18 septembrie 1805: unsprezece săptămâni de când Paris Maxwell, contesa de Denborough, a avut ultima menstruație.

*

Imediat după ce tatăl natural al lui Lilibeth placase, contesa de Denborough știuse că urma să se întâmple ceva teribil. Privise o clipă spre soțul ei care rămase livid în fața ușii, apoi încremeni chiar ea. Un bărbat care nu avea nici măcar dreptul să șoptească numele lui Lili reintrase în viața lor pentru a-i distruge. Își trecu mâinile peste față și se sprijini de divan. Se grăbise să se gândească la cât de bine puteau merge lucrurile în viața ei, iar acum Universul dorea să îi dovedească tocmai contrariul. Se putea întotdeauna mai rău, fericirea nu era prioritate pentru nimeni.

— Trebuie să acționăm mai rapid decât poate el, se trezi Felix că spune și se îndreptă spre birou, unde începu să compună o scrisoare.

— Mai rapid?, întrebă buimacă Paris. Nu înțelegea cum puteau acționa rapid în astfel de circumstanțe. Nu era ca și cum îl puteau opri pe Ian din a divulga ceva. Numai moartea i-ar mai fi putut ajuta acum, moartea unui individ demn de dispreț. Felix, cine este bărbatul ăsta?

— Fiul cel mic al contelui de Stratford. Felix oftă și o privi pe Paris. Obișnuiam să fim prieteni.

— Nu am știut... Rhys, contele de Clare, a fost însurat cu sora lui, cu lady Bethany. Am putea... Am putea discuta cu Rhys și...

— Nu cred că are contele vreo autoritate asupra fostului său cumnat, Paris. Suntem singuri în asta și... Se apropie de ea, îngenunche înaintea ei și îi spuse: Te-am târât în asta și îmi pare rău. Nu ai nicio obligație față de Elisabeth, cu atât mai puțin față de mine...

— Spui prostii!, îl opri Paris încruntată. Știi prea bine că o iubesc pe Lilibeth ca și cum ar fi fiica mea. Iar pe tine... Felix, te iubesc! Știi asta.

— Da, știu, oftă el și o sărută pe obraz. Îmi pare rău, Paris, dar putem participa la sezonul micuț de iarnă. Pot face rost de câteva invitații. Știu că este din scurt și că ai nevoie de mai multe pregătiri, cu atât mai mult cu cât acesta va fi și debutul tău, dar trebuie să plecăm acum. Se ridică și se duse din nou spre birou, semnându-se și începând să împăturească hârtia. Avea de gând să îi adune pe toți, să pornească o corabie cât mai rapidă. Pregătiri pentru hrană trebuiau făcute, de altfel, iar personalul... Te rog să începi să împachetezi. O voi anunța eu pe Lili...

Să plece? Acum? Paris își strânse degetele pe abdomen. Nu se consultase cu nimeni până acum și nu știa dacă putea călători în primul rând. Nu știa nimic din ce însemna îngrijire în această perioadă a lunii de sarcină. Nu știa ce era mai bine pentru copilul ei. Nu știa nimic.

— Felix, nu cred că putem călători, spuse repede.

— Sigur că putem! Nu a venit încă iarna. E posibil să fie puțin frig, dar ne descurcăm și...

— Nu. Îl opri, iar privirea lui se ridică încruntată spre a ei. Nu mai putea amâna acest moment. Era acum sau niciodată. Iar ea nu ar fi făcut niciodată rău copilului cu bună știință. Eu... Felix trebuie să îți spun asta și nu știu cum...

— Ce s-a întâmplat?, o întrebă Felix brusc îngrijorat.

— Sunt însărcinată.

Un moment de liniște se abătu asupra amândurora. Felix rămase uluit și începu să cerceteze cu privirea trupul lui Paris. Nu putea vede schimbări vizibile. Nu își dăduse seama, la naiba! Iar Paris își plecă ușor fruntea, conștientă de tensiunea care se acumula cu fiecare secundă în conte. Felix nu voia copii acum, nu când ea trebuia să își facă debutul. Nu acum. Dar nu era ca și cum plănuise asta sau așteptase asta. Fusese la mijloc neglijența amândurora, iar ea...

— De cât timp știi?

— Am bănuit deja de trei săptămâni, îi spuse Paris. Felix pufni, iar ea se apropie rapid de el: Felix, trebuie să înțelegi că știu cât de important e pentru tine să îmi fac debutul, pentru tine, pentru Lilibeth, dar nu este ceva ce am plănuit și...

— Destul, Paris! Felix se desprinse de atingerea ei și o privi încruntat: Câte lucruri îmi mai ascunzi, milady? Când singurul lucru pe care l-am dorit vreodată de la tine a fost să nu mă minți. Acum asta... Când el își feri privirea de la ea de parcă nu putea nici măcar să se uite în direcția ei fără să fie dezgustat, Paris simți că i se frânge sufletul. Lacrimile îi inundată ochii și se strădui cu greu să nu izbucnească în plâns chiar acum. Am nevoie de un moment singur.

Și ăsta era momentul în care o dădea afară. Paris ezită o clipă, apoi aprobă, își înghiți lacrimi și ieși fără ca măcar să privească în urmă. S-ar fi frânt dacă ar fi făcut-o. Cu pumnii încă strânși urcă fără niciun cuvânt în dormitorul lor și își permise să plângă acolo, în spatele ușii închise. La ce se așteptase, de fapt, când se măritase cu Felix? La dragoste nemuritoare? La sprijin necondiționat? Cât de naivă fusese să își recuoască sentimentele, să îi ofere tot ce crezuse că era de preț la ea, inima ei, iar apoi să spere la reciprocitate! Între ea și Felix nu puteau exista prea multe emoții. Fusese o căsătorie încheiată din alte rațiuni. Iar acum tocmai rațiunea era cea care o înnebunea, care îi înnebunise pe toți.

După ce își vărsă întreaga durere, se ridică, se spălă rapid și începu să facă exact ce îi poruncise soțul ei: începu să își facă bagajele. Căsnicia ei tocmai ce luase sfârșit din moment ce ea nu putuse aduce nimic valoros pentru Felix în aceasta, deși simțise că dăduse totul.

***

Felix știa că supărarea lui nu avea nicio logică și că nici măcar nu era supărat. Era emoționat, îngrozitor, extaziat și dezamăgit de tine. Da, poate că nu era momentul potrivit pentru ca ei să aibă un copil, nu când ea ar fi trebuit să își facă debutul și să îl reintroducă în societate, dar, la urma urmei, contribuise la conceperea acestui copil la fel de mult ca ea. Mai mult, ar fi fost de datoria lui să se asigure că nu o lăsa însărcinată. Paris fusese din toate punctele de vedere o inocentă; el nu. Totodată, Paris nu ar fi putut să îl introducă în societate dacă el nu ar fi cooperat cu ea. Își dădu seama că de ceva timp ar fi putut să revină pe scena londoneză, dar pur și simplu nu dorise. Imaginea unei soții la brațul lui nu schimba mare lucru; în cel mai rău ca ar fi fost și ea văzută ca o paria.

Când realizase că era categoric un idiot, că o femeie însărcinată nu ar fi trebuit să se simtă așa cum probabil că el o făcuse să se simtă, furia din Felix se domoli mult și își conștientiză greșeala. Asta se întâmplă la două ore după ce călărise fără destinație. Îi mai luă două ore să facă rost de un cadou prin care, spera el, să își arate părerea de rău și intenția de a fi iertat și încă două ore să revină în Bridgewater. Până la acea oră se lăsase de mult întunericul.

Un copil nu era o povară, iar el își dorise de foarte mult timp unul. Lilibeth creștea repede și, mai devreme sau mai târziu, i-ar fi părăsit. Abia acum conștientiza câtă nevoie avea în viața lui de un copil, al lui și al lui Paris. Dumnezeu știa că își dorea nespus încă o fetiță. Erau cele mai dulci, cele mai scumpe și ofereau o satisfacție profundă cu atât mai mult cu cât creșteau atât de furmos. Entuziasmul îl lovi puternic în timp ce urcă treptele câte două pentru a ajunge în dormitorul lor acolo unde spera să o găsească pe Paris. Cumpărase un pandantiv roșu, amintindu-i de buzele ei pline, apetisante pe care trebuia să le sărute categoric ca să își ceară iertare. Cum se putuse gândi măcar că un copil i-ar fi stat în cale? Un copil era tot ce își dorea, nu intrarea în societate, nu nimic altceva, cu atât ma mult cu cât îl avea alături de femeia pe care o iubea. Sigur, între ei doi mai erau încă lucruri de lămurit, iar minciuna ei legată de descendența sa trebuia să înceteze, nu se putea altffel, nu față de el. supărat, trist. Dar aveau să treacă peste tot împreună.

Spunându-și asta se trezi în dormitorul gol. Cearcefurile nu erau deranjate, semn că Paris nu dormise. Un fior rece îi traversă corpul odată cu gândul întunecat că fusese părăsit. Se duse rapid spre garderobiu și își dădu seama că valiza cu care venise, cea care conținea schimburile bărbătești lipsea. Se uită în dulapul biroului în care ținea adesea bani, iar în locul unei punguțe găsi un bilețel pe care scria: „Ți-i voi înapoia! Promit!" La naiba cu banii! Aruncă bucata de hârtie care nu făcu decât să cadă într-un dans jalnic, molcom.

De mii de ori la naiba!

Fusese părăsit. Și pentru asta era numai vina lui.

***

Necunoscutul o făcea să îi fie rău, își dădu Paris seama în timp ce călărea amețită spre Boston. Se oprise de două ori lângă un crâng pentru a-și goli stomacul și se întreba pur și simplu când avea să se termine măcar asta. Nici nu mâncase atât cât scosese din ea. Nu îi mai fusese în nicio zi atât de rău cum îi era azi, dar probabil că acest aspect era cauzat și de sentimentele care îi fuseseră rănite.

Sprijinindu-se de un copac, Paris închise o clipă ochii și își aranjă și mai bine pălăria pe cap. I se păruse mult mai dificil acum să se îmbrace cu bluza, cu atât mai mult cu cât i se părea că pieptul îi intrase mai greu în bandaje. Oricum era sensibilă și o durea. Totul o durea, inclusiv inima. Trebuia însă să se îndepărteze de Felix, poate chiar să treacă Oceanul. Era conștientă de faptul că dacă ea se simțea astfel pe uscat, pe mare probabil că situația ar fi fost și mai problematică. N-avea alternativă însă.

Se încordă când auzi copitele în jurul ei și când își dădu seama că se apropiau călăreți. Avea un singur cuțit după ea, dar nu se simțea în stare să se lupte. De fapt, poate că ar fi putut împroșca inamicul cu conținutul stomacului ei și ar fi fost lăsată în pace. Își mângâie ușor abdomenul, încercând să îl liniștească. Încet apărură chipurile cunoscute ale marinarilor ei dragi și se relaxă.

— Băieți, ce faceți aici?, îi întrebă. E și Felix cu voi?

— Nu, milady. Am auzit că plecați și am vrut să venim cu dumneavoastră. Locul nostru e alături de dumneavoastră.

Emoționată de loialitatea lor își dădu seama că începuse să plângă. Ah, la naiba cu emoțiile astea! Devenea din ce în ce mai sensibilă și nu știa cum să rezolve asta.

— Locul vostru e alături de stăpânul vostru, îi contrazise. Duceți-vă înapoi...

— Am încercat să îi conving de asta, spuse atunci glasul cunoscut al lui Albany, dar nu prea am reușit. Paris îl privi pe duce cum descalecă în urma bărbaților. Dacă eram eu soțul tău, Paris, nu te-aș fi rănit niciodată cu prostiile pe care le-a zis Felix. Paris se încruntă, iar ducele, parcă cititndu-i mintea, zâmbi în direcția ei și îi spuse: Bineînțeles că am auzit conversația, milady. Acum, ia-ți gardele de corp credincioase. Sper că drumurile noastre să nu se mai intersecteze niciodată. Se aplecă și îi șopti, în timp ce ea se dădu ușor înapoi, temătoare: Să-i spui contelui că problema Ian este ca și rezolvată. Mă voi ocupa personal de asta.

Apoi, întorcându-se, Aaron încălecă. Paris clipi debusolată și alergă spre calul său, oprindu-l:

— Stai! Ce vrei să spui prin... Privirea ironică a ducelui o făcu să înghită în sec. Pleci, Albany, nu-i așa? Și-mi vei lăsa familia în pace?

— Plec, milady, dar nu îți voi lăsa niciodată familia în pace. Se aplecă spre ea, o prinse de mijloc și o ridică brusc, sărutând-o. Mmm, da, să îi transmiți și asta lui Felix. Atât de dulce...

Ochii lui Albany se opriră o clipă asupra ei, iar privirea lui îi transmise un fior de teamă, ceea ce o și făcu să se dea înapoi până ce atinse trupul încordat și pregătit de atac al lui Harry. Ducele își mușcă buzele, zâmbi într-o parte și dădu bice calului. În sinea ei Paris speră că acela avea să fie ultimul moment înc are să audă de duce, dar timpul îi șoptea că era imposibil să se întâmple una ca asta.

— Încotro, milady?, întrebă Billy și îi aduse calul.

— Acasă, îi șopti. În Londra. Trăgându-și nasul, continuă: Nici nu știți cât de recunoscătoare vă sunt, băieți, că sunteți alături de mine! Ce m-aș face într-adevăr fără voi?

Îl îmbrățișă pe Billy și își dădu seama că toți marinarii își împinseră trupurile spre acea atingere. Asta o făcu categoric să izbucnească în plâns, cu atât mai mult cu cât tandrețea lor o mișca profund.

***

— Ai făcut ce?!, tună Wine Cardinham în clipa în care Felix termină de povestit situația zilei aceleia. Și copilul... Adică Paris e acolo singură și...

— Încetează cu prefăcătoria asta, Cardinham!, i-o tăie Felix. Știu că Paris este cu adevărat fiica ta. V-am auzit cu câteva zile înainte discutând, ce naiba! Lady Anne și Wine se priviră o clipă complice, apoi fiecare oftă și aprobă discret. Și da, la naba, am vrut să mă folosesc de influența ei prin voi, Cardinhami băgăcioși, dar înțelege că o iubesc. Pe ea, pe copilul nostru...

Încruntându-se, Wine replică:

— Nu prea arăți asta, Denborough. Cum poți să te comporți așa cu ea? Nu a rămas însărcinată de una singură, netrebnicule! Strângând din dinți, Wine adăugă aparte: La naiba, în familia asta avem numai gineri fără creier!

Felix nu îl putea contrazice, chiar dacă roșii evident. Nu avusese pic de minte când îi vorbise lui Paris, iar ea era acum Dumnezeu știe unde și, din informațiile lui, cu marinarii lui pe urmele ei. Din câte putea ști până acum era probabil să se urce pe o corabie și să dispară pentru totdeauna din viața tuturor. Ceea ce era inacceptabil!

— Nu cred că rezolvăm ceva dacă țipăm unul la celălalt, interveni lady Anne. Trebuie să plecăm numaidecât pe urmele ei, Felix. Trebuie să...

— Tati, îl strigă reticentă Lilibeth. Toți trei își întoarse capetele spre copila care târa alături de ea Păpușa, acel obiect aproape distrus din mâinile ei, pătat și care însemnase întotdeauna pentru Felix speranță, tentație și dor. Este mami bine?

Felix se apropie de ea, se lăsă pe vine și îi mângâie părul roșcat:

— Bineînțeles, Lili. Tati se duce acum să o ia. Nu îți face griji.

— Dar unde s-a dus? Felix nu putu să răspundă, așa că Lilibeth continuă să întrebe: De ce a plecat? De ce ai lăsat-o să plece?

— Tati a fost prost, Lili. Îi pare rău, scumpo. O aduc, îți promit asta!

Lilibeth își mușcă buzele și îi înmână Păpușa:

— Dă-i-o când o vezi și spune-i să mi-o aducă chiar ea înapoi!

Felix aprobă, chiar dacă micuța nu putea să îl vadă, se întoarse spre Wine și spuse clar:

— Mă duc după ea chiar acum. Nu mai am niciun moment de amânare.

***

Soarele de septembrie părea mai palid și mai slab decât în august, dar luna rămânea mereu aceiași, mândră, strălucitoare și mereu puternică. Pe ea nu o deranja frigul, nu o înghițeau norii, nu o tempera nicio furtună. Totuși, precum modul în care trecea prin viață, nepăsătoare, rece și singură, luna nu oferea căldură, nu te îmbia să te întinzi leneș sub razele ei și nu făcea nicio floare să crească. Pentru Blue, luna era și acum un mister. Oftând, își lăsă gâtul să se odihnească pe perna plină și moale.

— Nu poți dormi, îl auzi pe Rhys șoptindu-i. Degetele lui se opriră pe abdomenul ei, mângâind-o ușor. Ce este, scumpo?

— Nici tu nu poți, își dădu ea seama. Mă gândeam la Paris. Denborough nu poate fi un om atât de rău, nu-i așa? În scrisoarea ei spunea că e fericită, că îi place lumea din Connecticut. Încruntându-se, întrebă: Tu de unde știai cine este Denborough și de ce este capabil cu doi ani în urmă?

— Bethany a avut un frate, îi spuse Rhys. Ian. A fost coleg cu Denborough. Ian mi-a spus povestea despre Denborough și acea servitoare, ce i-a făcut și, ei bine, l-am crezut. Acum stau și mă gândesc... Lui Ian i-a plăcut întotdeauna să bea și să mintă. Când eram însurat cu Bethany obișnuia să îmi ceară bani pentru diverse datorii sau distracții. Tânăr fiind, toleram totul și îi dădeam orice. Am rupt legăturile cu Stratford după ce am rămas văduv. Nu ne mai lega nimic.

Blue aprobă și își împleti degetele cu ale lui.

— Povestea s-ar putea să fie născocită, deduse ea.

— Cred că numai Denborough ar putea să ne spună adevărul, dar el a ales să se izoleze. Oftând, Rhys o trase spre el și o sărută pe obraz. Probabil Wine și Anne vor ajunge repede și ne vor lămuri. Probabil o vom întâlni chiar pe Paris și pe Felix. Nu te mai îngrijora.

Blue aprobă și îl sărută cast, odihnindu-și capul pe umărul lui. Îi era dor de Paris, de mătușa Anne și de glumele lui Wine. Spera doar că toți erau bine.

***

Damon Carter își dădea seama că pe cât înainta în vârstă, pe atât se ismțea mai excitat și mai atras de soția lui. Adevărul era că Lisa îmbătrânea frumos chiar sub ochii lui. Trupul i se curba promițător, iar sânii... ah, el cu sânii avea un fetiș. Acum voia să îi devoreze, să îi muște, să îi sugă, să o facă să-și dea drumul numai așa, chinuindu-i sânii. Și știa prea bine că putea să facă asta. Voia să facă asta.

— Damon!, îl strigă Lisa în timp ce acesta urmărea fundița bravă care îi ținea sânii să nu se reverse din cămașa de noapte aproape translucidă. Femeia aceasta voia să îl omoare! Domnul Davis ne-a scris. Se întoarce cu doamna Davis și Kevin în Londra. În sfârșit petrec Crăciunul cu noi!

Damon pufni. Silas Davis, comerciant bogat, inspirație pentru copiii străzii aparent. Înainte de a-l întâlni pe Silas cel tânăr, Damon cunoscuse un pirat chipeș care sucise mințile unei prostituate de-a lui și care făcuse din ea o femeie respectabilă. Și nu putea decât să îl felicite. Doamna Davis, zisă și Lucky, era categoric printre cele mai norocoase diavolițe din câte cunoscuse el vreodată. Silas Davis pe care îl cunoscuse el nu s-ar fi însurat decât dacă s-ar fi îndrăgostit, ceea ce se și întâmplase. Nu putea spera decât că Silas cel care bântuia pe străzile Londrei acum, Silas cel tânăr, nesătul și puternic avea să îi calce pe urme. Spera asta, de fapt.

— Crezi că cei doi Silas se vor întâlni vreodată? Crezi că el este Silas cel de la care Regele din mahala și-a luat numele?, îl întrebă în continuare Lisa.

— Silas mi-a vorbit odată despre un băiețel murdar dintr-o bandă care a încercat să fure de la el și pe care l-a biciuit chiar el. Când Lisa se cutremură, Damon îi făcu cu ochiul: Știi bien cum eram noi, decăzuții, înainte de a ne întâlni doamnele, Lisa. A fost impresionat de băiat, în orice caz, i-a dat suficienți bani chiar el. În orice caz, se potrivește cu povestea care umblă prin St Giles despre domnul Davis. Da, cred că el este. Și, spre binele orgoliilor amândurora, sper să nu se întâlnească niciodată. Probabil că s-ar lupta ca să descopere care este mai demn de numele ăsta. Apoi, Damon se dezveli și spuse rapid: Gata cu vorbăria, femeie! Ai examen în seara acesta chiar la călărie, îi spuse Damon și îi făcu cu ochiul. Hai să vedem ce mai ști.

Lisa clipi, neînțelegând o clipă la ce se referea, apoi râse și se ridică de la biroul ei, îndreptându-se spre Damon, peste care se și așeză. Îl sărută ușor, apoi din ce în ce mai umed, până ce Damon începu să geamă îngrozit că s-ar putea nici să nu ajugă în ea înainte de a-și da el drumul. Își retrase atunci toate cuvintele despre înaintarea în vârstă și potența.

— Ești bună, Lisa.

— Ce pot să spun? Am învățat totul de la femeile din club. La urma urmei, nu ți-ai dorit tu cea mai bună amantă din lume?

— Am creat monstru, își dădu Damon seama.

— Oh, da!, îi zâmbi ea și se lăsă ușor în jos pe trupul ei. Un monstru, într-adevăr, gemu, iar Damon rânji. Probabil că bătrânețea nu era atât de gravă până la urmă, nu când îți păstrai proporțiile.

Lucrez la o povestire din gama proză scurtă pe care sper să o public în volumul meu de proză scurtă, Izvorul lacrimilor lumii, aici, pe Wattpad. Până acum, în gama acestor povestiri se înscrie Am șaptezeci de ani și Cu toții ajungem Mâine. Sper ca acestor două lucrări să le adaug și Leul care a sângerat un Baobab. Așa cum spune și titlul volumului, scriu acest gen de povești cu gândul la durerea umană și la motivele de încercare a persoanei, în viață. Fiecare povestire este, în esența ei deloc biblică, o pildă. Vă încurajez să le citiți, chiar dacă sunteți sau nu iubitori de proză scurtă. Sper eu că vă învață lucruri.