Sinfried se simțea izbit de frumusețea pe care o emana Arrow prin fiecare por. Avu impresia că va leșina la vederea acestei fete în rochia ei roz cu boboci pe poale, strânși frumos de o ață argintie, în grădina de trandafiri, cu șalul care îi cădea ispititor de pe un umăr. Părul nu îi mai fusese prins într-un coc lipit de scalp, rigid, ca de guvernantă, ci lejer, lăsând câțiva cârlionți să atârne din acesta, ispitori, pe umeri, indicând parcă sensul săruturilor unui bărbat. Era aproape ca atunci când o întâlnise, numai că mai frumoasă decât o știa.

Luă o gură mare de aer și își făcu vitejește curajul de a se apropia de ea.

Fata se ridică, îmbujorată. Oh, nu... Putea vedea în ochii ei strălucirea, acea lucire pe care părinții lui o aveau pictată pe iriși. Se simțea copleșit de forța acelei lumini ascunse a genelor sale.

— Știu, dar m-a vrăjit grădina ta, domnule, privi în jur pentru a nu se uita la el, luându-i pentru câteva secunde o piatră de pe inimă. E magnifică!

Sin luă o gură de aer și își impuse să se liniștească, apropiindu-se de fântână și așezându-se în locul în care ea stătuse mai devreme.

— Mama mea creștea trandafiri când eram mic. Am învățat totul de la ea. Înțeleg de ce te-a atras locul ăsta. E liniște aici. Și e destul de greu să făsești un loc tihnit în Londra.

Se așeză pe fântână, crezând că reflexia ei în apă ar fi fost mai ușor de privit. Nu era așa. Apa transforma trupul femeii într-unul și mai seducător, ca al unei sirene.

— Serios?, aceasta luă loc lângă el. Nu mă pricep deloc la flori.

— Nici tata nu se pricepea..., privi Sin vizător cerul întunecându-se. A stricat sute de boboci, a rupt tulpini și vlăstari fără să-și dea seama, spre dezamăgirea mamei. Avea două picioare stângi în loc de mâini.

— Ce analogie ciudată!, râse ea. Apoi, după un moment în care bărbatul remarcă obrajii rumeni, degetele subțiri, de data asta înmănușate, fata continuă. Știi totul despre părinții mei, nu-i așa? Tata îți este de suficient timp dator ca să fi scotocit în trecutul lui, nu? Probabil că știi că mama a murit la nașterea mea. Nu sunt multe lucruri de zis despre ea, mai ales că nu am cunoscut-o. Dai ai tăi? Părinții tăi? Par cu adevărat interesanți, nu mă înțelege greșit. Este ceva ce eu, ca fată trăind destul de izolată, nu am mai întâlnit.

Făcuse greșeala să îi menționeze înaintea ei. Și ar fi putut să îi spună că tatăl ei îi ucisese în mod indirect pe acei oameni „interesanți", așa cum îi numea ea, dar nu dorea să distrugă punctul culminant. Nu putea nici să îi povestească despre ei. S-ar fi simțit îngrozitor să îi spună ce oameni minunați fuseseră și cum, pentru bunătatea lor, pentru onoare, dispăruseră de pe fața pământului. Își ridică ochii aproape injectați. Să fi fost de la trupul care reșimțea efortul fizic, mușchii antrenați în ring, dar, în ciuda factorilor, i se întări întreg corpul. Își strânse pumnii și expiră profund. Chipul ei era prea blând, prea zâmbitor și nevinovat pentru a ști acum asta.

O forță divină îl salvă, căci Matilda, cu capul plecat și mâinile împreunate, își drese glasul.

— Cina este servită, domnule Hawk! Domnișoară...

Sin oftă ușurat și se ridică. Simțea nevoia să își stropească fața cu apă rece înainte de a cina pentru prima dată cu ea, să uite că îl întrebase de părinții lui și că retrezise memoria lor indubitabil tristă.

— Voi veni și eu, o anunță și trecu pe lângă servitoare, rapid, fără să mai privească în urmă.

Încruntată, Arrow se ridică și se apropie de Matilda. Ceva era ciudat aici. Nu își dădea seama ce anume putea fi, dar trebuia să fie ceva la mijloc destul de putred, încât acest bărbat, care vorbise atât de relaxat de ai săi, să se schimbe brusc atunci când scormonise ceva mai tare, dincolo de amintirile unor talente în grădinărit.

— Uneori nu îl înțeleg..., oftă și privi spre servitoare. De alfel, toată lumea părea terifiatăîn prezența lui Sinfried Hawk, inclusiv Matilda cea relaxată în preajma ei. Era o tufă cu ghimpi, un pachet de nervi. Haide la masă, draga mea!

Și, ridicându-și poalele fustei, Arrow porni spre locul în care se lua masa.

***

Lăsă tacâmurile loc, copleștită de tot ceea ce vedea înșirat pe masă. Bucătăreasa se întrecuse pe sine. Supă, fripură cu trei garnituri, două tipuri de deserturi și un vin care, judecând după gustul acestuia, trebuia să fie foarte vechi. Se întinse spre pahar și mai luă o gură. Nu avusese multe șanse în viața asta de a gusta alcoolul, dar, de fiecare dată, găsea plăcută tăria băuturilor. Poate prea plăcută, făcând-o chiar să viseze, să i se pară, de exemplu, că Sin Hawk o privea ciudat. În timp ce mesteca leneș fiecare aliment sublim gătit, se întinsese în scaunul ca un jilț domnesc. Se schimbase pentru cină și arăta chiar și mai chipeș. Clipi de câteva ori, având impresia că pieptul îi creștea sub greutatea corsetului. Nu mai putea respira. Și atunci mai lua o gură de vin.

Ce credea acest bărbat de comportamentul ei? Că era o bețivă la fel ca tatăl ei? Oh, Doamne, nu!

Dregându-și gâtul și coborând lingurița în tarta cu cireșe, spuse:

— Trebuie să vă mulțumesc cum se cuvine pentru tot ceea ce ați făcut pentru mine, domnule Hawk! Nimeni nu...

— Spune-mi Sinfried, draga mea, și să fii sigură că îmi vei mulțumi cum se cuvine.

Gura i se uscă, rămase cu buzele ușor întredeschise și clipi șocată.

— Ce... ce ați spus?

— Să îmi spui Sinfried, își ridică acesta sprâncenele. Ce ai înțeles?

Și împinse prăjitura la o parte, turnându-și coniac din belșug.

— Ni... nimic.

— Atunci, luă o gură mare de aer, să ciocnim în onoarea logodnei noastre, Hayes!

— Sigur.

Își ridică paharul, având impresia că acel pahar rece îi atinge pielea. Se înfioră, iar sângele îi urcă în obraji. Băuse prea mult, nu? Cu toate astea, mai luă o gură. Dacă se uita prea mult la el, avea să își închipuie cuvinte, așa cum mintea ei desfrânată își dorea. Brusc, își aminti de sărutul din biroul său. Buzele lui avuseseră gustul alcoolului atunci. Poate că și acum ar fi avut aceeași savoare.

— ... mă asculți?

Era amuzat, își dădu ea seama, motiv pentru care încercă să pară lucidă.

— Sigur că da. Scuză-mă. Ce spuneai?

Zâmbindu-i, el reluă:

— Lady Archibald, o fostă cunoștință de-a mea, organizează un bal peste două zile și insistă să ne aibă acolo. Mă gândeam că vom merge.

Oh, nu!

Intră în panică, așa cum nu crezuse vreodată că se va întâmplă după o zi care începuse atât de bine. Se trezi ușor din aburii în care o prinsese vinul.

— Ăăă..., domnule... Sinfried... mă tem că a trecut prea mult timp de când eu nu am mai fost pe un ring de dans. Nu cred că știu nici cum să mă comport. Sunt fiica unui negustor care a ținut să mă arate lumii ca să aibă cine râde de mine după ce a pierdut totul la jocuri de noroc.

Se foi neliniștit în scaun. Spusese ea ceva nepotrivit de îl făcuse să se simtă atât de prost?

— Nu cred că e o idee bună...

— Pot trece mâine la casa din Spring Square ca să exersăm dansul. Îți convine așa?

Nu-i convenea să treacă pentru a exersa dansul. Nu îi convenea deloc ideea, dar înainte de a putea reacționa, acesta își aruncă batista pe masă și zise:

— Perfect! Mâine, la orele amiezii, dansăm, domnișoară Hayes!

Îi oferi mâna, iar femeia și-o așeză neîncrezătoare în a sa. Părea că nu dorea să audă un „nu" la invitația lui, chiar dacă era peste dorința ei. Se ridică în picioare, trasă involuntar de el.

— Totuși nu cred că...

Sin o trase spre el, astfel încât capetele ajunseră mult prea aproape, iar trunchiurile indecent lipite unul de altul. Respirația lui de cireșe, de alcool se contopea cu vinul care îi rămăsese femeii pe limbă. Avea să se întâmple din nou? Avea să o sărute? Expira cu buzele întredeschise și cu membrele tremurându-i. Stomacul îi era mult prea tensionat, iar imaginea sa se distorsiona plăcut. Sin prindea o vrajă aparte. Părea și el îndrăgostitul.

— Va fi bine. Voi fi acolo ca să te prind dacă se întâmplă să cazi și nu îți voi simți greutatea dacă mă calci pe picior. Sunt un bărbat răbdător, Arrow...

Numele ei suna incredibil de plăcut rostit de glasul său. Inspiră profund. I-ar fi fost cu neputință să nu se îndrăgostească de el. Era un adevărat magician, unul care îi furase mințile prin atingerea pe șold, prin pieptul său mare și puternic, prin ochii atât de verzi, prea deschiși la culoare pentru a nu orbi privindu-l, pentru a nu se întreba dacă nu era cumva spiriduș, unul malefic. Își lăsă mâna pe gâtul său, dorind să îi simtă bătăile inimii. Dacă o simțea mai mult pe a ei, credea că avea să facă un atac de cord. Atât de tare bătea prostuța.

Își mușcă buzele și le privi pe ale sale. Zâmbetul lui se estompă, iar pulsul îi crescu. Fata oftă, micșorând distanța dintre ei. O va săruta, o va săruta acum, o va săruta prelung, o va...

În schimb, Sinfried își lipi buzele de fruntea ei. Și chiar dacă acesta nu era un sărut prorpiu-zis, îi topi ființa mai mult decât crezu el.

— Pe mâine, Arrow! Arrow Hayes...

Și se depărtă, redevenind la fel de rece ca atunci când o lăsase în grădină.

— Tu și Matilda veți fi conduse de vizitiul meu.

— Îți... îți mulțumesc, îi spuse. Atunci, clipi pentru a-și reveni, pe mâine, Sinfried.

Din nou, el fu cel care părăsi încăperea, lăsând-o debusolată și cu o senzație stranie în pântec. Se sprijini de masă și oftă. Îi sucise iremediabil mințile și voia mai mult, ceva ce nu își dădea seama că avea un nume. Știa doar că o ațâța îngrozitor.

Corpul încă îi tremura atunci când Matilda reveni în cameră.

— Săraca de dumneavoastră, domnișoară! Să vă ducem acasă! Să...

Dar când o prinse pe după șold, Arrow oftă.

— Sunt bine, Matilda. Eu doar...

Nu găsi cuvinte. Nici cu el nu o făcea. Nu i-ar fi putut spune vreodată că îl iubește. Cuvintele pur și simplu nu îi ieșeau așa cum ar fi trebuit, rămâneau mute în gât.

— O, domnișoară!, zâmbi Matilda. Așa e dragostea, domnișoară. Va trece. Va fi bine.

Dar la auzul acestor cuvinte, Arrow își aminti de glasul lui Sin și păru că și inima începu să îi trepideze. Era prea mult. Nu mai simțise niciodată ceva asemănător. Oare el știa ce îi făcea? Știa cum o făcea să se simtă atunci când se apropia de ea?

Și, dacă avea o idee față de asta, de ce nu îi alina dorul, curiozitatea, sentimentul? De ce nu o sărutase Sinfried Hawk la fel de nerușinat ca în noaptea în care venise pentru a-i cere ajutorul? De ce alesese să o însemneze astfel, cu un sărut pe frunte a cărui urmă avea să o vadă eternă pe pielea ei palidă, în oglinda pe care tot el i-o cumpărase?

De ce se schimba Sinfried Hawk?

***

— Crezi că o iubește?, întrebă doamna Craw după ce se strecură în pat în acea seară. Adică, de ce să joace așa o șaradă când ar fi putut-o lăsa pur și simplu să moară, Basil?

— Ar fi periculos să nu o facă. În primul rând pentru ea, adăugă Basil când se lăsă pe perne, lângă soția lui. Femeile sunt sensibile, draga mea. Iar ea, ei bine, domnișoara Hayes are o existență urâtă. Este o fată cu adevărat nefericită.

Doamna Craw îi zâmbi soțului său. Erau de atât de mult timp împreună, încât nu își puteau aminti momente în care să nu își fie alături unul altuia. Basil Craw era bărbatul care o salvase, cândva, de la rușine. Doamna Craw nu fusese dintotdeauna doamna Craw. Odată fusese Rose, servitoarea inocentă din casa unui lord, care fusese abuzată de soțul femeii pentru care lucra. Atunci când aceasta aflase de escapada bărbatului, o pedepsise tot pe Rose și o aruncase în stradă.

Bărbatul de care se lovise în plin oraș fusese, chiar în acea seară, Basil Craw. Inițial crezuse că era o brută ce avea să îi facă mai mult rău decât fostul ei stăpân, dar curând, după ce acesta o adusese în casa domnului Hawk, pe atunci ceva mai modestă și mai instabilă, cu totul alta, insistase pe lângă acesta să o angajeze. Rose nu se îndoia că stăpânul ei îi cunoștea istoricul, iar tocmai privirea pe care i-o aruncase prin crăpătura ușii din camera în care purtase atunci dialogul cu Basil îi amintea că Sinfried Hawk nu era băbratul rău care voia să pară înaintea tuturor. Îi arătase milă.

La început, Basil fusese pur și simplu grijuliu cu ea, asigurându-se că are totul și muștruluindu-i pe cei care își băteau joc de ea. Foarte repede, talentele lui Rose în conducerea unei gospodării îl făcuseră pe Hawk să o numească menajeră-șefă. În cele din urmă, chelăreasă.

Iar asta se întâmpla când Basil o cerea de soție, iar ea, în sfârșit, accepta. Apoi apăruse Mary.

Oftă și se cuibări la pieptul soțului său.

— Nu toate femeile sunt la fel și ceva îmi spune că domnișoara Hayes nu este nicidecum o sensibilă.

— Poate că nu. Am văzut-o, de când îi păzesc tatăl și o ameninț că i se va lua casa, spălând, cosând, îngrijind, gătind – face orice, Rose. E bună la orice. Dar la cină, azi, o văd altfel. Renunță la independența ei pentru că e îndrăgostită și se încrede în Hawk.

— Și asta nu e o idee bună?

Cum putea să îi spună soției lui că simțea că Sinfried Hawk voia mai mult decât o soție? I se părea că avea motive ascunse pentru care se străduia ca toată lumea să știe de logodna lui cu fiica lui William Hayes, mai ales când ar fi putut să își trăiască viața în pătura de mijloc a societății, liniștiți. Dar îl auzise pe stăpân pregătit să se ducă la bal, la balul baronesei, alături de Arrow. Sinfried voia mai mult.

— Să vedem..., oftă. Nu voia să mai vorbească despre asta.

Înțelegând, Rose tăcu. Nici ea.

***

Nu rămase acasă nici în acea seară. Se refugie în Bender, în biroul lui, cu veșnicul pahar plin. Munca îi anihila dorința, iar în momentul de față trebuia să se potolească. Ori asta, ori ar fi intrat în casa lui din Spring Square peste cea care dormea în patul tatălui său și ar fi terminat ceea ce începuse între ei la cină.

De ce nu făcea asta?

Găsi că trebuia să fie o persoană mult prea rațională. Amâna inevitabilul pentru satisfacție, nu? Altfel, nu ar fi avut motive suficient de întemeiate. Da, fata îl iubea. Era peremptoriu. Dar el nu. Inima îi exultă, iar trupul îi fremătă. Asta era dorință pe care nu și-o putea amâna cu o prostituată, ci doar cu trupul ei.

Deschise cutiuța în care stătea greu inelul conților de Southampton. Trebuia să aibă răbdare, trebuia să facă totul cu cap pentru a avea răzbunarea întregită. Își mușcă buzele și își aminti de gusul pielii ei. Era mirifică.

Dacă ar fi avut ocazia să iasă în lumea așa cum își propusese inițial tatăl ei înante de a cădea în patima alcoolului, până acum ar fi fost lady X din familia Y cu n ranguri. Dar ea se păstrase celibatară parcă pentru el, pentru ca el să îi nenorocească spiritul, să sacrifice mielul în vederea dreptății. Mda.

Întrebarea care se punea acum era dacă femeia avea să facă furori și la balul pe care Sin îl planificase. Și dacă era așa, iar ea avea să întâlnească bărbați mai interesanți decât el, atunci ce avea să o mai țină alături de el?

Ah, da!

O amenințare.

Zâmbi.

Dar nu se bucura.