Va moșteni minunatul duce R., care se întâmplă să practice și medicina, și clubul infam al Diavolului? Poate un înger să conducă Iadul? Ah, dar să nu uităm că Diavolul din St. Gils are doi îngeri pe post de fii, iar unul dintre ei va cădea, mai devreme sau mai târziu, în păcat.

- dintr-o revistă mondenă, iulie, 1805

*

— Aha. Hmm... Interesant. Mda.

De zece minute de când era consultată, Paris privea speriată spre Francis, cel care o palpa discret în cap, se încrunta metodic și trecea la un alt punct. Nu putea spune că nu o durea capul. O durea foarte tare. Dar și lovitura fusese puternică, și nimic nu atentuase asta. O secundă văzuse dublu. Acum însă, cu cât stătea, cu atât își dădea seama că i se făcea greață. Poate că era și teama, din moment ce doctorul scotea interjecții regulate și nu zicea nimic concret.

— Ce? Ce?, întreabă curioasă.

— Îhm..., fu tot ce spuse Francis, apoi reveni la geanta lui cea mare, de unde scoase o sticluță, luă o linguriță, vărsă puțin din conținut și îi băgă la propriu lingura pe gât. Paris s-ar fi înecat dacă nu ar fi fost vigilentă. Gustul medicamentului era amar, îngrozitor. Se strâmbă și tresări, apoi insistă:

— Ce se întâmplă cu mine?

— Sunteți bine, lady Denborough, spuse ușor bărbatul, ca și cum auzise în viața lui suficiente femei isterice, iar ea nu reprezenta deloc o noutate.

— Atunci ce este așa de interesant la mine?, îl repezi îmbufnată. Se dezbrăcase înainte de a urca în pat, nemaipăsându-i un moment de Sciopo care îi aranjase hainele într-o parte. Își încrucișă brațele sub sâni și se hotărî să facă pe pacienta cu adevărat: Mă doare capul. Poți, te rog, să îmi dai ceva?

— V-am dat deja. În timp ce își strângea conținutul valizei, Francis îi spuse: Nu dormiți!

— De ce?

Nu îi fusese somn până acum, dar dacă menționa asta... Își duse mâna la gură când căscă.

— E posibil să muriți.

Paris făcu ochii mari, strânse mai puternic pătura la piept și exclamă șocată:

— Ce?!

— Aveți o contuzie destul de seriosă, lady Denborough. Pentru câteva ore bune ar trebui să încercați să stați trează. Alminteri, s-ar putea să nu vă mai treziți niciodată. Ei, dar uite un medic cu adevărat franc! Paris luase contact cu doctorul Leigh în copilărie și, deși dur, bărbatul era întotdeauna un diplomat. Nu era cazul lui Francis. Unde îl găsise Felix pe omul acesta? Ar fi vrut măcar să audă o minciună, cum că era bine, cum că avea să fie bine, dar adevărul era că pe chipul lui Francis nu se citea nicio urmă de compasiune. Sper că înțelegeți de ce e mai bine să nu dormiți.

Paris nu reușea să își găsească vocea, așa că juca rolul tâmpitei. Cel care răspunse, în final, fu Felix care, în prag, spuse simplu:

— Mulțumim, Francis. Ești liber.

Doctorul ieși fără grabă din cabină. Felix închise ușa în urma lui și se apropie de pat. Se așeză pe marginea acestuia și îi prinse mâna într-a lui.

— Voi muri?, se trezi Paris că întreabă.

— Nu, evident. Francis are tendința de a exagera.

— Dar îmi e puțin somn și a spus că nu trebuie să adorm. Ce se întâmplă dacă adorm și... nu mă mai trezesc.

— Atunci cred că trebuie să te țin tează, nu?

Felix oftă și se aplecă sre ea cu un zâmbet clar pe chip. Deși nu putea să se calmeze suficient, Paris găsi în atitudinea lui relaxată puterea pentru a uita de durerea care îi pulsa în cap și de cuvintele înfricoșătoare ale lui Francis. Îi acceptă sărutul când Felix își trecu buzele peste ale ei, când își mișcă ușor limba peste floarea gurii sale, când o ademeni să deschidă gura. Abia în gustul lui simți Paris o urmă de teroare, de frică, de îngrijorare. Soțul ei neașteptat, amantul ei generos, lordul și corăbierul se temea pentru viața soției lui la fel de neașteptate. Avusese oare Felix în plan o căsătorie atât de curând? Da, el nu era un copil, pe când ea atingea cu greu la vârsta de optsprezece ani, dar în același timp știa că nu erau mulți bărbații care să se gândească la căsătorie înainte de respectabila vârstă de treizeci de ani. Deja Felix nu era ca restul bărbaților, ci, din contră, avusese o soție și avea și un copil.

— Oh, nu, nu așa! Îl îndepărtă când îi simți mâna pe șold. Nu credeam că vei avea dreptate aseară, dar mă doare. Mă dor până și sânii.

Felix o privi fără să înțeleagă o clipă, apoi își dădu seama la ce se referea. Zâmbi:

— Nu la asta mă gândeam, dar..., ridică nonșalant din umeri. Se așeză pe o parte, lângă, ea, prinzându-i trupul în brațe. Doamne, ai fost superbă. Ai reușit să te menții la suprafață. Cum știi să înoți așa?

— Wine m-a învățat, îi spuse Paris. Există un lac în Rothgar. Acolo învață fiecare copil să înoate în cazul în care ne trebuie. Azi mi-a trebuit, dar nu m-am descurcat așa cum ar fi fost cazul. Doamne, m-am pierdut complet când am simți apa atât de rece!

Felix îi frecă ușor mâna, încercând să o încălzească.

— E normal. Ni se întâmplă tuturor. Asta ne și dezorientează. Îi sărută fruntea, inhalând mirosul trupului ei. Crezuse că o va pierde și, dintr-un motiv sau altul, asta îl speriase îngrozitor. Tutorele tău te iubește mult, nu-i așa? Ți-a făcut mereu toate poftele.

— Da. Sufletul lui Paris se întristă. Felix nu știa că tutorele era de fapt tatăl. Wine iubește foarte mult copiii. Ne iubește pe toți la fel de mult. Și acum suntem cu adevărat mulți. Mătușa Melody are patru fete, unchiul Colt îi are pe gemeni și pe Blue, iar Wine pe mine, pe Zy și pe gemeni. Cine ar fi crezut că familia Cardinham ar fi atât de numeroasă?

— La ce se spune despre tutorele tău, mă mir că nu este mai numeroasă de-atât, glumi Felix, dar gluma o atinse nedorit pe Paris care tresări ușor. Da, exista. Ea era bastarda rezultată dintr-o aventură pe care simțea totuși că nu o putea incrimina. Dacă i-ar fi spus măcar ceva înainte... Ți-e frig?, o întrebă el și îi trase mai bine pătura pe umeri. Cum ai aflat de contract?

Topită la pieptul lui, Paris îi răspunse:

— L-am auzit pe Wine vorbind cu Anne într-o seară. Eu și Zylphia, de fapt. Nu aveam somn, iar Zy voia să căutăm veverițe în grădina casei. Lui Zy îi plac foarte mult animalele.

— Ce spuneau?, fu Felix curios.

— Că mă voi mărita cu acest monstru, cu Albany. Am înețels că tatăl lui conducea o organizație secretă care făcea lucruri îngrozitoare copiilor.

Felix se încruntă. Nu era neapărat adevărat și era cazul ca Paris să știe câte ceva, dat fiind că i se părea inevitabil ca, mai devreme sau mai târziu, să afle și mai multe despre originile ei.

— Ducele de Shrewsbury era, de fapt, conducătorul, îi spuse Denborough.

— Unchiul Thaddeus?, tresări șocată Paris. Categoric cu așa o poveste nu avea să își mai dorească să pună geană pe geană.

— Nu, tatăl lui și al lui lady Rothgar. Albany era doar mâna dreaptă avidă de putere.

Nu era momentul potrivit pentru a-i spune că și Alfred Denborough făcuse parte din această sectă. Nu voia să o vadă aruncându-se în mare, nu când nenorocirile îl urmăreau la orice pas.

— Ce spueau despre Albany?

— Că vor încerca să îl ucidă, bineînțeles.

— Vor să îl ucidă pe Albany? Felix pufni în râs, făcând patul să se zguduie: Succes cu asta!

Încruntându-se, Paris se ridică într-un cot și se uită la zeul cu care se măritase. Era greu să își amintească motivele pentru care nu ar fi trebuit să exploreze infinitele posibilăți de a face dragoste cu el, mai ales când i se părea atât de chipeș.

— Tu vrei?, hotărî să îl întrebe.

— Nu vreau să moară Albany.

— De ce nu?, se încruntă.

Întorcându-se pe o parte, Felix îi mângâie brațul în timp ce îi spuse:

— Ducele de Albany este prietenul meu.

***

Anne rămase pe puntea corabiei și duse la buze paharul cu vin în timp ce privea în zare. Paris era acolo, undeva, la bordul unui bric rapid, un bric care, aflaseră, se îndrepta spre Boston de unde Denborough nu intenționase să se întoarcă până în primăvară. Ce o fi fost în capul lui Paris când alesese dintre toate posibilitățile să fie salvată chiar de Felix?

Luă încă o gură din vin și se sprijini în celălalt picior. Felix era nepotul ei, fratele verișorului său. Undeva, pe drumul lui spre maturitate, se rătăcise și, se temea, părinții nu îi fuseseră alături. Ca toată lumea auzise de scandal, știa ce se spunea de el. Nu își făcuse griji până în clipa în care aflase că Paris fugise chiar cu acest om. Atunci, incertitudinea și teama îi biciuise sufletul. Lăsa acasă trei copii pentru a-l aduce înapoi pe unul. Îi voi pe toți întregi, sănătoși și fericiți.

Începu să-și rupă pielița de la o unghie – purta o rochie simplă, maro, renunțase de mult la mănuși – și o duse la dinți pentru a o despica.

— Nu cred că rezolvi ceva dacă îți rozi unghiile, auzi glasul lui Wine.

Wine se spijini de copastie și privi la soția lui. Anne, la fel, îi aruncă o privire încă înciudată. Bărbatul pe care îl iubea de cincisprezece ani reușea adesea să o enerveze și arareori să o dezamăgească. Acum însă o dezamăgise prin cuvintele lui. Cum putea crede că Paris era mai puțin decât un copil al său pentru ea? O crescuse pe Paris mult dinainte ca el să îi devină tutore. Dacă era cineva mai puțin părinte dintre ei doi, el era acela.

— Nu rodeam nicio unghie, îi aruncă înciudată și trase cu putere de pieliță. În ciuda durerii smulse pielița și realiză că sângera. Mda. Halal demonstrație! Dădu să își șteargă degetul de rochie, dar Wine îi prinse mâna și i-o duse la buzele sale. Ochii lui o fascinau prin inensitatea simplă pe care o emanau, buzele lui pline o făcea să își dorească să le sărute și, întotdeauna, să-și treacă degetele prin părul mătăsos și negru. Wine purta părul mai mare decât majoritatea bărbaților dintr-un acces de rebeliune pe care ea îl adora. Wine duse degetul la gură și îl supse ușor. Nu am chef de asta!, îi aruncă furioasă Marie, conștientă totuși că mințea. Când Wine își punea în gând să o seducă nimic, nici chiar voința ei, nu îi putea sta în cale. Wine...

Eliberându-i degetul, Wine își ridică mâna pe șoldurile ei și o aduse mai aproape.

— O vom găsi pe fiica noastră.

— Ah, acum e a noastră, nu? Nu mai e doar a ta. Îl împungea, dar se simțea la fel de rănită ca el să audă toate astea. Încercă să se elibereze de mâna lui. Dă-mi pur și simplu drumul!

— Marie, știi bine că nu am vrut să spun că nu ar fi a ta. Paris e a ta. A fost din prima clipă.

Anne-Marie o crescuse, practic, pe Paris, după ce mama ei, Sarah, murise la câteva minute după naștere. Atunci nu știuse că Paris e rezultatul aventurii lui Sarah cu Wine Cardinham. Soarta avea să o aducă oricum aproape de Wine trei ani mai târziu.

— Nu știu, Wine. Doamne, știi prea bine că ăsta e punct slab pentru mine. Îl privi, simțind că ochii îi ardeau pur și simplu. Copiii vor fi mereu un subiect sensibil pentru mine. Cum ți-a permis să mi-o iei pe Paris fie și cu vorba?

Wine știa că așa era. Marie a lui trecuse prin multe sarcini pierdute până să mai dea naștere gemenilor. Rămăsese însărcinată ușor cu Zylphia, la nouă luni de la căsnicia lor dând naștere fetiței. Ceva decursese prost după. Deși nu avusese greutăți în a rămâne însărcinată, nu de puține ori o descoperise plină de sânge, chinuindu-se să elimine un copil mort. Aproape că dusese o sarcină până la termen după nașterea gemenilor, dar copilul se născuse mort. Atunci Wine îi spusese că nu voia să o piardă și că prefera să rămână doar cu copiii făcuți până atunci. Și erau fericiți. Cel puțin fuseseră până ce el spusese că Paris nu era o glumă. Până o insultase.

— Dacă e important pentru tine, Marie, îmi pare rău. Îmi pare foarte rău. Mă agit teribil cu Paris. Nu am fost de la început alături de ea și am încercat mereu să compensez timpul pierdut, dar mă tem că în ochii ei nu am reușit niciodată asta. Altfel, de ce să fi fugit?

Uitând o clipă de durerea ei, Marie tresări și își așeză mâinile pe brațele lui.

— Ești un tată minunat, Wine. Eu cred încă asta.

Wine aprobă și își reținu lacrimile. Voia să audă asta și din gura lui Paris, chiar dacă nu ar fi putut să îi spună niciodată că îi era tată, nu fără a o condamna la o viață de bastardă.

Anne hotărî să nu mai plece. Îi întinse lui Wine paharul cu vin și continuară să privească amândoi apusul care răsărea timid peste ocean.

***

— Poftim?! Paris se arătă șocată când auzi că Felix și Albany erau prieteni. Cum era posibil așa ceva? De ce nu îi spusese? Ar mai fi mers oare cu el dacă ar fi știut că aveau legături? Dar cum...?

Felix își închise o clipă ochii, retrăind momentul în care îl întâlnise pe Aaron, ducele de Albany. Lăsă cuvintele să curgă în timp ce în minte i se derula clar momentul. Fusese în urmă cu șase ani, în seara Noului An. Pentru el trecuse aproape un an de când o pierduse pe Dhalia și de când Lilibeth fusese osândită la o viață de întuneric. Se afla pe un drum pustiu din Surrey, într-o bojdeucă. Muzica răsuna voioasă în urechile lui, contrastând cu tot ce simțea el în acele momente. Renunțase la pahar în favoarea sticlei. O dusese la buze, realizând că era gin, după gustul dulceag și senzația pe care i-o oferea. Mama îl urau, copilul lui plângea toată ziua, Dhalia nu mai era. Iar el era duce deja de aproape un an.

— Te superi dacă iau un loc? Felix privise spre bărbatul ușor bronzat, realizând că nu putea fi mai vârstnic decât el, totuși era stăpân pe situație și, probabil, și pe titlu. Zărea două inele pe degetele sale, inele care, în timp aveau să se înmulțească. Străinul își purta părul trecut peste guler și își lăsase barba să crească, dar nu foarte mult. Poate că și asta îl făcea să arate mai experimentat decât era în realitate. Ce sărbătorim?

— Morții, spusese simplu Felix.

— Ah! Bărbatul zâmbise. Nu, eu nu o fac. Dar tu poți bea pentru orice vrei.

— Cine e mortul pe care îl eviți?, întrebase curios Felix.

— Tatăl meu, spusese simplu individul. Era să o rănească odată pe femeia la care țineam. Între mine și ea, sincer, sunt doisprezece ani, iar ea era măritată, dar nu cred că voi uita prea curând ce s-a întâmplat.

După modul în care vorbea, Felix își dădu seama că bărbatul era un băiat care probabil că nu împlinise douăzeci și unu de ani.

— Câți ani ai, băiete?

Ochii individului se închiseseră la culoare când îl privise cu superioritate și răutate:

— Sunt lord, nu băiete. Și sunt astfel de nouă ani deja. Tu câtă experiență ai?

— Un an, fu nevoit Felix să spună. Am moștenit titlul după moartea tatălui meu.

— Toți o facem. Nu e cazul să plângi din cauza asta.

Poate că era mai mic decât el, dar era cu siguranță mult mai călit și mai dur. Probabil că ar fi putut muta munții dacă și-ar fi dorit asta. Probabil că o făcuse deja.

— Ce a făcut femeia pe care o placi?, îl întrebase curios.

— Trei copii. Citind uimirea pe chipul lui Felix, bărbatul izbucnise în râs. Eu sunt ducele de Albany, apropo.

— Albany!, murmurase Felix.

— Chiar eu, zisese acesta. Aaron. Dacă simți nevoia să mă judeci pentru păcatele mortului pentru care nu beau acum cu tine, spune-mi ca să pot pleca.

Dar oricât de multe lucruri teribile auzise despre Albany îi părea dificil să îl privească pe acest tânăr ca pe tatăl său.

— Nu voi face asta. Cu atât mai mult cu cât unchiul lui fusese din aceeași tagmă cu tatăl lui Albany. Împărțeau mai mult decât nefericirea în seara aceasta. Eu sunt contele de Denborough.

— Violatorul!, făcu Aaron ochii mari. Măi să fie!

— Nici eu nu sunt în vreo dispoziție de a fi criticat, i-o tăie rapid Felix, pentru că ăsta singurul moment în care voia să uite cum i se zicea pe ascuns.

— Nu o fac. E doar porecla pusă de snobii din jurul tău. Felix se încruntă. Privește în jur. Omul ăla de acolo – îl indică pe un bărbat trecut de mult de șaizeci de ani și care ținea pe picior o chelneriță nu mai în vârstă de șaisprezece – are o nepoată acasă exact ca fata pe care o ține pe picior acum. Ciudat, nu? Când în sfârșit Felix înțelese, făcu ochii mari și își strânse furios pumnii. Și ăla de acolo – i-l arătă pe un alt bărbat care flirta chiar cu barmanul – este fiul unei văduve respectabile care a încolțit până acum trei majordomi și cinci lachei. Nu te uita așa la mine! Aaron ridicase mâinile și spusese: N-am nimic cu asta, dar am înțeles că niciunul dintre ei nu își dorea să fie încolțit. Totuși mi se pare că aceiași domni respectabili te judecă pe tine. Am dreptate?

Felix aprobă. Avea dreptate, într-adevăr.

— Lumea e un loc îngrozitor, decretă simplu Denborough.

— Poate fi și mai bun, ridicase din umeri Aaron. Și nu aveai cumva o fiică? Bethie? Sau ceva de genul? Felix nu îndrăzni să îi pronunțe numele, simțind că asta avea să îl facă să izbucnească în râs. Uită-te la tine, un bețiv, stând aici, într-o tavernă, și având grijă de ginul tău în timp ce ea probabil plânge acasă după tăticul. Doar el a mai rămas, nu-i așa?

Da, numai el rămăsese.

Atunci Felix lăsase sticla din mână și privise la strălucirea inteligentă din ochii puștiului. Nu avea să o dezamăgească și pe Lilibeth. Nu așa.

— Și ce ai făcut mai departe?, întrebă curioasă Paris.

— M-am dus la fiica mea, am luat-o în brațe și am dormit lângă ea până în zori, spuse nostalgic Felix. M-am schimbat din seara aceea, Paris. Șansele să fi sfârșit mort într-un șanț erau exponențiale dacă nu l-aș fin întâlnit pe Aaron. Era un tip inteligent și a crescut fiind un adult malefic, nicio îndoială.

Paris oftă și își lăsă capul pe pieptul lui. Nu i se părea nimic malefic la Albany, dacă stătea mai bine să se gândească.

— Deci Albany nu este așa rău până la urmă..., deduse gânditoare. Nu că ar fi renunțat la Felix, acum, că îl găsise. Probabil că așa fusese să fie; să fugă de un bărbat pentru a se arunca în mâinile destinului său.

— Nu spun asta. E Diavolul întruchipat. Avea șaisprezece ani, la naiba, și dădea sfaturi despre soții, copii și viața de familie, ce naiba! Imaginează-ți-l acum, la douăzeci și doi.

— Atunci...?, fu ea curioasă.

— Dar nu am spus că eu sunt mai prejos, o lămuri.

Paris își dădu ochii peste cap și îi duse mâna mai aproape de pieptul ei, astfel încât Felix îi cuprinse sânul gol, jucându-se ușor cu sfârcul.

— Nu ești deloc Diavolul, Felix.

Apropiindu-și buzele de fruntea ei, o sărută ușor, apoi își coborî gura pe vârful nasului, pe buze, mușcând-o ușor. Vremea poveștilor trecuse. Voia să facă dragoste cu ea, din nou. Trebuia să se afunde în trupul ei, să o simtă cum își dădea drumul pe toată lungiea lui. Deși fusese abstinent atât, nu simțise niciodată atât de acută nevoia de a fi cu o femeie. Cu Paris era însă altă discuție.

— Deci crezi că nu am violat-o pe fosta contesă?, o întrebă curios.

— Nu, nu ai făcut asta. Nu ai putea.

— Da, probabil că nu aș putea. Oricum, tu, Paris, ești cea mai receptivă creatură pe care am întâlnit-o vreodată.

— Serios? Paris își închise ochii, ascultând chemarea corpului ei care își dorea cu desăvârșire împlinirea. Gura lui coborî pe claviculă, apoi pe sâni. Gemu când gura lui poposi pe un sfârc.

— Voi fi blând, îi șopti aceasta, iar ea îl crezu. Nu o mușcă, ci doar o linse, o sărută, o dezmierdă. Își coborî limba pe abdomenul ei și trasă o dâră până la triunghiul acoperit de păr dintre picioarele ei. Ah, Doamne, exact aici vreau să fiu!, exclamă Felix în cele din urmă și își îngropă buzele în moliciunea ei.

Ar fi trebuit să fie moartă pentru a nu răspunde la așa ceva. Încolăcindu-și picioarele pe umerii lui, se undui în ritmul plăcerii. Capul îi bubuia, trupul o durea, dar nu putea sta departe de Felix, nu când făcea asta. Era dependentă ca o bolnavă de opium. Dar discuția lor nu se terminase. Felix îi distrăgea atenția de la ceva, știa asta sigur.

— Chiar... chiar a fost abuzată?, îl întrebă chinuită, știind că se apropia de climax. Simțea furnicăturile în pântec, mușcând binevoitoare din coapsele ei, gâdilându-i clitorisul.

— Da, îi șopti el și își lăsă degetul în ea. Doamne, cât ești de strâmtă! Cum e posibil așa ceva? Atunci îl simți urcând pe trupul ei, lăsând pulsația să devină surdă, frustrantă. Se liniști când își dădu seama că își desfăcea prohabul, când îi văzu lungimea. Un nou fior de plăcere îi traversă trupul în fața lui.

— Și știi cine este?, îl întrebă curioasă.

Atunci Felix o pătrunse, lărgindu-i corpul delicios. Paris gemu în urechea lui când se lăsă blând peste ea. Nu avea nevoie de mult, poate doar de două mișcări. Avea nevoie de mișcările alea. Își înfipse călcâiele în spinarea lui, zorindu-l să se miște. Felix îi îndeplini plăcerea și o făcu, iar Paris își găsi eliberarea exact când acesta îi zise:

— Da. Continuă să împingă în ea, deși Paris își primise orgasmul și simțea că nu ar mai fi putut avea altul așa curând. Și nu am făcut nimic pentru a-i aduce dreptate.

Apoi explodă în ea, lăsând-o dezorientată. Abia acum înțelese, când inimile lor începură să bată la unison: Felix se simțea vinovat nu pentru ce făcuse, ci pentru ce nu făcuse pentru Dhalia.

Capitolul acesta apare azi pentru că nu știu dacă mâine voi avea timp să postez. Bucurați-vă!

De altfel, la media, pentru cei care au văzut desenul animat Barbie „Spărgătorul de nuci" (se difuza de Crăciun când eram eu copil), cântecul îi aparține lui Tchaikovsky - Dansul dragilor zâne (Dance of the Sugar Plum Fairy)