Am continuat să privesc pierdută peretele din fața patului meu în căutarea zadarnică a unui răspuns mulțumitor. Scena din sala de judecată a continuat să mi se repete în fața ochilor și de fiecare dată concluzia a rămas aceeași: el nu a luptat. Nici măcar nu s-a străduit. Cunoscându-l, mi-e ușor să văd prin acțiunile lui goale, dar o singură întrebare încăpățânată rămâne suspendată în aer: de ce? De ce m-a lăsat să câștig? Mi-am eliberat din pumn colierul pe care îl strâng de fiecare dată când gândesc și pufnesc.

          Așa-zisa noastră cădere la pace nu mai pare o idee așa bună. Explicația fiind extrem de simplă spre deosebire de purtarea lui. Nu pot avea încredere în el. De unde știu că nu este o manipulare de-a lui ca să mă câștige de partea lui? După experiența de acum doi ani nu mai am nicio garanție în privința lui.

          Momentul dintre noi de acum o zi, n-am să mă mint, m-a făcut să-l regăsesc pe Adrian al meu, băiatul arogant și pus pe glume de care m-am îndrăgostit nebunește. L-am văzut în reflexia din ochii lui albaștri, iar un sentiment ciudat m-a cuprins. Atât de confuz și complex încât nu-i pot găsi o definiție potrivită. Știu doar că m-a transpus undeva în trecut, înainte ca totul să se prăbușească. Cumva, simțindu-i prezența, a readus la lumină o versiune a mea pe care m-am străduit s-o îngrop cât mai adânc. Vechea Emma s-ar fi bucurat, dar eu? Eu nu sunt sigură că Adrian al meu chiar există și nu este doar creația creierului meu. La naiba, nu mai sunt sigură nici dacă m-a iubit sau nu. Oricât ar spune-o.

          M-am ridicat din pat și am coborât la bucătărie pentru o cafea ce părea mai mult decât esențială acum. Ziua mea liberă și mi-o petrec luând la puricat cai verzi pe pereți. Nu degeaba se spune că trecutul e trecut cu un motiv. Îmi interzic eu însămi să mai sap în ceva atât de cavernos. Nu de alta, dar am teama că-și va lua revanșa și mă va înghiți cu totul de data asta. Data trecută am scăpat la milimetru. Nu mai am puterea să mă ridic și a doua oară, de aceea e mai bine să las totul cum a fost lăsat, dar mai ales să păstrez distanța de Adrian. Prietenia dintre noi mă pune într-o poziție favorabilă doar cât rămâne pur platonică. Asta înseamnă fără discuții profunde, fără apropieri inutile, fără întâlniri în exces. Respectând regulile astea, totul va fi bine. De data asta nu voi pica în capcana ochilor albaștri ai lui Adrian Toma. 

          După ce am apăsat pe butonul aparatului de cafea, am rămas hipnotizată la cafeaua ce curgea din el până am ajuns într-un stadiu de relaxare totală. Din senin, inima mi-a luat-o la goană, iar la scurt timp soneria telefonului a început să sune. Am oprit aparatul alarmată și am apucat telefonul pe care se afla un număr necunoscut. M-am gândit de două ori înainte să răspund, dar curiozitatea nu m-a lăsat să resping apelul când creierul a zis să o fac.

          — Neața, eu sunt! Imediat ce i-am auzit vocea, ceva din mine a vrut să închidă apelul și să arunce telefonul cât mai departe însă m-am stăpânit. Voiam să te întreb dacă vrei să luăm prânzul împreună. Deci?

          A durat mult până mi-am recăpătat funcțiile, să fiu aptă să gândesc și să vorbesc, dar a avut răbdare, auzindu-mi probabil respirația.

          — Sigur!

          — Voi trece la unsprezece să te iau. Ai grijă!

          Am scos o înjurătură înfundată imediat ce apelul s-a terminat. Pot spune că s-a ales praful de regula cu întâlniri în exces. De ce mă comport ca o idioată? Construisem un plan perfect care s-a  evaporat îndată când am vorbit cu el. Nu e totul pierdut totuși, mai am două reguli de care mă voi ține chiar cu dinții.

          Am luat cafeaua pe care am băut-o tensionată. Imaginea noastră singuri oriunde, mă agită. Ce putem vorbi noi doi? Cum să-l întreb de viața lui când singura întrebare pe care simt nevoia să i-o pun este: Care a fost motivul pentru care mi-ai frânt inima, Adrian? Întrebarea pe care nu i-o voi putea adresa niciodată. Orgoliul mă protejează de catastrofa asta. 

          Am lăsat cana în chiuvetă și am mers să mă pregătesc. Aș putea să-l sun și să anulez, am gândit după ce mi-am ales hainele. Nu merge, ar întreba ce s-a întâmplat și chiar dacă aș minți, ar ști imediat. Nu. Mă voi duce. Voi lua prânzul cu el. La final voi plăti și zbor pe ușa aia. Aprob mulțumită în oglindă și apuc jacheta de pe scaun.

          Cobor scările, pe care le-am urcat cu atât de multă siguranță, simțindu-mi picioarele ușoare sau mai degrabă aproape nu le mai simt cu cât mă apropii de ușă. M-am oprit în dreptul lor, ținând cu forță balustrada și am luat aer în piept. E doar în capul meu, am repetat și am înaintat cu pași mici. Am aruncat o privire spre ceasul de pe perete și am suspinat adânc. Va fi aici mai curând decât credeam.

          M-am așezat pe același fotoliu pe care stătea Oana când mi-a dat vestea și am înghițit în sec. Până să-mi dau seama, deja mi-am schimbat locul și am evitat pe cât posibil să privesc acel fotoliu. Ce idioțenie! Totul e îngropat de mult timp, dar totuși mă las afectată de un amărât de obiect din casă. Am greșit când i-am spus că nu vreau să plece... am greșit atât de rău. Prezența lui scoate totul la lumină. Bineînțeles că imaginea de disperată care nu poate trece peste îmi va reveni mie, iar el? El nu va păți nimic ca de obicei.

          Soneria m-a făcut să tresar și totodată să mă trezesc din gândurile negative ce continuă să apară. M-am grăbit să deschid, crezând că a durat prea mult revenirea mea la realitate și aproape m-am împiedicat de prag. Am înjurat în gând ca apoi să deschid ușa.

          Albastrul din ochii lui a început să sclipească imediat ce i-am întâlnit. E vina soarelui, se reflectă, mi-am rostit în gând și am zâmbit cu jumătate de gură. În cunoscuta lui geacă de piele, cu același rânjet pe chip mă trage înapoi în trecut, oricât de mult mă străduiesc să nu mă gândesc la asta.

          — Ai devenit atât de frumoasă... a spus și am rămas blocată. S-a redresat și și-a dres glasul. Nu că înainte n-ai fi fost! Ai fost mereu frumoasă, doar că acum... înțelegi tu, s-a amuzat și el la bâlbâiala lui și am zâmbit ca apoi să mă încrunt, pufnind amuzată.

          — Marele Adrian Toma bâlbâindu-se în fața unei femei, n-am crezut că voi vedea ziua asta! Am glumit, auzind râsetul lui.

          A trecut atât de mult timp de când nu l-am auzit.  Ne-am oprit amândoi din orice și am continuat să ne privim. Electricitatea s-a plimbat prin noi și impulsul mi-a cerut să-i sar în brațe, dar am rămas fermă pe poziții oricât de tare mi-a bătut inima. Mintea mea trebuie să accepte că omul pe care-l vrea... nu există. A fost doar o fațadă.

          — Mergem? Am întrebat când deja devenise insuportabil și a clătinat din cap.

         M-am așezat în dreapta și am așteptat să pornească. Am evitat să privesc spre el, am evitat tot ce m-ar face să mă abat de la planul meu. Fiecare moment a început să revină la viață, tăindu-mi respirația. Am privit panicată în direcția lui ca nu cumva să fi observat și am tras mai mult de centură, dând vina pe ea. Dar el e de vină. El e de vină pentru tot.

          — Ești bine? Mi-am îndreptat atenția spre el de parcă tocmai m-a ars și am aprobat precum un copil în timp ce inima mi-o luase la goană în tot pieptul.

          Am refuzat să vorbesc, mi-ar fi arătat adevărata stare și e ultimul lucru pe care-l vreau. Am continuat să mă foiesc și am strâns din dinți să nu mă dau de gol până ajungem. Speranțele mi-au fost spulberate când am privit în oglindă. I-am văzut chipul și am trăit aceeași neputință ca el, i-am citit în ochi dorința de a mă ajuta la fel cum o făcea în trecut și i-am înțeles reținerea. În așa hal am ajuns.

         Am ieșit din mașina morții imediat ce a parcat și am respirat aerul de parcă ar fi fost prima oară când o fac. Inima în sfârșit mi se calmă și am zâmbit, fiind mândră de mine. N-a reușit să mă răpună de data asta. M-am întors zâmbitoare spre el, prefăcându-mă că nu s-a întâmplat nimic chiar și când am știut că nu crede. Ne-am așezat la masă și după ce unica șansă de distragere ne-a fost răpită când ne-a oferit meniul, am fost siliți să ne privim din nou.

          — Emma...

         — Adrian...

          Spunem în același timp, surprinzându-ne și tăcem simultan. Mi-am plimbat ochii pe tot chipul lui nerăbdătoare să aud ce are de spus, dar a fost în zadar. El a făcut același lucru. Încep să râd când îmi dau seama de situația penibilă în care ne aflăm și prinde curaj, râzând și el.

          — Ce naiba se întâmplă cu noi? Parcă am uitat cum să vorbim! Am remarcat amuzată și el mă aprobă.

          — Eu ce să mai spun? Te-am chemat aici și nu sunt în stare să leg două cuvinte! A continuat în același mod și am surâs.

          — De ce, domnule Toma? Cumva... cumva vă e teamă de mine? Am râs, dar m-am oprit când el n-a făcut-o, ci doar m-a privit zâmbind.

         — Știu că te-am rănit, Emma, a rostit serios din senin și amuzamentul meu a dispărut treptat cu cât am priceput mai mult ce a zis. Nu vreau s-o fac din nou, de asta mi-e teamă și-mi aleg cuvintele.

          Mi-am îndreptat poziția și am luat meniul, citind cu mare atenție ce se află în el. Normal, să scap de privirea lui.

          — Nu mă ignora. Știi că n-am să plec până nu vorbești cu mine, m-am uitat direct spre el când am lăsat meniul, simțind cum inima îmi pică în genunchi.

          Am privit în jur și am recunoscut localul imediat. Aici am luat prima masă doar noi. L-am privit confuză. Încearcă cu bună știință să mă tortureze sau ce are de gând? Am pufăit iritată când ochii lui au continuat să mă fixeze.

          — Atunci să vorbim. Te ascult, Adrian. Ce vrei să-mi spui?

          — Ce vrei să știi, Emma? Simt disconfortul tău și simt toate întrebările pe care nu le spui cu voce tare. E momentul să dăm cărțile pe față, nu crezi?

          — Să dăm cărțile pe față? Am râs nervoasă. De ce ai plecat, Adrian? Sau nu! Nu, nu, stai! De cât timp știai că vei pleca și nu mi-ai spus? Cât timp m-ai mințit privindu-mă ca acum în ochi?

          Adrian s-a încordat brusc și am privit cum strângea un colț al mesei cu tot mai multă putere. Ochii lui aruncau scântei spre mine menite să-mi ardă pielea, iar albastrul deschis al ochilor lui era acum bleumarin. Chipul i se întunecă de-a dreptul și sunt mai mult decât sigură că dacă nu eram femeie, ar fi sărit la gâtul meu de mult timp. Am înghițit în sec, descurajată de reacția lui și mi-am ridicat bărbia, privindu-l la fel de intens. Deodată expresia lui se mai îmbună și se rezemă de spătarul scaunul fără să-și mute direcția privirii.

          — Știam cu câteva luni înainte de absolvire.

          Răspunsul lui cinic m-a cutremurat în fiecare parte a corpului. Am exclamat în șoc și mi-am schimbat poziția de pe scaun. Luni întregi... luni întregi m-a mințit în față. M-a lăsat să mă îndrăgostesc de el mai mult cu fiecare zi trecută, știind prea bine că mă va lăsa de izbeliște la final. Dacă aș fi avut puterea de odinioară, aș fi răsturnat masa ce stă în calea noastră. Am simțit cum încăperea se micșorează cu dorința să mă înghită și mi-am pierdut suflul. Mi-am înălțat ochii în ai lui în căutarea unei oarecare ancorări în realitate, lacrimile n-au ezitat să apară. Mi-am săltat privirea spre tavan ca să le opresc să curgă, după mai multe clipe de tăcere, am oftat și m-am pregătit să plec.

          — În ziua absolvirii am luat decizia, am auzit vocea stinsă în momentul în care am vrut să mă ridic din scaun. A fost cea mai grea decizie din viața mea, a continuat și am pufnit.

          Mi-am îndreptat nervoasă ochii înlăcrimați spre el, pregătită să-l fac cu ou și cu oțet, dar mi-am înăbușit cuvintele înainte să iasă când am remarcat că și el este în punctul de a plânge. Rămân blocată în scaun de o forță necunoscută și amintiri fragmentate îmi revin, privind în oceanul aflat în irisul lui. Mă întorc în trecut, auzindu-ne vocea tot mai clar. Rămânem la aceeași masă, dar restaurantul dispare, acum aflându-se în fiecare colț o altă amintire.

„Dacă și noi am fost tot o fantezie, Emma? Dacă a fost un vis ce se transformă în coșmar? Orice ar fi, reține că te iubesc cu adevărat."

„— Ce e cu tine azi? Ești mai siropos ca niciodată.
— Ar fi trebuit să spun asta în fiecare zi.
— Ei bine, încă ai multe ocazii să te revanșezi."

          Am răsuflat cu putere când am simțit că mă înec în valurile de amintiri pornite de privirea lui. Semnele au fost mereu acolo, el a încercat să-mi spună în modul lui stupid și confuz. Atunci nu le-am luat acordat atât de multă importanță, crezând că este vorba de o simplă îndoială cauzată de stresul absolvirii ce avea să dispară imediat ce terminam și cu asta. 

          — Ai vrut să-mi spui, nu-i așa? I-am văzut confuzia și mi-am dres glasul. De ziua lui Laur, ai încercat să-mi spui, am clarificat și ochii lui s-au mărit.

          Decorul reveni la normal, mai puțin noi. Noi nu vom putea fi niciodată normali după asta. Șatenul și-a coborât chipul pentru a se feri, să nu cumva să văd tristețea pe care i-a provocat-o o simplă întrebare. Nu e nevoie s-o văd, căci o simt. Starea lui trece prin mine ca o sabie perfect ascuțită. Logica mă îndeamnă să mă ridic și să plec din mediul ce devine prea greu de suportat, dar cealaltă parte a mea nu vrea să plece până nu-l vede pe Adrian trecând prin stări similare cu ale mele de acum doi ani.

          — Am încercat să te previn cumva, Emma. Am încercat pentru că știam că nu voi avea niciodată puterea necesară să ți-o spun în față.

          Mi-am mișcat capul în sens aprobator și am privit în gol, apoi am căutat disperată un ospătar ce probabil ne-a evitat masa când a observat tensiunea dintre noi. Am reușit să atrag atenția unuia și am zâmbit fals când se grăbea spre noi, pe Adrian nu l-am mai privit.

           — Ne poți aduce doi burgeri cu vită și cartofi prăjiți?

         Nici n-a fost nevoie să mă uit la el ca să știu că mă analizează să fie sigur că nu mi-am pierdut mințile. Am comandat exact ce am comandat atunci și dintr-un motiv extrem de bun: n-am mai găsit nicăieri burgeri mai gustoși decât aici.

          — Și două beri, completă Adrian, făcându-mă în final să-l privesc. Forță o jumătate de zâmbet, dar se opri când a văzut că mi-am rotit ochii.

          Ospătarul notă totul pe carnețelul lui mic și se bucură în sinea lui că n-am ocupat masa degeaba. Se depărtă după și mai rapid decât a venit, rotindu-se ca un titirez prin restaurant.

          — Nu ai renunțat la băutură, am rostit-o cu reproș fără să vreau.

          Ochii lui mă electrocutară imediat ca de fiecare dată când îi atrăgeam atenția în privința asta. Duelul acesta dintre privirile noastre a devenit extenuant. Adrian apucă un șervețel și a început să-l împăturească sub atenția mea sporită, doar ca să mă ignore. Atunci am simțit cum încep să mă enervez cu adevărat. Pregătită să-mi încep șirul de insulte, dau să deschid gura, dar mi-o închide când întinde hârtia transformată într-o mică floricică. Trag de mine să nu schițez nicio reacție, dar un zâmbet îmi ocupă buzele.

          — Este o lalea albă, a început să explice cu un calm neobișnuit, captându-mi interesul. Un bun prieten de-al meu mi-a spus să ofer o lalea albă când cer iertare cuiva, un fel de ofertă de pace, a continuat să povestească, câștigându-mă de la cuvintele pe care speram să le aud cândva. Îți cer iertare, Em, pentru absolut tot. Știu că am greșit și nu mă aștept să mă ierți imediat, dar vreau să știi că încerc. Încerc să repar ce am făcut fără să primesc nimic în schimb!

          L-am urmărit precaută și am ascultat fiecare cuvânt cu o grijă aparte. Când tăcerea a revenit, am știut că e rândul meu să fac o mișcare. Am studiat floarea făcută din șervețel pe care o ținea în degetele lui și un nod mi-a apărut în gât. Doi ani. Doi ani am visat o astfel de scenă, dar niciodată în felul acesta. A reușit să mă surprindă pentru a mia oară. Chiar dacă nu sunt sigură că-l pot ierta, am apucat laleaua întinsă spre mine provocând un zâmbet din partea lui ce-l credeam uitat deja. I-am întors zâmbetul, după m-am focusat pe creația lui. Acum era în mâinile mele și dintr-un motiv stupid, mi s-a părut atât de prețioasă încât îmi era frică că o s-o frâng în mâinile mele. Nu știu dacă Adrian a observat prudența cu care plimbam șervețelul între degetele mele în scopul de a-l roti să-l văd pe toate părțile, sper că n-a făcut-o. Ar avea falsa impresie că-mi pasă într-un mod deosebit. Nu-mi pasă. Sunt doar uimită, căci felul acesta de preocupări nu-l interesau niciodată. Nu putea să-i pese mai puțin de semnificația florilor sau cum să le modelezi din hârtie. Nu știu cine e acest prieten bun al lui, dar l-a influențat pozitiv și sunt recunoscătoare pentru asta.

          — Trandafirul roșu ce simbolizează? M-am trezit întrebând și zâmbi ușor de parcă eram doar un copil curios.

          A știut când m-a privit însă că nu sunt atât de naivă. Orice persoană știe exact ce înseamnă, dar să-l aud vorbind despre flori îmi face mai multă plăcere decât să aud despre acel eveniment.

          — Dragostea, a spus cu un glas dulce și-mi zâmbi din ochi.

          — Ultima oară un trandafir roșu mi-ai dat, am spus, urmărind, cu aceeași atenție cu care am privit floarea, fiecare reacție ce i-a străbătut chipul.

          — Știu, replică simplu, dar sub răspunsul lui se aflau alte zeci de afirmații.

          — Eram la strângerea de fonduri a facultății, am fost siliți să mergem și să donăm, îți amintești? Adrian pufni amuzat și mă aprobă. Număram minutele și deodată ai apărut tu cu un trandafir roșu întins sub nasul meu.

          — Îmi amintesc totul, Em. Pe atunci nu mi-ai zâmbit ca acum, am crezut că-mi vei înfige spinii în gât! A mărturisit și ne-a făcut să râdem pe amândoi.

          Ospătarul întrerupe râsul nostru animat când ne așază mâncarea în față. Am așteptat să plece înainte să continuăm discuția mai departe.

          — Prietenul tău, cel care te-a învățat despre flori. Povestește-mi despre el.

          — Îl cheamă Vladimir și este o adevărată bătaie de cap! Este un om prea plin de viață și e mereu pus pe glume când nu flirtează cu câte o femeie. Multă vreme am crezut că doar atât e despre el, dar m-a șocat când am descoperit că poate fi și serios, la modul că avea o privire specifică de am început să-mi pun întrebări serioase dacă nu cumva sunteți rude!

          Am râs chiar dacă simțeam o senzație ciudată. De parcă vorbea despre cineva cunoscut și de mine. Am zâmbit ca să-mi maschez starea și am luat un cartof prăjit de pe farfurie. Adrian apucă berea.

          — Ai devenit o avocată excepțională, a spus din senin încât aproape m-am înecat cu mâncarea, l-am privit curioasă.

          — Te îndoiai de asta, Toma? Am șters cu tine pe jos! Aroganța mea îl face să surâdă.

          Dacă nu ar fi existat bariera această invizibilă ar fi urmat mai multe din partea lui, dar s-a abținut. A făcut-o doar ca să nu mă pună într-o situație dificilă. În mod normal aș fi urât asta din tot sufletul, dar acum nu-mi displace pentru că știu ce s-a întâmplat când acea barieră a dispărut dintre noi. Aș urî mai mult să trec din nou prin asta.

          — Când ai preluat cazul... nu știai că eu voi fi implicat? Am suspinat adânc.

          — Dar tu nu știai că eu voi fi implicată? Se abținu să nu-și arate iritarea la eschivarea mea, dar am văzut-o. Am zâmbit satisfăcută.

          — Nu scria, în mod bizar, își aminti el și luă o postură gânditoare.

          E bizar, într-adevăr. Nici la mine nu scria nimic. Acum că aud asta, pare o glumă foarte proastă făcută pe noi.

          — A fost destinul atunci, nici la mine nu scria, am mărturisit și a clătinat din cap jovial.

          — Destinul... repetă aproape în șoaptă încă amuzat. Își pironi ochii pe chipul meu și luă o mină serioasă. De ce continuă să ne aducă în același loc?

          O întrebare extrem de bună, am gândit. Tonul lui ascundea o nuanță de frustrare și mi-am arcuit sprânceana. Eu am un motiv pentru neplăcerea de a-l revedea, el ce motiv are? El a fost cel care a plecat, nu eu. Am trecut cu vederea ca să nu isc o altă discuție aprinsă și am băut din bere. Doamne, ce gust oribil are!

          — Nu spune baliverne, Adrian! Nu mai suntem în facultate, l-am atenționat și el zâmbi amar.

          Dădu să spună ceva, dar se opri. Am continuat să mâncăm în liniște, aruncându-ne priviri piezișe din când în când și jumătate de zâmbete din politețe.

          Am terminat mâncarea și de data asta m-am grăbit să apuc să plătesc nota. Adrian mă privea mulțumit când am întins cardul, iar ospătarul se uita la mine ca la o nebună. Când l-am privit iar pe Adrian am realizat că plătise deja după rânjetul discret în colțul gurii. Am înjurat în gând. Mi-a luat-o din nou înainte. Am ieșit din restaurant fără să schimbăm o vorbă și el a rămas pe loc undeva puțin mai departe de intrare și mașină, lângă un copac și un coș de gunoi.

         Știam deja ce urmează și l-am acompaniat, vom mai sta aici. A scos pachetul de țigări cu o viteză destul de înceată și privi la țigări parcă făcând un joc în cap pe care s-o aleagă, doar ca să tragă de timp. Fiecare acțiune a lui nu făcea clar pentru mine dacă voia să-i dau cu ceva în cap, deoarece se joacă cu răbdarea mea, sau dacă voia să petreacă timp cu mine. Când a aprins-o în sfârșit, am făcut un pas în spate să nu simt mirosul. Zâmbi.

          — Unele lucruri nu se schimbă, mi-am mijit ochii, iar el râse. Mă bucur că ai venit, nu eram sigur că o vei face, a rostit și mi-am îmblânzit chipul.

          — Nici eu nu eram sigură că o să vin. Te-ai dovedit a fi o companie agreabilă, până la urmă.

          — Știm amândoi că sunt mai mult decât agreabil.

          Licărirea din privirea lui, m-a făcut să-mi feresc privirea. Ca să nu citească răspunsul. Chiar dacă au fost divergențe, mi-a făcut plăcere să petrec prânzul cu el. Am întors capul doar când am fost sigură că nimic nu mă va da de gol.

          — Te supraestimezi, am concluzionat și rânji.

          — Haide, să mergem.

          Aruncă țigara după ce o stinse în gunoi și veni în dreptul meu. Îmi atinse ușor cu mâna talia și cu cealaltă îmi arată drumul spre mașină. Am înghițit în sec când mâna lui a rămas mai mult de câteva secunde pe talia mea. Primul gând a fost să mă trag și să-i dau una să mă țină minte, dar mi-am înăbușit pornirile violente și am inspirat adânc, mărind pasul ca să mă eliberez de atingerea lui. Când am ajuns la portieră, am putut jura că i-am auzit râsul înfundat în spatele meu. L-am privit urât când a deblocat mașina și am urcat.

          A început să conducă mult mai relaxat față de când am venit. Și eu am fost mai confortabilă în prezența lui. Am ascultat radioul mașinii pe tot parcursul drumului, fredonând amândoi când era o melodie cunoscută. Ne-am oprit când a parcat în fața casei mele. M-am întors spre el și i-am zâmbit.

          — Mi-a părut bine, am recunoscut și el mă aprobă, confirmându-mi că deja știa. O zi bună, Adrian! Mi-am luat la revedere și am coborât fără să aștept răspunsul.

          Am înaintat spre ușă zăpăcită, căutându-mi cheile. Am răsuflat ușurată când le-am găsit. Am băgat cheia în yală când am auzit o portieră trântindu-se.

          — Emma! Vocea lui mă opri să învârt cheia și mă îndemnă tacit să mă rotesc spre el care venea în pas grăbit.

          Inima mea a început să accelereze. Mă studie cu ochii săi, gâfâind ușor de la efortul depus. E mult mai aproape decât ar trebui să fie două cunoștințe. Mi-am plimbat privirea pierdută pe întreaga lui față și mi-am pierdut răsuflarea. Zâmbi în surdina bătăilor inimii mele, pe care sper din suflet că nu le-a auzit, și scoase ceva din buzunarul din interior al jachetei de piele. Am pufnit amuzată când am zărit laleaua albă din hârtie.

          — Ai uitat asta, a spus și continuă să zâmbească ștrengărește.

          — Ce m-aș fi făcut fără tine, am rostit cu ironie, dar ochii lui m-au pătruns prin piele, ignorând răutatea mea.

          Am pus mâna pe ea cu dorința de a o lua, dar n-am tras când am auzit dezaprobul lui. Derutată, am rămas blocată cu mâna pe lalea și cu ochii în ai lui.

          — Promite-mi că vei avea grijă de ea și n-o vei mai pierde, am pufnit din nou.

          — Nu te purta ca un copil!

          Dezaprobă iar și n-am tras, conștientă fiind de fragilitatea obiectului. Am citit în privirea lui că nu va renunța și am oftat învinsă.

          — Promit, clătină din cap mulțumit și o lăsă în mâna mea.

          — O zi bună, Emma!

         Se îndepărtă imediat și porni în trombă cu mașina în timp ce eu am rămas în același loc, cu floricica în mână. Am privit-o din nou și am început să râd singură. Dacă ar fi trecut un vecin ar fi spus că sunt nebună, dar sincer după atât timp, ar fi trebuit să fie sigur de asta! Am intrat în casă după episod și am pus floarea într-un loc sigur. Apoi am apucat telefonul și am sunat-o pe Oana, căci trebuie să ne vedem astăzi.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

4662 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!