În cele mai negre zile ale căsniciei mele mă întreb dacă am promis vreodată să fiu alături de Felix și la bine și la rău.

- Jurnalul matrimonial al lui Paris Maxwell, contesă de Denborough (1805)

*

— Și spuneți că organizați o vânătoare de potârnichi când, din greșeală, lordul Albany a fost împușcat, dar că, în fnal, nimeni nu a fost rănit, rezumă inspectorul care venise a doua zi alături de unul dintre camarazii ducelui la ușa casei lui Felix.

— Exact!, întări Paris afirmația, deși simțea cum șunca și cele câteva felii de pâine de dimineață năzuiau să se reverse direct din stomacul ei pe pantofii proaspăt lustruiți ai inspectorului. Bine că nu apucase să termine micul dejun! Altfel, nu ar fi putut controla nicio clipă ce îi ieșea din gură. Își strânse degetele peste stomac, încercând să îl îmblânzească. Îi era îngrozitor de cald, broboane de sudoare i se prelingeau pe spate, capul îi bubuia la propriu, iar inima i se micșorase când auzise că era căutată de inspector. Nu dorise să îl deranjeze pe Felix în dimineața aceea, cu atât mai mult cu cât știa că soțul ei nu dormise bine.

— Minciuni!, strigă camaradul lui Albany, un bărbat care trăia, deși îi lipseau mâna, piciorul și un ochi. Vreau să îl văd pe duce cu ochii mei!

Atât inspectorul, cât și Paris priviră ironici spre bărbat, dar nimeni nu spuse nimic.

— Vă conduc imediat în camera lui, domnule, îi spuse Paris. Domnule inspector, dacă nu mai aveți nicio întrebare...

Bărbatul încuviință și plecă, iar Paris se ținu de cuvânt și îl ajută pe individ să urce în camera lui Albany. Îl verificase pe duce mai devreme; nu prezenta febră, semnele vitale erau bune. Existau șanse reale ca totul să treacă fără un eveniment peste care lumea să nu poată trece, anume moartea lui Albany.

— Aici este!, îi spsue individului. Milord, un angajat al dumneavoastră...

— Ah!, zise ducele și se ridică pe perne, privindu-și angajatul. Știam că vei veni Șchiopule. Bărbatul poreclit astfel înaintă și se opri în fața patului lui Albany. Băieții sunt bine?

— Da. Ne-am stabilit la han. Mâncăm și bem pe banii tăi.

— Ai grijă, amice, glumi Albany, am inima slăbită.

Șchiopul își miji ochiul în direcția ducelui:

— Deci e adevărat. Nenorociții ăștia de Cardinhami chiar te-au împușcat.

Paris își ținu răsuflarea, așteptând răspunsul ducelui. Ochii lui Albany se opriră asupra ei. Ducele putea spune că Paris nu se simțea tocmai bine și spera că aceste emoții veneau din cauza situație create, nu a unei stări pe care o cunoștea foarte bine.

— Nimic din ce nu aș fi meritat, te asigur, alese Albany să îi spună acestuia. Începe să te pregătești de plecare. Imediat ce mă fac bine ne întoarcem în Anglia și lăsăm porumbeii pe teritoriul acesta barbar. Li se potrivește de minune!

Individul aprobă și trecu pe lângă Paris, ridică din umeri și ieși.

— Ne-ai luat partea, remarcă ea.

— Temporar. La urma urmei, sunt pe teritoriu inamic, am dreptate?

Dar nu avea tocmai dreptate. Nimeni nu i-ar mai fi făcut nimic acum lui Albany, iar el o știa. Se retrase din camera ducelui și coborî în salonul în care se lua încă micul dejun, chiar dacă ea una nu mai avea nicio poftă. Între timp coborâse și Wine cu Anne și se așezaseră unul lângă celălalt. Îi salută, luă un loc pe scaun și își așeză capul în mâini. Dacă respira profund îi trecea. Trebuia să îi treacă. Ultimul lucru pe care și-l dorea era să fie chemat un medic, iar acel medic să dea vestea în gura mare în toată casa.

— Ești bine, scumpo?, o întrebă Anne. Paris aprobă tăcută. Poate vrei niște apă...

— Nu, îi spuse. Sunt bine așa. Am mâncat ceva ce nu îmi priiește, atât. Nu vreau să vă stric micul dejun. Dădu să se ridice, dar mâna lui Wine o opri.

— Parisa, ce este în neregulă?, îl auzi întrebând-o.

Se strădui să spună „Nimic!", dar cuvintele refuzau să iasă din gura ei. Erau minciuni gogomane. Totul era în neregulă. Avea un rănit la etaj, nu știa încă ce simte Felix pentru ea, trebuia să își facă debutul anul viitor, în aprilie cel târziu, era naiba bolnavă și ascundea două secrete acum față de Felix. Avea impresia că întreaga povară a lumii îi fusese brusc trântită pe umerii mici și simțea că nu îi putea face față.

Înainte să își dea seama, Wine o trase la pieptul său, iar ea începu să suspine ca atunci când era un simplu copil. Suspinele se transformară în adevărate lacrimi și strigăte, în timp ce Anne se ghemui la picioarele ei, mângâind-o ușor. La naiba, trebuia să își ia măcar o greutate de pe suflet!

— Vreau să știi ce am auzit în seara aceea, eu cu Zylphia. Wine o strânse și mai mult, dar nu spuse nimic. Ești tatăl meu, Wine, nu acel Cyn. Nu vicontele de Cyn este tatăl meu! Nu sunt fiica lui!

Deși avusese bănuielile lui, Wine le confirmă pe toate acum când îi auzi cuvintele. Îi mângâie ușor părul și oftă. Se părea că niciun secret nu rămânea vreodată astfel în viață. Marie îl privi compătimitoare și îi simți mâna strângându-i genunchiul. Trebuia să îi spună. O prinse de umeri și îi privi chipul înroșit de lacrimi. Îi dădu la o parte o șuviță din păr și se aplecă pentru a o săruta pe frunte.

— Cu optsprezece ani în urmă am întâlnit-o pe Sarah Thorne, contesă de Cyn. Și m-am îndrăgostit de ea. Paris suspină și primi șervețelul pe care i-l oferi Anne. La scurt timp am aflat că era însărcinată și știam că e al meu din moment ce soțul ei nu putea să aibă copii. Încercaseră mai mulți ani și nu avuseseră succes.

— Știu foarte bine și cu ce se ocupa acest viconte, bombăni furioasă Paris din cauza diplomației de care dădea dovadă până și acum Wine.

— Adică știi despre acel club în care..., începu să o întrebe Marie.

— Da! Știu că fratele tău a fost parte din el, unchiul lui Felix. Știu totul, deci nu încercați să ascundeți de mine monstruozitățile astea. Nu mai sunt un copil!

Wine oftă și aprobă.

— Așa este. Cyn iubea bărbații. De fapt, iubea băieții.

— Oh, Doamne!, se strâmbă îngrozită Paris.

— Îți dai seama de ce nu am putut să te reclam ca fiind a mea; te-aș fi condamnat la stigmatul de bastardă, iar tu, Paris, nu meriți asta. Meriți să fii o prințesă. După ce făcu o pauză, Wine continuă: Adevărul e că mama ta m-a folosit pentru a-și face datoria față de titlul ei. Voia cu disperare un moștenitor, chiar Cyn îi spusese că era necesar unul. Și mama ta... Adică ea... Prefera întrucâtva femeile.

Paris oftă, realizând că asta nici măcar nu o mai mira acum. Aprecia doar sinceritatea de care dădea dovadă acum Wine, tatăl ei. Îl privi pe sub ochi și își dădu seama că era mai degrabă incredibil de îngrijorat de ce credea ea și de reacția propriu-zisă. Era încruntat și avea pumnii strânși pe genunchi. Aștepta probabil un răspuns din partea ei.

— Mereu am crezut că ești tatăl meu, de fapt. Am fost luată prin suprindere să înțeleg că este adevărat. Abia apoi mi-am dat seama că semănăm chiar foarte mult. Cum aș putea ascunde vreodată asta de oameni? Glasul îi pieri din nou și nu fu capabilă să-și țină lacrimile în frâu. Între mine și Felix... Între noi... M-am căsătorit cu el pentru a scăpa de Albany, dar cumva în toată căsnicia asta... Nu m-am așteptat să...

— Să te îndrăgostești, șopti blândă Anne. Este în regulă, scumpo. De fapt, nici eu nu mă așteptam să mă îndrăgostesc de tatăl tău, dar, în cele din urmă, s-a întâmplat.

Wine îi zâmbi, iar Anne îi răspunse zâmbetului prinzându-l de mână.

— Da, dar Felix nu simte asta pentru mine, continuă Paris, geloasă parcă pe legătura dintre Wine și Anne, pe tandrețea și plăcerea dintre ei. Era invidioasă! El vrea să îl ajut să intre în societate pentru binele lui Lilibeth. Și vreau să o fac, chiar vreau, dar... Off, nu știu!

Wine oftă și îi îndepărtă o lacrimă de pe obraz:

— Nimeni nu va îndrăzni să spună nimic, draga mea. Nu îți face griji. Noi, Cardinhamii, ne îndeplinim întotdeauna datoriile. Acum, că mi-ai spus asta, mă voi asigura că domnișoara Lilibeth va avea un debut răsunător și că va fi atracția sezonului ei. Oricum mi-am dorit întotdeauna un sezon pentru tine și îl vei avea cât de curând posibil. Paris aprobă, simțind că nu îi putea spune nici măcar lui Wine ce o îngrijora cel mai tare, copilul care creștea în pântecul ei. Nu putea spune nimănui despre copilul ei, chiar dacă voia să o strigă în gura mare. Nu te necăji din cauza asta, te rog, o imploră Wine când o simți plângând chiar și mai tare. Ești un copil iubit, un copil dorit. Te iubesc. Vă iubesc! Aș face orice pentru voi. Orice.

Trăgându-și nasul, Paris râse când o auzi pe Anne spunând:

— Încearcă să nu ajungi în ștreang.

— Albany va supraviețui, le spuse amândurora. Este puternic și norocos.

— Probabil, dar mai am o fiică de măritat, pe Zy. Nu vreau să știu ce ne așteaptă.

Paris aprobă și începu să se liniștească, simțind cum încet îi revine și pofta de mâncare. Îl sărută pe Wine pe obraz așa cum obișnuia să facă adesea, o îmbrățișă pe Anne, singura mamă pe care o cunoscuse vreodată și reveni asupra micului dejun.

— Ah, Zylphia, spuse în cele din urmă. Mă întreb ce face Zy acum și cum se descurcă ea cu gemenii?

***

Zylphia Cardinham nu se descurca deloc cu frații ei mai mici, Asher și Rian Cardinham, mai bine zis două fațete ale aceluiași demon. După ce începuseră să o șantajeze cu privire la Silas, acum o obligaseră să se joace cu ei de v-ați ascunselea. În cele din urmă, o legaseră la ochi în grădină. Le auzea chicotelile într-o parte, zgomotele produse de corpurile lor când alergau și se întreba ce făcea ea în după-amiaza aceasta în loc să citească sau să îl însoțească pe unchiul Rothgar la o nouă crescătorie de cai. Își lăsă brațele în jos și oftă.

— Nu așa se joacă asta, băieți!, strigă la ei. Ar trebui să vă caut dezlegată, iar voi ar trebui să vă ascundeți!

Râsetele mai continuară o perioadă, după care, când o servitoare îi strigă pentru că tocmi guvernanta îi chema, Zylphia își dădu seama că în jurul ei se făcu de-a dreptul liniște. Rămase încremenită, realizând că era probabil singură în grădină. Oftă și începu să își dezlege eșarfa din jurul ochilor, dar nodul refuza să se desfacă, iar ea începea să se tragă de păr. Mârâi furioasă, dădu dintr-un picior și clacă, strigând și așezându-se cu putere jos. Era o prostie! Nu îl lăsase ea pe Silas să îi vadă fundul, la naiba! Se întâmplase. Gemenii nu aveau, de fapt, cu ce să o șantajeze, ce naiba? Și să spună cui? Oricine ar fi înțeles până la urmă că nu era vina ei.

Totuși, simți că obrajii i se aprinseră când realiză că nu voia ca nimeni să știe, până la urmă, ce se întâmplase cu adevărat sau cum o făcuse Silas să se simtă. Cum o făcea Silas să se simtă. Era acel foc din trupul ei care apăruse de ceva timp și care ardea, se mărea și amenința să îi mistuie trupul. Faptul că Silas plecase din casa lor nu o ajutase prea mult; visa încă la el, la mâinile lui, la buzele lui, chiar dacă el nu îi dăduse niciodată vreo dovadă de afecțiune. Nici chiar diferența de vârstă de zece ani dintre ei nu îi astâmpăra trupul. Nici că ea mai avea mult până devenea majoră.

— Nu îmi dau seama dacă aici s-a produs un accident sau așa vrei să stai tu.

Tresări când își dădu seama că în urechea ei răsuna chiar vocea lui Silas Davis. Încercă să devină prezentabilă, dar adevărul era că nu avea nici cea mai mică idee cum îi stătea rochia sau dacă se pieptănase în acea dimineață.

— Ce cauți aici?

Îi simți mâinile atingând ușor nodul care îi ținea eșarfa în jurul ochilor. Ar fi putut protesta, dar se simțea deja ridicol din cauza situației în care gemenii o puseseră.

— Aveam de gând să vorbesc cu Colt și să îi spun că Albany a plecat înspre Boston. Trebuie să fi ajuns acum trei zile. Mă gândesc la probabilitatea ca Paris să fie tot acolo, cu Denborough. La urma urmei, continuă Silas, contele are o casă în Connecticut, chiar în zonă.

— Crezi că Paris a făcut o prostie, întrebă în cele din urmă. Silas nu răspunse, asta o făcu să își încrucișeze brațele la piept. Mai ai mult?

— Poate că ar trebui să te las așa. Până la urmă, cu ce te șantajează frații tăi de le faci pe plac?

— E numai vina ta, de fapt, bombăni Zylphia.

— A mea?

Faptul că nu îl vedea pe Silas, ci doar îl simțea și îl auzea părea să îi amplifice și mai mult focul lăuntric. Înghiți în sec și își încrucișă picioarele.

— Asher și Rian au văzut cum te-ai holbat la fundul meu când se întâmpla să ascult conversația dintre tine, mama și tata. Nu vreau să spună nimănui, atâta tot.

Mâinile lui Silas se opriră un moment, apoi îl auzi râzând în urechea ei. Degetele lui îi atinseră frugalnic gâtul, clavicula și îi prinseră capul pentru a o face să stea nemișcată după ce îi dădu la o parte eșarfa. Deși vedea, imobilizarea nu îi permitea să îl observe și pe el, chiar dacă îl simțea profund.

— Zy, spune-le fraților tăi că am văzut în cei douăzeci și cinci de ani ai mei suficiente funduri și cu atât mai multe păsărici. Vocea lui deveni și mai senzuală în urechea ei: Dar să le spui chiar cuvântul ăsta, alminteri băieții s-ar putea să nu creadă că vine de la mine. Și, apropo, nu ai nimic de arătat mai deosebit decât altele.

Zylphia se simți traversată de un fior când detectă limbajul lui frust, fior pe care probabil nu îl putu reprima. Se aprinsese cu atât mai mult la față și tremura ușor. Ce îi făcea Silas Davis dacă nu să se joace cu mintea ei?

— Și să îi spui lui Colt ce am discutat aici. Brusc, nu mai am nicio dorință să intru.

Își spuse că nu avea să privească în urma lui, dar după trei secunde numărate în minte își întoarse chipul și se holbă clar la fundul lui, la coapsele bine definite și la mersul lui ușor crăcănat, atât de masculin, de barbar. Și simți că înnebunește.

***

— Mai la stânga, mai la dreapta, ceru Aaron. Nu, nu așa!, oftă dramatic în timp ce Felix se aplecase pentru a-i umfla perna. Perfect! Oftă mulțumit după ce perna fu suficient de bine așezată sub capul lui. Apoi mormăi și ceru: Vreau apă acum!

Felix își încrucișă brațele la piept și se uită la prietenul sau fostul lui prieten. Ar fi trebuit să îl omoare doar pentru că o atinsese pe Paris, dar grija din ochii ei, starea ei deplorabilă de ieri îl făcea să se abțină. Îi dădu lui Aaron paharul cu apă și se așeză în scaunul de lângă patul acestuia cu un oftat:

— Probabil că nu ți-ar duce nimeni dorul dacă te-am îngropa în curtea din spate.

— Probabil că nu, fu Albany se acord cu seriozitate. Apoi închise ochii și rămaseră în liniște. Felix își dădea seama că rana îl jenea, deși nu se plângea prea tare de asta. Nu îi stătea în caracter ducelui să evite mâncarea, dar nimeni nu avea de unde să știe asta în afară de el.

— Ce face Aislinn?, întrebă inopinat.

— Mănâncă, distruge scutece și nervii dădacelor, replică Albany. Surioara mea e ea însăși. Un vis. Zâmbetul mulțumit de pe chipul lui Aaron îl făcu pe Felix să râdă. Aislinn se născuse cu doi ani în urmă, zi în care mama ducelui decedase. Totuși, în urma ei lăsase o copilă minunată, frumoasă, specială, o copilă a cărei descendență surescita și acum ziarele de scandal. Ți s-au aprins călcâiele după Paris, am dreptate?, îl întrebă și ducele la rândul lui. Nu e ca și cum o aperi pentru averea ei. Ai și tu bani. Nu o vrei neapărat pentru Lilibeth, ca mamă a ei. Nu o vrei nici măcar ca portiță de evadare în societate. Te-aș fi putut ajuta eu și știi bine asta. Oamenii mă bârfesc, dar se tem de mine în același timp. Atunci, prietene, de ce o vrei cu adevărat pe Paris, pe logodnica mea?

Dar Paris nu mai era de mult timp logodnica lui Albany. Era soția lui de mai bine de două luni acum și îi devenise indispensabilă. Viața alături de ea prindea o plăcere despre care nici nu avusese idee înainte.

— Nu am vrut asta, știi?, îi spuse lui Albany. Când a venit la mine pentru a scăpa de tine nici nu m-am gândit prea mult la ce se poate întâmpla. M-a hipnotizat și am căzut pradă tentației. Acum nu mai pot scăpa de ea. Nu mai vreau asta.

Tocmai sclipirea de fericire din ochii lui Felix îl făcu pe Aaron invidios. Își dorea și el această fericire. Și ar fi putut fi a lui acum dacă Felix nu s-ar fi insinuat în locul său.

— Înțeleg. Foarte frumos, Felix, dar ar fi păcat să începeți căsnicia asta cu o minciună, nu crezi?

— Ce vrei să spui?, se încruntă contele. Paris știe totul despre mine.

— Nu mă îndoiesc de asta. Ești o carte deschisă. Totuși, de ce nu o întrebi ce știe despre tatăl ei? Despre adevăratul ei tată?

— Nu înțeleg, se încruntă Felix, simțind că Aaron voia să îi zdruncine fericirea. Cyn...

— Vei înțelege, prietene. Acum ieși! Vreau să mă refac după ce Wine Cardinham m-a împușcat, iar cu tine aici și cu toată iubirea asta grețoasă chiar nu pot.

Bineînțeles că atunci când plecă, fiind încă devreme, se îndreptă direct spre salonul pentru micul dejun. Atunci fu momentul în care o auzi pe Paris plângând, toți mușchii i se contractară și se pregăti să o apere, să o țină în sigurnață. Totuși, când ajunse aproape de salon își dădu seama că plângea la pieptul lui Wine și auzi prea bine cuvintele care îi zdruncinară și lui existența:

— Vreau să știi ce am auzit în seara aceea, eu cu Zylphia. Ești tatăl meu, Wine, nu acel Cyn. Nu vicontele de Cyn este tatăl meu! Nu sunt fiica lui!

Nu fu conștient că își ține respirația și că așteaptă la rândul său un răspuns decât atunci când expiră profund auzind replica bărbatului:

— Cu optsprezece ani în urmă am întâlnit-o pe Sarah Thorne, contesă de Cyn. Și m-am îndrăgostit de ea. La scurt timp am aflat că era însărcinată și știam că e al meu din moment ce soțul ei nu putea să aibă copii. Încercaseră mai mulți ani și nu avuseseră succes...

Așa Felix rămase lângă ușă și ascultă cu interes întreaga poveste fără a-și putea forma o opinie până la capăt. Abia atunci simți în inima lui că luase o decizie. Una optimă pentru amândoi.