-o parte a grădinii, femeia păși rapid spre ei, mângâind tulpina florii roșiatice.

— Nu îmi amintesc. Se încruntă. Nu cred. Sigur că trebuie să o fi simțit tata.

Mirosi petalele, încântată de parfumul acestora. Era ceva unic în flori și în modul în care răsăreau din semințe, aproape că din nimic...

— Contele nu a reușit să treacă peste pierdere, oricât de mult l-ar fi rugat tata să fie rațional. Am înțeles că și-a pus capăt zilelor și soția lui...

— S-a sinucis.

Își ridică privirea, uimită, mult mai interesată acum de tonul domnului Hawk:

— Exact! Oftă și reveni la ceea ce credea că el nu mai cunoștea: Copilul acestora a fost lăsat în grija tatălui meu – vezi tu, contele nu mai avea rude și, prin urmare, în testamentul acestuia terenurile și inclusiv tutela băiatului erau încredințate tatălui meu până ce acesta ar fi atins vârsta majoratului.

Se ridică și se adânci în grădină. Voia să găsească un loc și mai retras, poate unul care să îi ofere suficient curaj ca să îi spună că, într-un fel, ținea prea mult la el.

— Și băiatul?, îl auzi întrebând.

— Ah, băiatul! A fugit de-acasă. A murit pe mare, în bătălii...

Mult prea atentă la cercetarea ei, fu surprinsă atunci când degetele bărbatului îi prinseră încheietura și o întoarseră spre el. Icni, izbindu-se de pieptul tare.

— A murit pe mare sau în bătălii?

Abia acum realiza că ochii lui Sinfried păreau că ard. Trupul lui emana o căldură cu care nu se mai confruntase, iar obrajii i se aprinseseră. Era cumva furios pe această poveste? Dumnezeule! Era cumva furios pe ea, dându-și seama de tentațiile ei diabolice? Oare el știa ce se petrecea cu trupul ei acum, când pipturile li se uneau atât de provocator? Știa acest bărbat că genunchii îi tremurau?

— Este vreo dife...?

— Da, îi zise acesta. Era ferm, cu mărul lui Adam de-abia mișcându-se. Auzi cum dinții îi scrâșnire, iar degetele continuară să îi stranguleze încheieturile până ce rigiditatea lui amenință să o descompună. Atunci, înghițind în sec, articulă:

— Bătăliile se mai țin și pe mare..., îl lămuri femeia, cu glasul aproape stin, nesigură până și ea de această informație.

Maxilarul încordat al bărbatului păru că se relaxează brusc, iar acesta oftă, făcând pielea dezgolită a pieptului ei să se înfioare, iar sfârcurile să se întărească dureroase.

— Așa este. Îmi pare rău. Și tatăl tău e îndreptățit să stăpânească peste ele, da. Titlul rămâne gol în vistieria regelui, dar pământurile sunt îngrijite prin dorința ultimului conte de camaradul său. Da. Da. Așa e.

Zise toate acestea rapid, parcă pentru sine, integrând informațiile în ceea ce părea un registru.

Clipind rapid, Arrow se încruntă.

— Ești bine?

Țintuind-o cu privirea, Sinfried Hawk îi zâmbi.

— Nu știu ce m-a apucat...

Dar Arrow nu se putea concentra decât pe curbele gurii lui, observând terminațiile buzelor și culoarea rozalie a acestora. Era încântător ce putea să facă imaginea asta cu trupul ei. Se înfioră toată și oftă, așezându-și degetele pe gâtul lui, nedorind să se dezlipească de corpul atât de diferit al bărbatului.

— Nici eu, domnule... Sinfried..., și, mișcându-și ochii rapid, cu inima bubuindu-i în urechi, Arrow îi zise: Sin!

Și se ridică spre buzele sale, sărutându-l. Nu știa sigur dacă își alesese momentul potrivit; cert fu că, în debusolarea lui și ruperea de niște rezerve pe care le avea parcă vizavi de ea din ziua în care tatăl ei insinuase niște intenții mercantile în el, Arrow nu se putu abține să nu își lipească buzele de carea gurii lui, înfometată.

Sinfried nu reacționă prima dată la gura ei care stătea nemișcată peste a lui, dar când realiză ceea ce făcuse ea, înainte ca aceasta să se poată rușina, fapt care corespundea cu dorința lui de moment, îi cuprinse talia și o aduse mai aproape de el, înclinându-și mai tare capul și deschizându-și gura. Urmându-i exemplul, Arrow își întredeschise buzele, oftând în momentul în care limba lui pătrunse cercetătoare printre pliuri. Simțea nevoia să facă asta, să îi cucerească buzele și să se piardă în gustul ei atâta timp cât golul răzbunării nu putea fi umplut, rana fiind demult deschisă. Acest amalgam al simțurilor deveni brusc unguentul lui Sinfried, având impresia cum inima care îl durea înaintea minciunilor cum că el, adevăratul moștenitor, ar fi murit ucis într-o bătălie pe mare, i se reface, se coase cu o ață invizibilă și firul se strânge atât cât trebuie pentru ca el să nu mai sângereze.

Știa prea bine că el ar fi trebuit să propună ieșirea în grădină, unde să o seducă în voie, dar ideea asta fusese departe de el în momentul în care se lăsase dus de val, dorind să audă tot ceea ce știa Arrow legat de moștenirea lui. Fusese o plimbare inocentă. Acum, că asta se întâmplase atât de brusc, și venise și din partea ei, Sinfried nu se putea plânge. Pe de o parte pentu că așa ar fi trebuit să se încheie seara lor, iar pe de alta pentru că tensiunea sexuală dintre ei, din urma serii în care fustele ei îi atinseseră feciorelnic picioarele în nenumărate peregrinări în zonele în care se aflase și el, era în sfârșit eliberată. Își dorise un sărut cu Arrow încă din clipa în care cel din biroul său se încheiase.

Arrow tremură în brațele lui, căci bărbatul îi atinse cerul gurii cu propria limbă, și avu impresia că nu se va mai putea ține pe picioare, agățându-se disperată de reverul cămășii sale întunecate.

— Ți-e frig?, întrerupse el brusc sărutul. Înaintea fâstâcelii sale, Sin nu putu să nu râdă, moment în care, zărind zâmbetul pe chipul lui, femeia se întreba dacă o lua cumva peste picior. Râdea de neputința ei? Atunci așa să fie!

— Nu! Nu...

Și îi cuprinse fața în palme, lipindu-și din nou buzele de ale sale.

Era foarte îndrăzneață pentru o femeie care, cu nici cinci minute mai devreme, reușise să îi stârnească mânia într-un fel pe care nu îl putea recunoaște. Nu avea cum, își zise Sin bucurându-se de voluptatea feminității sale. Îl duruseră toate acele minciuni pe care cel mai probabil că tatăl ei i le zisese. Nu se putea gândi prea mult la asta, ce era drept. Limba ei inocentă se amesteca încântător cu expierența buzelor sale. Naivitatea gurii lui Arrow îl excita într-un mod pe care nu i-l putea destăinui fără a-i răpi copilăria sufletului. Deja se temea că o corupsese.

Atunci când aceasta oftă și se desprinse involuntar din sărut, Sinfried îi spuse, amuzat:

— M-ai ademenit aici ca să mă seduci, domnișoară?

De când Arrow începuse să se simtă, se întâmplase ceva ciudat cu ea: ieșise la iveală adevărata ea și în preajma lui. De altfel, nu se ferea nicidecum de el, având impresia că totul decurgea atât de natural între ei, încât ar fi fost o blasfemie să întrerupă o legătură parcă născută în Ceruri.

— Este ceva rău?, se încruntă femeia.

— Nici n-ai idee!, îi zise, iar ea zâmbi, poznașă.

El ar fi trebuit să o seducă în grădină, nu invers! Căprioara aceasta nu știa că se afunda în capcana vânătorului fără ca măcar să fie ademenită. Asta îl făcu se se încrunte înainte buzelor care își doreau să se apropie din nou de ale sale. Nu se putu abține să își reprime încă un sărut. Îi pipăi fesele, aducând-o mai aproape de mădularul care, prin țesătura pantalonilor, se profila ațâțat, sperând să aibă aceeași reacție din partea ei. Nici nu-și dădu seama când o lipi de trunchiul unui copac, dar fu conștient de sprijinul pe care i-l oferi acesta.

Luciditatea se strecură în mintea lui în momentul în care genunchiul ei îi atinse involuntar bărbăția, eva din ea știind că asta trebuia să se finalizeze cu picioarele ei încolăcite în jurul său, cu buzele pe acei sâni voluptoși și cu gemete de dragoste. Dar poate că femeia primordială nu fusese fecioară; ea nu suferise. Arrow avea să o facă, iar asta pentru că nu se îndoia de puritatea trupului ei. Nu îi putea face asta.

— Nu e deloc bine..., oftă, încercând să se oprească. Nu trebuie să facem asta, Arrow!

Femeia se încruntă bosumflată.

— Știu. Știu asta și...

Sinfried se încruntă, rămănând țeapăn:

— Ssst, îi șopti atunci când avu impresia că aude voci.

Erau glasurile unor femei – o recunoscu pe cea răgușită, bătrână, o matroană băgăcioasă și bârfitoare. I-ar fi fost foarte ușor să îi strige acum numele, să ajungă fie și o fărâmă din plăcerea nopții la doamna cea bătrână, și zvonul cum că logodna lor fusese consumată – chiar dacă nu așa cum și-ar fi dorit orice bărbat care o săruta pe Arrow – ar fi putut-o distuge pe femeia dornică din brațele lui în cazul unei rupturi. L-ar fi nimicit acum pe William Hayes!

Totuși, nu putu să o facă.

Lucirea din ochii ei, căldura buzelor și a trupului îl făcură să își muște buzele, să înghită ocara și să răsufle pe fruntea ei, acoperind-o cu umerii lați.

— Liniște, îi șopti, iar pielea ei se făcu de găină, un fir de păr desprins din coc ridicându-se și gâdilându-i obrazul.

Așa cum își imagină, matroana trecu pe lângă ei, exclamând urâcioasă:

— Ce ți-e și cu domnii și cu amantale lor!

Și apoi o luă liniștită pe cărarea pe care el și Arrow veniseră. Nu se mișcă decât atunci când nu mai auzi deloc foșnet, acoperindu-i protector identitatea.

Expiră ușurat în următoarea secundă.

— Cât pe-aci!

— Amante? Se încruntă ea. Dar eu nu sunt...

Vechea lezare a orgoliului care lui Arrow nu îi lipsise niciodată, fusese numai inhibiat de iubirea pentru el. Mobilizându-se în timp ce ea se strâmba în întuneric, Sinfried își mușcă interiorul obrajilor până aproape să își dea sângele

— Să mergem!, îi zise acesta și o trase de mână. De fapt, se opri și își trecu mâinile peste față, încercând să își revine atât din aburii plăcerii, cât și din prostia de a nu face o mișcare în folosul său. La naiba! Te duci prima!

— Poftim?, se înruntă ea. De ce nu putem merge împreună?

Inspirând profund, bărbatul îi atinse chipul, vrăjit de trăsăturile ei. Degetul său mare creă o urmă pe buza inferioară, pe care ea o urmă cu limba, instinctual. Nu o făcea inenționat sau poate că da, diavolița!, dar cert era că nu era înțelept să fie singur cu ea în acel moment. Nu s-ar fi putut abține și, până în Spring Square, ar fi transforamat-o cu adevărat în amanta despre care doamna în vârstă vorbise mai devreme. Onoarea lui de domn nu i-o permitea.

— Nu pot sta în preajma ta acum... Îți distrug reputația, Arrow!

— Că mergi cu mine în aceeași trăsură? Da, bine, e puțin cam liberală această idee, dar tot așa am și venit...

— La naiba!, și se lipi de fustele ei, pentru a-i arăta motivul real al durerii sale

Inițial neînțelegând ceea ce simțea, femeia făcu ochii mari și roșii în momentul în care realiză că anatomia sa nu era, de obicei, într-atât de pronunțată.

— Trebuie să pleci dacă vrei să nu îți fac rău acum!, îi zise el, prinzându-i chipul în mâini.

— Nu m-ai putea răni, spuse ea curajoasă, cuprinzându-i încheieturile.

Zâmbind în fața acestei dârzenii, Sinfried îi sărută din nou buzele. Era cea mai ciudată fire feminină pe care o întâlnise vreodată.

— Public, da. Ți-aș distruge reputația. Am fi subiectul favorit al celor dinăuntru. Și așa suntem. Lumea se întreabă cum ai reușit să pui mâna pe mine.

Înghițind în sec, Arrow oftă și se îndepărtă. Sigur că bărbatul dinaintea ei avea dreptate. Auzise și ea câteva astfel de comentarii care o deranjaseră. Trebuia să îl asculte, deci. Dădu din cap, afirmativ. De dragul lumii în care trăia, trebuiau păstrate aparențele, chiar dacă nu asta își dorea, să se despartă acum de el. Simțea că ceea ce fusese început trebuia să aibă o finalizare deosebită.

Îl urmă docilă până la trăsură și se lăsă ajutată să intre, exceptând mâna lui pe fundul ei care o făcea să își amintească senzația de plăcere pe care i-o stârnise mai devreme prin presarea acestora.

— Te voi vedea?, îl întrebă înainte ca acesta să închisă ușa, agitat.

— Da!, îi spuse el. La naiba cu asta!, înjură colorat, deloc demn de un domn, făcându-i chipul să se înroșească și mai tare.

Și se trezi că urcă peste ea, în trăsură, închizând ușa și cucerindu-i din nou buzele. Nu era bine că avea această pornire de a o dezbrăca acolo și de a o face a lui. Nu era bine nici pentru planul lui, dar nici pentru educația pe care părinții săi i-o dăduseră. Cu toate astea, senzația pe care i-o dădea sărutul cu Arrow era unică, motiv pentru care își dorea să o experimenteze din nou și din nou.

Se desprinse de ea cu greu, închizând ușa cu zgomot și făcându-i semn vizitiului să plece. Apoi, ca un prost ce se simțea, fără să își dea seama de ce, rămase încruntat și excitat lângă lumina pe care o emana felinarul.

Dumnezeule... Dumnezeule cât o dorea!

Oftă cu gustul ei încă pe buze și se înapoie în sala de bal pentru a nu da de bănuit mai mult decât o făcuse deja.

***

Nu se înșelase. Sărutul lui Hawk era încă mult prea cutremurător pentru trupul ei slab. O făcea să își dorească lucruri pe care nu știa să le numească.

Simțind o presiune frustrantă între picioare, Arrow coborî în fața casei sale și intră în vârful degetelor de la picioare, în pantofiorii comozi, cu toculețe mici, din lemn. Degetele îi tremurau, la fel ca întreg trupul, și de-abia ce putea păși fără a se clătina. Orice om ar fi spus că Arrow Hayes se întorsese de la petrecere beată.

Fusese modul în care limba lui mângâiase limba ei. Da. Asta o amețisa într-atâta încât nu reușise să mai distingă binele de rău. Oare ce credea el acum despre ea? Dar oare îi păsa? Răspunsul lui la ceea ce ea inițiase o făcea să se asigure optimistă că dorința era una reciprocă și că nu avea de ce să se rușineze.

Se gândi că medicii ar fi asemănat pornirea aceasta a ei cu isteria unei fete bătrâne. Poate că asta și era. În fond, nu se mai simțise niciodată astfel. Spre rușinea ei, își dădu seama că nici măcar nu interacționase cu gazda balului. Plecase atât de brusc, fiind mult prea prinsă de plasa de admiratori, încât nu apucase să discute pe îndelete cu doamnele. Ele ce credeau acum despre ea? Mai ales că ieșise cu logodnicul ei, unul dintre ei întorcându-se la bal, pe când ea dispărând în noaptea ca o hoață.

Își mușcă buzele, seara aceasta derulându-i-se în minte și făcând-o să simtă valuri de căldură cum îi invadează chipul. Își dorea să fie cu el.

Nici măcar nu crezuse că totul avea să pornească de la o discuție cu privire la proprietarul decedat al terenurilor lăsate în paragină din Southampton.

Și, amintindu-și de asta, Arrow se încruntă.

Fusese furie ceea ce zărise în ochii lui atunci. Nu putea să nu o recunoască. Se instalase în privirea sa și atunci când își spusese numele, înainte de a încheia înțelegerea. Degetele sale strânseseră prea tare carnea, o putea simți, și se desprinseseră la fel de rapid atunci când mărturisise că era posibil ca oamenii să moară și în bătălii pe mare. Nu era nimic greșit la asta.

Avea sentimentului că nu își amintea ea toate detaliile.

Și de ce era important să își amintească de circumstanțele în care murise fiul contelui de Southampton? Nici măcar nu și-l amintea. Existase vreodată? Tatăl ei spunea că da.

— Ai sosit devreme!

Tresări atunci când o umbră se desprinse din căldura nopții. Mijindu-și ochii, zări trabucul cu capăt roșu. Era chiar tatăl ei.

— Am obosit, minți fără ca măcar să clipească.

William Hayes o crezu – sau se prefăcu, nu știa. Oricum lui Arrow nu îi păsa atât de mult. Trăia sentimentul unei femei îndrăgostite, care nu putea fi convinsă de contrariu.

Un moment se așternu tăcerea. Trebuia să îl întrebe. Astăzi, Sinfried îi pusese o întrebare pe care o ignorase mult timp. De ce o făcuse? De ce nu o interesase de asta mai devreme? Și de ce era acum un subiect important?

Pentru că Sinfried avusese o reacție dubioasă.

— Tată?

— Hm?, întrebă acesta pufăind din trabuc.

— Cum a murit fiul contelui de Southampton?

Un fum gros, dar uniform, îi acoperi orice expresie. Nu o putu ascunde pe deplin, căci Arrow simți apăsarea inimii lui din lipsa cuvintelor din răspuns. Putu parcă să observe ochii mărindu-se și pielea transpirând. De ce avea emoții?

— Pe mare sau într-o bătălie, ceva.

Același răspuns. Își amintise deci bine. Asta îi spusese și atunci. Ținea minte. Erau în grădina de pe moșia contelui, plină de trandafiri, cu copaci înfloriți, gard vopsit cu verde și pământ jilav. Grădina din Southampton... Întrebase curioasă și atunci unde era băiatul familiei care locuise înainte aici, întrucât auzise de la servitori că fiul contelui fugise. Dorise să se lămurească chiar de la tatăl său. Și atunci acesta fusese răspunsul, unul incert.

— Pe mare sau într-o bătălie.

Și atunci fumase. Dăduse din mână pentru a dovedi că nu era deloc important că nu se putea decide cum murise pupila lui.

Arrow insista acum, chiar dacă atunci nu o făcuse, și avea impreasia că lucrurile trebuiau să stea altfel. În fond, acesta nu era un răspuns, nu din partea unui băbrat care pretindea că fostul conte de Southampton îi fusese aproape ca un frate.

— Ce întrebare e asta?, râse William Hayes, dar acela nu era râsul lui obișnuit. Fiul contelui... Fiul contelui e mort, da? E mort! L-a nimicit armata lui Napoleon! Asta e! Francezii, blestemații de francezi!

— I-ai văzut mormântul?

— Nu e nevoie, adăugă rapid, plescăind și lăsându-și capul într-o parte pentru a-i evita privirea.

— Ba sigur că e!, îl contrazise din nou. Erai tutorele lui. Oftă. Măcar știi cum îl chema?

Clipind în direcția ei, William Hayes se ridică. Inima femeii începu să bată puternic. Avea să o lovească? Își mai permitea asta? Își ridică semeață fruntea, ca de fiecare dată.

— Sinfried Denborough, viconte de Thatom, conte de Southampton și alte titluri blestemate!, rosti printre dinți.

O prinse de obraji, făcând-o să icnească. Îi simți respirația plină de tutun, unul atât de prost calitativ că o făcea să simtă o senzație de greață în gât.

— Să nu mă mai întrebi vreodată de pușlamaua aia. E mort. E mort, ai înțeles?

Arrow îl susținu cu privirea. Nu infirmă și nici nu confirmă, motiv pentru care William o împinse nervos, ieșind. Se dezechilibră, dar nu căzu. Rămase gânditoare în întuneric.

Sinfried... De ce avea același prenume ca domnul Hawk? Bineînțeles că era unul destul de utilizat în societatea lor, dar identitatea aceasta o făcu să tresară. Mai ales că, atunci când își închise pentru o clipă ochii, grădina din Southampton îi reveni vie îi memorie. Se cutremură, căci aceasta semăna leit cu cea pe care Sinfried Hawk o construise în casa lui. Putea să fie oare o coincidență? Putea să...

Dar nu! Era absurd ceea ce gândea.

Absurd până într-un punct.

Acela că tatăl ei era un escroc.