Desfă picioarele, închide ochii și gemi pentru mine!

- Jurnalul matrimonial al lui Wine Cardinham (1810)

*

Un pui de somn după-amiaza devenise necesar pentru ea mai mult decât gustarea pe care o și pierdea la ora două. Totuși, se trezea adesea în jurul orei cinci, iar bucătăreasa îi lăsa întotdeauna propria tavă cu bunătăți și cu ceai cald. De-abia se pusese în pat și își lăsase trupul să fie îmbrățișat de patul molae și călduros, să se cufunde în lumea viselor, când o mână caldă se opri pe piciorul ei, apoi urcă pe coapsă și între picioare. Își deschise imediat ochii, conștientă de faptul că gemuse și îl privi pe Felix, rămas doar în pantaloni, fără cămașa pe el și atacând-o propriu-zis cu promisiune unei partide uimitoare de sex.

— Ce faci?, îl întrebă buimacă în clipa în care îl simți așezându-se în spatele ei și ridicându-i cămașuța în care rămăsese pentru a dormi suficient de comod.

— Ssst, îi șopti acesta. Buzele lui se aplecară mai mult spre urechea ei unde îi și șopti: Ai fost o fată rea azi, Paris.

— Ba nu!, se împotrivi, dar această împotrivire se topi într-un geamăt în clipa în care Felix îi ridică piciorul și i-l așeză peste al lui, își descheie prohabul și o găsi fierbinte. Ușor!, strigă femeia. Nu sunt... nu sunt pregătită...

— Chiar așa?, o întrebă el și îi ridică piciorul și mai mult, permițându-și accesul spre dedesubturile acesteia. Eu cred că ești. Își coborî gura spre urechea ei și începu să îi mângâie lobul urechii cu propria limbă, să îi muște apoi gâtul și să sugă acolo unde mușcase. În curând cămășuța dispăru de pe ea, iar Paris își arcui și mai mult trupul pentru a se potrivi cu al său. Știm amândoi că ești mereu dornică.

— Nu știu ce vrea să însemne asta, Felix, șopti ea, dar nu te opri tocmai acum.

Făcându-i în ciudă, Felix se opri și o trase cu fața spre el, așezându-i cealaltă coapsă peste șoldul său. Paris îi observă trăsăturile – era nervos – și pupilele dilatate – era excitat și nu putu decât să geamă când corpul lui o lovi puternic. Își dădu capul pe spate și închise extaziată ochii. Trupul ei se freca de al lui în toate locurile care contau pentru a-i spori plăcerea, masculinitatea lui mare o atingea adânc, în forță, o făcea să aștepte cu fiecare secundă și mai mult. Își strânse piciorul în jurul șoldului lui și își lăsă gura peste a sa. Îl sărută, îl tachină și râse când îl auzi mârâind înfuriat, apoi își prinse sânii plini în palme și îi îndreptă spre gura lui. Voia să fie atinsă, să fie iubită. Mai ales în aceste clipe se simțea Paris iubită, apreciată, îmbrățișată. Se simțea bine.

— Spune-mi!, îl auzi cerându-i în timp ce corpul lui o împinse pe spate, iar el o cuceri, prinzându-i capul în palmele lui și opintindu-se ritmic în trupul ei.

— Ce? Vocea ei suna din ce în ce mai alarmată cum orgasmul începuse să o cuprindă. Felix... Mai repede...

— Spune-mi mai întâi, la naiba! Spune-mi-o! Se lăsă mai spre ea, își sprijini fruntea de a sa și îi șopti: Spune-mi că mă iubești, afurisită să fii!

Atunci trupul ei fu cuprins de plăcere, se strânse în jurul său și strigă. Când reveni de pe culmile înalte ale orgasmului știu că și Felix avea să facă asta curând și că avea nevoie ca ea să fie sinceră cu el măcar acum.

— Te iubesc!, recunosc. Mult.

Mâna lui încetă să o mai strângă, trupul lui se încordă și îl auzi gemând la rândul său în timp ce o părăsea pentru a-și vărsa sămânța în fara trupului său. Lăsând-o într-o parte pe ea, Paris auzi destul de clar cuvintele sale:

— Ți-am spus să nu mă minți. Niciodată.

— Știu, îi șopti. Îmi pare rău, dar uneori ceri imposibilul.

Felix păru că voia să o dojenească în continuare, dar în schimb îi mângâie ușor gâtul și se ridică puțin pentru a-i săruta buzele. Iar tandrețea o făcu din nou să verse o lacrimă. Iar pentru ea lucrurile deveniră cu atât mai tulburi, cu cât acum recunoscuse indubitabil că se îndrăgostise. Iar în ochii lui își vedea propriile sentimente reflectând. Amândoi adormiră și se treziră mult după ce ultima gustare fu servită.

***

În ziua în care ducele se dădu jos din pat, toată casa răsuflă ușurată. Flancat de ceai și mâncare, în bibliotecă și cu Lilibeth pe piciorul lui, Wine avea impresia că Aaron era un om schimbat. Complezent, răbdător, deloc malefic, parcă numele lui nu era deloc Albany. Cardinham stătea pe un fotoliu paralel, răsfoind ziarul din acea dimineață, Wine ascultă conversația care se derula între nepoata lui și inamicul său.

— Tu te vei însura, unchiule Albany? Acum că tati s-a căsătorit mă gândeam...

— Da, prințeso, îi șopti Albany, mângâindu-i buclele roșcate. Privi cu coada ochiului spre Wine și continuă: Nu știu cum o cheamă încă, dar numele ei de familie va fi Cardinham.

Wine lăsă ziarul jos și încercă să își cizeleze comportamentul, dat fiind faptul că alături de ei se afla și un copil.

— Să nu îndrăznești!, spuse printre dinți.

Lilibeth privi înspre Wine încruntată, aproape îngrijorată:

— E o familie rea?, întrebă domnișoara Lilibeth.

— Cea mai rea, râse Albany. Lasă-mă să îți vorbesc despre ea, o îndemnă Albany să îl privească din nou. Au fost patru frați, trei băieți și o fată. Pe când fata era suavă și s-a măritat cu un duce mare și puternic, frații erau neciopliți, răi și... Wine îl privi și mai urât. Mari. Erau foarte mari. Cel mai mare dintre ei, ducele de Rothgar, are patru fiice, deci am de unde alege, bineînțeles, cel mijlociu are o fată, iar cel mai mic tot o copilă. Atât de multe fetițe din care eu să mă înfrupt, prințesă!

— Albany, îți recomand să încetezi de dragul copilei.

Ducele zâmbi și ridică din umeri, apoi își lăsă capul pe spătarul fotoliului, arătând extenuat. Lilibeth își lăsă capul pe umărul lui, jucându-se cu franjurii jachetei sale.

— Eu mă voi mărita când voi fi mare?, se auzi de-odată vocea ei.

— Da, răspunseră la unison bărbații din cameră.

Lilibeth oftă și adăugă bosumflată:

— Cred că voi fi o povară pentru oricine...

Albany îi prinse capul în mâini, arătând îngrijorat de cuvintele lui. Wine își dădu seama că ducele era vrăjit de micuță și, în același timp, o iubea așa cum probabil el nu iubise pe nimeni niciodată. Asta era mai mult decât interesant. O clipă în mintea lui Wine trecu ideea că îl judecase greșit pe duce, că avea să o facă în continuare.

— De ce spui asta?, o întrebă Albany pe Lilibeth.

— Nu văd...

Wine oftă și, pentru o clipă, privirile celor doi bărbați se intersectară. Bineînțeles că aveau să o suțină împreună. Era de la sine înțeles că Lilibeth le atinsese inimile amândurora.

— Ei bine, Lilibeth, dragostea e oarbă, îi spuse Wine.

— Așa se pare, oftă și Albany. Nici nu își dă cineva seama că nu vezi, prințesă. Ești normală și, crede-mă, dacă ai fi fost mai mare aș fi uitat de fata asta Cardinham în detrimentul tău. Ce bărbat norocos aș fi fost!

De pe scaunul lui, Wine râse, iar Albany îi zâmbi. O sărută pe Lilibeth și îi oferi o prăjitură de pe farfuria lui. Lilibeth luă prăjitura, mușcă din ea și apoi o îndreptă spre gura ducelui care mușcă fericit din ea, mestecă și înghiți cu dificultate.

— Chiar sunt o prințesă?, îl întrebă fata pe unchiul ei favorit.

— Da, îi spune Albany. Prințesa mea. Și, deși sunt supărat pe tati, tu vei fi mereu binevenită în casa mea. Îi aranjă rochița care se ridicase pe piciorușele ei și îi promise: Vreau să îți arăt lumea! Îți voi arăta lumea!

— Serios? Ochii micuței rămaseră terni în timp ce fața ei radie fericire. Te iubesc, unchiule Albany! Îl prinse de gât și îl îmbrățișă cât de delicat putu. Dacă nu te însori până mă fac eu mare, să știi că mă mărit eu cu tine. Am auzit și că vârsta nu contează când vine vorba de iubire.

— Ce binecuvântat voi fi!, mustăci Albany.

Wine revenea la ziarul lui, aruncând priviri protectoare spre cei doi când o auzi pe Lilibeth întrebând:

— Știți ce fac oamenii căsătoriți?

— Se îngrașă împreună, răspunse Albany.

— Îmbătrânesc împreună, spuse și Wine.

Lilibeth însă chicoti și le împărtăși din înțelepciunea ei:

— Nu, prostuților! Oamenii căsătoriți fac copii împreună!

Auzind-o spunând asta cu atâta confidență, amândoi izbucniră în râs, astfel încât ducele uită pur și simplu de durerea care îi radia în piept din cauza rănii, iar Wine că trebuia să îl urască pe acest bărbat viciat.

***

Oare cum avea să își numească copilul? Paris oftă și simți că în ea înflorea un zâmbet. După atâta timp i se părea inutil să se prefacă; acolo, în ea, creștea copilul lui Felix. Privi încântată spre abdomenul său. Poate că se îngrășase, poate că nu. Nu avea cum să își dea seama încă. Totuși, pentru că ea știa, avea impresia că oricine putea să vadă prin ea și să descopere că nu mai era singură în nicio dimineață, în niciun moment al zilei agitate în viața liniștită și izolată a Connecticutului și, cu siguranță, nici măcar serile când se așeză în pat. Și asta nu se întâmpla pentru că Felix era acolo, suflând în lumânare și cuprinzând-o în brațe. Erau trei în același pat, iar asta o bucura teribil la fel de mult precum o și întrista. Bineînțeles că întrebările curgeau în mintea ei, multe și inutile: avea să fie fată sau băiat? Se vedea oare că era însărcinată? Va moșteni ochii albaștri ai lui Felix? Cât va cântări la naștere? Dumnezeule, gândul nașterii o îngrozea! Oftă și mai puse o floare în teancul pe care îl aduna pentru a împodobi vazele din casă.

Își tot spunea că avea să îi spună lui Felix de copil; era ilogic să îl țină ascuns de el. Erau la jumătatea lunii septembrie, bineînțeles, probabil că atingea în curând douăsprezece săptămâni de sarcină. Notase zilele pe niște foi pe care le împachetase și le așezase sub salteaua patului, astfel încât să aibă o evidență oarecare a sarcinii. Încerca să se hrănească bine, să respire aer curat, să iasă cât mai des din casă și să se miște. La slujba din acea săptămână câteva femei spuseseră că venea un moment în fiecare sarcnă când aproape că erai imobilizată la pat, iar ea voia categoric să prevină asta. Toată lumea avea nevoie de ea; nu își permitea asta.

— Și cu buruiana asta ce face?, întreabă Billy care săpa pentru a pune câteva flori în pământ în timp ce ea scotea o parte din ele pentru a decora casa.

— Nu e buruiană, Billy!, îl apostrofă E o crizantemă. Billy o privi categoric dezinteresat, iar ea oftă, se ridică alături de coș și îi spuse: O pui chiar acolo. Le uzi și ești liber pe ziua de azi. Mulțumesc mult! Privi apoi spre brazii ei marinari care jucau rolul grădinarilor în acea dimineață. Ce m-aș face fără voi, băieți?

După ce comentariul ei fu bine primit, își întoarse privirea spre Anne care îi fusese alături în acea zi.

— Crezi că e înțelept ca Albany să stea afară?, o întrebă femeia privind spre ducele care era așezat în foișorul de pe moșie discutând cu unul dintre oamenii lui, spera ea, despre plecarea lor iminentă. Rana nu i s-a vindecat complet încă.

— E alegerea lui, nu crezi?, o întrebă pe Anne. Haide să așezăm florile astea!

În timp ce amândouă porniră spre intrarea în casă pentru a se ocupa de flori, înăuntru pătrunsese deja o persoană care avea să zdruncine puternic liniștea sufletească a lui Felix care se simțea mai mult decât fericit în dimineața aceea. Alese biroul din față pentru activitățile obișnuite de peste zi pentru a avea o priveliște directă spre Paris. Se trezise că o privește prea des și, deși muncise mai lent, muncise cu atât de mult drag, încât nu își putea reproșa nimic.

— Milord, un vizitator pentru dumneavoastră, îi spuse majordomul.

Nu avu timp să poftească omul înuntră că și auzi un glas pe care sperase că nu avea să îl mai audă niciodată, nu în proximitatea familiei lui cel puțin.

— Felix! Își ridică privirea și fu întâmpinat de înfățișarea îmbătrânită a fostului său amic. Cârlionții roșcați îi încadrau încă fața, dar avea cearcăne adânci sub ochi, o barbă neîngrijită și se vedea că trăia din excese. Se îngrășase considerabil, iar hainele fusese categoric la modă cu zece ani în urmă, nu acum. Fiul cel mic al contelui de Stratford ajunsese chiar aici se părea și probabil că în mintea lui exista o soluție înaintea lui Felix. Prietene!

Ridicându-se rapid în picioare, Felix se apropie amenințător de el și îl prinse de reverul hainei:

— Tu nu ești prietenul meu! Ieși înainte să te aruc eu în stradă!

— Vai, dar ce ne-am schimbat!, râse ușor impacientat bărbatul. Își aranjă hainele și se îndepărtă de pumnul amenințător al lui Felix. Știi momentul acela în care m-ai contactat pentru că, se pare, lăsasem gravidă o servitoare care îți punea copilul în cârcă ție? Ei bine, am ales că am greșit și...

— M-am înșelat!, spuse repede Felix. Copilul era cu adevărat al meu.

Deși era o minciună, nu o simțea deloc ca atare. Lilibeth era categorc a lui orice ar fi spus biologia.

— Fii serios!, îl privi individul. Am auzit o descriere cu acest copil. Roșcată, ochii verzi... Astea sunt trăsăturile maică-mii și, știi bine, și ale mele. Nu e cazul să îmi acoperi greșelile prietene.

— Ian, jur că dacă nu taci...

— Nu e cazul să mă ameninți. Oftând, Ian se apropie de un scaun și se așeză singur pe el. Am trecut prin momente grele anii ăștia, nu știai? Întâi sora mea este ucisă de o brută din mahala, apoi nepoatele mele... Dumnezeule, ce urmează? Cu falsă preocupare, Ian continuă: Asta m-a făcut să îmi dau seama cât de mult vreau să am grijă de un copil, să îmi iubesc copilul, până la urmă, și am decis să fac ce e corect față de micuță. Voi...

— Cât, Ian?, întrebă fără nicio prefecătorie Felix. Spune-mi cât anume ceri.

— Zece mii pentru început, răspunse Ian fără să tergiverseze un moment intențiile pentru care venise. Sunt falit, amice, înțelegi? După ce Bethany a murit, tata a făcut niște investiții riscante și am ajuns pe drumuri. Înțelegi de ce...

Icnetul care se auzi în pragul ușii îi făcu pe amândoi să îndrepte capul într-acolo. Paris auzise în treacăt conversația și se grăbise să vadă care era urgența. Ceea ce văzuse însă o șocase: copia lui Lilibeth stătea în biroul lui Felix, impertinentă și disperată, un vagabong înnăscut și un profitor de elită care îi cerea nu mai puțin zece mii de lire pentru tăcerea lui, pentru binele lui Lilibeth. Lady Denborough, bănuiesc, zise repede Ian și se ridică. Nu te îngrijora, milady, am venit cu intenții de pace. Ian, sunt vicontele de Stratford, la dispoziția dumneavoastră!

Plecăciunea lui fu mai mult decâ falsă, iar Paris se trezi că tremura toată.

— Lasă-mi soția în pace!, îi zise Felix rapid. Se duse apoi și semnă rapid o bucată de hârtie pe care măzgăli și suma enormă. Suma asta nu e pentru început, Ian. E pentru totdeauna. Să nu îți mai văd fața pe aici...

— Felix!, îl strigă Pars. Nu poți să îi oferi bani ca să...

Înmându-i hârtia, Felix îl privi furios:

— Vei suferi consecințele.

Împăturind biletul, Ian rânji, se dădu un pas înapoi și ridică mâinile nevinovat:

— Hai, acum, Felix! Știi bine că nu îmi ajung o viață întreagă. Toate cluburile astea sunt așa scumpe acum, amice. Făcu ochii mari când auzi mârâitul lui Felix. Corect, nu „amice", ci doar milord. Totul s-a scumpit, zău! Iar eu vreau binele fetiței și toate astea. Mi-e urât să mă duc la fostul meu cumnat, mai ales că acum acesta are familia lui și, mda, cred că înțelegi. Doar nu ai vrea să se audă în Londra că fiica ta e, de fapt, a mea, nu?

— Ai tupeul să spui asta, Ian?, întrebă furios Felix. Paris își așeză o mână în pieptul lui, oprindu-l din a înainta. Ieși din casa mea și nu te mai întoarce niciodată!

— Vei regreta asta milord, îi zise Ian. Vei regreta.

Totuși, de la fereastra spre birou, trecând întâmplător pe acolo, Albany auzi întreaga conversație și se gândi să îl urmărească pe roșcovanul bețiv care tocmai ce îi amenințase chiar prințesa. Voia să înțeleagă și el povestea chiar de la capăt. Albany nu avusese niciodată de suferind făcând pe judecătorul.

***

După săptămâni bune în care își căutase de lucru pentru a nu mai fi nevoit să lucreze pentru un bărbat corupt, Niall simțea în sfârșit că era gata de răzbunare. Corabia cu care trebuia să traverseze Oceanul spre Londra pleca într-o săptămână, iar el avea nevoie să fie acolo la timp. Bărbatul acesta era periculos, da, chiar dacă își ascundea această aură în spatele unor afaceri aparent legale.

— Mai vreți bere?, îl întrebă chelnerița.

Niall aprobă tăcut. Avea puțin timp să își îndeplinească răzbunarea, iar aceasta trebuia făcută cu răbdare. Prin urmare, putea doar să își încerce norocul. Existau șanse mari să se intersecteze cu contesa chiar aici, aproape de Boston, mai ales că femeile aveau nevoie de tot felul de zorzoane. Dacă asta nu se întâmpla, avea să se ducă el după ea în Bridgewater. În numele dreptății sacrificii erau cerute. În numele dreptății avea și el să le îndeplinească. Totul în numele dreptății.

— Niall, la ce tot te gândești?, îl întrebă noul lui angajator, domnul Davis. Eu nu am loc de zurbagii pe corabia mea, marinare...

— Nu, domnnule, bineînțeles că nu!, se grăbi să spună. Mă gândeam doar la fiica mea. Oftă și își privi căpitanul. A murit acum mult timp și încă nu am reușit să trec peste asta.

— Îmi pare rău să aud asta, se îmblânzi domnul Davis și se așeză la masă cu el. Niall își îndreptă atenția spre femeia blondă, învăluită parcă de o strălucire aparte, și care căra după ea un băiat de trei ani, moștenitorul domnului Davis. Nu-mi imaginez cum e posibil să mai trăiești după asta. Dacă aș pierde-o pe Lucky a mea și pe Kevin... Ridică din umeri și îl bătu ușor pe umăr pe Niall. Ia-ți cât timp ai nevoie, prietene.

Domnul Davis se ridică de la masă și se îndreptă spre familia lui, ciufuli părul băiatulu, îl ridică de lângă doamna Davis și îl prinse pe un braț, în timp ce cu celălalt încolăci talia femeii care fu mai mult decât fericită să îl sărute. Iar Niall nu avea ce căuta în sânul une familii. El nu mai era fericit. Pentru el nu mai exista fericire.

Vreau să mă asigur că ați înțelegs ce s-a întâmplat:

1. Ian este fratele lui Bethany din cartea lui Blue cu Rhys, fosta soție a lui Rhys. Se pare că nu mai scăpăm de neamul contelui de Stratford.

2. Silas Davis cel a cărui povestire o așteptați nu a fost vreodată botezat cu acest nume; el a împrumutat numele, dacă vă amintiți, de la un „pirat" de la docuri. Ei bine, faceți cunoștință cu „tatăl" de nume al lui Silas Davis, prietenul lui Damon Carter, proprietarul de la Devil's Luck.

Alte întrebări?