Am ajuns într-un teritoriu străin alături de un soț enervant.

- Jurnalul matrimonial al lui Paris Maxwell (1805)

*

— Niall vine cu noi?

Felix încercă să se concentreze pe trăsura în care erau urcate bagajele lui, căci ale ei nu constau decât într-o geantă plină cu câteva obiecte de toaletă și haine bărbătești făcute la comandă, dar priveliștea pe care o reprezenta Paris într-o rochie nu îl ajuta prea mult. Înainte de a coborî pe punte în seara în care ajunseseră în Boston, se dusese la un magazin pentru a găsi o rochie pentru soția lui. Probabil că mama lui ar fi pus nenumărate întrebări dacă ar fi văzut că nora ei se avânta în căsnicie în pantaloni, să nu mai spună de Lilibeth care, auzind că mama ei vitregă purta pantaloni, ar fi insistat că vrea să adere și ea la această modă. Găsise o rochie deja croită, roz, strânsă sub sâni, poate prea decoltată pentru pieptul ei generos, dar care îi scotea în evidență buclele negre de care se bucurase seară de seară. Arăta și mai apetisantă în rochie, chiar dacă acum îi era ascuns fundul. Nu mai conta fundul când avea o priveliște atât de clară asupra sânilor.

— Ne ajută cu bagajale, o lămuri și îl privi pe Niall care ajuta la îmbarcarea lor. Nu vine cu noi. Rămâne în Boston, din câte am înțeles. Nu sunt stăpân pe viața echipajului meu după ce debarcăm.

— Nu trebuie să fii atât de irascibil, remarcă acidă Paris în acea dimineață. Felix i se părea o grămadă masculină de frustrare și nervi, iar asta nu o putea irita mai mult.

Ea însăși era nervoasă. Urma să stea în America, alături de soțul ei, în condițiile în care tutorii ei își făceau griji în ce o privea. Felix avea așteptări mărețe de la ea, îi era dor de Zylphia și, în plus, își blestema zilele în care se gândise că să fie soția lui Felix era mai mult decât sigur pentru inima ei. Acest nenorocit cu ochi albaștri și trup de zeu o subjugase, iar ea se găsea în ipostaza în care își dorea că fie iubită, apreciată, dorită pentru cine era, nu pentru ce putea aduce în această căsnicie. Măcar Albany nu ceruse niciodată nimic de la ea; ar fi luat-o oricum.

Pe lângă asta, echipajul se purtase grijuliu față de ea de când ancoraseră. Toți știau că era momentul în care își luau adio. Iar ea nu voia să își ia adio de la oamenii de care se atașase. Începuse cu gemeni despre care aflase că aveau să stea în aproprierea Connecticutului, la o rudă feminină, apoi cu Paul căruia îi ură fericire, promițând să îl viziteze cât de repede putea. Îi îmbrățișă pe toți, îi sărută pe obraji, suspină alături de ei. În tot acest timp Felix, insensibilul Felix, privi cu mâinile încrucișate scena, el și toți cei care treceau pe la docuri în dimineața aceea, încruntat și nevenindu-i să creadă că era posibil așa ceva. Apoi o ajută să se urce în trăsură și făcu semn vizitiului să plece, nu înainte de a se asigura că Sciopo venea în urma lor și că Niall plecase. Poate că Niall nu plecase, privind înciudat în urmă, dar odată ce avea să se îndepărteze, avea să o poată proteja de orice îi trecea prin mintea aia perversă lui Niall. Trebuia să o protejeze.

— Nu pot să cred că au plâns, încercă să facă el conversație, observând clar că Paris era într-o stare teribil de dureroasă. Avea ochii roșii, lacrimi încă îi cădeau pe obrajii roz, degetele îi tremurau ușor în poale. Mănușile pe care i le luase se udaseră. Nu se gândise la batistă. Poftim! Îi întinse propria batistă, Paris o luă și își suflă nasul.

— Nici eu... Ei chiar mă iubeaauu... Grimasa ei de jale îl făcu să se încrunte și mai tare. Și eu îi iubesc, continuă Paris. Sunt... sunt cei mai... mai minunați camarazi. Mi-au făcut călătoria mai bună. Contesa lui își suflă nasul, iar contele rămase încruntat. Adică nu el îi făcuse călătoria mai plăcută? Nu voia totuși să insiste pe asta acum, deși cuvintele ei îl împunseră irațional în piept. Doar nu era gelos pe echipaj, nu?

— Îi vom revedea, Paris, îi spuse. Majoritatea vor locui în Connecticut și vor lucra în casă, în pădurea pe care o dețin. Vom mai veni în Boston pentru diverse cumpărături.

Asta păru să o liniștească, dar Felix nu spuse singurul lucru care ar fi liniștit-o complet: „Mă vei avea pe mine." Era o idee ridicolă. Își așeză mâna pe genunchiul ei și îl strânse ușor. Paris îi aruncă o privire urâtă și își concentră atenția pe geam. Poate că relația lor se răcise din seara în care îi spusese ce voia clar de la ea, dar nu era nimic din ce ar fi putut face. Îi spusese adevărul. Prefera adevărul în fața oricărei minciuni. Tăcu și ascultă cum orașul rămânea în urmă. Până în Bridgewater, Connecticut făceau aproape douăzeci de ore, ceea ce însemna că aveau să ajungă aproape de ora cinei a doua zi. Nu avea în plan să oprească la vreun han, adusese cu el mâncare, dar probabil că dacă natura o cerea, ar fi oprit pentru Paris.

Prima oprire fu făcută în Worcester, apoi părăsiră câmpiile verzi și continuară drumul spre vest, prin Willington. Cunoștea coasta Americii ca în palmă. Aici se refugiase când Înalta Societate îl repudiase. În America cerul părea mai luminos, apa mai albastră, mai curată, mai rece, oamenii mai veseli, deși probabil mai violenți, natura mai încrezătoare. Iubea America așa cum nu iubise niciodată nici măcar Cornwall.

Paris dormea când ajunseră în final Bridgewater, un cartier din Connecticut cu o comunitate restrânsă, ce-i drept pioasă și muncitoare. Terenurile erau largi, iarbă din belșug, iar el ridicase o casă demnă de un conte de peste ocean. Casa era ridicată în stilul colonial, simetric și perfect. Ușa din mahon de la intrare era flancată cu geamuri lungi, până jos, ferestre duble în fiecare cameră. Ușa era prevăzută cu fronton deasupra căruia se suținea un balcon închis care dăduse mai degrabă cu stilul european al bovindoului. Casa era prevăzută cu două hornuri, lucarne care lăsau lumina să pătrundă în fiecare cotlon, un exterior din cărămidă și multe încăperi care să adăpostească sanctuarul fiicei lui.

Felix o trezi ușor pe Paris și nu se putu opri din zâmbit când o ajută să coboare și îi observă consternarea.

— Îți place?, o întrebă.

— Arată... gigantică!, reuși Paris să spună. Vai, Felix, casa ta e superbă!

— A noastră, nu se putu abține să nu spună. Ești contesa mea acum, iar asta este casa noastră. Vrei să vezi și interiorul?

Paris aprobă, iar împreună pătrunseră în casă. Urcară cele câteva trepte, un servitor le deschise ușa, iar ea pătrunse emoționată în casa lui Felix. Nu se așteptase la marele hol de la intrare, acolo unde o femeie le zâmbi binevoitoare. Acesta dădea în alt hol care permitea accesul fie la locul în care familia lua masa, fie într-o sufragerie.

— Din camera în care familia măncâncă se ajunge în bucătărie, fie pe acolo, fie pe aici, prin stânga. E un cordior care dă și într-un vestibul, mai jos, acolo unde încep și camerele servitorilor. Sunt scări care duc în spatele casei, o terasă mai retrasă în stânga, una în dreapta, de unde se permite și aerisirea constantă a bucătăriei. Terasa e în față. Există o sală de oaspeți sau pentru diverse evenimente, ce preferi, mai multe camere pentru personal și o bibliotecă micuță în față. La etaj sunt trei dormitoare principale, biroul meu, garderobiile și un salon. Există un portic la care există acces din dormitor și un balcon pentru cele două dormitoare principale. Pentru oaspeți există anexe specifice ale casei.

— Te-ai gândit la tot, nu-i așa?, întrebă impresioantă Paris.

— Am avut ocazia să contruiesc de la zero, așa că am făcut totul cât mai practic.

— Văd, îi spuse ea și nu se putu abține să nu zâmbească.

Această locuință striga categoric „acasă". Îi plăcea aici. În rândul personalului care trecea pe lângă ea observa majoritatea servitoarelor ca fiind probabil foste sclave, africane, dar atent îmbrăcate și îngrijite. Felix nu avea sclavi, nu-i așa?

— Sunt toți liberi, draga mea, îi spuse el, citindu-i gândurile. Nu suport ideea de sclavie.

Paris oftă ușurată. Rămăseseră în hol când în fruntea scărilor principale se auzi o voce stridentă, iar o copilă cu părul de foc și îmbrăcată într-o rochiță albă strigă fericită:

— Tati! Tati! A venit tati!

Copilul alergă pe scări în jos cu probabil doica pe urmele ei, încercând să țină pasul cu ea. Pe ultima treaptă se împiedică, iar dacă Felix nu ar fi fost mai agil această revedere ar fi devenit tragică. Sărind rapid, Felix prinse fetița, iar pentru prima dată de când se căsătorise cu el îl văzu zâmbind mulțumit.

— Te-am prins, năzdrăvano!

— Tati!, țipă fetița din nou, iar mâinle ei îi atinseră nasul, apoi fața, pe rând, de parcă îi explorau fiecare trăsătură. Chiar ești tu, tati! Apoi îl îmbrățișă încântată.

Paris nu ar fi înțeles de ce Lilibeth făcuse asta, dar când o lăsă jos și îl auzi pe Felix dându-i indicații, contesa înțelese care era crudul adevăr, de ce părea Felix că ținea pe umeri o povară nesfârșită:

— Lili, scumpo, în față este lady Paris Maxwell, contesa mea și mama ta vitregă.

Chipul copilei se lumină în timp ce auzea totul.

— Mami?

Inima lui Paris se strânse când Lilibeth întinse mâinile spre ea și îi prinse rochia, pipăin în jur. Felix o privea încontinuu, așteptând parcă să facă o greșeală, să spună ceva, orice, care ar fi făcut-o pe fetiță să se simtă prost. Dar Paris nu făcu asta. Fu prea uluită și câștigată de ochii infinit de verzi ai lui Lilibeth Maxwell, chiar dacă aceștia străluceau de inteligență și erau complet lipsiți de utilitatea lor ancestrală, de văz. Lilibeth Maxwell, fiica soțului ei care nu semăna nicio secundă cu acesta, era oarbă.

***

În noaptea în care auzi echipajul agitându-se, Wine se foia pe toate părțile în patul improvizat de pe covorul din cabină, în timp ce soția lui ocupa tot locul în adevăratul pat. Totuși, respirația ei îi spunea clar că nici ea nu dormea. De când porniseră la drum, amândoi își pierduseră somnul.

— Ai putea să mă lași să vin lângă tine, Marie, îi spuse. Te-aș ajuta să adormi.

— Știu prea bine cum m-ai ajuta tu să adorm, Wine, bombăni ea.

— Ți-ar plăcea fiecare clipă, zâmbi Wine, iar Marie roșii. După atâtea lucruri câte făcuseră, după atâtea zile de plăceri, Marie a lui încă roșea, iar el încă se excita numai privindu-i roșeața. La naiba, Marie!, oftă apoi. Nici după nașterea copiilor noștri nu am fost vreodată atât de abstinenți. Măcar obișnuiau să mă atingi, să mă săruți, să îmi faci o felație.

— Numai la asta te gândești?, întrebă iritată Marie, mai mult ca sigur iritată de propria excitație.

— Iubito, știi bine că da.

Icnetul unui camarad îi făcură pa amândoi să se ridice în capul oaselor. În timp ce ea sărea din pat și începea să se îmbrace, Wine se ridică din păturile lui și deschise ușa. Nu fu nevoit să iasă din cabină, pentru că individul care își coborâse marinarii pe corabia lui intră chiar el înăuntru, ațintind un revolver spre capul lui Wine.

— Nu așa curând, lord Cardinham!

Iar Wine recunoscu vocea, alura de rebel, zâmbetul cuceritori. Strângându-și dinții furios murmură:

— Albany...

— Foarte bine, zâmbi Aaron și scrută rapid încăperea. Marie a lui de-abia avu timp să își tragă corsetul, scoțând la iveală un sân palid. Lady Cardinham, îmi cer iertare pentru că dau buzna peste dumneavoastră astfel...

— Stai departe de soția mea, Albany!, îl amenință Wine.

— E o disproporție de forțe aici, milord, zâmbi Aaron. Îndepărtându-se ușor de Wine, Aaron se apropie de Marie al cărei păr negru se revărsase peste umeri. Ah, la naiba, și în fața pericolului Marie a lui era al naibii de frumoasă! Vezi tu, eu am venit aici doar pentru că am nevoie ca voi să împărțiți cu mine proviziile voastre. Am pleca în grabă, am micșorat viteza corabiei și acum mă văd în imposibilitatea de a hrăni atâtea guri. Prinzând-o pe Marie de umăr, Albany îi șopti atent: Iertare, milady, dar mă tem că trebuie să vă folosesc pentru a domoli bruta cu care v-ați măritat. Wine mârâi în direcția lui, temându-se de orice mișcare pe care ar fi putut-o face și care ar fi determinat descărcarea revolverului în Marie a lui. Așa că m-am gândit: ca să ne fie bine tuturor, vă iau cu mine. Dumneavoastră, bineînțeles, veți avea privilegiul de a dormi în cabina mea, în timp ce, mă tem, animalul va fi lăsat în cușcă.

„Animalul" strigă imediat, furios:

— Nici să nu te gândești să te apropii de Marie!

Albany zâmbi și o trase cât de ușor putu pe lady Cardinham spre ieșirea din cameră. Afară, echipajul micuț al lui Wine, marinari adunați în grabă, stăteau aliniați, acceptându-și osânda, cu oamenii lui Albany împungându-i cu diverse arme.

— Asta ar trebui să mă sperie, lord Cardinham? Apoi, adresându-se oamenilor lui strigă: Ați luat tot? Răspunsurile îl făcură să aprobe: Bine! Haideți să ne cărăm, băieți! Nu uitați să scufundați corabia. Marie îi simți respirația proaspătă lângă obrazul ei când îl auzi spunându-i: Îmi pare mie sau sunteți pur și simplu de nedespărțit? Când ea nu zise nimic, Aaron își miji ochii: Milady, sunteți supărată? N-am nicio intenție să vă țin după gratii. Pe soțul dumneavoastr însă trebuie. Nu aș vrea să devină brutal și vă pericliteze viața. Luați-l!, făcu semn celor doi marinari din stânga lui.

— Nu e nevoie de asta, îi spuse Wine. Vin de bunăvoie.

Aaron zâmbi și strânse corpul plin al lui lady Anne în mâinile lui, trecând puntea spre propria corabie.

— Dragostea, nu-i așa? Ar face orice pentru dumneavoastră.

— Cum pot crede că nu îi vei face nimic soției mele?, strigă disperat Wine în urma lor când fu clar că avea să îi despartă, pe el sub punte, pe ea în infama cabină a căpitanului.

Anne observă când fața lui Albany deveni gravă și serioasă. Mângâindu-i ușor clavicula, Albany îi aruncă soțului ei:

— Spre deosebire de antecesorii mei, Cardinham, eu nu siluiesc femei. Vin ele dornice în patul meu.

Și pentru că nu se putea altfel fără a pune în pericol pe cineva, Anne privi în urmă la Wine și se duse cu Aaron. Călătoria lor devenise brusc o adevărată aventură, una din care spera că avea să poată ieși alături de Wine pentru care acum se ruga neîncetat, pentru că deși Albany nu părea să aibă vreo dorință vindicativă pentru ea, privirea lui spunea altceva în legătură cu soțul ei.

***

Se temuse degeaba că Lilibeth nu ar fi plăcut-o sau că ar fi fost reticentă în privința ei. Imediat ce auzise că avea o mamă vitregă, Lilibeth o prinsese de mână, o îmbrățișase, o mirosise, îi pipăise chipul și trupul, o trăsese cu ea în dormitor și începuse să îi arate cărțile, jucăriile și camera ei. Nu ar fi spus nicio clipă că fetița era lipsită de vedere, mai ales că se mișca atât de liber și era atât de veselă, astfel încât Paris nici nu o putea compătimi în vreun fel. În sfârșit după ce Lilibeth termină de povestit despre cum dormitorul ei era alb pentru că alb era culoarea favorită a tatălui ei, fetița se așeză în poala lui Paris și își lipi obrazul de umărul ei.

— Pot să te întreb ceva?, întrebă copila în timp ce se juca cu broderia reliefată în mânecile rochiei sale.

Paris aprobă, abia apoi dându-și seama că nu avea cum să o vadă:

— Sigur.

— Ce culoare are părul tău?

— Negru, îi spuse Paris. Am ochii căprui și părul negru, pielea albă. De ce întrebi?

— Crezi că oamenii vor spune că nu ești mama mea doar pentru că nu semeni cu mine?

Ochii verzi ai micuței se ridicară spre ea, iar Paris îi mângâie ușor obrajii sărutați de soare.

— Bărbatul care m-a crescut mi-a sugerat să ignor părerile oamenilor dacă acestea sunt mai puțin drăguțe. Dacă tu vrei să fiu mama ta, Lilibeth, pot fi mama ta, indiferent ce vor spue ceilalți, înțelegi?

Lilibeth zâmbi, iar zâmbetul ei radie plăcut. Deși copila era lipsită de văz, emana o energie molipsitoare și o strălucire aparte. O strânse ușor în brațe și îi inspiră mirosul. Nu se așteptase să ajungă într-o familie, dar adevărul era că ajunsese într-una și nu putea spune că regreta nimic. Pentru copilul ăsta avea să facă tot posibilul ca Felix să fie acceptat de ceilalți, să fie plăcut și primit cu brațele deschise. Pentru că micuța Lilibeth merita totul.

— Lili, scumpo, vrei să o lași pe Paris să se odihnească?, se auzi din prag glasul lui Felix. Soțul ei își scosese vesta și rămăsese în cămașă. Era destul de târziu, aproape ora cinei, și probabil că el se împrospătase de mult. Unchiul Sciopo așteaptă de două ore să te aibă numai pentru el.

— Da. Lilibeth sări din brațele ei. Scuze, tati. Eu... mă bucur doar că ești cu noi!, i se adresă lui Paris. Îmi place de mami, tati!

Apoi făcu cale întoarsă și dispăru de lângă ei. Felix o urmări cu privirea, strigând în urma ei:

— Nu alergăm pe scări, Lili!

Bocănitul se opri, iar Paris se sprijini de brațele așezate în spate. Își întinse spatele și se holbă la desenul nereușit al lui Lilibeth, atât de plin de culori de parcă micuța încercase să imortalizeze într-o bilă cu ochi gigantici întreg curcubeul.

— E un copil frumos, îi spuse Paris. Te-ai descurcat extraordinar cu ea, Felix. S-a... s-a născut așa?

Felix oftă și înaintă în cameră, închizând ușa în urma lui. Știa că avea să se ajungă aici mai devreme sau mai târziu, iar el era brutal de sincer adesea. Îi prinse degetele între ele lui, se holbă la pieptul ei frumos și depuse un sărut pe claviculă înainte de a-i spune:

— Nu. Lilibeth avea un an când s-a îmbolnăvit. Febra a fost atât de mare, încât este o minune că a supraviețuit. Își strânse mâinile și privi în podea, amintindu-și momentele în care realizase că boala răpise ceva de la micuța lui Lili. Mi-am dat seama că a rămas fără vedere când a început să nu mă mai urmărească cu privirea. Plângea din orice, era nemulțumită și neliniștită. Ridică din umeri, încercând să reprime fiorul din el. Am pierdut multe în anul acela.

— Dhalia?, întrebă în șoaptă Paris.

— Da. Ea așa a murit. Boala a fost mai puternică decât ea și a murit repede. Același lucru s-a întâmplat și cu tata. Numai Lilibeth a supraviețuit. Eu nu m-am îmbolnăvit deloc, iar mama își vizita niște rude în Cornwall. Nu a fost acolo când s-a întâmplat.

Paris oftă și își șterse lacrimile. Nu era de mirare că mama lui nu voia să revină în Anglia. Vinovăția și durerea că nu fusese alături de iubirea ei apăsau mai puternic decât orice sentiment patriotic.

— Seamănă cu mama ei..., începu să spună Paris, moment în care îl auzi pe Felix râzând ușor. Ce este așa amuzant?, se încruntă ea.

— Dhalia era brunetă, Paris. Avea ochii căprui și tenul măsliniu.

Un fior de neliniște o traversă pe Paris. Strânse cearceaful de pe patul micuței în pumni și înghiți în sec. Cuvintele lui îi răsunau vibrante în amintire.

Deci crezi că nu am violat-o pe fosta contesă?

Da, probabil că nu aș putea.

Și nu am făcut nimic pentru a-i aduce dreptate.

Am venit acasă cu un prieten de la Oxford. După ce prietenul meu a plecat, trei luni au tecut și tata m-a chemat în bibliotecă și m-a confruntat.

O prinsese singură, se distrase cu ea și apoi avusese tupeul să iasă la o partidă de vânătoare cu mine și cu tata.

Fu conștientă de faptul că vocea îi tremura când spuse:

— Seamănă cu...

— Cu bărbatul care a făcut-o, da. Paris înghiți în sec și rămase mută. Ochii albaștri ai lui Felix o priviră încruntați. Știu, Paris. Adevărul e că nu am mai luptat pentru dreptate când am văzut-o pe Lilibeth zbătându-se înfometată în pătuțul ei după ce Dhalia îi dăduse naștere. Amândoi știam că nu semăna cu niciunul dintre noi, iar eu citeam în ochii copilului descendența individului pe care îl invitasem în casa mea, dar ceva s-a întâmplat cu mine când i-am văzut părul ăla roșu și caraghios, un smoc în vârful capului, gura știrbă, mânuțele mici... Nu am putut să mai lupt pentru dreptate, pentru că voiam să fiu eu tatăl ei. Sunt tatăl ei, la naiba. E copilul meu; mereu va fi. Mâna lui Felix se întinse spre obrazul ei și șterse lacrima care căzuse pe obrazul ei. De aceea am nevoie de tine, Paris. Am nevoie ca ei să o accepte, să îi îndeplinesc visul de a fi o prințesă, de a dansa în săli de bal, de a flirta cu idioți, de a se căsători cu un domn. Este dreptul ei.

Trăgându-și nasul, Paris îi spuse simplu:

— Orice bărbat care nu ar accepta-o ar fi un prost.

— Sunt mulți proști pe lumea asta, Paris.

Și avea dreptate. Oftând, Paris aprobă și își lăsă capul să se odihnească pe umărul lui. Nu era nimic monstruos la Felix; acum trebuia doar să convingă și restul lumii de asta.

Acum vă aștept comentariile și teoriile!