— în urmă cu doi ani —

          Mă ridic cu greu din pat, m-a epuizat total petrecerea. Îmi frec ochii, îndreptându-mi atenția spre noptieră. Apuc telefonul, dar nu este niciun mesaj de la Adrian încă. Un zâmbet îmi ocupă chipul, cel mai sigur încă doarme buștean. E un puturos, dar e puturosul meu. Îmi târăsc — la propriu și la figurat — picioarele până în fața dulapului, alegând o ținută la îndemână. Dacă nu va veni el, mă voi duce eu la el, îmi fixez în minte în timp ce-mi folosesc jumătate din energia pe care o am pentru a-mi face un duș. Dar nu este o problemă, mă voi trezi imediat ce beau o cană de cafea sau după ce mă va enerva Adrian cu o remarcă specifică lui. Ar trebui să-i dau șansa să-mi dovedească că se poate să fie și altfel, dar știu deja că gura și mintea lui nu cooperează imediat.

         Mă usuc, verificându-mi telefonul din cinci în cinci minute în speranța că numele lui va apărea pe ecran. Dar pe cine mint? Am noroc dacă se trezește azi și nu mâine. Până să-l cunosc pe el, nu știam că un om poate dormi mai mult de zece ore. Alt lucru cu care m-a surprins.

          Pufnesc nervoasă, aruncând telefonul pe pat când înțeleg că nu voi vedea un mesaj din partea lui. Nu-i nimic, voi fi eu propriul său ceas deșteptător. Îl voi trezi în așa fel încât o să țina minte toată viața, iar după se va trezi chiar și înainte de răsărit. Mă amuz pe propria gândire și încep să mă îmbrac.

           Îmi plimb privirea prin cameră, asigurându-mă — din plictiseală — că totul este la locul lui, dar ochii îmi sunt răpiți de fotografia de pe noptieră. Mă apropii, admirându-ne pe amândoi. Mai mult pe el. Cât de idioată am fost să rup fotografiile în acea zi. Dacă n-ar fi existat vreo copie a lor, cu siguranță aș fi plâns de ciudă. Desigur, aveam un motiv întemeiat să le rup, dar am tendința să exagerez. De fapt nu, furia mea are tendința asta. Ceea ce este normal pentru toată lumea. Sau nu? Am și eu aceleași probleme cu nervii ca și Adrian?  Un alt motiv care arată că ne asemănăm și aș fi zis — în trecut —că am avea stofă de cuplu de știrile de la ora cinci, dar cumva nebunia asta a noastră funcționează. Funcționează în așa fel încât nu vom ajunge niciodată la acel nivel.

           Zâmbesc la ochii săi de gheață ce mă pătrund chiar și dintr-o fotografie. Doamne, cât iubesc ochii ăștia! Ochi ce obișnuiam să-i detest și să-mi doresc să dispară de pe această planetă, dar acum... acum am nevoie să-i văd în fiecare zi. Nu în fiecare zi, în fiecare secundă. Nici măcar nu realizez când  mi-am așezat mâna pe colierul dăruit de el. Colier ce mă face să-i simt prezența chiar dacă nu este lângă mine. Colierul care ne-a apropiat mai mult fără să realizăm.

          Mă trezesc din reverie, îndreptându-mă spre parter. Dacă voi continua să analizez fiecare detaliu din relația noastra — căci în sfârșit o putem numi relație — nu voi mai apuca să-mi pun în aplicare planul de răzbunare. Ajung în dreptul sufrageriei, privind-o pe Oana care-și roade absentă și neliniștită unghiile. O cută între sprâncene îmi apare imediat, ce a mai făcut din nou Laurențiu? Îmi dreg glasul, anunțând-o că sunt în aceeași încăpere, iar ea își îndreaptă îngrozită privirea spre mine. Îmi arcuiesc o sprânceană, privindu-i reacțiile cauzate chiar de mine. Deci nu e vorba de Laur.

          — Nu ți-a priit somnul? întreb în timp ce merg spre ușa de la intrare pentru a mă încălța.

         — Unde pleci? îmi răspunde la întrebare cu altă întrebare.

         Clasic.

        — S-o trezesc pe prințesa adormită, spun amuzată, dar Oana nu gustă umorul meu.

        Asta e ceva nou. 

        Zâmbetul meu dispare când văd că seriozitatea se încăpățânează să rămână pe chipul ei. Mă privește compătimitoare — confunzându-mă —apoi își mută privirea în toate părțile de parcă ar căuta ceva să-i confere siguranță. Pufnesc iritată, îndreptându-mi poziția.

         — Bine, ajunge. Ce se întâmplă? își îndreaptă rapid atenția spre mine de parcă aș fi înjurat-o de mamă, urmând să ofteze.

          Mă apropii de peretele ce desparte holul și sufrageria, privind-o cu atenție pe blonda din fotoliul aflat înaintea mea. Mă sprijin de perete, nescăpând-o din raza mea vizuală nici măcar o secundă.

         — Emma, trebuie să vorbim, spune cu greutate, iar eu mă încrunt iarăși.

         — E un moment prost să-ți spun că nu apreciez dramatismul tău? rostesc, iar ea își închide ochii pentru câteva secunde, oftând.

        — Stai jos, te rog, mă îndeamnă, iar eu pufnesc.

         — Spune odată, Oana! spun, vrând să par sigură pe mine, dar adevărul este că starea ei mă sperie.

        — Adrian... îi spune numele de parcă ar fi mort, făcându-mi cutele frunții să apară din nou.

        Pauza pe care a ales s-o facă pentru a-și cumpăni cuvintele, nu doar că mă neliniștește, dar mă și enervează. Vede nerăbdarea cu care o privesc, dar nu se gândește nicio secundă să se grăbească, culegând oricât timp are nevoie spre disperarea mea.

        — N-am timp de prostiile astea, spun dintr-o dată, fiind obosită de situație și vrând să plec, dar când o aud că-și drege glasul mă opresc.

        — Adrian a plecat, Emma, rostește, iar eu înlemnesc, neînțelegând tonul vocii ei.

       — Cum adică a plecat? Iar tu de abia îmi spui! Trebuie să-l găsesc înainte să facă o prostie! spun grăbită, îndreptându-mă țintă spre ușă.

        — Emma! strigătul Oanei mă face să renunț la jumătatea drumului. El a plecat, spune pe un ton și mai ciudat.

        Mă întorc spre ea, lovindu-mă de smaraldele din ochii ei. O privesc câteva clipe și realizez ce tot încearcă să-mi spună. Înghit în sec, sperând că înțeleg greșit toată scena asta, dar compătimirea nu părăsește chipul Oanei.

         — Cum adică a plecat? repet întrebarea pe un ton mai jos, intrând în sufragerie, apropiindu-mă de fotoliu.

         Se ridică, neștiind dacă să vină spre mine sau să stea pe loc. Suspină, văzând disperarea din ochii mei ce a devenit clară precum lumina zilei.

         — El a plecat, continuă să spună asta, dar nu pot înțelege ce vrea ea să conștientizez.

         — Când se întoarce? întreb, privind pierdută într-un punct fixat în podea.

          Răspunsul întârzie să apară, dându-mi mai mult timp să planific o altă răzbunare când îl voi revedea. Putea să-mi spună că pleacă, doar nu rămânea acolo!

        — Nu se mai întoarce, spune parcă știind ce tocmai gândeam și-mi ridic privirea spre ea.

         Un sentiment ciudat îmi cuprinde cutia pieptului. Sentiment ce aproape că mă obligă să-mi așez mâna în dreptul inimii când devine apăsător. Dar corpul îmi este adormit, incapabil să răspundă la orice solicitare. În schimb, ochii îmi funcționează, altfel lacrimile nu mi-ar fi umplut ochii, dar refuz să le las să iasă.

          — A plecat pur și simplu? întrebarea mea o face pe Oana să-și preseze buzele.

           Dă aprobatoare din cap, iar eu scot un sunet de uimire, privind în jur doar pentru a-mi feri inima de ochii ei plini cu părere de rău. Încep să plâng într-un mod în care nu mă gândeam că sunt capabilă s-o fac. Nu pot să cred că după tot ce a fost între noi, a plecat de parcă n-a fost nimic. Atâtea luni, atâtea discuții, atâtea momente care m-au făcut să mă gândesc că s-a schimbat. Dar n-a făcut-o. Nici măcar în procent de unu la sută! Nu i-a păsat nici măcar un pic de mine, altfel nu m-ar fi lăsat să trec prin durerea asta pe care o simt atât de puternic. De parcă aș fi fost lovită de un tren. Oare chiar n-a însemnat nimic? Am fost singura care a crezut asta?

         — Emma, te rog, liniștește-te! spune și remarc lacrimile de pe fața ei.

         Vrea să vină spre mine, dar îi fac semn să se oprească. Nu pot suporta atingerea nimănui. Dacă m-ar atinge, aș arde în toate locurile în care el m-a atins. Îmi pun mâna în dreptul inimii, fiind speriată de ritmul cu care bate, ritm ce acoperă și sunetul suspinelor mele. De ce mi-ar face asta? Chiar atât de rău m-a urât? Ce i-am făcut să merit asta?  Milioane de întrebări ce nu vor avea niciodată un răspuns îmi împânzesc toate colțurile minții, acaparându-mă cu totul.  Îmi simt picioarele cum cedează, aterizând pe genunchi și apoi pe podea când decid să renunțe în a mă susține. Gândul că el și-a lăsat amprenta peste tot mă face să mă înec în propriile lacrimi. Casa mea e plină de el, toate încăperile, grădina, fiecare colț îi aparține precum camerele inimii mele.

          — Gata, Emma. Calmează-te, te implor, spune Oana așezându-se pe genunchi lângă mine în timp ce plânge la rându-și.

           Pot simți teama cu care mă privește, până și mie mi-e frică de ceea ce simt de mi-a provocat reacția asta. Dar nu mă pot opri, tot ce s-a adunat în acești patru ani iese sub formă de lacrimi. Mă cuprinde cu brațele ei, punându-mă la pieptul ei în timp ce mă ține strâns, dorindu-și să-mi ia toată durerea sau măcar o parte din ea.

            — El chiar m-a abandonat de data asta, Oana, spun cu greu, iar ea oftează, asigurându-se că strânsoarea ei nu se slăbește. M-a lăsat de izbeliște... adaug, făcând loc altor lacrimi să apară. Te rog, fă ceva și oprește-o. Doar oprește-o, replic plină de disperare.

           — Scoate-o pe toată afară din tine, Emma. Altfel nu te vei vindeca, mă sfătuiește, dar ea nu-și dă seama despre ce vorbește.

             Durerea pe care o simt pare că nu se termină. Nu se va termina până când el nu va dispărea. Nu precum a făcut-o deja, ci când va dispărea din mintea mea, iar asta este imposibil. El deține o parte a minții mele doar pentru sine, cum aș putea să-l șterg pur și simplu? Eu nu pot pleca atât de ușor, cum a făcut-o el. Mi-aș fi dorit s-o pot face. Mi-aș fi dorit atât de multe lucruri să se schimbe acum că știu finalul. Dacă asta aduce dragostea, atunci prefer să mă lepăd complet de ea din clipa asta și pentru totdeauna! Adrian Toma va rămâne singurul care a mai avut parte de iubirea mea, căci nu voi mai trece prin așa ceva. Niciodată.        

Într-un final, Emma — deocamdată — s-a întors. În primul volum, n-am putut să încadrez ce s-a întâmplat cu Emma în dimineața următoare, de aceea am ales să scriu acest prolog.

Îi vom regăsi pe amândoi și vă anunț de pe acum să vă pregătiți de un rollercoaster emoțional.

1866 de cuvinte!

Primul capitol va apărea sâmbătă!

În sfârșit, a venit momentul să spun asta pentru Emma și Adrian din nou: Pe data viitoare, dragii mei!