22 iulie 1805: unsprezece zile înainte ca lady Paris Maxwell, contesă de Denborough, să împlinească optsprezece ani.

*

Am învățat să îmi cer scuze discutând cu partea cea mai rațională din Marie: cu Marie cea mică, dulce și zemoasă, care palpită, se zbate și vibrează de câte ori îmi pun gura pe ea.

- Jurnalul matrimonial al lui Wine Cardinham (1808)

*

Fusese un nesimțit, își dădu Felix seama în clipa în care intră în cabină și o găsi pe Paris pe pat, cu părul despletit și pieptănat, purtând probabil o cămașă blestemată. Dar Felix nu se putuse abține. Fusese gelos, asta fusese, când observase cât de bine se integrase în grupul lui de marinari pribegi, în viața lui nomadă, în sufletul lui izolat. Ar fi fost de aștepta ca o moștenitoare să deteste viața pe mare, dar lui Paris părea să îi placă. Totuși se părea că micuța lui soție își dorea să aibă momente în care stătea pe uscat și le petrecea alături de proaspătul ei soț. Unde era detașarea de care vorbise la început? Îl mințise cu privire la intențiile ei? Chiar îi era frică de Albany? Îi venea greu să creadă asta după ce o văzuse mângâindu-l pe capul chel pe William. Îi venea greu să creadă orice.

Se apropie de pat, închizând precaut ușa. Îi auzea respirația. Nu dormea. Îi zări genele lungi fluturând în timp ce se ridică într-un cot pentru a-l privi. Vedea două Paris, nu doar una. Exagerase cu băuturile scoțiene, dar se simțise mizerabil după ce îi tăiase tot elanul la masă. Deși Paris mâncase apoi însuflețită de conversația veselă și vulgară, o simțise rănită, suferindă, cu sufletul sângerând. Numai din cauza lui.

Nici nu avea energie să își scoată hainele de pe el. Aruncă armele lângă pat și se trânti în acesta. Salteau se înălță și aproape că o aruncă pe Paris din pat dacă fata nu s-ar fi prins de așternuturi. Felix zâmbi. Uitase că Paris nu putea cântări prea mult. O pală de vânt zdravănă ar fi luat-o cu totul pe sus. Se insinuă lângă ea, conștient că respirația lui alcoolică nu rezona deloc cu mirosul natural al pielii acesteia. Cum putea cineva să miroasă a citrice?

— Te-ai urcat cu cizmele în pat, o auzi spunând, iar pieptul ei se înălță frumos.

— Dacă nu îți convine, dă-mi-le tu jos.

Continua să fie un măgar. Atât putea face în fața idilei la care Paris visa. Și oricât de rănită s-ar fi simțit Paris din cauza asta își dădu seama că se simțea mai degrabă furioasă. Îl îndepărtă pe Felix de lângă ea și îl scrută cu privirea în întuneric în timp ce se ridica în cămașa ei scurtă și se îndrepta spre marginea patului pentru a face exact asta.

— Puteai să te oprești după al treilea pahar. Nu trebuia să fie vorba despre o sticlă întreagă. Îi simți mâinile pe gambe, trăgând de cizmele lui.

— Te transformi deja în soția model? Te plângi că beau prea mult? Că vreau prea mult sex? Că vin prea târziu acasă?

Ah, deci Felix bețivul voia să joace cu această carte a victimei masculine. După ce trase de cizme și le aruncă într-o parte, începu să îi scoată și șosetele.

— Nu. Nu mă plâng că bei prea mult. Mă plâng că trebuie să te dezbrac eu după ce cazi lat în patul meu. Sex? Roșii în întuneric și mulțumi că nu era nicio lumânare prin preajmă cu excepția lunii. Am stat numai în pat de când am ajuns, nu vezi?

Felix procesă atent informația și își dădu seama că Paris tocmai fusese ironică. Și că voia, ei bine, să se culce cu ea. Simțindu-i mâinile pe coapse, apoi urcând pe șolduri în timp ce se străduia să îi scoată pantalonii, contele realiză că și el voia să se culce cu ea, dar adevărul era că nu putea să o facă nici în seara asta. Era beat. Nu avea niciun dram de control în corp, ceea ce ar fi dus categoric la un dezastru. Ar fi fost violatorul mult prea dorit de societate. Nu putea fi acesta.

Paris izbuti să îi scoată pantalonii și realiză că se afla acum față în față cu o pare a antomiei ei pe care o dorea chiar și involuntar. Nu știa de ce, dar știa că o voia. Numai vederea ei îi făcea trunchiul să se umple de o umezeală stânjenitoare, să își simtă părțile intime pulsând dureros.

— Felix? El gemu. Ne consumăm căsătoria acum?

— Nu după ce am băut un litru de scotch, îi zise simplu.

Îmbufnată – nu putea să creadă că simțea frustrare tocmai ea, cea care spusese că nu își dorea deloc să fie atinsă – aruncă pantalonii cât colo și se băgă sub așternuturi, cu trupul lui chiar acolo, încolăcindu-se în jurul său. Deși între ei exista o barieră – pătura – Paris îi simțea căldura, îi simțea mărimea, grosimea. Și îi era rușine de neobrăzarea ei. Își dădu seama că se foi și gemu, încercând să găsească o poziție cât mai confortabilă.

— Dacă nu aș cunoaște femeile, îi spuse el și își așeză un picior peste ale sale, aș spune că ești foarte excitată. Ea refuză să răspundă la această întrebare. Spune-mi, Paris, pe o scară de la unu la zece cât de excitată ești acum?

— Nu sunt excitată.

— Ce mincinoasă binecrescută!, chicoti Felix și își ridică mâna spre buzele ei, pinzându-le, jucându-se cu ele. Ah, dar o voia atât de mult! Se apropie de fața ei și îi șopti: E în regulă; poți să te atingi singură.

— Nu voi face așa ceva, milord!

Deși o voia foarte tare.

— Haide, nu fi pudică! Își coborî degetul pe gâtul ei, apoi mai jos, pe un sfârc. Îl ciupi, iar Paris simți că vede stele în spatele ochilor. Felix începu să îi desfacă nasturii, apoi cămașa ei zbură, iar Paris își dădu seama că mâna lui cobora din ce în ce mai jos. Avea să o facă din nou, să îi producă plăcere și apoi să fugă de ea de parcă era un cerber.

— Nu!, îi spuse și se întoarse pe o parte, brusc, trăgând pătura, așezându-și un picior pe șoldurile sale și oprindu-i mâna din înainte. Nu face asta. Mă vei amăgi. Din nou.

Felix oftă, iar alcoolul trecu din el, în ea. Paris se simțea expusă așa, cu fundul la vedere, cu trunchiul lipit de șoldul lui. Îl simțea, piele pe piele, iar feminitatea ei se bucura de acea bucată de piele.

— Nu fug nicăieri, îi spuse. Nu aș putea să merg.

— Ce liniștitor!, remarcă zeflemitoare. Felix, nu știu de ce, dar nu mă pot gândi la asta. Îmi este foarte greu să te privesc. Nu am vrut asta, să simt asta, să fiu așa de... înnebunită, dar... Cred că sunt o femeie ușoară.

Eliberându-și mâna dintre ei, Felix o ridică la fața ei și o atinse ușor. Apoi se ridică pentru a-i săruta buzele încet, trăgând de ele, mângâindu-le, umezindu-le. Îi plăcea gustul ei proaspăt, foamea din fiecare răsuflare.

— Dacă fac asta cu tine acum... S-ar putea să fiu brutal, îi mărturisi. Nu vreau să te rănesc.

— Cum ai putea?, îl întrebă ea printre sărutări, în timp ce își lăsa capul pe spate. Dumnezeule, am văzut grăjdari, bărbați goi, frați mai mici, dar tu... tu, Felix... Nu știu ce îmi faci.

Strângându-i mai bine piciorul pe șoldul său, Felix îi capură din nou gura. Bărbăția lui găsea singură sălașul între pliurile ei umede. Și pe el îl ardea. Văzuse prostituate, femei frumoase, doamne de oraș, cochete, văduve vesele, dar ea... Ea trezea un animal de care se temuse întotdeauna. Îl trezea pe adevăratul Felix.

— Să-mi spui în fiecare secundă ce simți, îi șopti în timp ce îi mușca ușor gâtul, clavicula și sânii, isinuându-se în trupul ei, încet, precaut. Când ea tăcu, pradă plăcerii de a se simți cucerită, Felix își dădu seama că deși era beat, avea suficientă forță pentru a se opri la timp. Paris!

— Hm? Oh, da. Da, mă simt bine. Fă-o odată!

Prinzându-i amuzat capul în mâna lui, ridicându-se o clipă pentru a ajunge la trupul ei, rostogolind-o pe spate și desfăcându-i picioarele și mai mult, Felix îi spuse:

— Ești un mic monstru al tentației, am dreptate?

Iar ea nu îl putu contrazice când îi simți gura peste a ei și trupul penetrând-o. Surpriza, plăcerea care explodă în ea, nici urmă de durere, poate doar un disconfort surd o făcură să geamă, să se agațe de el și să îi răspundă înflăcărată la sărut. Felix simțea însă că murise și ajunsese în Rai, iar Raiul îl strângea ca o mânușă, era strâmt și umed.

— Felix, o auzi șoptind când își dezlipi gura de a ei și începând să îi dezmierde sânii plini, sfârcurile delicioase. Mușcă dintr-un sân, iar trupul ei se înălță și mai mult, primindu-l și mai adânc. Oh, Felix...

Felix uitase cum era să faci dragoste, dar acum, alături de ea, își amintea fiecare pas și simțea fiecare emoție. Iar emoția era acolo. Ea era acolo și nu țipa de durere, nu striga, nu plângea, nu îl îmbrâncea. Îl îmbrățișa mai tare, îl insinua în ea mai mult, îl strângea cu lăcomie. Ajuns în ea cât putu de adânc – trupul ei nu era pregătit să îl cuprindă complet –, Felix își dădu seama că ar fi trebuit să aștepte înainte de orice altă mișcare, dar când ea strigă:

— Te rog!

Începu să o penetreze în forță. Se rugă doar să nu o doară, să nu simtă disconfort. Nu părea abuzată; din contă. Paris se zvârcolea și îl trăgea în ea, se bucura de fiecare împingere viguroasă. Nu crezuse niciodată că trebuia să fie atât de bine. Nu înțelegea ce făcea să fie atât de bine. Grosimea lui considerabilă care îi lărgea trupul sau lungimea generoasă care o mângâia atât de intim? Cert era că îl voia pierdut în ea, al ei cu întregul. Abia când asta se petrecu animalul din Paris se dezlănțui, iar contesa începu să se îi răspundă la fiecare zvâcnire până ce trupurile lor începură să se lupte unul cu celălalt, să se lipească, să se lovească. Iar zgomotul fu și mai erotic. Felix își dădu seama că transpirase, iar umezeala se scurgea pe ea. Paris era însă la rândul ei transpirată, iar umezeala din ea îi curprinsese pe amândoi, umplând camera de mosc și de plăcere.

— Haide cu mine, îi ceru ușor Felix, iar acum, la fiecare împingere, îi mângâia cu pelvisul miezul trupului. Paris gemu, se agăță de el, își încolăci strâns picioarele în jurul taliei sale, descoperind în trupul ei un punct în care se acumula toată tensiunea, îl îmbrățișă și pluti, gemând spasmodic, mișcându-se fără să vrea.

Contele îi simți orgasmul, îi simți trupul împingându-l, apoi îngițindu-l, simți umezeala crescândă și nu se mai putu abține. Împinse puternic și complet, lărgind alți centimetri din trupul ei, și își dădu drumul. Spasmele propriei eliberări îl luară pe nepregătite. Nu terminase niciodată atât de mult. Nu se simțise niciodată atât de bine.

O moleșeală puternică îl cuprinse. Ieși ușor din corpul ei și se așeză într-o parte, pe jumătate peste ea. Nu mai avea niciun moment de energie. Putea spune doar că ceea ce fusese o seară de frustrare se transformase într-o noapte a nunții pasională, imposibil de povestit, de redat în cuvinte. Cu gândul la magia care zburase la porpriu între ei, Felix adoarmi pe ea. Când el o făcu, Paris se cufundase de mult în somn, prea împlinită, prea moleșită și prea consumată pentru a-l mai aștepta.

***

— Ai unu, două, trei, patru, cinci degețele! Ai o mânuță perfectă, doi ochișori superbi, un năsuc micuț și ah! Ce guriță superbă! Blue se aplecă pentru a-l săruta pe fiul ei de doar câteva săptămâni. Ești superb! Și ești al meu.

— Credeam că este al nostru, protestă soțul ei.

Ridicându-și chipul, contesa de Clare, Blue, îl observă pe Rhys într-una dintre cămășile lui, fără vestă. Adevărul era că tot garderobiul său era albastru acum – o nuanță sau alta –, astfel încât toate ținutele negre dispăruseră. Cu doi ani în urmă când îl întâlnise pe Rhys văduvul, care deplângea încă moartea primei lui soții, Bethany, lumea acestuia fusese complet lipsită de culoare, paralizată într-un tablou acromatic al durerii. Blue decise totuși că albastrul i se potrivea. Amândurora, de fapt. Amândoi erau blonzi, amândoi aveau ochii albaștri, amândoi erau palizi. La rândul lor dăduseră naștere unor copii care să le semene, unei cete de îngerași, deși ceata era compusă încă din doi copii. Așezându-se în golul bovindoului din camerele ducesei, Rhys se aplecă și sărută capul copilului care privea obosit în jurul său. Blue purta încă o cămașă de noapte și halatul, având părul vag împletit. Găsea rareori motivația de a face orice altceva în afară de a-l ține pe fiul lor în brațe, pe cei doi fii, mai ales acum când avea o scuză perfectă în a rămâne cât de mult dorea alături de ei pentru că născuse nu demult.

— Da, bineînțeles, îi spuse Blue. Mi-ai oferit ceva extraordinar, Rhys. Mai întâi Titus, acum Marcus...

— Ni i-am oferit reciproc, îi spuse și de data aceasta o sărută pe ea. Îmi pare rău că am întârziat atât. Sper că Titus nu ți-a făcut probleme prea mari la somn.

Titus, fiul lui născut în decembrie 1803, prin care practic Rhys își îndeplinise și promisiunea față de ducele de Newcastle, tatăl lui, de a-i oferi un moștenitor înainte ca anul să se încheie, era extrem de atașat de Rhys, așa încât rareori lăsa pe oricine altcineva să îl culce la prânz.

— Este în regulă. Tatăl tău a compensat pentru Titus lipsa ta.

Deși Rhys îi propusese lui Blue să se mute într-o casă a lor în Londra, Blue refuzase; era obișnuită să locuiască într-o casă mare, așa încât voia să îi aibă pe duci alături de ea. Newcastle, care era extraordinar de fericit pentru satisfacția celor doi, adora asta, adora să fie bunic toată ziua pentru doi copii frumoși. Casa era oricum suficient de mare pentru amândouă cuplurile, cu atât mai mult pentru doar două și pentru copiii lor. Ducele îi fusese întotdeauna drag și îi venea greu să îl despartă de nepoții lui asta după ce pierduse două nepoate în urmă cu prea mult timp.

— În pat cu tine, contesă, îi spuse Rhys când îi citi disconfortul de pe chip în clipa în care își îndreptă spatele. Au trecut două săptămâni de când ai născut.

— Am mai auzit asta, îi zâmbi Blue. Mă simțeam destul de bine de la două ore după ce l-am scos pe micuțul ăsta din mine.

Marcus aruncă o privire dezaprobatoare spre mama lui, ca și cum i-ar fi spus că îl face de râs, iar Blue râse și se ridică alături de el. O chemă pe dădacă pentru a-l duce pe băiat la somn alături de fratele lui de un an și reveni asupra lui Rhys pe care îl sărută cu drag, odată rămași singuri.

— Eștii agitat, îi șopti când îl simți nerăspunzându-i cu entuziasm sărutului.

— Sunt. Blue... am întârziat din cauza lui Colt.

— De ce?, se încruntă Blue. Războiul dintre ginere și socru se încheiase de ceva timp; nu mai exista niciun motiv real pentru care întâlnirea cu Colt să reprezinte un disconfort.

— Paris, spuse simplu Rhys, ca și cum nu voia să ascundă asta mai mult decât era nevoie de ea.

— Ce e cu ea? Ultima dată când o văzuse pe Paris, fata era la fel ca întotdeauna: veselă, încântătoare, luminând viața tuturor. Chiar se oferise să stea cu Titus cât ea îl alăptase pe Marcus și fusese entuziasmată de botezul din curând. Rhys?

Contele îi prinse mâinile, știind că nu era niciun mod prin care să i-o spună altfel. Nu voia să ascundă așa oveste de ea; avea să afle, mai devreme sau mai târziu. Nu voia să se supere, nu acum când i se părea atât de fragilă. Încă de la prima naștere observase că soția lui pierdea în greutate foarte repede după evenimentul fericit, fapt care îl îngrijora. Ultimul lucru pe care și-l dorea era să o îmbolnăvească.

— A fugit. Blue simți că lumea se termină la picioarele ei, se crapă și o înghite. Nu avea niciun sens! Paris nu ar fi fugit niciodată! Paris îi adora pe Cardinhami. Se pare că trebuia să onoreze un contract cu lord Albany... un contract nupțial... și, ei bine, nu a dorit. Paris a fugit, Blue. Toată familia e devastată.

Cu atât mai mult tatăl ei, Wine Cardinham, își dădu Blue seama. Se pare că nici anul acesta Cardinhamii nu aveau să se bucure de un strop de liniște, iar asta pentru că fiecare aventură sau căsătorie se încheia pentru ei în mod neașteptat.

Partea a doua din capitol apare în epilogul din lucrarea „Blue", dar este puțin dezvoltată aici.

De altfel, am observat că unele lucrări își anunță suplimentar cititorii că un capitol sau poate întreaga carte are un conținut destinat unei anumite categorii de vârstă. Ca un scriitor (pseudoscriitor aș spune) grijuliu ce sunt m-am gândit să vă anunț că limbajul este îndrăzneț, sexul e promițător, situațiile licențioase și uneori chiar traumatizante. Dar cred că știați asta deja :) 

M-am trezit așa cu dorința de a-mi cunoaște cititorii, așa că voi ce mai faceți?