4 noiembrie 1803, ducesa de Albany a încetat din viață la vârsta de patruzeci de ani. Surse apropiate familiei Diavolului spun însă că moartea acesteia a fost provocată de nașterea unui copil. Este ducesa la fel de depravată ca fostul ei soțul ei? Nu putem să nu ne întrebăm dacă această copilă nu este chiar rodul incestului, din moment ce actualul duce, fiul ducesei văduve, și aceasta au avut întotdeauna o relație foarte bună.

- dintr-un ziar de scandal, 1803

*

Lui Marie îi place animalul din mine. I-am zis ieri că și mie îmi place bestia din ea. Ceva nu a mers bine, pentru că a început să plângă. M-a acuzat că am asemănat-o cu un elefant, când, e clar, nu e deloc așa. Acum, dacă mă gândesc mai bine, îmi dau seama că nu ar fi trebuit să vorbesc despre animale în preajma unei femei însărcinate cu gemeni.

- Jurnalul matrimonial al lui Wine Cardinham (1795)

*

Felix coborî pe puntea lui Eagle, acolo unde Sciopo îl aștepta privind răsăritul timpuriu. În culorile proaspete, pielea cafenie a secundului lui strălucea. Totuși, Felix știa că nu avea să îi convină lui Sciopo să audă că erau treisprezece acum, iar persoana de la bord era chiar o femeie. Marinarii lui se păstraseră superstițioși, în ciuda dezvoltării unei întregi industrii de transport martitim pentru persoane în scop relaxant. Deși Eagle era un bric, o corabie rapidă, de tip velier, știa că Paris nu ar fi putut evita marinarii prea mult timp. Trebuia să adune echipajul, iar pentru a impune respect avea nevoie de respectul și înțelegerea lui Sciopo.

— Căpitane, îl salută Sciopo. Privind peste umărul lui, bărbatul îi spuse simplu: Nu transportăm pasageri din câte știu eu, doar produse. Cu atât mai puțin domnișoare din aristocrație. Am dreptate?

— Află că această domnișoară din aristocrație urmează să fie soția mea.

Sciopo arătă de-a dreptul șocat. Când îl găsiseră, Sciopo era Băiatul, un hoț de buzunare din St James. Acum însă copilul devenise bărbat, unul puternic, întremat și bine hrănit. Mai mult de-atât, era liber spre deosebire de mulți frați africani de-ai lui.

— Și îi permiteți logodnicei dumneavoastră să se îmbrace așa de scandalos?

— Nu credeam că ai principii, îi zâmbi Felix.

— Ah, nu mă înțelegeți greșit! Recunosc o persoană scandaloasă pentru că și eu sunt una.

Da, Felix știa. Sciopo își manifestase interesul pentru bărbați, iar cum pe Felix nu îl deranja, bărbatul trăia cu atât mai bine pe lângă angajatorul său atâta timp cât își păstra discreția. Asta îi amintea lui Felix de un aspect important:

— Marinarii nu se vor purta așa de bine cu ea, deși sunt echipajul meu de ani buni. Vreau să știe toți că dacă fac și spun ceva reprobabil vor fi aruncați în ocean fără posibilitatea de a fi judecați. Paris Thorne era o femeie frumoasă. Nu că asta ar fi contat în fața poftelor animalice ale celor frustrați de împerecherea obișnuită. Era de două săptămâni pe uscat, dar unele pofte nu putea fi domolite atât de ușor. Printre echipajul lui se aflau și oameni cu mai puțin scrupule, care știau doar de frica morții. Felix le promitea această moarte dacă ar fi pus mâna pe Paris. Și din această cauză, pentru că nu avem timp să angajăm o însoțitoare pentru ea, vreau să o servești. Știu că nu i-ai face nimic.

— Nu i-aș face, bineînțeles, și nu numai pentru că prefer bărbații, ci și pentru că nu obișnuiesc să siluiesc femei.

... spre deosebire de zvonurile care umblă despre tine, își închipui Felix că ar fi spus Sciopo. Dar camaradul lui nu apleca urechea asupra zvonurilor, în timp ce Felix le căuta avid în ziarele de scandal. O făcea dintr-un simț distructiv, știind că reputația lui nu avea să se îmbunătățească în lipsa unei fărâme de respectabilitate. Calea lui și, implicit, a fiicei lui spre lumea înaltă a societății stătea gânditoare în cabină. Acesta era motivul pentru care Felix îl sfida pe ducele de Albany și accepta această uniune. Avea nevoie de ea așa cum, se părea, și ea avea nevoie de el. Dar dintre ei doi numai unul știa în ce se băga, iar acela era Felix.

— În ora care trece fă mai multe provizii. Va fi un drum lung și avem încă o gură de hrănit. Apoi făcu cale întoarsă și porni să inventarieze din nou marfa pe care o transporta, starea echipajului și a proviziilor. Pentru el unul avea să fie un drum foarte lung alături de sirena din patul lui.

***

Nu puteai rămâne complet calm când auzeai că persoana pe care pusesei ochii pentru a te scăpa de bestie insinua că ar fi bestia însăși. Prin urmare, nici Paris nu era. Blestema faptul că nu își făcuse debutul încă din sezonul acesta, deși ar fi fost prematur. Așa ar fi aflat totul despre contele de Denborough. Așezată pe patul lui mare cu stâlpi prinși tocmai de tavan – ce ingenios! –, Paris se gândi bine la asta. Avea încă timp să plece, să fugă, să îl lase pe Wine să rezolve situația cum credea de cuviință. Dar și Cardinhamii aveau necazurile lor, grijile lor, suferințele lor. Voise să facă pentru ei ceva bun așa cum făcuseră ei pentru ea cu atâția ani în urmă. Fusese o fiică pentru ei, iar asta pentru că era cu adevărat fiica lui Wine.

În acel moment însă se întreba dacă merita să o facă, să fugă spre oriunde ducea această barcă, alături de acest bărbat și în calitate de proprietate a lui, sau său dispară pur și simplu. Era posibil ca Felix să fie un violator? Dumnezeule, dar nu arăta deloc ca un derbedeu! De unde știi tu? Ei bine, nu știa sigur, mai ales că alura lui decadentă – avusese cămașa descheiată și ieșise tot astfel din încăpere –, aerul lui întunecat, intențiile vicioase din ochii lui insinuau altceva; insinuau că era un om al plăcerilor, al păcatului și al tentației. Tentația nu îi era străină lui Paris. În echipajul lui Wine se găseau bărbați frumoși, mătușa ei Christina avea un frate atrăgător, deși însurat acum și stabili în Statele Unite, grăjdarii erau întotdeauna din cei mai delicioși, dar nu putea spune că atinsese tentația așa cum o făcuse cu acest diavol care se juca acum cu mintea ei. Se ridică rapid din pat și se duse la birou. Se așeză pe scaunul comod care îi îmbrățișa parcă fiecare curbă și privi coala de hârtie goală. Știa să deseneze, iar asta o relaxa din când în când. Cu penița îmbibată în cerneală începu să deseneze o floare. Adăuga petale pe lateral până ce pagina se umplu, apoi continuă să pună puncte. Timpul trecea, iar curbele nu îi spuneau ce să facă. La naiba cu tot, ea nu era o fricoasă! În orice caz, trebuia să plece din Londra cât mai curând, iar dacă lucrurile ar fi mers chiar atât de dezastruos... Presupune că îl putea împinge oricând din barcă, rămânând o văduvă timpurie.

Ah, la naiba! Acum se gândea la crimă.

Tresări când simți corabia mișcându-se și auzi vocile marinarilor. Era prea târziu pentru frământarea ei. Se mișcau. Se ridică și privi hubloul, realizând că într-adevăr țărmul se depărta sau, ei bine, ei se mișcau. Adio, tată!, șopti în gândul ei. Oricum ar fi fost Wine, acesta fusese întotdeauna un tată pentru ea. Așa îi și spunea când erau în familie. Fusese dintotdeauna un tată pentru ea. Iar ea îl iubea ca pe o fiică, iar asta însemna că facă și ea ceva pentru el: să îi ușureze soarta. Voi fi bine, nu te teme.

După câteva minute după ce barca se îndepărtă suficient de țărm pentru a deveni o fâșie neclară, Paris auzi ușa deschizându-se. Se întoarse nerăbdătoare să dea ochii cu viitorul ei soț, dar își dădu seama că ochii negri ai lui Sciopo o priveau liniștiți.

— Sunt eu, domnișoară. Sciopo aduce cu sine două găleți cu apă fiartă. Oftând, acesta vărsă o găleată în cada extraordinar de albă și de frumoasă și trase mai bine paravanul, dezvăluind un adevărat lavaoar unde își putea face toaleta. Căpitanul mi-a spus să vă aduc apă de îmbăiat dacă mai sunteți încă aici. La urma urmei, trebuie să fiți curată pentru noaptea nunții.

Felix își făcuse griji că va pleca? Îi venea din ce în ce mai greu să-l considere monstrul care ar fi putut avea o femeie neținând cont de spiritul ei. Ar fi putut să facă ce voia cu ea încă de când intrase în cameră. Totuși, nu o făcuse. Îi dăduse timp și spațiu. Îi dădea asta și acum.

— Deci se însoară cu mine?, îl întrebă pe bărbat, ignorând cuvintele pentru „noapte" nu „nunții" care, îmbinate, trezeau în ea un fior de emoție inexplicabil.

— Credeam că problema e dacă vă măritați dumnevoastră cu el, zâmbi ușor Sciopo, iar Paris trebui să recunoască faptul că era un individ frumos acesta, cu trăsături mai degrabă feminine și strălucitoare decât dure.

Se îndreptă spre acesta și îi zâmbi, hotărâtă să facă din el prietenul ei:

— Domnule, spune-mi, te rog, Paris! Dar când Sciopo continuă să o privească neîncrezător, Paris se întrebă ce era în neregulă cu acesta, din moment ce oricine voia să îi fie prieten. Ce face lord Denborough?

— Stă cu echipajul pentru că el este căpitanul. De altfel, pe buzele lui Sciopo înflori din nou un zâmbet, anunță și ceremonia care va avea loc astăzi, din câte am înțeles.

Nu se gândise la asta. Știa că o Biblie și o persoană importantă alături de niște martori erau elementele suficiente pentru o căstorie pe mare, dar o ceremonie în fața întregului echipaj... Nu se gândise la asta.

— Va fi o ceremonie?

— Prezidată chiar de moi.

— Mă tem că nu am nicio rochie, oftă aceasta. Apoi făcu ochii mari când își dădu seama că își lăsase bagajul când o prinsese Sciopo. Bagajul meu! L-ați luat?

— Da. Aveți o garderobă impresionantă, milady. O doamnă pe gustul meu. Îi făcu cu ochiul, deși ea nu înțelese ce era impresionant la pantaloni și cămăși făcute anume pentru ea de un croitor al lui Wine. Dregându-și glasul, Sciopo o întrebă: Aveți nevoie de ajutor?

Paris fusese mereu ajutată când se îmbăia, așa că se temea că nu știa clar cum trebuia să o facă singură. Oftă, iar apoi roșii când își dădu seama că un bărbat se oferise să o ajute. Dumnezeule mare!

— Nu, mulțumesc!, răspunse prea repede și prea tăios, făcând involuntar un pas înapoi.

— Am fost pus să vă slujesc, îi explică amuzat Sciopo. Când ea făcu ochii și mai mari, acesta hotărî să îi spună: Îmi plac bărbații.

Paris se încruntă, evident. Și ei îi plăceau bărbații. Tuturor le plăceau bărbații și femeile. Ce era în neregulă cu asta? Ce voia să spună asta? Unde era logica cu el slujind-o?

— Înțeleg, îi spuse, dorindu-și să nu îl jignească.

— De fapt, nu înțelegeți, zâmbește Sciopo. După seara aceasta veți înțelege, milady.

După noaptea nunții ei. Paris se cutremură. Ce ar fi trebuit să însemne, de fapt, asta? Ce taină se ascundea în „a plăcea bărbații" pe care avea să i-o releve inevitabilul ei soț?

***

Baia i se păruse un eșec din moment ce se temea încă de faptul că nu își clătise bine părul, acesta era încă ud la ceafă, obosise când își ștersese apa de pe corp și bodogănise în timp ce își înfășurase trunchiul în pânză pentru a-și ascunde sânii. Nu îi strângea, doar le ascundea forma vizibilă. Totuși, când termină și auzi bătaia în ușă, își dădu seama că timpul nesăbuinței ei sosise.

Cu inima mică ieși din cabina spațioasă și coborî cele câteva scări pe punte. Spre șocul ei această punte era plină ochi de aceiași marinari din port pe care îi urmărise cu privirea cât așteptase să găsească o modalitate de a se instala pe Eagle. Le văzu fețele rumene, le zări zâmbetele deocheate și insinuante, unul dintre ei purta un petec, câțiva dintre ei nu puteau să aibă mai mult de cincisprezece ani, și își aminti cum se distraseră aceștia în port, pocnind chelnerițe la fund, bând până la refuz și sărutându-se cu femei cu o moralitate îndoielnică. Trebuia să se aștepte la un echipaj de genul, nu? Doisprezece oameni. Nu erau mulți, nu? Nu, nicidecum. Privirea ei îl descoperi pe Felix vesel în mulțime, același Felix care își încheiase parțial cămașa albă și care, acum, în lumina soarelui, arăta fantastic de periculos. Era un animal mare, categoric greu, deși bine proporționat, cu o privire la fel de lascivă ca a perverșilor de pe punte și cu un zâmbet care îi topi mintea, făcând-o să se scurgă direct în vintre. Și ea avea să se căsătărosească cu el datorită unei datorii prostești, cu atât mai mult cu cât în ultimii treisprezece ani nu știa deloc ce făcuse cu timpul lui și cum și-l petrecuse. După sclipirea din ochii lui putea spune foarte bine că era nebun. Paris nu știa că astfel îi sclipeau și ei ochii acum și că toată viața aveau să lucească la fel.

Se apropie prudentă, așezându-se în stânga lui. Mirosea deja ușor a transpirație și a loțiune folosită adesea pentru ras. Avea o față atât de mare, cu obraji atât de pătrățoși și...

— Încă mai vrei să te măriți cu mine?

Nu putea fi un bărbat rău și dacă avea să fie... Privi marginea bărcii. Avea să facă orice. Prin urmare, Pari Thorne îi prinse mâna, la fel de intruzivă ca odinioasă, și își uni degetele cu ale lui.

— Sunt aspecte de lămurit, dar... Am venit la tine, Felix, pentru că intuiția îmi spune că vei bea din ceai, deși ai spus că nu vrei unul.

Dându-și seama de aluzie, Felix rânji.

— Sciopo, dă-i bătaie! Doamna a spus „da".

Uralele marinarilor o făcură să tresalte, dar își dădu seama că mulțimea deborda de fericire. La urma urmei, unde era sărbătoare, era și mâncare și băutură. Totuși, în timp ce Sciopo invocă divinitatea și începu să vorbească despre puritate, dragoste și fericire – Paris era sigură că preotul care o cununase pe Blue cu soțul ei, contele de Clare, vorbise și despre supunere – se întrebă cât de validă era totuși această căsătorie. Avea nevoie de validare imediată, nu după ce condiția s-ar fi îndeplinit.

— Stai!, îi spuse ea lui Sciopo. Bărbatul se opri imediat și zâmbi, în timp ce Paris îl simți în mod neașeptat pe Felix tensionat. Nu ar trebui să ne căsătorească valabil un preot? Am nevoie ca această căsătorie să fie valabilă.

— Bineînțeles, îi zise Felix. Căsătoriile pe mare sunt recunoscute de Marea Britanie, Paris. Când ea aprobă, Felix îi făcu semn lui Sciopo să continue. Ești bine?, îi șopti Felix. Paris, dacă nu vrei să...

— Ba da, vreau!, îi spuse. Doar... vrei, te rog, să mă ții se mână? Am emoții și...

— Nu cred că ar trebui să arătăm prea multă afecțiune în fața...

Dar Paris Thorne îl apucă de mână și îl ținu astfel în timp ce glumele începură să curgă. Felix oftă. Fusese mereu un căpitan care conducea cu mână de fier. Altfel nu se putea pe o corabie, dar ceva îi spune că să o aibă pe Paris aici avea să îi submineze cu mult autoritatea. Trebuia să se asigure că nu se întâmpla asta pentru binele ei, în primul rând. Deși nu știa să aibă printre oameni violatori, modul în care arăta Paris și zilele singuratice pe mare putea fi declanșatori ai unor comportamente animalice. El nici bine nu plecase și deja să o privească îl făcea să își dea seama că înnebunea la gândul că va atinge în curând fundul acela, având cel puțin paisprezece nopți și zile și în care să se îngroape în trupul ei fierbinte. Era o reacție violentă, un strigăt al frustrării, știa asta. Altfel, nu își explica de ce o dorea atât de tare când în tot acest timp ignorase alte femei cu o frumusețe mai exotică și cu promisiuni mai lascive pe buze. Nici nu voia să se uite la buzele lui Paris, nu când în final trebuia să o sărute fără să își continue ziua cu o erecție gigantică.

— Mirii mai vor să adauge jurăminte?, întrebă galant Sciopo.

Nu, el nu avea nimic de adăugat, dar se pare că Paris sări imediat în sus și spuse:

— Vreau ca lordul să îmi promită că..., ei bine, că nu mă vei abuza. În niciun fel.

O clipă toți tăcură, dar apoi marinarii începură să râdă zgomotos, făcând-o să se simtă prost, să roșească total. Sciopo nu râse și nici nu zâmbi, iar Felix cu atât mai puțin. Se temea de asta și nu o putea învinovăți. El aruncase arsenalul, la urma urmei. Peste hărmălaia care se crease, o întoarse cu fața la el, îi cuprinse fața rotundă între palme și îi jură:

— Paris, îți jur că nu te voi abuza, niciodată, în niciun fel. Nu trebuie să îți faci niciodată griji în legătură cu asta.

Și pentru că simțea că ăsta era finalul ceremoniei – mai trăise experiența asta o dată, numai că înaintea lui stătuse femeia pe care pentru prea mult timp nu o înțelesese și o dispreșuise –, Felix își coborî gura peste a ei.

În urmă cu doi ani o întâlnise din nou pe Paris la plimbare cu Blue, contesă acum, și apoi cu familia ei. I se păruse magnifică, dar nu îndrăznise să spere că avea să sărute acele buze ale ei, nu când avusese șaisprezece ani. Dar acum, în circumstanțele astea, Felix nu se putu opri. Odată cu buzele lor se uniră, își lăsă mâna să coboare în jos pe gâtul ei și să o zgârie foarte ușor, făcându-i pielea de găină. Paris, școată inițial, intră în jocul lui atât de rapid, încât Felix se întrebă dacă nu cumva mai fusese sărutată vreodată. Probabil se mai întâmplase din moment ce Paris știu ce să facă. Se apropie mai mult de el, lipindu-și pubisul de coapsa lui. Felix apăsă pe abdomenul ei dovada unei dorințe înnebunite, cu atât mai mult cu cât ea își deschise gura sub presiunea amețitoare a buzelor lui, sub imboldul cald al limbii sale. Abia când limbile li se atinseră Felix își dădu seama că acesta avea să fie un sărut cât un spectacol al unui bâlci. Își coborî mâna în jos, pe talia ei, și apoi mai jos, în timp ce îi gusta dulceața inconfundabilă a gurii, atingând fundul care o și dăduse de gol că nu era bărbat. Avea două fese magnifice, rotunde, lovindu-se una pe alta și îmbiindu-l să se aventureze între ele, să îi simtă căldura și mirosul. O strânse ușor, apoi mai tare până ce o auzi gemând ușor. Abia atuci își dădu seama că dacă nu voia să se culce cu ea chiar aici trebuia să îi dea drumul.

Se desprinse din sărut și o privi uluit de propria ieșire. Nu mai făcuse asta de prea mult timp. Nu mai fusese nechibzuit de prea mult timp.

— Da, vă declar soț și soție! Poți săruta mireasa, adăugă ironic Sciopo și închise vechea Biblie.

Buzele lui Paris se umflaseră și mai tare, se înroșiseră și îl îmbiau să dea curs chemării din nou. Rămase uimit când ea se întinse spre el și îi oferi un sărut cast, pe buze, un ecou al sărutului de mai devreme. În urale evidente, Felix își văzu soția zâmbind, apoi întorcându-se spre echipaj și oferindu-le cel mai luminos zâmbet al ei. Se aplecă spre ea și îi șopti ușor la ureche:

— Asta a mers bine, contesă.

Pentru că mersese. În timp ce marinarii voiau să fie și ei sărutați de mireasă, primind o privire urâtă din partea căpitanului, aspect pe care însă Paris nu îl băgă în seamă, prea bucuroasă pentru a se teme de câțiva marinari, Felix nu putu să nu se întrebe dacă alianța dintre ei urma să fie dezagreabilă sau nu, cel puțin o corvoadă pentru ea. Se însurase, da, dar erau foarte multe lucruri nerostite între ei, prea multe taine și o groază de pericole. Totuși, într-un timp atât de scurt fiecare reușise să dezlege o problemă. Probabil că așa aveau să facă și cu restul, asta dacă ajungeau să se înțeleagă odată ce trecutul lui i-ar fi hăituit pe amândoi. Abia atunci își dădu Denborough seama cât fusese de egoist când o legase de el.

EXAGEREZ! 

Căpitanul/secundul vasului nu putea să căsătorească două persoane dacă nu avea și acea competență religioasă (era preot). Totuși, ca să nu fiu acuzată de blasfemie (Sciopo este homosexual), am ales să denaturez acest adevăr istoric. Ulterior, căsătoria se întregistra în jurnalul de bord, iar apoi cu acea înregistrare persoana interesată se ducea la oficiul consular/ diplomatic pentru înregistrarea legală a căsătoriei respective.

De altfel, dacă m-aș căsători vreodată, valsul meu ar trebui să aibă loc pe melodia de la media: Can't Help Falling in Love - Elvis Presley.