Revolta ei față de propriul tată era justificată. Bărbatul care nu îi fusese în niciun moment alături devenea brusc interesat de reputația ei. Asta nu putea decât să o deranjeze.

Chiar înainte de balul pentru care Sinfried trebuia să vină să o ia, tatăl ei, așezat pe un fotoliu în camera ei, în timp ce Matilda îi aranja părul, se hotărâse să îi țină morală. Cu o lavalieră atârnând neglijent într-o parte, jiletca împopoțănată de parcă era un claun, abia închizându-se peste pântec, acesta se tolănise de-a dreptul la măsuța care apăruse peste noapte în dormitorul său, cel mai probabil cumpărată din banii lui Sinfried. William Hayes doar pretindea că locuința aceasta mai era a lui, din moment ce viitorul său ginere refăcea bucată cu bucată, investind în ea. Își așezase gamba peste genunchiul stâng și își sprijinise cotul de măsuță. Transpira, ca de fiecare dată. Cel mai probabil suferea de vreo boală de inimă.

Chiar și așa, la douăzeci și patru de ani, atât de greu încercată de viață, Arrow nu mai suporta glasul acestui bărbat.

— Și nu trebuie să rămâi singură cu el sub nicio formă!

Matilda părea surdo-mută, mult prea concentrată în sarcina ei de a o face să arate divin. Dintr-un simțământ ciudat, se simțea astfel. Rochia aleasă parcă tendențios vernil, pentru a se asorta cu părul brun, avea umerii lăsați și mânecile bufante, cu panglici. Corsetul era brodat cu fir auriu și mărgele, iar crinolina se desfășura vaporoasă în jurul coapselor sale. De lenjeria de pe acestea nici nu mai voia să vorbească. Textura se simțea de parcă de-abia acum se născuse, fiică a regelui, și primea un regim special. Nu se mai simțise așa de la debutul ei.

— Tată, oftă ea, nu cred că sunt o tânără necoaptă!, se ridică în picioare și prinse șalul auriu pe care Matilda i-l așeză pe umeri. Să nu uiți, te rog, că domnul Hawk este bărbatul căruia îi ești dator și că a ales să șteargă această rușine asupra familiei noastre printr-o alianță care mie îmi face plăcere!

William rămase un moment cu buzele țuguiate, iar apoi reveni în forță, de parcă se aștepta la un astfel de răspuns din partea ei:

— Și cu ce scop, Arrow?, întrebă bărbatul iritat. Te-ai gândit la asta?

— L-am întrebat, da.

— Și?, ochii păreau că îi ieșeau din orbite, roșii, turbați deja din cauza alcoolului.

— A mărturisit că ține la mine.

Momentul de tăcere o făcu pe Arrow să simtă satisfacția de a fi avut dreptate.

— Și, continuă înflăcărată, să știi că îl iubesc. Nu înțeleg de ce soarta alege să fie atât de bună cu mine, dar nu te voi lăsa să îmi furi până și această...

Ridicându-se în picioare, William Hayes reveni la viață prin imperativele formulate de fiica lui.

— Ceva îmi spune că uiți că eu sunt părintele aici. Uiți unde îți e locul. Se apropie atât de mult de ea, emanând atât de multă mânie, încât Arrow crezu că o va plesni. Și uiți că ești o fatp proastă.

Faptul de a fi naivă doar pentru că iubea și era iubită i se părea o nerozie din partea unui tată egoist. Pentru el se milogise de Sinfried Hawk și îi oferise totul ei, pentru cel care o neglijase pe ea și pe destinul ei prea mult timp. Vorbea cu același bărbat care o pierduse la jocul de cărți, pe Dumnezeu!

William, după ce încercă să o intimideze, se interioriză din nou, bolborosi și se retrase, ignorând-o încă pe Matilda cea care clipea șocată.

— Dar locul tău?, îndrăzni înainte ca acesta să iasă pe ușă. Ești datornicul lui. Nici măcar casa asta nu ne mai aparține. William Hayes preluă atitudinea servitoarei prin uimire, în fața adevărului pe care fiica lui îl roste fără să își dea măcar seama de asta.

Totuși, bărbatul ieși furios. Blestemat să fie Sinfried Hawk și tot ceea ce făcuse din fata asta nătângă.

***

Era cu adevărat nătângă. De exemplu, privindu-l acum, în obscuritatea trăsurii, în drum spre o lume necunoscută, Arrow avea impresia că tatăl ei trebuia să se înșele amarnic și să fie cu adevărat netrebnic dacă încerca să insinueze ceva despre el. Ea nu ar fi putut. Era bărbatul care o salvase, care o salva și față de care avea niște sentimente de dragoste.

Asta trebuia să fie bătaia inimii profunde, genunchii gelifiați și căldura care îi invada corpul. Nemaisuportând liniștea, adăugă destul de banal:

— Te rog să îl ierți pe tatăl meu. Obișnuiește să exagereze!

Sinfried își îndreptă privirea spre ea. Mulți ar crede că patronul cel crud, bărbatul care dorea răzbunarea, nu avea in minte decât atât, un drum drept și lin. Nu. Calea lui Sin era întortocheată, aidoma unui labirint.

Și el era nătâng.

Pentru prima dată empatizase cu William Hayes: ea nu ar fi trebuit să rămână singură alături de el, mai ales cu el. Cine știe ce i-ar fi putut face? Ar fi început categoric cu acea pereche de buze rozalii pe care își impusese să nu le mai sărute din noaptea încheierii pactului. Mai apoi, ar fi coborât pe linia delicată a maxilarului și și-ar fi lăsat degetele să fie cuprinse de buclele sale întunecate. Ar fi mușcat din linia umărului și și-ar fi dorit mai mult de la feminitatea pieptului ei. O văzuse odată în cămășuță de noapte, transparentă. Aproape că știa culoarea sânilor ei.

Își mușcă obrazul și acum, căci ținuta prezentă, pantalonii, nu îi diminua doloc disconfortul, mulându-se tendențios pe un organ voluminos.

În același timp, era bine ca lumea să îi vadă împreună, singuri. Reputația ei ar fi fost distrusă. Atunci de ce se temea de ceea ce trebuia să facă?

Ezita?

— Nu m-am simțit jignit, îi zise. De fapt, mă liniștește gândul că are un sentiment cât de cât patern față de tine.

— Tot ceea ce îi pasă e ca lumea să nu insinueze că sunt o făptură dezonorată, zâmbi ea, sinceră. Nu își dă seama că, prin tot ceea ce face, îmi pătează și mie reputația. Își întoarse capul spre geam, trăsura lor depășind celelalte mijloace de locomoție. Sunt o stricată pentru aceia la care mă duci...

Profilul ei frumos și trist îi făcea inima lui Sin să tresară înnebunită. Nasul drept de curba frumos, în tandem cu bărbia mică. I se părea ireal că putea fi rigidă cu acea înfățișare angelică. Iar un înger ca ea nu trebuia să rostească astfel de blasfemii sau să nu zâmbească vreodată.

— De unde ai învățat tu cuvântul ăsta?, o întrebă amuzat, așezându-și cotul pe genunchi și capul în mână, acoperindu-și buzele cu arătătorul pe care zăcea un inel, simbol al opulenței sale. Mereu se îmbrăcase cu bun-gust, mai ales de când își permisese din nou să o facă fără să se culce flămând. Voia să își amintească încontinuu că așa trebuia să arate, fiind contele de drept al societății în care își pusese de mult piciorul.

— Am douăzeci și patru de ani, ridică ea din umeri. Nu mai sunt o fetișcană, domnule!

— Văd.., zise gânditor. În plus, te-ai strecurat într-un club pentru domni și ai încheiat o înțelegere cu patronul acestuia.

— Cineva trebuia să o facă, nu? Iar cum tata nu are fi...

— Mda, o privi gânditor, anulând ideea unui William care să îi propună o astfel de înțelegere. Dar oare ce s-ar fi întâmplat dacă William Hayes ar fi avut un băiat? Ar mai fi pierdut nopțile astfel? Ar fi trebuit să-l provoace la duel pe acesta? L-ar fi ucis în locul tatălui său? Și pe ea? Pe ea voia să o ucidă? Sunt convins că pe el nu l-aș fi sărutat, culmină cu o glumă care o făcu să se îmbujoreze. Veșnicii obrajii trandafiri, feciorelnici... Exploatând această frumusețe roșiatică, Sin continuă. Nu m-aș fi simțit atras, evident... să mângâi două buze pline, cărnoase, roz cu gura mea aspră...

— Nu!, sări ea, brusc, apropiindu-se de el. Categoric că acum erau mult prea aproape unul de altul. Mâna ei înmănușată îi atinse gura, iar ochii, parcă hipnotizați, priviră zona din care ieșiseră păcătoasele cuvinte. Nu este nicidecum aspră...

Crezuse că se va simți jignită de descrierile perverse, când ea îi oprise fluxul vorbirii pentru a-l contrazice cu un detaliu și mai picant: buzele lui nu erau nicidecum dure pentru gura ei.

Lumea încremeni, iar respirațiile se contopiră până ce aproape că deveniră una și aceeași. Sărutatul nu era parte din datoria lui, dar bărbatul și-ar fi dorit îngrozitor de tare să o facă acum. Avea o respirație proaspătă. Să fi fost mâna Matildei? Înainte de a-și da seama, ușile se deschiseră, iar amândoi se treziră în fața aleii care ducea la casa baronesei, cu toți invitați nou-sosiți privindu-i curioși.

Îi atrăsese trăsura, cel mai probabil, dar prin aceasta și poziția lor.

Valetul lui Hawk roși, se scuză și se dădu la o parte, în timp ce bărbatul gândi că o comisese din nou, involuntar. Reputația fetei pălea din ce în ce mai tare, iar numai el putea fi învinuit de asta în momentul de față.

***

— A fost minunat! Aproape că ai fi sărutat-o! Foarte bine! Foarte bine! Dacă ne ținem de plan, în seara asta ai putea să...

Cuvintele lui Gerald își estompau volumul în mintea lui Sinfried care nu își putea lua privirile de la Arrow.

Logodna lor era deja în paginile ziarului de trei săptămâni, dar, în seara aceasta, majoritatea păreau să uite că fata era deja luată. Nu crezuse că tinerii ar fi avut o impresie atât de bună de cea care nu era nici măcar una de-a lor. Bine, nu era singura. Începutul acestui secol dovedise că, având suficienți bani, puteai să intri oriunde. Domnișoara Fiermont era fiica unui negustor și, uite-o acolo, făcându-și timidă debutul. Se amestecaseră îngrozitor, iar asta îi permitea lui Sin să se plimbe pe oriunde fără să se simtă exclus, cu atât mai frustrat.

Trei bărbați o înconjuraseră, iar două femei mai în vârstă o vorbeau de rău, de parcă nu le putea observa nimeni cum își mișcau săculețele în dreptul ei, cu ochii ieșiți din orbite, geloși că poate nepoatele lor nu aveau să fie observate din cauza acestei tinere sărace. Își țineau odraslele lipite de ele ca și cum asta le-ar fi făcut să nu păcătuiască în seara aceea, la Cynthia.

— Micuța ta logodnică face furori, domnule Hawk!, îl auzi pe baron.

Soțul Cythiei era un bărbat bătrân, dar care se complăcea în situația în care soția lui era concubina întregii Londre. Ciudat cum încă mai pretindea că o iubește. Capul chel strălucea în luminile discrete ale lumânărilor aranjate atent în suportul candelabrului gigantic de deasupra lor. Hainele îi părea largi, chiar dacă acestea erau făcute la comande. Baronul arăta dezumflat, cu bastonul devenit un imperativ al vârstei.

— Vă mulțumesc, zâmbi acesta. Gerald, acesta este baronul de...

— Hetherford, știu, zise Gerald și își înclină capul înaintea lui. Încântat, milord!

Hetherford îl menținu câteva clipe cu privirea. Sinfried nu își dorea să știe dacă și Gerald fusese cu Cynthia după despărțirea lor, din moment ce baronul îl privirea mult prea insistent.

— La fel, domnule! Oftă și reveni la Sinfried, ceea ce îl făcu pe Gerald să expire, ușurat. Am auzit că tatăl ei este proprietarul terenurilor contelui de Southampton? Vecinul meu? Ai?

Proprietarul terenurilor..., Sin oftă și își mută privirea de la Arrow, revenind la subiectul care ar fi trebuit să îl intereseze mai mult.

— Așa este, oftă bărbatul.

Atunci se întâmplă ceva neprevăzut. În loc să își vadă de pierderea lui – Gerald pierdea evident pariul, căci, din cinci dansuri, Arrow nu îl greșise pe niciciunul, iar popularitatea lui îi anula categoric trăsătura de „țărancă" – se trezi parcă brusc și izbucni poate prea tare, distrugând ordinea cronologică a evenimentelor din mintea lui Sin:

— Dar am auzit că fiul contelui trăiește, milord!, îl făcu pe Sinfried să încrunte prea tare, temându-se că poate avea să rămână așa.

Reacția baronului de Hetherford nu întârzie să apară, fără a observa încremenirea patronului:

— Ei, drăcie!, exclamă baronul cu ochii cât cepele. Cum? Cum? Am înțeles că a fugit de sub tutela lui William Hayes și a murit prin Indii! Cum să fie viu?

— Dacă vă spun că așa se aude? La club, în cârciumi... De parcă a înviat peste noapte!

Gerald trata subiectul ca și cum era o simplă bârfă. Iar bărbații adorau să bârfească.

— Ah, da...?, baronul își afundă nasul în băutură. Asta nu îl face pe William Hayes un tutore îngrozitor și un escroc, dacă păstrează atâta timp proprietatea altuia? Hmm...

Într-advăr, planul fusese aclea ca, odată cu ieșirea lor în societate, Gerald să împrăștie zvonul cum că fiul contelui de Southampton trăia și, prin urmare, William Hayes avea calitatea de proprietar nelegitim. Cu toate astea, informația atât de brusc menționată îl bulversă pe fiu însuși. Îl privi urât pe prietenul său, imediat ce baronul se îndepărtă, cel mai probabil ca să împrăștie zvonul. Aceasta era metoda cea mai sigură.

— Ce naiba faci?, șopti în direcția lui Gerald.

Mirat, bărbatul ridică din umeri:

— Ce am convenit! Nu așa trebuie să stea lucrurile? Apoi, după o săptămână... Am citit notițele, Hawk! Adună-te omule! E scrisul tău!

Știa și el prea bine ce scrisese acolo! Seducerea sistematică a lui Arrow, împrăștierea zvonului cum că fiul contelui de Southampton era în viață, câteva baluri, iar mai apoi, într-o seară, în aceeași seară în care hotăra să fie văzut sărutând-o pe Arrow în biblioteca unui domn, dezvăluirea adevăratei identități cu ajutorul inelului generațiilor. În cele din urmă, reclamarea proprietății și părăsirea fetei. Era totul în capul lui așa cum era pe hârtia din birou.

Uitase totuși.

Îl bătu pe Gerald pe umăr și se îndepărtă, nu înainte de a adăuga lax, sau sperând să pară deloc afectat de pierderea temporară a memoriei sale, care aproape că îl adusese în pragul nebuniei:

— Ai pierdut un pariu, oricum!

Gerald țâțâi nervos, mârâind în direcția în care Arrow continua să facă furori. Era primul pariu pe care îl pierdea în ceea ce o privea și spera să fie ultimul. Pentru Sinfried, care chiar asudase, gestul lui Gerald îi spune că măcar cineva trebuia să își păstreze capul pe umeri, dacă el nu era capabil să o facă. Se simțea norocos să îl aibă drept prieten.

Între timp își putea consolida poziția de logodnic, statut pe care mai toată lumea nu părea că-l lua în vedere atunci când o făcea pe Arrow să râdă mult prea tentant, încât niciun zeu nu ar fi rezistat frumuseții acesteia.

***

Părea că uitase fiecare detaliu al petrecerilor din Înalta Societate a secolului al XIX-lea. Când își făcuse ea debutul, aceasta nu era într-atât de pestriță și, bineînțeles, făcând parte din marea societate burgheză – anume din acei reprezentanți ai capitalismului care se făcuseră cunoscuți pentru bogăția lor, dar și pentru descendența burgheză – avusese acces spre clase mult mai impunătoare.

Asta nu însemna că nu îi plăcea aici. Adorase să bea punci, să le zâmbească domnilor, dar urâse ideea că aproape toate doamnele o priveau mult prea urât. Sigur că știau cu toții cum pierduse tatăl ei numele familiei Hayes prin beții. Toți trebuie să o fi văzut în haine de servitoare, spălând pereți, murind de foame. Pendularea între cele două stări – exaltare și tristețe – îi făcură seara un fiasco.

Era atentă la toți și se bucura să audă muzica orchestrei. Poate că ar fi putut trăi astfel... Dacă ar fi realizat o căsătorie cu un lord, bineînțeles; iar ea, privi în dreptul lui Sinfried, ea și-l dorea exclusiv pe domnul Hawk, cel care aspira încă la achiziționarea titlului pe care erau așezate pământurile ei. Râse în sinea ei. Poate că avea să îl șantajeze și pe rege pentru a le obține...

Inspiră oarecum emoționată atunci când acesta se apropie de ea, atât de potrivit în atmosfera opulentă. Nu dansase cu ea, dar îi simțise privirea întreaga seară.

— Domnilor, se înclină el spre cei care roiau în jurul ei, mă tem că trebuie să îmi răpesc logodnica!

Îi prinse degetele, înclinându-și galant capul în dreptul degetelor ei. Respirația femeii se opri pentru câteva momente.

— Domnule Hawk!, îl salutară câțiva. Aveți o doamnă desăvârșită în compania dumneavoastră!

Le era teamă, își dădu seama Arrow, atunci când acesta zâmbi și o trase din cercul masculinității. Lordul Manchester – își aminti numele lui – transpirase în momentul în care îl auzise și îl văzuse pe Hawk.

— Le e frică de tine, îi zise atunci când se poziționară pe ring, departe de urechile bărbaților care o sufocaseră în ultimele ore.

— Ar trebui, îi șopti el, privind peste umărul ei pentru a nu se uita direct la sânii care amenințau să iasă din corsajul rochiei. Cu toții îmi sunt datori.

Valsul – piesa de rezistență a oricărei seri, care se interpreta îndeosebi la miezul nopții – începu, scâncind din viorile orchestrei. Era o melodie săltăreață, un vals neobișnuit pentru tendința pe care Arrow o cunoscuse odată. Dar îi făcea plăcere să îi simtă mâna pe șold, pieptul să i se apropie atât de bine de al său și să aibă impresia că îi putea gusta mireasma pielii.

— Așa cum am repetat, da?, îl auzi spunându-i.

Dând din cap, fata făcu o piruetă. Îi era poate imposibil să uite primul ei dans cu un domn. Fusese de-a dreptul emoționată. La momentul actual ar fi crezut că se va căsători cu cel cu care dansase, dar era imposibil. Fusese atunci imposibil. Analogia cu ceea ce i se întâmpla acum era atât de cuprinzătoare, încât Arrow înghiți emoționată, realizând că avea gâtul uscat. Aspria să se mărite și cu acest bărbat, iar acum, amenințarea tatălui ei – cum că Sin ar fi avut intenții rele -, îi răsuna vie în urechi, speriind-o și mai tare. Și așa se simțea privilegiată că dansa cu el și că era ținta tuturor privirilor. Îi auzea bârfindu-i.

Se sărutau.

Pe cinstea mea că era peste el.

Amuzant dacă ar lăsa-o.

Foarte amuzant.

Și cineva râse, amețind-o.

— Și nu iei în considerare să abandonezi clubul odată ce faci rost de pământuri și titlu?, începu conversația pentru a nu mai auzi glasurile răspicate din jurul ei, care nu se fereau nicidecum să fie auzite și interpretate drept un afront.

— Nu, îi spuse simplu. Iubesc Bender. Nu aș putea să îl abandonez vreodată.

Pe el, în schimb, părea că nu îl deranja deloc murmurul din jurul lor.

— Dar intră în contradicție cu titlu de conte de Southampton, se încruntă și ea, aterizând cu spatele pe pieptul său și fiind din nou răsucită cu dexteritate. Sinfried ținea o mână la spate, revenind pe trunchiul său atunci când notele se repetară. Și așa nu știu dacă ești la curent cu istoria conților de Southampton și cu rigiditatea lui Harold Denborough, fostul conte, despre care îmi povestea tata.

— Poate că sunt, poate că nu. Ce anume știi tu, Arrow?

Mușcându-și buzele, femeia privi grădina și simți răcoarea care intra în sală prin ușa mare, larg deschisă. Putea auzi râsete. Putea simți intimitatea care o iscodea, un univers departe de răutățile acestor oameni.

— Nu aș putea să îți spun aici...

— Și atunci?

Oprindu-se, hotărî să îi propună:

— Vrei să facem o plimbare prin grădină?

Îl văzu mijindu-și ochii. Spera să nu bănuiască nimic, eventuala ei dorință de a câștiga intimitate cu el, departe de vocile care îi aminteau cât de indecent era comportamentul ei în raport cu fie chiar logodnicul ei.

Oftând, bărbatul, care era mult prea curios, acceptă, prinzându-i brațul și deplasându-se la unison spre vegetația frumos întreținută, departe de ochii lumii și de agitația de altădată, acum fiind doar ei doi.

Îmi pare rău de întârziere! Recunosc că nu am avut chef să editez și că m-am blocat la un capitol (capitolul nu numărul 23) care mi-a făcut săptămâna mai urâtă.  În orice caz, bucurați-vă de acesta! :)