Oana a continuat să se miște dintr-un colț în altul al camerei cuprinsă atât de frenezie, cât și de manie. Manie ce creștea, devenind, cel mai probabil, incontrolabilă. Vestea despre, mult spus, împăcarea mea cu Adrian a făcut-o pe blondină să traverseze un întreg șir emoțional exploziv de stări negative, transferând-o apoi în stări diametral opuse, euforice. Am continuat să mă uit cu atenție la ea cu o oarecare alarmare prin întregul delir, deși la final n-am fost sigură dacă se bucură sau l-ar decapita pe Adrian doar pentru îndrăzneala de a încerca să-și răscumpere greșeala. Se opri și a rămas cu privirea ațintită spre mine, apoi își încrucișă mâinile la piept.

          — Cum poți să-l ierți atât de ușor? Mă dojeni și am oftat, clătinând din cap. Emma, asta nu se poate, e revoltător! E mai mult decât atât, e catastrofic! Mi-am înăbușit amuzamentul provocat de cuvintele rostite când mi-am plecat capul, evitând s-o privesc în ochi.

          Am rămas puțină vreme așa, ridicându-mi într-un sfârșit privirea. Oana mă privea cu ochii cuprinși de șoc, amestecați cu dezamăgire. Însă, blondei îi scăpa un lucru esențial: eu nu l-am iertat pe Adrian. Poate că nu sunt sigură de nimic când el e lângă mine și simt că există posibilitatea de a-l ierta, dar când rămân pe cont propriu, mintea mea se limpezește și realizez că acest lucru este imposibil. Nu voi putea uita niciodată ce s-a întâmplat și cu atât mai mult să pot ierta suferința provocată. Detaliile am preferat să le țin pentru mine sub privirea critică a Oanei.

          — Nu l-am iertat, aproape că am șoptit când m-am ridicat din fotoliu pentru a merge în bucătărie. 

          Mă urmări și am simțit-o în spatele meu când am făcut primul pas în bucătărie. Nu avea de gând să renunțe și n-o pot blama pentru asta. Niciuna din noi nu-și dorește să se repete incidentul din urmă cu doi ani. Așa ceva nu se mai poate întâmpla. M-am rotit și a fost cât pe-aci să mă lovesc de buclele ei, ochii ei verzi mă analizau cu asprime și vigilență. Știam prea bine ce semnifică comportamentul ei și o înțelegeam, ba chiar o iubeam mai mult pentru asta. La fel aș fi făcut în locul ei.

          — Emma, știm amândouă că istoria se va repeta, nu te apropia mai mult decât e cazul! Adrian, chiar dacă ne e prieten bun, te-a rănit! Pentru asta n-am să fiu de acord cu orice fel de interacțiune a voastră și nici n-am să-l iert pentru ce a făcut!

          Am urmărit-o cu interes apoi am pufnit. Atât de slabă mă crede? Siguranța cu care spune că aș pica din nou în capcana lui îmi frânge inima, dar mai ales îmi zgârie orgoliul. Mi-am ridicat bărbia și am privit-o aprig. Blonda înghiți în sec.

          — Eu și Adrian nu mai existăm. A fost o iubire puerilă ce a trecut acum mult timp. Eu nu mai simt nimic pentru el! 

         Chiar dacă cuvintele mi s-au rostogolit cu ușurință din gură, mi-am simțit pieptul devenind mai greu. Oana, după ce asimilă ce am spus, a oftat și fără să zică un singur cuvânt, mă luă în brațe, strângându-mă cu putere. Am rămas blocată, iar în ochii mei au apărut lacrimi inexplicabile. Oana începu să scoată sunete menite să mă aline de parcă știa deja ce se întâmplă. Dar eu nu știam. Eu eram mai confuză decât niciodată.

          — Am să-l urăsc pe Adrian o viață întreagă pentru povara ce ți-a dat-o s-o cari cu tine! Rosti precum un jurământ și se desprinse, luându-mi capul în mâini pentru a mă forța să nu mă dezic de privirea ei. Nu-i nimic, Emma, eu sunt aici și vom trece împreună prin asta la fel ca dățile trecute!

          M-am tras din strânsoarea ei, negând cu vehemență ce încerca să insinueze. Eu nu sufăr. Eu nu mai sufăr după un om ca el. Mi-am șters nervoasă lacrimile apărute inutil și am luat aer în piept, redresându-mă și revenind la privirea aprigă de mai devreme. Oana nu s-a lăsat intimidată.

          — Încetează cu bazaconiile! M-am trezit rostind cu frustrare cât timp ea m-a ignorat, turnând apă într-un pahar. 

          Îl apucă ferm și veni cu el la mine, întinzându-l fără să ezite. L-am privit de parcă ar fi fost cea mai mare insultă, chiar dacă știam că încearcă să mă ajute. Am refuzat să-l iau, dar ea insistă până m-am simțit constrânsă. 

          — Chiar nu-ți sună cunoscut? Chiar nu vezi asemănările? Eu trăiesc un déjà vu groaznic! Să te văd suferind din nou ar fi cel mai mare coșmar al meu! Am trântit paharul pe blat după ce am apucat să beau câteva guri când Oana și-a încheiat șirul de plângeri.

          A tăcut câteva momente, gândindu-se probabil cum naiba a rezistat paharul acela impactului.

          — Trebuie să te oprești să mă bați la cap, Oana! Te-ai gândit că toata sporovăiala ta mă face să sufăr, căci nu mai suport! Zău, nu mai suport să aud o secundă despre asta! M-am răstit și am plecat furtunos din bucătărie. 

          De data asta, Oana a realizat că e mai bine să nu vină după mine. Am ieșit în grădină, așezându-mă pe unul dintre scaune, expirând zgomotos. Urăsc că trecutul nostru continuă să se țină după mine în fiecare moment al vieții mele.  Mi-am rezemat spatele de spătar și am suspinat. De ce i-am permis să fie atât de prezent peste tot? Chiar și în grădina asta și-a lăsat amprenta. Am avut încrederea oarbă că el nu mă va abandona niciodată, iar acum iată-ne. Totul se petrece de la cel de la care te aștepți mai puțin. Am auzit pașii nesiguri ai Oanei în dreptul meu și m-am trezit din gândurile negre ce puneau din ce în ce mai tare stăpânire pe mine.  Se așeză pe scaunul din stânga mea fără să scoată un sunet și întinse mâna în afara scaunului, spre mine. Am surâs și i-am cuprins mâna cu a mea.

          — Mă bucur că am o prietenă ca tine, am spus și Oana zâmbi.

          Ca răspuns, doar îmi strânse mâna mai puternic. Asta însemna că sentimentul e reciproc. Am stat clipe lungi în tăcere, bucurându-ne doar de prezența celeilalte până când am simțit tensionarea bruscă a Oanei. Știam ce urma să spună.

          — Chiar n-am niciun chef să mă văd cu ceilalți.

          „Ceilalți" însemnând Adrian. Mi-am reținut râsul ce voia să iasă și am privit-o amuzată. 

          — Nici măcar cu Laur? Oana își roti ochii.

          — Nici măcar! Vreau să stau aici cu tine.

          — Cu mine vei sta și acolo, am replicat și ea a clătinat din cap.

          — Adrian va pune monopol pe tine, iar Laur nu-mi va da pace. O știi bine.

          Am început să râd și la scurt timp râsul Oanei mi se alătură. Se pare că relația lor este din nou pusă la încercare de timp, dar știam că în secunda în care îl va vedea, nu-și va dori să se dezlipească de el. Cuvintele ei și-au pierdut din greutate după scurta analiză.

          — Putem rămâne aici, dar știm amândouă că te vei gândi la Laurențiu și te vei frământa cu gândul la ce face și asta ne va strica seara! Oftă și mi-a dat drumul la mână.

          Blonda ura când aveam dreptate. Resemnată, se ridică de pe scaun, totuși cu o tragere de inimă. M-am alăturat ei deși nu-i împărtășeam sentimentele. Eu nu simțeam nimic, pentru prima dată îmi era indiferentă situația.

          — Atunci, hai să mergem. Probabil ne-au dat dispărute deja!

          Asta era modul ei de a-mi spune că am dreptate. M-am mulțumit cu atât și am aprobat-o, pornind apoi în urma ei când o luase în pas alert spre mașină. Suite în mașină, Oana apăsă pedala de accelerație și porni în trombă spre logodnicul ei. Mândria mea provocată de faptul că nu simțeam nimic, începu să dispară puțin câte puțin când ne apropiam din ce în ce mai mult de locuința lor și un sentiment ciudat punea stăpânire pe mine. Nu-i puteam atribui un nume și o definiție, dar îl simțeam din plin, punând stăpânire pe mine și reducându-mă la o legumă.

          Oana parcă mașina și s-a întors spre mine când a sesizat ezitarea mea de a-mi îndepărta centura de siguranță. Nu o făceam dinadins, nu căutam atenție și nu voiam s-o irit pe Oana, dar corpul meu pur și simplu încetase să mai funcționeze.

          — Emma, nu e nevoie să intri dacă nu vrei.

          Mi-am ațintit privirea spre ea. Asta însemna să cedez, nu aveam de gând să cedez, mai ales dintr-un motiv stupid și inexplicabil. Adrian nu mă va împiedica să mă distrez în seara asta. Corpul meu a început să-și revină cu cât repetam mai des asta în minte, i-am aruncat o privire hotărâtă Oanei și am coborât. Ea a înțeles totul fără să rostesc un cuvânt. 

          Blonda a apăsat pe clanță și a intrat de parcă era casa ei. Brusc, mi-am amintit când și eu obișnuiam să fac asta. Mi-am alungat din cap repede gândul și am început să zâmbesc când au început să ne salute prietenii noștri. Prietena mea dispăru din dreptul meu secunde mai târziu și am suspinat, m-a abandonat, dar știam că asta se va întâmpla.

          Am scanat încăperea și am menținut câteva conversații cu cei aflați în încăpere, dar n-am putut să ignor că Adrian nu era nicăieri. O parte din mine voia să întrebe pe cineva și să-l caute, dar cealaltă parte o amuțea, obligându-mă să tac. Cu timpul, am început să devin din ce în ce mai absentă până în momentul în care amintirile din casă îmi reveneau una câte una, de la cea mai veche la cea mai recentă.

          M-am trezit din transă când Laur mi-a bătut umărul ușor și am tresărit. Mă privi atent și apoi zâmbi slab.

          — Va veni și el. E pe drum, mă anunță și chiar dacă m-am încruntat de parcă nu mă interesa, m-am bucurat în sinea mea.

          După informația primită, am redevenit prezentă, aruncând fără să vreau priviri spre ușă. Inima îmi tresălta de fiecare dată când se deschidea, chiar dacă era doar unul dintre prieteni. După a treia situație de genul, am renunțat să mai acord importanță și se opri reacția absurdă. Am început să jucăm cărți și m-am lăsat furată de joc, dar mai ales de competiție, astfel am uitat complet de eventuala sosire a lui Adrian.

          Ore bune trecură de când ne jucam și ușa se deschise din nou, dar n-am băgat de seama, știind că ei continuă să se plimbe periodic dinăuntru, afară. De data asta, n-am putut să ignor, era diferit. Mi-am ridicat privirea, știind deja ca era el, știam pentru că inima mea începu să bată într-un ritm alert. Ochii noștri se intersectară într-o fracțiune de secundă și am rămas așa, uitându-ne unul la altul până am primit un ghiont că era rândul meu să așez o carte pe masă. Ghiont ce m-a scos din transă și m-a făcut să-i privesc pierdută pe cei din jur până să arunc o carte oarecare pe masă.

          Ulterior, au observat prezența șatenului și au mers să-l salute fiecare, jocul rămânând neterminat. Am ascultat fiecare primire și fiecare răspuns, ba chiar mai mult, am ascultat fiecare poveste de-a lui din Cluj fără să scot un sunet.

          — N-ai stat degeaba deloc, te-ai distrat pe cinste! a spus unul dintre amicii noștri și mi-am simțit inima picându-mi în genunchi.

          I-am privit consternată. Gândul că el trăia la maxim fiecare clipă în timp ce eu plângeam mi-a tăiat răsuflarea. M-am ridicat dintr-o dată și am mers glonț spre bucătărie unde mi-am turnat un pahar din sticla de Whisky pe care știam unde o ținea ascunsă Adrian. L-am dat pe gât, simțindu-l cum îmi arde tot interiorul, dar senzația asta era mic copil pe lângă cea de dinainte. Măcar o amorțise. Mi-am pus palmele pe blat și mi-am plecat capul, inspirând cu putere. Nu voi lăsa ceva atât de mic să mă doboare. Atât de mic, dar a durut triplu mărimii sale. Am apucat sticla iarăși când ușa bucătăriei s-a deschis, lucru ce m-a oprit din gândul meu inițial de a-mi turna încă un pahar.

          Am urmărit cu sticla în mână cum Adrian intră în cameră, cercetând cu ochii săi albaștri tot din jur.  A închis ușa când eu am decis să abandonez sticla pe blat. Se roti spre mine, pătrunzându-mă cu ochii săi oceanici. Am înghițit în sec. Mai aruncă o privire spre blat și după ce s-a încruntat, reveni la fața mea.

          — De când bei tu? Întrebarea lui m-a făcut să pufnesc din instinct.

          — Nu sunt obligată să-ți dau nicio explicație, am rostit cu un reproș ascuns în glas. Adrian se încruntă încă o dată.

          Nu eram nervoasă pe el neapărat. Pe ceea ce a făcut, în urmă cu doi ani. Nu puteam să-l urăsc mai mult decât acum pentru ce a făcut din noi. Păși spre mine, dar o făcu de parcă era un teren minat. Nu l-am judecat, chiar așa era. Am ales să nu-l mai bag în seamă și să-mi continui planul, apucând sticla. Am dat să torn, dar Adrian a fost mai rapid și mi-a luat sticla din mână cum i-ai lua unui copil jucăria. Atunci am simțit cum toată furia reprimată se lupta să iasă la suprafață. Adrian nu bănuia ce-l așteaptă dacă continua să se comporte prostesc.

          — Atunci o iau altfel, Emma. De ce bei?

          Tăcere. Preferam să fiu jucată în picioare decât să-i recunosc că e din cauza lui. Nu mă scăpă din ochii lui și oftă când am ales să mă uit în altă parte.

          — Asta, îmi atrase din nou atenția. Asta e o prostie, continuă, arătându-mi sticla. Asta nu va rezolva ce e aici, își îndreptă degetul arătător spre cap și am pufăit iritată. Sau aici, își îndreptă degetul spre inimă și mă amuți.

          L-am privit surprinsă sub studiul atent al ochilor săi. Mi-am simțit respirația mai grea decât niciodată, dar mi-am dat toată silința ca pe dinafară să nu se cunoască nimic. Interiorul meu ardea din nou, de data asta nu din vina alcoolului.

          — Beau pentru că asta îmi doresc, i-am răspuns în cele din urmă și clătină din cap.

          — Îți dorești să dispară, dar n-o va face. Crede-mă, o știu cel mai bine.

          Mi-am îngustat privirea, dar el rămase sigur pe el.

          — Cine te crezi să-mi spui ce simt sau gândesc? N-ai niciun habar! Am ridicat tonul fără să vreau și șatenul m-a străpuns cu privirea.

          Afirmația mea l-a înfuriat, dar nu a arătat asta. Ura să-l tratez ca pe un străin, dar asta este ceea ce devenise. Asta este ceea ce și-a dorit să devină când a plecat. Altfel n-ar fi ales s-o facă. Se apropie și mai mult, destul cât să-mi aud bătăile inimii clar.

          — Ai dreptate, n-am dreptul să-ți cer explicații, rosti spre surprinderea mea și turnă alcool în pahar. Dar nu-mi spune niciodată că nu te cunosc, Emma. Cunosc fiecare gând al tău, fiecare parte a ta, totul. Dacă vrei să bei, bea, a spus sub atenția mea totală și-mi întinse sticla pe care am apucat-o robotizată. Eu am băut ani întregi și n-a ajutat, dar bea tu. Poate tu ai noroc, concluzionă și apucă paharul cu care plecă din bucătărie.

          Am rămas paralizată momente bune până creierul meu a putut să asimileze tot ce s-a petrecut. Am privit sticla din mâna mea și am suspinat, auzind cuvintele lui din nou. Am pus-o la locul ei, învinsă. Avea dreptate, asta nu mă putea ajuta. Nimic nu mă putea ajuta atât timp cât mintea și inima mea sunt împotriva mea. Revizuind pe repede înainte tot ce a spus, n-am putut să mă abțin să nu mă gândesc dacă nu cumva acesta a fost modul lui de a-mi spune că și el a suferit. Dar asta ar fi o prostie! El a fost cel care a decis să dispară din viața mea. Am mers în căutarea lui. Nu aveam să-mi permit să-mi pierd mințile încercând să înțeleg ce a vrut să spună.

          L-am găsit pe treptele dinspre grădină după îndrumările celorlalți. Am luat aer în piept înainte să mă duc spre el, apoi am ieșit și m-am așezat lângă el fără vreo avertizare. El nu s-a speriat, era impasibil. Privea absent în zare, jucându-se cu paharul din mâinile lui, învârtindu-l de mai multe ori. Ar fi trebuit să mă bucur să-l văd în starea asta, dar nu mă bucuram. Îmi părea rău. Acum mă uram pe mine că nu voiam să-l văd suferind după ce el m-a făcut să sufăr.

          — Aveai dreptate, sunt un monstru. Distrug totul în jurul meu, i-am aruncat o privire specifică că a spus o prostie la care rânji pentru scurt timp și i-am luat paharul din mână.

          — Băutura nu e pentru niciunul din noi!

          Am pus paharul deoparte, apoi mi-am îndreptat atenția spre Adrian ce refuza să se mai uite la mine. Am expirat zgomotos.

          — Nu ești un monstru, Adrian. Ești un om care face mai multe greșeli decât un om obișnuit, mă privi cu coada ochiului, ascultând cu atenție fiecare cuvânt pe care-l spun. Și eu te cunosc, fiecare gând, fiecare parte, totul, i-am repetat  cuvintele și pufni amuzat.

          — Cum poți să spui asta după tot? Ar trebui să mă urăști de moarte! A rostit ușor alarmat, privindu-mă direct în ochi, iar eu am ridicat din umeri.

          — Numește-o prostie sau bunătate, nu contează. Știu că nu ești un om rău. Probabil nici ție nu ți-a fost atât de ușor.

          Lăsă capul în pământ, apoi îl ridică amuzat, întorcându-și privirea spre mine.

          — Nici n-ai idee! râse, dar nu era râsetul lui, era unul fals menit să ascundă gravitatea situației. Am încercat să beau ca să te uit, dar când mă îmbătam tot pe tine te vedeam. Ironia sorții! Continuă să râdă cât timp îl priveam preocupată, sinceritatea lui mă lovi puternic, până în suflet.

          — Adrian, tu ai fost cel care a decis să plece și să lase totul în urmă!

         Amuzamentul lui se pierdu imediat, reala lui stare ieșind la suprafață. Seriozitatea pe care o afișa nu putea să ascundă durerea din ochii lui. Ochi pe care i-am descifrat de nenumărate ori. Știind că n-am fost singura care a suferit în tot procesul acesta, a făcut totul mai ușor, ridicând puțin din tensiunea mută dintre noi. Albastrul ochilor lui deveni ultramarin când mă pătrunse cu el până în măduva oaselor, provocându-mi tăierea răsuflării.

          — Să te pierd pe tine este cel mai mare regret al meu, Emma, acum inima mi se opri de tot. Și voi trăi cu asta până voi muri, continuă sub șocul meu vizibil.

         Am înghițit în sec și am sperat că lacrimile pe care le simțeam că vor să iasă au fost doar o închipuire. Ale lui însă nu erau, chiar dacă nu erau pe obrajii lui, prezența lor era limpede în ochii lui. Am suspinat și i-am pus mâna pe umăr înainte să mă ridic.

          — Toți avem regrete, am încercat să destind atmosfera și pufni amuzat. Haide înăuntru, e destul de răcoare.

          — Vin imediat, rosti și mă privi de după umăr.

          Simțeam un bolovan pe inimă pentru că-l lăsam de unul singur acolo, dar trebuia s-o fac. Trebuia să-și trăiască consecințele propriilor acțiuni. El n-a fost lângă mine să mă aline când mă durea, el nu era nicăieri. M-am alăturat grupului fără să afișez nici măcar un indiciu despre ce s-a întâmplat și m-am purtat normal. Adrian veni și el după câteva minute, cu aceeași tactică.

          Ne-am petrecut seara aruncându-ne priviri pe ascuns și vorbind pe alocuri lucruri nesemnificative chiar dacă sub fiecare cuvânt se simțea nevoia de mai mult, am renegat totul. Nu-i voi face viața mai ușoară și nu-i voi elibera conștiința. Va experimenta exact ceea ce merită.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

3477 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!