1 septembrie 1805: opt săptămâni de când Paris Maxwell, contesa de Denborough, a avut ultima menstruație.

*

Azi m-am îndrăgostit. Îl cheamă Satana. E foarte drăguț!

- Nelly Clark învață să scrie (1805)

*

Greierii își deplângeau soarta, o broscuță pulsa în depărtare, chemându-și suratele, câinele doamnei Park lătra fericit când domnul Park opri căruța în fața casei și coborî pentru a-și întâmpina soția și cei doi copii. O altă lumină se stingea în vecini, o femeie râdea. Paris zâmbi și duse la buze laptele pe care bucătăreasa îl încălzise pentru ea și pe care îl și îndulcise. Se alfa pe terasa din spate. Purta o cămașă de noapte și un șal destul de gros, dar vântul primei zi de septembrie continua să o tachineze. După ce se spălase și își uscase părul în fața focului alesese să îl lase desfăcut, căzând peste umeri. În America decența nu era totul, iar să fii îmbrăcat astfel nu era un lucru atât de rău. Servitorii se duseseră la culcare, în casă aflându-se mai multe femei decât bărbați, oricum toți văzând-o într-un stadiu de goliciune. După ce Felix se spălase și mâncase rapid, spusese că trebuie să se ocupe de instalarea alor ei și plecase, lăsând-o în dormitorul pe care îl împărțeau. Îi era dor de el. La urma urmei, fuseseră întrerupți într-un moment delicios.

— Pot sta lângă tine?

Glasul contesei văduve o făcu să își îndrepte privirea spre soacra ei care purta încă o rochie lejeră de casă și care ținea în mână un felinar. Fruntea ei se strângea îngrijorată, dar purta pe chip un zâmbet cald, ca întotdeauna.

— Sigur că da! Îi făcu loc pe scaunul balansoar de lângă ea. Continuă să se miște ușor în al ei, legănatul acestuia calmând-o. A fost o zi destul de agitată, nu?

— Mă tem că da, dar pot înțelege ce se întâmplă în sufletul tutorelui tău. Nu pot spune că sunt fericită că Felix a fost lovit, dar înțeleg situația. Cred că și ei înțeleg situația, pentru că l-am văzut ai devreme ieșind din salonul pe care l-a pus la dispoziția domniilor lor.

— Sper că nu arăta și mai rău, glumi Paris.

— Deloc. Părea chiar împăcat. Contesa oftă și îi strânse degetele de pe mânerele scaunului. Va fi bine în continuare, vei vedea.

— Știu, mulțumesc. Zâmbi, dar își reprimă neliniștea pe care o ținea ea însăși ascunsă în sufletul ei.

După o secundă de tăcere, contesa își drese glasul și spuse:

— Paris, voiam să îți spun partea noastră din povestea lui Felix. Știu că ți-a vorbit despre Dhalia, despre cum tatăl lui l-a obligat să se însoare cu ea pentru că ea reclama că o batjocorise și că o lăsase însărcinată. Contesa oftă. Contele știa că Felix nu ar fi făcut niciodată asta. L-am crescut chiar bine, în ciuda faptului că am ajuns să preluăm o poziție în societate după moartea vărului Alfred. L-am crescut bine, să știi.

— Chiar știu, o consolă Paris. E un bărbat modest și nu are nevoie deloc de opulență.

— Exact. Nu ar fi forțat niciodată o femeie. Totuși, când soțul meu a auzit că este însărcinată și când și-a dat seama că există o posibilitate ca acel copil să fie al prietenului lui Felix...

— Știați și de asta?, întrebă șocată Paris.

— Bineînțeles! A fost și mai evident când Elisabeth s-a născut. Micuța Lili seamănă atât de bine cu omul acela... Totuși, nu am putut să o lăsăm de izbeliște. Știu că l-am rănit pe Felix obligându-l, dar tatăl lui știa că va face ce este corect în final. Mai ales când l-a prins mirosind-o și sărutând-o pe Lilibeth. Poate că nu este copilul lui, dar a devenit a lui. Amândoi au nevoie unul de celălalt.

Paris aprobă, trăgându-și nasul. Își șterse ușor lacrima care îi căzuse pe obraz.

— Mulțumesc!, îi șopti. Poate că ar trebui să îi spuneți și lui asta. S-ar simți mai bine.

Contesa aprobă.

— Ești o pereche bună pentru el, Paris. O pereche pe măsură.

— M-am folosit de el ca să scap de un logodnic pe care nu îl vreau, râse Paris printre lacrimi. Cum aș putea fi bună pentru el?

— Nu-mi spune că el nu s-a folosit de tine!, o tachină soacra lui. Poate așa a fost să fie. Alminteri poate că nu v-ați fi întâlnit deloc.

Paris își strânse picioarele lui ea.

— Wine m-a învățat să nu cred în destin, ci numai în inteligență și răbdare.

— Poate că destinul tău e să fii inteligentă și răbdătoare, îi făcu ea cu ochiul. Îl iubești, nu-i așa? Pe Felix? Paris simți cum lacrimile o acaparează și mai mult, dar aprobă. Se îndrăgostise în săptămânile astea de el iremediabil. Nu avea cum să nu îl iubească. Poate că îl iubise dintotdeauna. Cu siguranță îl iubise dintotdeauna. Și ce te oprește să îi spui asta? Când Paris nu făcu nimic altceva decât să tacă și să privească în paharul ei cu lapte, contesa oftă: Bine, draga mea, tu știi mai bine. Felix m-a trimis să te caut și să mă asigur că ești bine. Nu sta prea mult aici, să nu răcești. Zilele frumoase s-au dus, copilă.

Contesa plecă, iar Paris fu obligată să îi dea dreptate. Încercă să își tragă nasul și să își înăbușe plânsul, dar nu reuși și izbucni în lacrimi, lăsând paharul jos, lângă ea. Zilele frumoase se terminaseră într-adevăr, iar acum ea purta cu ea încă un secret, unul de care probabil Felix ar fi fost cu atât mai puțin încântat. Își acoperi abomenul cu mâna, instinctiv, protectiv. Adevărul era că sângerase ultima dată în iulie, cu aproape două săptămâni înainte ca ea și Felix să devină soți. Din acel moment și până acum trecuseră opt săptămâni, le numărase chiar după ce terminase baia. Și mai trecuse încă o zi în care menstruația ei refuza să apară. Pentru ea asta nu putea însemna decât un lucru: devenise inutilă pentru scopurile lui Felix și era incapabilă să își respecte partea de înțelegere. Era însărcinată.

***

De la atâta fugă, Marie Cardinham făcuse febră musculară, coapsele o dureau și la fel și fundul și spatele. Totuși, în ciuda durerilor ei nu putea să nu se gândească la noile informații care ajunseseră la urechile ei până în acea dimineață, o zi mai târziu de la sosirea lor în Bridgewater. Se aflau în salonul camerei lor, cu Wine perfect tuns și spălat, cu barba aranjată din nou și despăturind un ziar, în timp ce ea de-abia putea privi oul fiert și pâinea prăjită dinaintea sa. Ceva o deranja îngrozitor, iar Wine putea simți asta. Doamna lui purta o rochie roz, împrumutată de la verișoara cu care se și întâlnise ieri și care, cu mici excepții, i se potrivea. Acum, că situația era aproape rezolvată – avusese o discuție ieri-seară cu proaspătul lui ginere și intenționa să mai poarte încă una azi -, intenționând să stea atât cât era necesar pentru a se convinge că Felix nu mânca rahat când spunea că avea să-i trateze fiica mai mult decât exemplar, trupul lui era complet atent la soția lui, iar mădularul lui îi amintea că trecuseră două luni de când nu mai făcuse dragoste cu acel trup minunat. Dată fiind starea lui Marie era posibil să mai treacă două luni până să o convingă să o facă.

— Îmi poți spune ce te supără, iubire?

Marie se strâmbă ușor, apoi îndepărtă farfuria din fața ei și spuse simplu:

— Edwin are doi copii. Am vorbit cu el ieri cât timp tu te pregăteai încă. O are pe domnișoara Oceane, șase ani, și încă un băiat.

— Foarte interesant, dar de când ne interesează pe noi de copiii angajaților Companiei Cardinham? Așa știu și eu că fratele Christinei, domnul Stone, e căsătorit cu no new yorkeză și că are un băiat care le face amândurora zile fripte. Marie se strâmbă din nou, el oftă și închise ziarul. Ce este cu adevărat?

— Edwin e însurat cu Selena Hodging.

Selena... Ah, acum înțelegea! Selena Hodging fusese o chelneriță cu care se culcase adesea în timpul călătoriilor spre Rothgar sau spre Londra. O preferase pe ea pentru că îndeplinea standardele feminine care îi plăceau. Cu cincisprezece ani în urmă îi propusese să vină în Londra pentru a o ajuta să ajungă actriță, cum avea categoric talent în acest domeniu. O ajutase, în cele din urmă, chiar dacă întâlnirea dintre ea și Marie fusese zguduitoare. Ulerior aflase că Selena se retrăsese de pe scenă, dar nimeni nu putea spune unde plecase cu adevărat femeia. Acum își dădea seama că Selena plecase în America alături de noul lui angajat la acea vreme, Edwin Clark, fratele lui Lewis Clark, baron Olsburg. Și acum își dădea și mai tare seama că Marie avea impresia că acel băiețel era copilul lui.

— Marie, ăla nu e copilul meu!, îi spuse simplu. Înainte să te cunosc pe tine foloseam mereu prezervative și...

— Are dreptate, lady Cardinham, spuse Selena Clark care intrase în salon. Amândoi o priviră pe voluptuoasa roșcată a cărei frumusețe nu pălise nicio secundă în anii care se scurseseră. Am bătut, dar nu mă auzeați. Oftând, Selena păși și mai mult în interior, luând un loc pe unul dintre scaune. Am venit aici imediat ce am auzit că te-ai întâlnit deja cu Edwin și că acesta ți-a povestit despre Jack și despre Nelly. Milady, își drese Selena glasul, eu știu că nu poți rămâne grea făcând o felație. Marie roșii, Wine își drese glasul. S-a întâmplat în seara în care lordul Cardinham se ducea la balul la care cred că te-a întâlnit pe tine. Știi prea bine că după ce s-a căsătorit noi doi nu am mai onorat înțelegerea ca eu să îi devin amantă.

— Marie, nu te-am înșelat niciodată, îi spuse și Wine.

Anne aprobă. Știa asta. Wine nu ar fi făcut asta niciodată. Nu ei. O privi pe Selena și oftă, sprijinindu-și capul de una dintre mâini. Grijile și gelozia o ținuseră trează întreaga noapte.

— Erai deja însărcinată când te-ai căsătorit cu Edwin, am dreptate?, o întrebă ea pe Selena.

— Exact, zâmbi Selena. Jack nu este fiul lui, iar Edwin știe asta. La teatrul unde am ajuns s-a întâmplat ca bărbatul care conducea clădirea să îmi facă avansuri. Am crezut că așa ajung mai sus și mai repede, dar, în final, am aflat că era căsăorit și că avea doi copii. Înțelegi de ce nu am mai crezut că va face din mine o femeie respectabilă.

— Nu am știut asta, Selena, îi spuse Wine încruntat. Nenorocitul! Trebuia să vii la mine.

— Nu, nu trebuia. Aveai o soție, probabil că așteptai deja un copil. Ai făcut multe pentru mine, Wine, dar trebuia să mă descurc singură. Era ianuarie când am ales să călătoresc în America. Atunci l-am întâlnit pe Edwin. Mi-a propus căsătoria, am acceptat. Nu mă așteptam să mă și îndrăgostesc de el. Selena zâmbi, iar Anne simți cu adevărat bucurie pentru femeia săracă, chinuită care fusese cândva aceasta. Îl iubesc. E un om foarte bun care îl consideră pe Jack al lui.

Brusc, pe hol se auziră mai multe voci, iar apoi, înainte de a-și da seama, Nelly intră pe ușă:

— Mami, mami! M-ai lăsat în urmă! Deși vorbea cu Selena, ochii ei căzuseră pe Wine. Eu și Lilibeth te-am căutat peste tot!

— Nu chiar. Glasul venea de la o fetiță cu părul precum morcovul, care ținea privirea în jos. Nelly, hai să mergem!

Oceane cu siguranță nu voia să asculte din moment ce se ridică pe picioarele mamei ei și continuă să îl privească pe Wine. Copila pe nume Lilibeth rămase la ușă până ce Marie o invită înăuntru. Se părea că această casă găzduia mai multe suflete decât crezuseră ei inițial.

— Mă bucur pentru tine, Selena, îi spuse Anne fostei sale rivale. Meriți fericirea. Apoi, când Wine continuă să privească spre Nelly, iar Oceane își flutură genele lungi spre el, Anne zâmbi și îi șopti: Poți să o iei în brațe, Wine. Nu voi crede altceva.

Wine îi zâmbi, îi luă degetele și i le sărută, apoi întinse brațele spre Nelly care se aruncă numaidecât în ale lui și îi zâmbi. Apoi, bărbatul se ridică și se duse spre Lilibeth.

— Și tu ești?, o întrebă ușor, iar fetița tresări, întorcându-și capul în direcția lui.

— Lilibeth. Adică toți îmi spun așa sau Lili. Sunt... tati e contele de Denborough, îl informă.

— Ah!, Wine zâmbi și privicu colțul ochiului spre Marie care continuă să mănânce, începând să discute cu Selena. Eu sunt Wine, aceea e soția mea Marie. O vezi?

Un moment stânjenitor cuprinse încăperea. Selena își drese glasul și lăsă ceașca cu ceai din mână.

— Lilibeth are niște probleme și..., începu aceasta să explice.

— Sunt oarbă! Glasul fetiței reverberă în cameră. Nu știu de ce le ia oamenilor atât de mult timp să spună asta, bombăni și își încrucișă brațele la piept.

Ambii soți se întristară imediat, iar Wine blestemă lipsa lui de atenție. Chiar dacă infirmitatea lui Lilibeth nu era vizibilă, modul în care își ținea capul, cu urechile mereu ciulite pentru a ști ce se întâmplă în jurul ei ar fi trebuit să îi spună asta.

— Nici nu mi-am dat seama, mărturisi. Îmi pare rău că te-am făcut să te simți prost.

— Serios?, întrebă Lilibeth, iar capul ei se ridică spre el.

— Bineînțeles! Wine se așeză pe divanul dintr-un colț, cu Nellu încă agățată de el. Vino la mine ca să ne cunoaștem mai bine. Știi, sunt... tutorele lui lady Paris...

— Mami?, întrebă brusc Lili.

— Mami, confirmă Wine zâmbind. O urcă pe Lilibeth pe piciorul lui, decizând că ginerele lui izbăvise în a face un copil extrem de frumos, chiar dacă nu îi semăna deloc. Părul fetiței fusese prins într-o coadă simplă, dar ieșise deja pe alocuri. Rochița albă cu floricele i se potrivea de minune, scoțând în evidență pielea de porțelan și trăsăturile frumoase, aristocratice. Haide, acum...

— Și eu!, zise repede Nelly. Și eu sunt oarbă și vreau să ne cunoaștem mai bine!

— Nu, nu ești!, o contrazise Selena.

— Ba da! Nelly o privi urât pe mama ei, apoi se întoarse spre Wine și zâmbi ca o mică seducătoare ce deja era. Își lăsă capul pe umărul lui și începu să se joace cu nasturii cămășii lui, în timp ce Wine îi mângâie ușor trupul.

— Domnișoarelor, are unchiul Wine mâini pentru toată lumea!, râse. Te simți confortabil, Lilibeth? Ai mâncat? Poți să îmi spui bunicul, să știi. Adică, doar dacă vrei și...

— Da!, spuse repede Lilibeth. Nu l-am întâlnit niciodată pe bunicul. A murit odată cu mami din cauza unei boli care mi-a luat vederea. Asta mi-a spus tati.

— Înțeleg. Practic, zvonurile erau minciuni colosale. Vrei ceva, scumpo?

Mușcându-și buzele, Lilibeth îl întrebă ușor, aproape de ureche:

— Pot să îți ating fața? Mă ajută să îmi dau seama cum sunt trăsăturile de pe chipul tău.

— Sigur, îi spuse blând și acceptă ca mâinile fetiței să îi atingă ușor nasul, pomeții, fruntea.

— Poți să îmi spui cum arăți între timp? Ce culoare au ohii tăi, de exemplu?

— Să vedem... Înghițind cu greu, Wine îi șopti. Sunt căprui. Eu și fratele meu, Colt, am moștenit ochii căprui ai tatei, celălalt frate al meu, Bryght, și sora mea, Summer, au ochii cenușii. Lilibeth scoase un sunte de încântare. Toți suntem bruneți, numai sora mea e blondă. Suntem palizi, așa ca tine, micuțo.

— Semeni bine cu noua mea mămică, remarcă Lilibeth.

Doar o clipă de panică traversă chipurile celor doi soți până ce Nelly izbucni:

— Rândul meu! Își ridică mânuțele pline, îi cuprinse fața, îi zâmbi și îl pupă direct pe buze. Cât timp Wine izbucni în râs, după ce Selena icni șocată, Nelly chicoti și ea. Lilibeth își dădu seama ce se întâmplase și râse și ea, iar apoi Marie. În cele din urmă, după ce Selena încercă fără niciun rezultat să o dojenească pe fiica ei, râse și ea, remarcând că nu eixsta fată care să îi reziste lui Wine Cardinham.

Din prag, Felix observă totul, inclusiv bucuria de pe chipul fiicei lui și zâmbi. Își dorise întotdeauna să o vadă așa de fericită și, se părea, în sânul numeroșilor Cardinhami avea să-și îndeplinească scopul.

***

Fusese fericită să audă că majoritatea dintre marinarii lui Felix urmau să stea în satul din Bridgewater, alții foarte aproape, în zone vecine. După o revedere propice cu aceștia, una în care, în dimineața aceea, primi flori de la fiecare marinar care se aranjase, Paris realiză așezase toate florile în diverse vaze și hotărâse să își continue ziua în ciuda dispoziției posace a lui Felix. Printre comentariile lui „Nu ar trebui să îi îmbrățișezi pe toți! Le zâmbești prea mult! Profită doar ca să strângă în brațe o femeie! Nerușinații!", Paris decise să ignore mare parte din ele, să ia micul dejun și să anunțe că se ducea în târg pentru a o ajuta pe bucătăreasă la cumpărături.

— Avem lachei pentru asta, Paris, îi spusese Felix.

— Vreau să mă duc pentru că și doamna Park va fi acolo și vreau să îi spun că vom participa la petrecerea ei. Apoi, vreau să văd dacă pantofii mei sunt gata.

Fără tragere de inimă, Felix aprobase, așa încât acum Paris stătea pe un scaun, în fața unei ceainării, înconjurată de câteva doamne din zonă și râdea. Se împrietenise cu majoritatea femeilor din zonă, în ciuda fiascoului de la balul organizat de ea. Majoritatea erau născute aici din foștii coloniști, americani categoric, cu un accent puternic pe care Paris de-abia ajungea să îl înțeleagă adesea. Același lucru putea fi spus și despre accentul ei pentru aceste doamne. Nimeni nu era prea formal, toți erau extrem de complezenți, de prietenoși, de drăguți, astfel încât Paris își dădu seama că iubea viața în fosta colonie mai mult decât pe cea de acasă. Nu se putea plânge că urma să petreacă mare parte din an aici, deși probabil că avea să îi fie dor de familia ei.

Gândul acesta fu suficient pentru a o întrista și pentru a se scuza de la masă. Între timp, o observă pe bucătăreasă alături de ajutoarele ei încărcând alimentele proaspete în trăsura cu care veniseră. Aștepta cu interes cina din seara aceasta, peștele acela proaspăt, sparanghelul, totul înecat în atât de mult unt... Se îndrepta spre trăsură, trăgând șalul mai bine pe umeri, gândindu-se la propriile probleme. Nimic nu îi spunea că ziua aceea avea să ia o întorsătură foarte urâtă. Se opri o clipă în fața unei vitrine în care era expus un alt șal, unul înflorat, cu margini aurii. Era superb, iar pe micuța Lilibeth avea să se potrivească de minune! Intră în magazin, observând mai multe pălării expuse, alte podoabe pe care cu siguranță trebuia să le observe, când auzi glasul unui bărbat care îi spunea vânzătorului:

— Aș dori și eu șalul din vitrină, cel cu margini aurii, bleu. Împachetați-l într-o cutie aurie, cu o fundă mare.

Se încruntă, se duse spre tejghea și își drese glasul:

— Mă scuzați, domnule, dar aș avea nevoie de șalul acela. Străinul păru să fie mai degrabă preocupat de monedele pe care voia să i le dea vânzătorului, înțepenind doar o clipă, apoi reluându-și activitatea. Este pentru fiica mea și...

Înlemni chiar ea când străinul se întoarse spre ea și recunoscu chipul lui Albany. Tocmai pentru că rămase mută îi oferi un avantaj lui Aaron. Ajunsese în Bridgewater în acea dimineață și intenționa să pornească spre moșia lui Felix, dar, știind că micuța Lilibeth era acolo, iar el nu venea niciodată cu mâna goală, se oprise la un magazin pentru a-i face un cadou fetei lui favorite. Singura fată cu numele de Maxwell care urma să rămână favorita lui după cele pe care le pregătise pentru familia Cardinham. Acum însă se întâmpla să dea nas în nas cu trădătoarea, cu cea care îi făcuse contractul imposibil sau aproape imposibil. Se apropie de ea, îi strânse ușor mâna și își trecu ochii peste trupul ei. Paris Thorne – Maxwell! – înflorise. Ultima dată când o văzuse se plimba prin Mayfair cu verișoara ei, Evangeline, cu câteva săptămâni în urmă. I se părea că pieptul i se împlinise, era mai rumenă și mai strălucitoare la chip. Cuiva îi priia cu desăvârșire căsnicia!, gândi el și rânji înainte temerii care se citea pe chipul ei. Adora asta. Adora frica pe care o vedea lucind în ochii ei.

— Mă tem că e pentru aceeași fată, dacă ne referim la domnișoara Lilibeth. Nu-i nimic. Pot spune că l-am ales împrună sau, mai bine, l-ai ales pentru ea înainte să mori tragic și am promis să i-l duc eu în numele tău.

Paris scoase un geamăt și își dădu seama că trupul îi tremura ușor îngrozit.

— Mai e ceva ce vrei de aici, lady Paris?, o întrebă ușor glasul lui Albany.

— Lasă-mă în pace!, șuieră în direcția lui. Nu sunt a ta și nu mai pot fi a ta.

— Ah, draga mea, dar poți oricând să rămâni văduvă, iar eu pot oricând să te vânez. Luă cutia de la vânzătorul care îi privea încruntat și o conduse spre ieșire. Lasă-mă să îți spun ce am văzut în timp ce urmăream o anumită logodnică fugară: ea, vârându-și limba în gâtul prietenului meu – fostul prieten! –, în timp ce el îi pipăia fundul. Cum crezi că m-am simțit? Albany oftă teatral și o trase în trăsura pe care o închiriase. Și eu care te-am așteptat de când aveai două zile, mi-am făcut planuri, am sperat să îmi văd copiii crescând în tine... Paris continuă să îl privească, speriată de orice mișcare pe care ar fi putut să o facă. Zic să mergem acasă, milady, acasă la fostul meu prieten. Îi facem o vizită și apoi rămânem numai noi doi!

Zâmbi, se lăsă ușor în față înaintea ei. Paris se lăsă în spate, evitându-i atingerea. Și nici măcar nu putea țipa, nu dacă își dorea să nu atragă atenția și să își distrugă reputația și, odată cu a ei, pe a tuturor. Totuși, prinse privirea unuia dintre Harry pe geamul trăsurii. Își mări ochii în direcția lui și i-l indică pe Albany. În spatele trăsurii, Harry, care căra niște cumpărături pentru iubita lui, le lăsă brusc jos și strigă spre Billy pe care îl văzuse mai devreme lângă cârciumă, spre frații Pascal și Baily care flirtau cu fiica preotului, spre William care căra un sac cu făină spre casă:

— Milady are probleme!

Și așa se duse pe apa sâmbetei orice încercare de-a lui Paris de a fi discretă.

Dacă nu vă amintiți cine este Edwin Clark trebuie să citiți Nemilos, Soarele răsase la apus și Arșița din decembrie.

Dacă nu vă amintiți cine este Selena (Hodging) Clark trebuie să citiți Soarele răsase la apus și epilogul din Arșița din decembrie.