Nu reușise să doarmă întreaga seară. Se gândise încontinuu la Sinfried, la sărutul lui pe fruntea ei și la promisiunea de a o vizita pentru a-i testa abilitățile de dansatoare. Iar pentru că i se părea atât de mrific totul, Arrow nu își dorea să se facă de râs. Deja simțea că putea fi catalogată drept cerșetoarea prostuță ce își dorea încă un sărut.

Rochia rozalie, cocul lejer pe care i-l prinsese Matilda și pantofii nu erau destui pentru a o face să se simtă mai puțin penibil înaintea lui. Cu siguranță că nu se simți ca o adevărată amfitrioană atunci când îl primi în salonașul proaspăt curățat de cele câteva servitoare pe care el le lăsase aici. Nu mai fusese aici ea însăși de ceva timp, atât de mult, încât avea impresia că trecuse o veșnicie.

Era camera cu pian, unul mereu cu clapa pusă, căci ea nu mai avusese timp să cânte. Dar își amintea că luase lecții de muzică la el în vremurile bune. Avusese șaisprezece ani? Poate.

— Nu îți place cum gătește doamna Marsh?

Glasul lui atât de calm pe lângă modul în care se simțea ea cu adevărat o făcu să-și întoarcă privirea spre el. Purta o cămașă crem, lavaliera, pantalonii cu talie înaltă care se mulau pe coapsele puternice, cizme din piele, maronii. Și dacă se uita mai atent, îi vedea degetele și buzele care se așezau pe ceașca cu ceai, zărea zâmbetul poznaș, care trezea în ea mii de fiori.

— Sau te doare capul de aseară? Nu cred că ești obișnuită cu vinul.

Arrow roșii. Trebuia să recunoască faptul că avea o ușoară durere de cap. Era o formă ceva mai blândă de mahmureală.

— Din păcate, nu am avut ocazia să beau vin în viața mea, adică prea mult încât să mă obișnuiesc cu el.

— Te doare capul?

Arrow își ridică sprâncenele și zâmbi.

— Dumneata trebuie să știi mai bine, nu-i așa?

Sin își linse buzele, făcând-o să înghite în sec și să se aprindă la chip mai mult decât era cazul. Se foi neliniștită.

— Am avut ocazia unor beții strașnice, da. Dar m-am potolit, oftă el. Cel puțin, nu prea mă mai ia valul din cauza alcoolului. Regret că ți-a făcut rău. Lăsă ceașca jos și își puse mâinile pe genunchi, privind-o blând.

— Nu este unul cu devărat supărătoare, recunoscu ea.

— Stai să vezi când vom cânta la pian, îi zise și, pe lângă ea, se ridică sprinten, ducându-se spre obiectul mare și greu. Ce avem noi aici?

— Să cântăm...?

Oare uitase și asta?

Bărbatul îndepărtă clapa și, cu un efort minim, atinse o notă muzicală. Sinfried își amintea și de pian, evident; îl zărise imediat ce intrase în salon ca simbol al copilăriei sale. Era mai bătrân decât el. Fusese al mamei lui. Cântecele ei îi răsunau în urechi și îl făceau să uite că nu trebuia să pară prea vesel, prea cunoscător și prea familiar cu această casă, chiar dacă era de drept a lui.

Arrow nu intuia niciun astfel de gând. Îi privea spatele vrăjită. Era un bărbat deosebit, din care nu mai întâlneai la orice colț. Încet, se ridică și se apropie de el pentru a-i observa mișcările degetelor și fascinația din priviri.

— Da. Nu îți place?

— Nu cred că mai știu cum, își mușcă nervoasă obrazul.

— Hai să vedem!, și îi prinse degetele, așezând-o pe banchetă, lângă el.

Cu inima strânsă, Arrow îi urmări degetele plimbându-se pe claviatură. Încet, gentil, de parcă i-ar fi mângâiat ei obrazul, fără ca măcar să privească notele. Se încruntă, încercând să deslușească melodia în ciuda prezenței lui care o distrăgea îngrozitor.

— Serenada lui Schubert?

— Care dintre ele?

Refrenul reapăru, degetele sale apropiindu-se periculos de trupul ei. Înainte de a-și da seama ce făcea, Arrow se trezi că îi sunt captive propriile degete și că mâinile lui le conduc pe ale ei în beția de sunete.

— Nu cred că așa se cântă...

— Ssst... Ascultă melodia!

Singura melodie pe care tânăra o auzea era cea dictată de propria inima. Poate că avea să leșine în brațele lui, cu trupul său masiv servindu-i drept pernă. Trupul lui... Și dacă trupul lui s-ar fi lipit insistent de al său și căldura s-ar fi transferat spre al ei? Ar fi luat foc. Respirația lui în spatele ei o făcu să se simtă cu adevărat amețită, iar durerea de cap se amplifică. Gura i se uscă îngrozitor în timp ce bărbatul devie partitura orginală. Fu sigură că nu avea cum să recunoască melodia, dar intui stilul lui Vivaldi.

— Vivaldi...

— Îhm... Și acum?

Tensiunea dintre pianist și claviatură fu atât de puternică, încât femeia se desprinse din goana nebună.

— Nu știu!

Privind-o, Sinfried îi prinse degetele, întrerupând melodia.

— Asta pentru că nu o simți.

— Mai mult de-atât?

— Mereu e mai mult de-atât.

Fără a-și lua ochii de la el, Arrow simți cum degetele lui îi prind mâinile și îndepărtează mănușile.

— Încearcă acum, o îndemnă. Încearcă ceva mai simplu.

Trezindu-se singură înaintea clapelor, femeia își mușcă buzele și produse un sunet. Încet, memoria ei amorțită își reveni și își aminti cum trebuia să sune Handel cu mijlocul compoziției sale.de concerturi complete. Numărul unu... Timpul muzical trebuia să fie calm. Larg. Încet. Oftă și pielea i se făcu de găină în timp ce pianul era folosit din nou de ea.

— Handel am cântat și eu, îi zise el atunci când ea finaliză partitura, prima pagină de care își amintea.

Cu mâinile în poală, Arrow privi buricele revitalizate.

— Am avut un profesor bun. A fost un bărbat răbdator. Mi se pare totuși destul de ciudat.

— Ce anume?

Într-un moment, Arrow își mușcă obrazul și privi în jurul ei, la geamurile mari cu cadru din lemn care ar fi trebuit din nou lăcuit. Monocromia pereților ar fi trebuit transformată într-un galben pal, cald, întrucât, în zilele de primăvară, s-ar fi potrivit de minune cu soarele ce se întrepătrundea prin crengile copacului de peste drum. Servitoarele scoseseră totul și spălaseră fiecare obiect în detaliu, așa cum ea nu reușise pe deplin. Spre deosebire de ele – sau empatizând cu ele – Arrow urâse covorul din salonaș. Era aspru și îi înroșea de fiecare genunchii și palmele atunci când stătea să îl frece milimetric, cu periuța, căci Ruth era ocupată „cu altceva". Dar de fiecare dată, urmele de noroi de pe pantofii lui William Hayes îi făceau munca zadarnică.

— Că nu simt că asta e locuința mea. Știi, oftă ea, n-am simțit niciodată asta. De-abia îmi amintesc ziua în care ne-am mutat aici. Nici măcar nu știu de ce locuința asta dintr-atâta, când este cea mai rece, cea mai ciudată, cea mai plină de contradicții.

Sinfried clipi nedumerit. Ce tot vorbea acolo? Poate că avea prea mult din tristețea acestei familii, dar locuința din Spring Square era perfectă!

— Mie chiar îmi place aici, o contrazise.

— Serios?, râse ea peste umăr. Căci mie îmi place mai mult casa ta.

Bărbatul zâmbi. Cât de ciudat! Până să îi amintească ea asta, Sinfried păruse că uitase cu desăvârșire că ai lui fugeau la finalul sezonului de aici. Tatăl său fusese întotdeauna cel care prefera căldura soarelui de țară, motiv pentru care îi amintea mereu contesei că ura Londra.

Și, pe lângă asta, Arrow nici nu avea ce căuta aici, în casa lui. Asta era cu adevărat locuința lui, pe care William Hayes o furase cu nerușinare. Gropițele din obrajii ei se aprinseseră atât de frumos, încât stârniră în el încrâncenarea. Nu îi plăcea pentru că nu o merita! De-aia!

Aproape că îi spuse asta, când, în prag, se auzi glasul lui William Hayes.

— Întrerup ceva?

Cu părul ciufulit, o burtă ce nu mai încăpea atât de bine în pantaloni și hainele șifonate – probabil că aterizase de la vreo beție – tatăl ei își încruntase ochii în direcția lui.

— Nu știam că ne vizitați, domnule.

— O vizitam pe domnișoara Hayes, acesta se ridică, dar nu se înclină înaintea lui și nici nu se duse pentru a-l saluta. Îl ura prea tare.

— Ce bine atunci că am venit la timp! O domnișoară nu trebuie să rămână singură în compania unui bărbat, fie el și logodnicul ei.

Colții lui William Hayes străluciră, moment în care Sinfried își aminti. Ar fi avut multe de zis, inclusiv cina la care el nu fusese prezent, baronul pe care îl asmuțise asupra ei, boala... Inclusiv acest pariu prostesc!

Dar Arrow se ridică și, gravă, sfidându-și poate tatăl mai mult decât o făcea Sin cu inamicul său, aceasta spuse:

— Cred că am depășit cu mult etapa acelor copilării, tată. Sunt majoră în fond, nu-i așa?

Și, privind-o din nou, Sinfried se înfioră, căci profilul nu îi mai era deloc al unei femei îndrăgostite, nici al miloagei care se prezentase în biroul lui acum o lună de zile. Linia delicată, dar dârză, a obrajilor impunea exact așa cum se întâmpla și cu trăsăturile răposatului conte atunci când discuta cu oricine îi era inferior.

Interesant că pentru Arrow Hayes propriul tată părea să îi fie un inamic la fel de conștient ca pentru Sin.

***

— Chiar și așa, zise William după câteva secunde în care își domolise furia, nu trebuie să rămâi singură cu domnul Hawk, draga mea. Un gentelmen poate profita – din cauze independente de el, evident, îi zâmbi lui Sin și se așeză pe canapea – de o tânără atât de neexperimentată ca tine. Și apoi, apoi ce va zice lumea?

— Că logodnicul meu, bărbatul cu care urmează să mă căsătoresc, a profitat de mine?

— Și dacă nu va mai fi logodnicul tău?

— Așa ceva nu e posibil!, râse ea. Nu-i așa, Sinfried?

Clipind de parcă acum se trezise în epoca asta, prins cumva la mijloc, Sin se încruntă. Chipul ei radia fericire, încredere, poate prea multă credulitate, avea o atitudine laxă, pe când William Hayes părea că îi intuia cumva labirintul sufletului. Era clar că William venea dintr-o cârciumă – duhnea a una - și nu se obosea să prezinte decență pentru a nu-și face de rușine fiica.

— Sigur că nu, oftă în cele din urmă. Totuși, tatăl tău are dreptate.

— Credeam că ești un bărbat deschis la minte, domnule Hawk!, păru aceasta contrariată. Tata...

— ... are de data asta dreptate. Iar pe mine nu mă deranjează să ne asiste în timp ce repetăm dansurile. Doar nu avem nimic de ascuns.

Îi venea greu să spună că William Hayes avea dreptate. O femeie singură, în compania oricărui bărbat, era o femeie distrusă. Nu ar fi trebuit să îi spună și el asta, nu dacă își dorea planul îndeplinit, dar cel mai mult îl deranja gândul că la baluri, petreceri, serate ea avea să considere potrivită compania celorlalți bărbați. Dintr-un motiv neînțeles, nu voia să se întâmple asta.

— Asta da!, exclamă William și se așeză pe fotoliu. Și, în timp ce dumneavoastră exersați, începu tatăl, mi-ar plăcea să aud mai multe despre balul acesta la care se aude că mergeți cu fiica mea.

Sin zâmbi în direcția lui și o invită pe Arrow la dans. Era clar că fetei nu îi convenea. Dar oare ce co necăjea cel mai tare? - că Sinfried o apostrofase sau era de vină chiar compania părintelui ei? Se încruntă, își mușcă buzele și, sub amuzamentul lui Sin, care considera nepotrivite toate întrebările celui care până acum fusese absent din logodna fiicei sale, porni dansul.

În orice caz, în următoarele două ore, greși fiecare pas în timp ce William Hayes devenea brusc tatăl protector și iubitor pe care fata nu-l avusese niciodată.

***

Schimbarea din comportamentul lui William Hayes nu apăruse din cauza vreunui simțământ patern. Nicidecum! Se întâmplase că, trecând prin clubul Bender, bând și distrându-se acum că, i se părea lui, avea credit nelimitat la acest club, să zărească pe filele marelui registru de pariuri numele celor doi.

Sinfried Hawk o va părăsi pe Arrow Hayes înainte de încheierea căsătoriei.

Cu mintea aburită, ceea ce îl făcea mai curajos, William se încruntase și se uitase peste umăr, la ceilalți bărbați. Judecând după cerneală, trebuia să fie proaspăt. Scrutase toate chipurile, găsindu-l inclusiv pe al baronului de Rutherford, și strigase nepăsător la consecințe:

— Cine a scris aberația asta?

Se clătinase ușor și fusese prins de mâinile unui bărbat. Ridicându-și chipul, îl zărise pe chelnerul și pe companionul veșnic al lui Hawk, pe domnul Gerald, așa cum se recomandase în tot clubul.

— Ușor, bătrâne! N-am vrea să mori de-acum!

Dar zâmbetul lui parșiv și nota tedențioasă îl făcură pe William să se scuture de prezența sa, iritat.

— Ia lasă-mă! Cine a scris asta vreau să știu!

Sala de jocuri încremenise. Toți erau acum curioși să vadă ce stârnise mânia domnului Hayes, altceva înafară de restricția la bătură pe care chelnerițele păreau că o manifestă la adresa acestuia.

Gerald privise registrul, se sprijinise de postament și, nonșalant, zisese:

— Eu.

Văzu negru în fața ochilor, având impresia că se îneacă cu propria limbă ce încerca să scoată cuvintele pline de ocară. Își strânsese pumnii și se repezise spre acesta, neizbutind să îl prindă de guler, așa cum și-ar fi dorit, din cauza amorțelii membrelor pe care o simțea.

— Nenorocitule! Cum poți să...? Cum să...?

— Omul nu are voie să se disreze? Și..., privise în direcția celorlalți jucători, la cum se comportă domnișoara Arrow, înclin să cred că domnul Hawk își va da seama că are la brațul său o șarlatană, o impostoare, exact ca tatăl său.

— Ce?!

Murmurele de curiozitate îl făcuseră pe William să se înroșească și mai tare la chip, nervos și umilit mai mult de gândul că el ar fi un impostor. De unde știa băiețașul ăsta ce era el? De unde cuvântul de „șarlatan"? În memoria lui William apăruse atunci iscălitura unui conte, cuvintele lui liniștitoare, zgomotul asurzitor și mulțumirea pe care o simțise în acea zi. Se cutremurase, având impresia că toți cei care îl priveau puteau să îi citească gândurile. Își ridicase ochii spre Gerald. S-ar fi repezit la el să îi scoată ochii ăia care îl sfredeleau, dar vedea brutele lui Hawk peste tot. Ar fi sărit și l-ar fi umilit din nou.

— Plus că, i-am văzut singuri. Domnișoara Hayes e deprinsă a vizita bărbați singură? Și oare va avea însoțitoare la balul acela de la lady Cynthia?

William rămăsese că trăsnit. Fusese absent în viața fetei lui în ultimul timp, iar de asta nu își făcuse griji, pentru că pe ea nu o curtase nimeni niciodată. Înrădăcinat în obiceiurile sale, aproape că uitase cu cine se logodea Arrow și cât de periculos putea fi Sinfried Hawk, bărbatul care cu o seară în urmă îl arunca în stradă, iar în următoarea zi îl invita în biroul său, poftindu-l cu alcool din belșug.

— Chiar că!, auzi glasul unui bărbat, iar atunci sala începu să mustească de ipoteze. Câțiva bărbați se apropiară de postament și, în timp ce se îndepărta, umilit, incapabil să îi ia apărarea fiicei sale, William putuse auzi penițele scrijelind în dreptul pariului.

— Oricum e o femeie de moravuri ușoare, dacă mă înțelegi, îl auzi pe baronul de Rutherford spunându-i companionului său de jocuri de noroc și privindu-l pe sub ochi.

Nenorocitul!

Nenorociții!

Dar cel mai mult, jigodia era Sinfried Hawk! Jocul se terminase!, hotărâse William, ieșit în stradă. Onoarea era totul pentru domnul Hayes, iar tăcerea și aparanțele, de aur. Cu atât mai mult, acest domn Hawk nu avea să distrugă tot ceea ce reușise să agonisească. Nu avea să îl distrugă pe el, pe William Hayes.

Luând o gură de ceai, privea cum mâna lui Sinfried Hawk se potrivea perfect pe talia fiicei sale, îmbrăcată cu un corset pe care tot el dăduse banii. Strâmbă din nas la gândul că până și băutura era a lui Hawk. Dar nu avea ce face. Nu avea voință. Trebuia atunci să se asigure că nimic nu devia de la acest plan al căsătoriei. Pentru binele fiicei lui, bineînețeles.