Sunt, pe lumea asta, atât de multe emoții care se pot cofunda, atât de multe sentimente care compar identice, totuși atât de multe nuanțe pentru fiecare iubire specifică. Iubim în nuanțe eterne, vii. Iubim până și neputința de a iubi într-un moment nepotrivit sau pe cineva incompatibil. Ne-am născut ca să iubim, pentru nimic altceva. Dacă există cu adevărat destin sunt sigură că este acela de a ne îndrăgosti până la intoxicație, până la moarte, dincolo de ea, deasupra cerului, mult în inima galaxiei, debusolând orice rațiune și promițând cu atât mai multă nebunie. Întreaga mea viață am alunecat într-o baltă a iubirii, mai întâi un om, apoi un grup, în final o societate și acum întreaga omenire. M-am născut cu cel mai nobil scop în lume, să împrăștii iubire. Pentru mine e suficient.

Fragment din Subiectivitate obiectivă, lucrare gândită pentru a fi postumă a lui R. Wilde (2022)

*

Se simțea îngrozitor de rău, iar cele câteva guri din berea servită la hanul la care se oprise până ce băieții strângeau proviziile pentru a le încărca pe Eagle. Da, asta făcea; îi împrumuta corabia soțului ei pentru a reveni în Londra. Nu se numea furt. Deloc chiar. Oftă și privi cu ciudă halba din care s-ar fi înfruptat cu sete dacă stomacul ei nu ar fi protestat. I se părea ilogic: se simțise bine cât timp stătuse lângă Felix, iar acum acest copil care creștea în ea îi dădea bătăi serioase de cap odată ce îl despărțise de tatăl lui.

— Ei bine, îi spuse, nici mie nu îmi este bine.

Se bosumflă și își încrucișă brațele la piept, acoperindu-și mult fața cu pălăria. Hanul era plin în această seară; americanii erau pur și simplu atât de veseli! Avea să îi lipsească fiecare moment aici, până și zilele agitate de duminică. Stomacul îi ghiorțăi și se întrebă cât mai avea până ce primea plăcinta aia pe care o ceruse cu aproape o oră în urmă.

— Se pare că îți e foame.

Înțepeni când auzi glasul atât de cunoscut. Nu se putea. Adică nu se putea să fie chiar el, atât de curând. Cum o găsise așa de repede? Privi peste borul pălăriei la chipul nedormit și neîngrijit al lui Felix și putu jura în sinea ei că simți fluturi în stomac, genunchii îi tremurară, iar inima îi bătu mai voioasă. La naiba, nu! O recunoscuse? Venise dinadins aici? Dumnezeule!

— Ăăă... da!, își îngroșă puțin vocea, încercând să pară masculină și să testeze înainte teoria ei. Nu știa sigur dacă o recunoscuse.

Felix arătă spre plăcinta lui:

— De-abia ce am luat-o din față, îi spuse. Vrei să împărțim?

Fie se juca cu ea, fie chiar nu ava habar cine era. Își drese glasul și spuse:

— Nu. Am comandat șie eu o plăcintă cu carne și...

— Dacă nu a venit până acum, băiete, cu siguranță nu mai vine acum, zâmbi palid Felix.

Băiete. Deci nu avea nicio idee cine era. Răsuflă ușurată și se întinse spre o felie. O plăcintă cu caise, suculentă, foarte dulce. Oftă când luă o mușcătură adâncă, apoi o alta, înfulecând rapid întreaga felie. Felix mesteca gânditor, privind-o atât cât îi permitea pălăria mare. Fusese o idee nemaipomenită să se deghizeze. Înainte să își dea seama ce face, își linse și degetele și se aplecă spre o altă felie. Realiză abia atunci că Felix al ei mânca dulciuri, iar el făcea asta numai când era stresat.

Putea observa cearcănele din jurul ochilor lui, barba nerasă și hainele șifonate. O căuta. Mmm... Asta avea să fie interesant.

— Pari obosit, îi zise. Cu treabă în Boston?, se interesă și fu extrem de mândră de modul în care își jucă rolul.

— Caut o persoană. O femeie, îi spuse.

— O femeie norocoasă?

— Sper că și ea se consideră așa, oftă Felix și continuă să mestece. Am făcut o greșeală teribilă când i-am vorbit urât și...

— De ce i-ai vorbit urât? Paris își miji ochii în direcția lui și continuă să mănânce, simțndu-se suficient de pregătită pentru câteva guri din berea comandată anterior.

— Este însărcinată cu copilul meu. Este soția mea, de fapt. Nu mă așteptam să am un copil chiar acum, deși, sincer, nu mă deranjează așa de tare. Îmi doresc copilul și îmi doresc și femeia. La naiba, o iubesc! O iubesc atât de mult, iar ea s-a hotărât să plece pur și simplu. Paris rămase cu felia la jumătatea drumului spre gura ei, dându-și seama că tocmai ce auzise chiar acum o declarație de dragoste venind din partea soțului ei. Și era pentru ea. Încercă să spună ceva, apoi se opri, simți că ochii îi erau înțepați de lacrimi, blestemă emoțiile afurisite, își trase nasul și îndesă întreaga felie pe gât. La naiba, femeie, mai ușor! Te îneci!

Și chiar se înecă în clipa în care îl auzi numind-o astfel. Primi rapid câteva lovituri zdravene din partea lui, așa încât simți că îi plesneau chiar ochii. Luă o gură din halba ei și simți cum începe să se liniștească.

— Știai cine sunt?!, întrebă scandalizată, ridicându-și fața.

— Ești imposibil de nerecunoscut, Paris, îi spuse Felix, își ridică șervetul și îi șterse buzele ușor. Cum aș putea să nu recunosc vreodată buzele astea tentante, pline, roșii? Oftă și îi prinse mâna lipicioasă: În pluse, ți-ai uitat inelul pe deget. Paris privi în jos la inelul care se odihnea pe mâna ei și înjură. Paris...

— Deci ai spus-o doar așa, ca să mă îmbunezi și...

— Nu!, o opri el, îi prinse capul în mâinile lui mari și continuă: Nu. Am spus-o pentru că o simt. Nu pot să cred că tu ai crezut că vorbesc serios când ți-am spus despre copil. Cum să nu te iubesc, Paris? Este practic primul lucru pe care l-am simțit pentru tine!

— Nu vrei copilul ăsta, îi spuse ea rapid. E inoportun și...

— Ce prostie!, o întrerupse din nou. Bineînțeles că vă vreau. Îl vreau pe el și te vreau și pe tine! El e o bucată din mine, tu, în schimb, ești chiar eu. Am trăit un adevărat Iad zilele astea, Paris. Nu știu cum am putut să îți dau drumul măcar. Mi-am dat seama de greșeala pe care am făcut-o chiar după ce am plecat. Am venit să mă împac cu tine, ți-am adus și un colier... Începu să se caute în buzunare și înjură furios: Rahat! Nu îl găsesc! Îi prinse fața în mâini și oftă: Te iubesc! Nu mă părăsi. Nu pot trăi fără tine.

— Mă vrei pentru Lilibeth, i-o întoarse.

— Te iubesc! De-asta te vreau. Și acum că știu despre copil cu siguranță nu ne întoarcem în Londra pentru debut. Avem timp de asta. Ai timp de asta. La naiba cu debutul! Nici nu mă interesează dacă nu vrei să o faci.

Paris își trase nasul și întrebă ușor:

— Serios?

— Da. Haide acum! Te rog. Nu cred că îți face bine să fii pe drum. Ești palidă și...

— Nu m-am simțit tocmai bine zilele astea, recunoscu ea.

Felix oftă și o îmbrățișă, inhalându-i mulțumit mirosul. Fusese un prost numai să se gândească să îi dea drumul vreodată, să țipe la ea. Oftă și o strânse puternic la pieptul ei, șoptindu-i încontinuu că o iubea, că îi părea rău și că nu avea să mai greșească vreodată față de ea. Paris îi șopti că îl iubea, îl sărută ușor pe gât și îi inhală mirosul. Tot corpul ei păru să se liniștească, iar acum își dădu seama cât de obosită era, cât de puțin dormise zilele acestea. În cele din urmă povestea lor avea un final categoric fericit. Nu exista nicio îndoială legată de asta.

Niciunul dintre ei nu se gândi la posibilitatea unei întorsături de situație când Felix îi spuse în fața hanului că avea să vină repede, după ce aducea calul pe care îl închiriase. Așteptându-l în răcoarea tomnatică, simțindu-și sufletul extrem de fericit, având impresia că la o vârstă atât de tânără era în sfârșit fericită. Așa fu până ce o mână se înfășură în jurul gâtului ei, iar o alta îi presă gura, iar ea auzi în ureche șoptindu-i-se:

— Vom pleca de aici în liniște, fără să...

Nici nu avea de gând! Deși glasul i se părea familiar, nu stătu se se întrebe prea mult de unde îl cunoștea, pentru că se smulse din strânsoarea lui, încercând să se îndepărteze de acesta. Un pumn o pocni în maxilar, o dezechilibră, căzu, apoi un altul îi atinse capul, avu impresia că vede stele, că pământul se mișcă anormal sub ea, deși îl simțea rece și plat sub mâinile sale. Avu impresia că strigase, dar nu își aminti dacă o făcuse sau nu înainte ca lumea să se stingă odată cu conștiința ei.

Iar când reveni, Felix își dădu seama că a lui contesă dispăruse. Iar.

***

— Nu ar fi plecat niciodată de bună voie!, insistă Felix revenind în camera din han, acolo unde Wine și lady Anne se cazaseră. Dumnezeule, am fost așa de prost să o las măcar o clip acolo... Am fost...

— Felix, liniștește-te!, insistă lady Anne. Cine ar vrea să îi facă rău? Cine...?

Cineva care să vrea să îi facă rău. Felix păli o clipă, realizând pericolul în care o lăsase fără ca măcar să își dea seama. Nici măcar nu se mai gândise la Niall de foarte mult timp. Trăind în tumultul lui conjugal avusese impresia că Niall nici nu mai exista. Primise într-o dimineață o scrisoare de la el prin care îi spunea că nu avea să se mai prezinte în echipaj și acceptase asta cu multă fericire. Crezuse în sfârșit că scăpase de el. Crezuse doar asta.

— Ce este?, întrebă Anne, dându-și seama de neliniștea de pe chipul său. Felix, dacă știi ceva...

— Am avut un marinar în echpaj care îl cunoștea pe Cyn, pe viconte, pe... Nici măcar nu îi putea spune „tatăl" lui Paris, pentru că vicontele nu fusese niciodată tatăl ei, mai ales că Felix știa acum foarte bine că soția lui avea în ea sânge de Cardinham. Pe viconte, încheie. Niall a avut o fiică, acea fiică a fost obiectul plăcerii vicontelui și a acoliților lui și, în cele din urmă, a fost ucisă. Crezând că Paris e fiica lui Cyn a încercat și în călătoria noastră să se răzbune. I-am interzis să se mai apropie de ea. Nici nu m-am gândit...

— Ai spus că el crede?, întrebă brusc Wine care până atunci avusese capul vârât în mâini, disperat și complet îngrijorat pentru Paris. Tu nu crezi asta?

Felix miji ochii spre socrul său.

— Doar nu crezi că sunt așa un idiot, Wine. V-am auzit vorbind și, sincer, Paris seamănă izbitor cu tine. Am fost prost să mă las păcălit.

Pentru o clipă, Wine simți că i se ridică părul pe ceafă și intră în panică. Paris nu și-ar fi dorit cel puțin acum ca Felix să știe că era un copil din flori.

— Și cum te simți știind asta?

— Știu asta de ceva timp, iar comportamentul meu față de soția mea nu s-a schimbat nicio clipă. O iubesc cu sau fără sânge de Cardinham în ea. O vreau înapoi, la naiba, chiar dacă asta înseamnă să spun tuturor că e fiica ta, nu a nenorocitului de Cyn!

În timp ce teama creștea exponențial în sufltele fiecăruia, glasul lui Sciopo se auzi în prag după ce își drese glasul și anunță:

— Ce bine atunci că am găsit-o. Felix își ridică privirea, întrezărind raza de speranță. Pe Niall l-am găsit. E marinar și e în port pe corabia unui anume comerciant, Silas Davis.

Bineînțeles că toți se încruntară, pentru că ei cunoșteau un Silas Davis și nu se așteptau să dea cu ochii de același acum. Spre binele său.

***

Purta căluș, iar ea nu purtase niciodată așa ceva. Numai gândul că pânza era murdară și mirosea o făcea să se înfioare și să își amintească pregnant că era însărcinată și că acest copil era întrucâtva mofturos. Fusese târâtă ca un sac de cartofi printre cele mai ferite străduțe și izbită strașnic de peretele unei debarale. Spera că era o debara din moment ce existau patru pereți și niciun hublou în zonă. Nici măcar unul. După lovitură leșinase, se trezise legată fedeleș. Nu știa dacă trecuse o zi sau trecuseră zece. Nu știa nimic, iar asta o îngrijora cel mai tare. Nu își putea da seama prea bine nici dacă era noapte sau zi. Capul îi bubuia, privirea nu îi putea rămâne fixată. Gemu, sperând că cineva avea să o audă. Singura sursă de aer din această dugheană era spațiul dintre ușă și podea și își dădea seama că nu era prea mult. Putea muri sufocată și probabil că Felix nu ar fi știut asta niciodată.

Dacă Felix se gândea tocmai acum că îl părăsise, că fugise de el, că îl mințise?

Gemu din nou și își dădu seama că plângea. Nu realiza de unde avea lacrimile din moment ce îi era și extrem de sete. Stomacul îi ghiorțăi. Probabil că dacă ar fi vomitat ar fi îndepărtat și călușul. Obișnuia să își golească stomacul violent. Încercă să nu intre în panică. Probabil că avea o șansă, una mică, orice șansă. Probabil că...

Lumina unui felinar se infiltră în debara, ocupând și mai mult spațiul și așa micuț.

— Ah, te-ai trezit în sfârșit!, se auzi glasul șoptit al lui Niall. Perfect! Noi doi avem multă treabă și vom începe cu o poveste. Vreau să știi exact pentru ce vei muri.

Cuvintele lui îi transmiseră fiori pe șira spinării și o făcu să geamă neajutorată. Probabil că nu ar fi trebuit să fugă niciodată. Da, dacă stătea să se gândească profund acum, nu ar fi trebuit să plece niciodată din spațiul ocrotit din Bridgewater.

***

Ducele de Albany nu fuma de felul său. Probabil o dată pe săptămână câte un trabuc cubanez. Totuși, odată cu rana provocată nu mai avusese ocazia să fumeze, iar acum recunoștea că dusese dorul gustului plin, amar, atât de real și aproape inocent al unui trabuc. Trase fumul, îl expiră, se jucă puțin cu el și zâmbi. Îi lipsiseră viciile la fel de mult pe cât îi lipsea și căldura familiei. Aaron nu avusese niciodată o familie atât de închegată ca a Cardinhamilor. Tatăl lui fusese un ciudat care totuși îl iubise în felul său, deși Aaron nu voia să se gândească la cum s-ar fi transformat acea iubire odată cu creșterea lui ca băiat. Mama lui își făcuse datoria, apoi își ținuse picioarele închise cu strășnicie, dar întotdeauna încercase să îl apere și să îl îngrijească, deși prețuise mai degrabă opulența decât pe el. Când se născuse Aislinn, iar mama lui o renegase complet, o dăduse la o parte și aproape că o aruncase cu prosoapele însângerate, Albany simțise că își descoperise în sfârșit familia, deși nu purtau decât parțial același sânge. Această perioadă însă îl făcuse să-și dea seama că își dorea o familie a sa, un copil, o soție, veri, verișoare, unchi și mătușe. Albany își propusese să le aibă, evident.

Momentan însă era momentul pentru el să ucidă o amenințare la adresa familiei. Privi părul roșcovan și pistruii individului care juca prost, bea mult și săruta fiecare târfă din han. O chelneriță îl mângâie seducătoare pe față, iar el îi sărută încheietura. Nu, nu avea chef de femei, dar avea nevoie să se infiltreze la acea masă de joc, să discute cu fiul contelui de Statford, Ian, și să vadă cum putea să îl distrugă înainte ca el să îi distrugă prințesa, pe Elisabeth. Nu putea pleca acum fără să se ocupe și de asta. În plus, nu era un serviciu adus lui Felix, ci dorința lui de a o ține în siguranță pe Lilibeth.

Știuse că Lili nu era fiica lui Felix. Trebuia să fii idiot ca să crezi altfel. Nu aflase niciodată cine fusese tatăl ei. Se părea totuși că urma să dea nas în nas cu acesta și era extrem de nerăbdător să afle cum putea să îl distrugă pentru că șantaja și distrugea vieți. Ochi pentru ochi, s-ar fi spus, iar Albany intenționa să îi îmbrace ochiul în aur și să i-l așeze printre trofee.

Postez acum pentru că intenționez ca mâine să vă aduc și capitolul 24, iar apoi epilogul. În curând ne luăm adio de la Paris pentru ca, în cel mai scurt timp, să ne întâlnim cu Silas și cu draga de Zylphia. Sper că nu suferiți prea tare după eroii voștri favoriți, cu atât mai mult cu cât fiecare personaj își va găsi rândurile în cărțile ce vor urma, prezentând cu atât mai mult evoluția sinuoasă a relațiilor de familie. Până la urmă, cărțile sunt despre Cardinhami.

Cât despre „fragmentul" din început, vreau să împărtășesc cu voi o realitate. Eu nu țin jurnale, eu țin lucrări cu impresii și notițe despre existența mea și a altora. Această lucrare pe care intenționez să o public după momentul morții mele se numește „Subiectivitate obiectivă", realitatea unui scriitor, și începe cu data de 12 decembrie 2019. Recitesc adesea notițe și îmi dau seama cât am evoluat, cât am îngropat din orgoliu, cât am suferit, cât mai am de suferit și cât amar am înecat în, ei bine, trei ani. Când viața îmi arată că devine insipidă, așa cum notam pe 19 mai 2021, apar răsturnări de situații care complică jocul. Sper să nu citiți lucrarea prea curând, din moment ce asta ar însemna că nu mai sunt pe acest Pământ. Sper ca voi să nu o citiți, de fapt, niciodată.