Lordul Manchaster trebuia să plătească o mie de lire. Bun. Dumpsey avea deja casa pusă ipotecată, iar Northon pierduse zestrea fiicei sale, agonisită cu multă trudă în mai bine de optsprezece ani, într-un singur joc de whist. Ce păcat...

Pentru el, bineînțeles. Pe Sinfried Hawk nu îl interesa deloc suma pe care acești bărbați o pierdeau în clubul său, atâta timp cât aceasta se vărsa direct în cuferele sale. Iar pentru asta câștigurile păreau înzecite.

Era și normal. De-abia ce debutase sezonul londonez al anului 1822, iar toți genetelmenii cu tendințe mai mult sau mai puțin pitorești se gândiseră că, atunci când erau la Roma, trebuia neapărat să facă tot ceea ce făceau și romanii. Iar romanii – adică londonezii – iubeau să piardă bani pe care nu ei îi strânseseră sau - și mai amuzant! – pe care nici nu îi aveau.

Sin își îngustă ochii și luă încă o gură din bourbonul pe care și-l turnase mai devreme, înainte de a ieși din biroul său pentru a vedea ce se mai petrecea în sala mare.

Clubul pentru domni – de fapt golani, depravați și alții din aceeași categorie a păcatului – avea o sală de jocuri mare, extrem de spațioasă și atent decorată. Chiar dacă bărbații ar prefera să își dispute averile și în spelunci, Sin hotărâse că era cel mai înțelept să îi atragă prin opulență până și pe cei mai ipocriți domni ai Înaltei Societăți, acei indivizi care nu călcau în cutare loc pentru că nu avea pereții vopsiți la modă, mobila era ruptă sau alt gen de detalii pe care o doamnă nu le-ar fi crezut posibil observabile la un bărbat. Barul se întindea pe toată lungimea camerei, fiind catalogat în ziarul de scandal drept cel mai prolific bufet al diavolului. Fusese un compliment pentru domnul Hawk, proprietarul.

Pe lateral, scările cu balustrade lăcuite ofereau accesul pe cel de-al doilea etaj, destinat mai degrabă personalului. Totuși, Sinfried nu se ferea să propună vreunui bărbat că o chelneriță i-a făcut ochi mult prea dulci pentu a fi scutită de o răfuială în toată regula; iar camerele erau libere pentru un anumit preț pe care taurul turbat îl accepta numaidecât. Ce însemnau câteva lire la sutele pierdute într-o seară?

Zâmbi mulțumit și hotărî să se retragă în același birou din care venise.

Despre Sinfried Hawk nu se putea spune că era o persoană comunicativă. Destul de retras și atunci când se afișa la petreceri frivole din varii motive – avea toată distracția aici, iar unii nu înțelegeau cum și-ar fi dorit cineva să iasă din bârlogul său atât de bine construit -, Sin trecea drept un bărbat periculos.

Pe de o parte, era vorba de periculozitatea lui în raport cu domnii care refuzau să își achite datoriile la jocurile de noroc. Nu îi plăcea deloc asta, dar era necesar să își trimită matahalele pentru a recupera ceea ce era de drept al lui. Mulți ar fi spus că era un bărbat cu un puternic simț al proprietății, motiv pentru care îi mersese atât de bine în afaceri de-a lungul timpului.

Apăruse din neant, cu aproape opt ani în urmă, și ajunsese să fie notoriu în toate cercurile londoneze. Toată lumea deținea un permis pentru Bender și nimeni nu pleca nemulțumit de atmosferă.

Pe de altă parte, Sin era un pericol pentru toate doamnele și domnișoarele din Înalta Societate ai căror tați, frați și soți obișnuiau să consume tot în clubul său.

Se privi un moment în oglinda din birou, masivă, cu marginile stilului înflorat, renascentist. Părul des, brun, destul de închis la culoare, ochii verzi și tenul ușor bronzat, brațele puternice cu mâneci suflecate și umeri proeminenți înnebuneau orice femeie. Șoldurile înguste cu picioare musculoase pe sub pantalonii mulați cu cizme lejere erau atinse în treacăt de fustele tuturor reprezentantelor sexului frumos, „din greșeală". Iar Sin nu voia să le contrazică.

Își mângâie bărbia pe care lăsase să crească o ușoară urmă de barbă, îngrijită, cu perciunii frumos tăiați, dar care, în simplitatea lor, atrăgeau mai mult decât o făceau buclele poeților romantici. Răsuflă și privi în jur. Biroul său era decorat în tonuri de maro, bej și auriu. Covorul mic, de origine turcească, îi inhibă pașii în drumul spre obiectul masiv din centru, acolo unde obișnuia să lucreze.

Și, la cei treizeci și doi de ani ai săi, Sinfried avea prea mult de muncă.

Se apropie de birou, luând carafa pe jumătate consumată și turnând în paharul cu care venise. Majoritatea englezilor nu suportau bourbonul. Era o o băutură tare. Dar de acolo de unde venea patronul clubului Bender aceasta putea fi considerată o licoare slabă. Gustase și mai rele în viața aceasta. Își umezi buzele înainte de a se așeza ușor amuzat pe scaunul moale.

Era bine să aibă acest lux doar pentru el. În fiecare seară câștiga cât pentru a trăi liniștit o viață, iar odată cu trecerea lunilor se putea considera mai bogat decât mulți așa-ziși duci ai societății. Cu toate astea, nu putea să își reclame poziția în societate fără a fi încă numit un burghez. Poate că asta îl durea cel mai tare; ideea că era mai mult decât un comerciant îmbogățit. Sinfried Hawk avea în el sânge aristocratic și nu în cantități înjumătăție. Totul era albastru la el.

Mama lui fusese fiică de conte, tatăl său, asemeni. Din câte își amintea - și avea nenorocul de a-și aminti – părinții lui se căsătoriseră din dragoste și muriseră pentru ea.

Toată această memorie involuntară îi apărea acum, după ce citise în The Times despre sinuciderea unei văduve pe care soțul o lăsase extrem de îndatorată. Întâmplarea făcea că îl cunoscuse pe soțul acesteia. Puse mâna pe peniță și tăie numele din registru. Îi datora și lui bani, sumă pe care avea să o primească numaidecât de la fiica femeii, rămasă acum orfană și săracă. Păcat că o tânără atât de mică – i se părea că atinsese șaisprezece ani – trebuia să învețe să se descurce de pe-acum cu ceea ce îi dăduse natura. Nu exista cale de întoarcere pentru fete. Ele toate ajungeau prostituate.

Pentru băieți situația era altfel. Pe toți îi aștepta azilul pentru săraci, pe caând bărbații aveau șansa unei cariere miliare – iar tensiunile dintre francezi și englezi nu încetaseră încă, nici măcar cu Napoleon în sfârșit decedat1 – unde să moară cu glorie -, poate chiar să se facă pungași, servitori și așa mai departe. Unii alegeau să plece pe mare... Oftă. El așa făcuse. Fusese o alegere modestă, dar care, în final, îi oferise beneficii. Oricum nu ar fi avut cum să rămână la azilul pentru săraci, asta dacă își mai dorea să scape cu viață din încurcătura în care nu el se vârâse la acea vârstă.

Mult timp după ce fusese nevoit să plece, să-și schimbe cumva identitatea – Hawk nu era Hawk și conta prea puțin cine fusese Sinfried înainte – se întrebase de ce își mai dorise el să rămână în viață după toate cele întâmplate. De ce rămăsese cu acest instinct important când văzuse cum alții și-l pierduseră? De ce să aleagă viața?

Îndatorat, după o afacere nereușită din care tatăl lui pierduse mare parte din terenuri, unul dintre conace și tot ce mai aparținuse de generații familiei, iar mai apoi pe fiul său mai mare într-un accident – Sin își uni aici sprâncenele, căci, ce-i drept, se îndoia de caracteristica de accindent a întâmplării care dusese la moartea lui John – alesese să se sinucidă. Într-o bună dimineață, în timp ce guvernanta se străduia să mediteze un copil flămând, se auzise o împușcătură chiar din casă. Mult prea speriat, Sin nu reacționase imediat, dar femeia alergase înspăimântată, pentru a observa, alături de stăpâna casei, cadavrul.

Mama lui, distrusă, alese o soartă asemănătoare când bătuseră creditorii la ușa lor. Prea mic, Sinfried nu avusese aceeași posibilitate și observase prea multe. De exemplu, o față asemănătoare printre prietenii tatei cu cea care ceruse plata pentru suma împrumutată, mișelia și disprețul, ura, cel care, în cele din urmă fusese prieten și care fusese încredințat cu tutela lui la acea vreme. Nici acum nu înțelegea cum putuse tatăl său să accepte una ca asta.

Cu toate astea, Sinfried trăise pentru a-și vedea ambii părinți sinucigându-se, fratele mort, personalul dispărând, asta până ce nenorocirea întruchipată venise după el. Luptase deci pentru viața sa – fugise, se cățărase pe ogive, se murdărise de noroi și, ulterior, se și îmbolnăvise – cu un scop. Răzbunarea.

Ideea că într-o bună zi avea să îi facă pe toți cei care determinaseră tragismul familie sale să plătească, mai mult decât atât pentru că acea unică persoană era cea care îi răpise existența, asta îl ținea în viață în fiecare moment.

Își întinse leneș picioarele.

Îl văzuse în urmă cu o seară în club. Era asudat, cele câteva fire de păr de pe capul lucios de-abia ce se mai țineau dibace de scalp, și besmetic. Căuta un pahar cu orice pe gratis. Simțise o satisfacție bolnavă să îl vadă cum ia o gură din scotch-ul unui alt domn care, observând gestul, își înfinsese pumnul în chipul lui. Plecase cu trăsăturile schimonosite, pentru că Sinfriel îl lăsase puțin să se răfuiască până ce să își trimită băieții să îl amenințe, pentru a treia oară în ultima săptămână.

De la fereastra lui îl văzuse pe domnul Hayes aruncat în băltoaca formată la câțiva metri distanță de Bender. Poate că și el îl zărise, dar se îndoia că fusese ceva clar în mintea bărbatului.

Sin trebuia totuși să își spună că nu și-l amintea pe domnul Hayes astfel.

Fusese un bărbat plinuț încă de când îl cunoscuse, da, dar niciodată atât de neglijent îmbrăcat, cu prohabul accidental deschis, asudat și mai gras decât porcii fermierilor de la periferie. O gaură se infiltrase cumva în pantoful bărbatului, iar șoseata se udase periculos. Vorbea tare – aidoma tuturor celor de teapa lui, adică a bețivilor - și avea tendința de a-i face pe ceilalți să se amuze. Domnul Hayes – remarcabilul domn Hayes – îmbătrânise urât și ajunsese de râsul lumii.

Putea Sin să aibă o satisfacție mai mare decâ aceasta?

Ei bine, putea măcar să încerce.

Domnul Hayes avea și o datorie uriașă la Bender. Dacă nu se înșela – iar el verifica periodic lirele strânse în „contul" domnului Hayes – acesta ajunsese la două mii de lire. Două mii cinci sute patru. O sumă frumușică. De aceea, începuse să îl someze să plătească. Avea metodele lui, iar amenințările curseseră în cele câteva luni, până cum. Sinfried era, de fapt, pregătit să îi ia totul sau, mai degrabă, să își recapete totul.

Sigur că ar fi putut cumpăra forțat de la acesta fără ca măcar bărbatul să se prindă cine era el și de ce era atât de interesat de un castel din piatră pe vârful unei stânci cu priveliște către ocean. Sau putea foarte simplu să revendice totul printr-un anunț. Dar atunci nu ar mai fi existat elementul răzbunării la care Sin ținuse prea mult.

Prin urmare, avea nevoie să îl jupoaie pe bătrân. Din pielea lui și-ar fi făcut o pereche de pantofi noi, un trofeu infirm, la care s-ar fi uitat în fiecare zi de pe canapeaua tatălui său. Presupunând că mai exista una.

Gândul că cineva ar fi putut să arunce obiectele părinților săi îl înfurie neașteptat.

Da. Hayes avea să plătească pentru tot ceea ce pricinuise acestui neam, pentru tot ceea ce îi făcuse contelui de...

— Domnule?

Tonul șugubeț, poate chiar ironic, îl făcu pe Sinfriend să revină la acest univers, unul în care era un necunoscut chipeș, un proprietar cupid și un bărbat rău. În prag se ivise Gerald al cărui statut social nu se definitizase momentan.

Gerald Shep nu era nici pe departe majordomul lui Sin. Nu îi era un simplu barman și, cu siguranță, nu era doar partenerul său de scrimă și box. Gerald era totuși prietenul său. Fuseseră prieteni de prea mult timp, cunoscând mare parte din istoria lui Sinfried, cu tot ceea ce implicase aceasta, cu rele, cu bune și cu prostii. Mai scund decât Sin, cu o înfățișare comună, Gerald trecea mai degrabă drept mâna dreaptă a proprietarului, el însuși administrator în lipsa lui Hawk. Acum, purta o cămașă lejeră, cel mai probabil venind de la bucătărie, acolo unde inspectase felurile de mâncare prin care să-i jecmănească pe clienți, și se pregătea să intre în tura lui. Lui Sin îi era drag Gerald în măsura în care îl stima pentru prietenia sa trainică de care beneficiase de prea multe ori.

— Te asculd, Shep!, zâmbi el, încrucișându-și mâinile peste abdomen. Cu ce gând pe la mine?

— Nu că mi-ar face plăcere, bineînțeles, își duse el mâna teatral la iniimă, jucăuș. Nu, nu, nu...

Sin nici nu se îndoia, iar de aceea zâmbi, dezvăluind un șir perfect de dinți. Măcar nu și-i pierduse și pe aceștia în periclul trăit.

— ... dar e o tânără aici care te caută în mod imperativ.

— O femeie?

Sinfried deveni atent, iar asta pentru că nicio doamnă nu îndrăznise încă să pună piciorul în Bender, iar el nu avusese niciodată relații stabile, astfel încât să își cheme amanta sau aceasta să vină pentru a-i o oferi o întâlnire romantică. Nu. Sinfriend ura romantismul care distrusese totul în viața alor lui și, bineînțeles, în a lui.

Gerald își întoarse gâtul, iar în cadrul încăperii cu adevărat o tânără – poate că nu atât de tânără, căci trupul ei spunea clar că nu mai putea fi o copilă – își făcu un deosebit curaj de a călca înainte, dezvăluindu-se. Imediat, Sin încercă să caute o trăsătură la această doamnă care să o deosebească în ochii lui. Simți imediat că era ceva, chiar dacă după o cercetare amănunțită nu reuși să găsească într-adevăr acel ceva.

Avea o înălțime medie, era bine proporționată, lipsită de orice detaliu superflu, cu părul prins într-un coc nu foarte aranjat, din care se revărsau câteva bucle cel mai probabil din greșeală, căci nu părea ceva la modă. Rochia – crem, cu tente maronii – era suficient de decoltată ca să dezvăluie cupele superioare ale sânilor acoperite parțial de o eșarfă și o broșă. Era cea mai simplă rochie pe care o văzuse vreodată la o femeie ce se voia o doamnă, amintinud-i chiar de ținuta de casă a mamei sale în ultimile zile ale vieții ei.

Totuși, îl deranjă oarecum că atât de rapid găsi că acei sâni erau cu adevărat chipeși. Poate că se holbă prea mult la ei, căci degetele lungi și subțiri, neînmănușate de un material pe care Sin să îl găsea grotesc, dar cu atât mai inadvertent pretențiilor modei englezești pentru că erau indecent expuse, se grăbiră să se asigure dacă broșa își făcea încă datoria și acoperea modest decolteul.

O cută se formă pe fruntea lui, fu transmisă spre a ei și ajunseră să se încrunte unul la celălalt. De la distanța aceea și putea descoperi alunița deasupra buzei, geamănă cu cea de pe sân, nu foare groasă, nivelată și care o făcea să arate chiar și mai drăguță. Era o femeie frumoasă, da, dar îi fusese dat să găsească și mai frumoase. Descoperise îngeri în trup de femei frivole, diavolițe focoase în soții și surori. Cu siguranță că tânăra dinaintea lui nu avea cum să le întreacă pe celelalte. Era un chip la fel de comun precum Gerald.

— Bună seara, domnule!

Făptura vorbii, iar glasul ei nu îl surprinse. La așa o femei brună se aștepta oarecum la o tonalitate ușor răgușită, dură, nicidecum din categoria muzicalităților pițigăiate de care se lovea la fiecare intrare într-o sală de bal. Pentru că ura falsitatea unui glas prea subțire, Sinfried se trezi că îi plăcea cum suna glasul acestei femei, cum articula ea cuvintele și cum îi ieși ușor limba înafară în momentul în care pronunță „domnule" Nu credea că mai observase asta la o femeie până acum. Cel puțin nu vocea ei.

Deveni și mai atent.

— Mă numesc Arrow.

Cu siguranță un nume neobișnuit, poate chiar numele unei târfe. Deci venise pentru a-i băga pe gât ce, o sarcină? Imposibil. De altfel, se îndoia că femeia era însărcinată. Cel puțin, nu arăta ca una.

— Hayes.

Cel din urmă nume îl făcuse să se întrebe dacă nu înțelesese cumva prost. Se apropie și mai mult, sprijinindu-se apropae numai în coate de birou pentru a asculta din nou fiecare literă ce îl înfierbântase numaidecât.

— Pardon?

Infatuată sau nu, femeia își ridică din nou bărbia, poate mai sus, vorbind pe un ton și mai puternic, și mai înalt, și mai regal. Oh, iar asta îl enervă puțin, iar acel puțin, adăugat la oceanul de furie care se revărsa de fiecare dată când auzea numai din greșeală numele de „Hayes", îl făcu să se găsească îngrozitor de agitat și nervos pe parcurs ce un val proaspăt de sânge îi inundă mințile.

— Sunt domnișoara Hayes, domnule, și am venit să vorbesc cu dumneata despre tatăl meu.

— Tatăl tău?

Întrebarea era tâmpită. Putea deduce și el cine era tatăl ei, dar nu voia să accepte. Nu putea să accepte că tânăra dinintea lui era fiica lui...

— William Hayes. Client fidel și, din păcate, datornic.

Maxilarul lui Sinfried se încleștă puternic. Strânse involuntar degetele, lăsându-se în jilțul său ca un rege, dorindu-și parcă să își fi pus niște incrustații de smarald care să rezoneze cumva cu ochii lui și care să îi ofere acea opulență exagerată. Fără niciun alt cuvânt, simțind dintr-odată o intoleranță crasă față de femeia dinaintea lui doar pentru că împărțea sângele cu bărbatul pe care plănuia să îl facă spălătorul său de cizme și să îl pedepsească aspru, idiosincrasie care se confrunta însă cu o senzație jenantă în stomac, emoție pe care nu o putea desluși, căci nu era nimic similar cu ce mai trăise până atunci în materie de femei, Hawk porunci:

— Inchide ușa!

Gerald se încruntă un moment, recunoscând parțial numele ca fiind sinonim cu „pericolul", nedorind însă să facă o greșeală și să întrebe, dar ridică din umeri și părăsi numaidecât zona, indiferent, lăsând porunca nesatisfăcută și pe Arrow Hayes ca o vrăbiuță neajutorată în fața șoimului.

Se putea spune că era față în față cu dușmanul sau, mai degrabă, cu solia acestuia.

Cine știe? Poate că răzbunarea lui începea acum...

1 - după exilul pe Insula Elba, Napoleon revine pe tronul Franței în ceea ce se va numi „aventura de o sută de zile", atât cât domnește din nou, reușind să obțină chiar câteva victorii. Pentru scurt timp însă, căci este înfrânt în (18 iunie 1815). Silit să abdice din nou, Napoleon a fost exilat pe insula Sf. Elena, unde a murit în condiții neclare, câțiva ani mai târziu, la vârsta de 51 de ani (5 mai 1821)