— Emma, ce se întâmplă cu tine? Oana m-a luat la întrebări dintr-o dată și mi-am îndreptat privirea confuză spre ea.

          Mi-am mișcat capul în nedumerire, iar Oana a venit mai aproape de mine după ce a scanat totul în jurul nostru. Ne aflam pe holul tribunalului, așteptând să fim chemați în sală. Iustin stătea undeva mai departe de noi, cu capul lipit de perete și privind în gol. Adrian și încă un bărbat ce ne-a tratat cu spatele de când am ajuns aici discutau intens ceva la câțiva zeci de metri de noi. Adrian aruncându-mi din când în când câte o ocheadă ce ar fi vrut să fie subtilă. 

          — Pari... distrasă, aruncă concluzia trasă și m-am încruntat.

          Distrasă? Nu cred că s-a ajuns până acolo. Da, mi-am petrecut ultimele zile gândindu-mă la prostia ce urma s-o fac și ipostaza penibilă în care m-am pus eu cu bună știință, dar m-am focusat asupra cazului. Am făcut asta pentru că este calea de scăpare din tot circul acesta. Aș putea zice că am făcut-o pentru mine, mai mult decât am făcut-o pentru Iustin. Nu-mi pasă extraordinar de mult de soarta lui Iustin, chiar deloc. Îmi pasă de mine și de drama ce continuă să mă urmărească necontenit. Fără să-mi dau seama pe moment, privirea mea cade asupra lui Adrian ce deja se uita la mine. Ochii lui mă analizară până la ultimul por și am înghițit în sec, cu o temere prostească că ar ști ce gândesc.

          — Sunt bine, Oana, o rostesc cu dorința de a fi adevărat, dar poate fi considerat un maxim de jumătate de adevăr.

          Sunt mai bine decât am fost în urmă cu doi ani? Cu siguranță. Sunt mai bine decât eram când Adrian nu era aici? Nu. Prezența lui răscolește prea multe, chiar și fără intenție. Oana nu părea convinsă de ce am spus și am zâmbit forțat, dar pe cine vreau să păcălesc? Oana e prietena mea cea mai bună, mă cunoaște mai bine decât oricine. Mi-a fost alături în cele mai grele perioade ale vieții mele, să cred că o pot păcăli e doar un vis frumos.

          — Vom vorbi mai multe după proces, mă anunță și aprob.

          Nu se va întâmpla asta, însă e mai bine să spun ca ea pentru a nu se isca o ceartă fără sens. Mi-am petrecut prea mult din viață ținând doliu pentru un om care încă trăiește. Pe deasupra, un om care n-a dat doi bani pe sentimentele mele. 

          Suntem chemați înăuntru spre bucuria mea că voi evita mai multe schimburi de priviri inconfortabile. O așteptăm ridicați pe judecătoare, iar aceasta intră deschizând ședința. Toți ceilalți se așază, doar eu rămân în picioare.

          — Onorată instanță, partea apărării cere anularea procesului din cauza lipsei de probe.

          — Nu exista un raport al poliției? Un martor? întrebă și mi-am dres glasul, aruncând o ultimă privire spre un Adrian împăcat cu gândul că va pierde.

          — Acuzația legată de posesie de droguri a fost soluționată. Clientul meu a fost acuzat pe nedrept după ce fosta lui logodnică a plasat narcoticele în mașină. Aveți aici actul doveditor, merg hotărâtă să termin povestea asta și întind foaia spre judecătoare.

          O citește apoi încuviințează și mă întorc la locul meu. Iustin mă privește fericit, dar vizibil emoționat.

         — Acuzarea are ceva de adăugat? îi dă șansa să se salveze, dar Adrian se ridică cu o figură ciudată.

          — Nu, Onorată instanță, declară simplu, iar judecătoarea își plimbă privirea de la unul la altul.

          Bărbatul de lângă Adrian părea scandalizat, ca și cum Adrian a făcut total opusul a ce au vorbit, dar acum era prea târziu. Judecătoarea aprobă cererea și-l declară pe Iustin Brumaru un cetățean liber.

          Sala s-a golit imediat, iar Adrian s-a evaporat parcă mai repede. Mi-am strâns totul de pe masă și mi-am ridicat privirea spre Iustin care, în mod bizar, mă aștepta.

          — Mulțumesc, avocato. Ai dat dovadă de loialitate chiar și când știai adevărul, rosti ultima parte pe un ton mai domolit.

          Mi-am simțit inima strângându-se la gândul că am eliberat un om periculos. Dar am zâmbit.

          — Mi-am făcut doar meseria, am replicat dornică să plec cât mai repede, dar Iustin mă opri când îmi captă delicat încheietura.

          — Voi apela la tine mereu, Emma Tudor. De acum, ești avocata mea!

          Îmi eliberă încheietura cu ochii săi negri ațintiți spre mine, arătându-mi dantura albă într-un zâmbet șarmant. I-am răspuns cu un zâmbet stânjenit. Gândul că voi ajuta un asemenea individ îmi făcu stomacul să se întoarcă pe dos, dar n-am schițat nimic.

          — Să sperăm că nu, Iustin! am spus pe un ton cu subînțeles, sperând că voi obține o promisiune din partea lui.

          Cât poate valora cuvântul unui criminal? Cu toate astea, simt nevoia să-l am pentru conștiința mea. Iustin rânji și păși mai aproape de mine.

          — Ai cuvântul meu de onoare.

          Am expirat zgomotos și am mărit distanța, incomodată de intimitatea pe care dorea Iustin s-o creeze între noi.

          — O zi bună! i-am urat, ieșind repede din sală.

          Oana mă aștepta lângă mașină și am răsuflat ușurată când am zărit-o. Mă simțeam mult mai în siguranță cu ea în preajmă.

          — Ce este? receptă întocmai semnalul meu de panică când am privit în jur.

          — Iustin mi-a spus că sunt avocata lui de acum.

          Blonda mă privi și se strâmbă de parcă a simțit un miros urât.

          — Emma Tudor, faci furori și printre infractori! se amuză și mi-am lovit brațul de al ei.

          — Nu la asta mă refeream!

          M-am încruntat când Oana s-a oprit brusc din râs și a privit fix în față. Mi-am focusat atenția pe ea fără să îndrăznesc să mă uit în dreptul nostru, știind prea bine persoanele care-i pot cauza reacția asta Oanei. Ochii ei verzi m-au căutat și mi-a atins cu blândețe brațul înainte să se îndepărteze pentru a se urca în mașină.

          Am luat aer în piept și m-am întors spre el, dar am fost surprinsă când Laurențiu era cel în cauză. M-am străduit să nu-mi arăt șocul și totodată dezamăgirea că nu a fost cine am crezut. Ce gândesc eu? Mă bucur că e Laur și nu Adrian! Am observat-o pe Oana supărată la volan, așteptându-mă și am oftat revenind la Laurențiu.

          — Ce ai făcut? am trecut direct la subiect și el suspină, punându-și mâinile în șold.

          — Am ratat nu știu ce programare.

          M-am abținut să nu râd și am dat dezaprobatoare din cap.

          — Nici măcar nu știi? Laur, poți mai mult, serios! l-am ironizat, întâlnindu-i irișii enervați.

         — Știam că vei face asta, las-o baltă!

          — Stai! l-am oprit când voia să facă o ieșire dramatică. De abia acum am observat tristețea din ochii lui. Cu ce pot ajuta? am întrebat și o sclipire îi petrecu pentru scurt timp ochii.

          — O poți face să mă asculte măcar? Adu-o la vechea locuință, atât îți cer!

          Am înghițit în sec și mi-am mai plimbat încă o dată privirea între cei doi iubiți. Să mă întorc acolo mi-ar deschide din nou rana, să nu mai spun de iminenta întâlnire cu Adrian. Rămasă pe gânduri cu Laurențiu la capătul răbdărilor lângă mine, am analizat dacă merită să fac asta pentru atât. Până la urmă, se vor împăca cu sau fără ajutorul meu, nu? Dar dacă nu-l ajut și se pierd unul pe celălalt. Ultimul lucru pe care mi-l doresc e ca Oana să treacă prin ce am trecut eu. Iubirea lor semnifică mai mult decât războiul rece dintre mine și Adrian. Pentru Oana, pot suporta încă o întâlnire.

          — Laur... i-am rostit doar numele, dar el deja știa la ce mă refer.

          — Te rog, Emma, m-a întrerupt și am aprobat învinsă.

          Un zâmbet mic apăru pe fața lui, dar dispăru în clipite când a observat că Oana refuză să se uite în direcția lui. I-am cuprins umărul, strângându-l.

          — Altă dată, fii prezent pentru iubita ta!

          Sfatul meu i-a provocat o reacție negativă. Îmi aruncă o privire urâtă.

          — Știu mai bine decât oricine ce înseamnă absența! am simțit nevoia să mă apăr, iar fața lui se îmblânzi.

          Ochii lui mă priviră cu o compătimire mută și am zâmbit amar. El cunoaște că mila este ultima pe lista mea de dorințe.

          — Ai grijă, Emma, a rostit cu un glas cald, surprinzându-mă.

          Venind din partea lui Laur, ar trebui acum să fug la biserică și să spun toate rugăciunile știute, căci Apocalipsa e mai aproape decât niciodată. Se amuză de mimica mea șocată și am urcat în mașină după ce i-am oferit o uitătură ucigașă.

          N-am apucat să cuplez centura că blonda apasă accelerația, băgându-mă în scaun. Mi-am pus centura rapid, privind-o stupefiată pe Oana.

          — La dracu'! Mi-a stat inima în loc, nu ești sănătoasă! am mustrat-o, dar nu a părut că aude un singur cuvânt.

          M-am uitat la viteza ce nu scădea și mi-am ațintit privirea pe fața ei, făcând cu gura închisă închinări cu limba. Pusă în situația asta, parcă iubirea lor își pierde valoarea. Ar trebui să fiu nebună de legat să-i transmit ce mi-a spus Laur, țin mai mult la viața mea.

          — Oana! strigătul meu a scos-o din transă.

          Ochii ei nedumeriți m-au făcut totuși să răsuflu ușurată, a revenit la normal. Nu doar ea, ci și viteza.

          — Ți-am spus că-l urăsc pe Laurențiu? am întrebat retoric și un mic râset se strecură din gura ei, dar îl opri imediat enervată că râde la ceva ce conține numele lui.

          — Ți-am spus că-l urăsc pe Adrian? întrebarea ei m-a făcut să pufnesc amuzată.

          — Touché! Dar nu ești singura, am replicat, sesizând cum starea ei devine mai bună.

          — Te aud vorbind și am un uriaș déjà vu!

          Acum m-am uitat asemenea lui Ted Bundy înainte de atac. Nu neg, sunt aceleași propoziții, dar acum totul e diferit. Ireversibil. Trebuie să primesc o lovitură zdravănă la cap pentru a mi se mai schimba vreodată părerea despre Adrian. Nu te poți încrede în diavol decât o dată, n-am de gând să sparg recordul. Adrian e un egoist cu doctorat în minciună. I-a făcut concurență serioasă lui Pinocchio, nu credeam că e posibil. Ba chiar, l-a întrecut, căci lui nu-i crește nasul. Nu este trădat de nimic. Pufăi iritată doar pentru ce gândesc.

          — L-ai distrus astăzi în sală! Sunt mândră de tine! m-a lăudat și am forțat un zâmbet.

          Nu simt fericirea pe care am crezut că o voi simți. Nici satisfacție. Sunt la fel de goală ca înainte. Eșecul lui nu reprezintă nici măcar o jumătate din ce am trăit eu. M-am împăcat cu ideea că este imposibil ca el să înțeleagă și să treacă prin ce am fost eu silită să trec. Într-un fel, mă bucur deoarece versiunea lui Adrian pe care o cunosc eu și m-am îndrăgostit de ea, n-ar face față durerii, iar acel Adrian nu merită să mai sufere o altă pierdere în viața lui, chiar și a unei persoane în viață. Într-un alt fel, mă oftic, căci mi-a provocat atât de mult rău fără să-i fi greșit cu ceva și nu va avea vreodată niciun fel de repercusiuni. 

          — Oana, de ce nu încerci să-l asculți?

          Blondina a rămas fără cuvinte când m-am trezit vorbind după mai multe minute de tăcere.

          — Am obosit să iert aceeași greșeală, Emma! frustrarea din vocea ei mă face să pricep cât de sătulă este.

          — Te iubește, am sărit în apărarea lui. E un mare idiot, dar te iubește mult. O știi și tu. Și tu-l iubești! Pentru ce să suferiți?

          Oana oftă.

          — Iubirea nu e de ajuns dacă nu face măcar un efort. I-am cerut să fie acolo doar o dată! O dată, Emma!

          Am înghițit în sec.

          — Iubirea întotdeauna e de ajuns! Dacă-i spui lui tot ce mi-ai spus mie, îți garantez că se va strădui! Acum îți cer eu să mai încerci doar o dată!

          Suspină, apoi zâmbi, clătinând din cap.

          — Bine.

          — Mergi la vechea adresă, am zis cu o reținere serioasă.

          — Spune-mi sincer, ce se întâmplă?

          Am încercat să mă prefac că n-o aud, dar Oana nu renunță. Am expirat zgomotos, apoi mi-am presat buzele. Detest că am ajuns să vorbim din nou de el.

          — Nu se întâmplă nimic, Adrian mi-a promis că va pleca imediat ce procesul se încheie, am ales să spun doar atât.

          Ca să spun cuiva despre momentul acela penibil dintre noi doi, ar trebui să mor întâi și să las o scrisoare. Dar nici atunci nu voi face asta. Nu va ști nimeni. E de ajuns că împart asta cu el.

          — Poate de data asta te anunță și pe tine, încearcă să glumească, dar nu scoate nimic din partea mea.

          Nu voi putea să mă amuz pe seama experienței acelea niciodată. Nici dacă trec cincizeci de ani.

          Blondina a parcat în dreptul casei și coborî, așteptându-mă. Același sentiment ca data trecută mă cuprinde, dar strâng din dinți. La propriu și la figurat. M-am alăturat Oanei și am pornit spre intrare.

         Laurențiu ne-a deschis jovial și am pășit înăuntru cu o mare greutate în capul pieptului. Instinctiv, am căutat toate colțurile, crezând că va fi aici. Dar nu este. M-am redresat și le-am zâmbit celor doi ce mă priveau curioși.

          — Mulțumesc! Oana, te rog, așteaptă-mă în grădină, o îndemnă și după ce ne privi pe ambii, îl ascultă după ce aprobă.

          M-am uitat intrigată la el. De ce a simțit nevoia să rămână?

          — Adrian e sus, Emma, replică și m-am uitat încurcată spre el. Își face bagajul, adaugă cu amărăciune și am încuviințat.

          — Du-te la Oana, Laur. Ea e cea importantă de aici, l-am redirecționat și clătină din cap, plecând la rândul lui.

          Ajunsă singură, mi-am plimbat privirea din nou prin casa ce părea mai goală ca niciodată. Am făcut un pas în față, cu gândul de a merge să stau în sufragerie, dar coada ochiului mi se îndreptă spre scările din stânga mea. Le-am privit cu ciudă, apoi le-am privit contrariată. Ideea că merit un rămas bun din partea lui, măcar acum, îmi traversă mintea și fără să conștientizez am început să urc scările.

          M-am trezit la mijlocul lor și după o scurtă analiză, le-am coborât. La ce e bună acum încheierea? Totul s-a terminat cu mult timp în urmă. S-a putut chiar și cu milioanele de cuvinte ce au rămas nerostite. Am cuprins balustrada scărilor, privind treptele din nou. Voi regreta dacă-i voi permite să plece din nou în felul ăsta. Din nou le-am urcat, de data asta până la final. Am făcut câțiva pași pe hol când m-am oprit. De ce să regret? Tocmai eu să regret? El n-a regretat nimic chiar dacă așa spune. Nu cred niciun cuvânt. Ce nevoie am eu să discut cu o persoană groaznică ca și el?

          M-am întors pe călcâie, pregătită să cobor, dar m-am oprit înainte să ridic un picior de pe podea. Pe cine mint? Vreau să vorbesc cu el. Am nevoie de sfârșitul pe care nu mi l-a acordat niciodată. M-am întors iar, înaintând hotărâtă până în dreptul ușii dormitorului lui.

          Am apăsat clanța înainte să mă răzgândesc și privirile ni se intersectară. Înaintez, simțind un gol în stomac când îmi amintesc ultima dată când am fost în camera asta. Înghit în sec, iar ochii lui albaștri mă chestionează total șocați. Probabil eram ultima persoană la care se aștepta să apară în pragul ușii lui. Se opri din împachetat și mă privi doar pe mine.

          Am făcut o greșeală enormă să vin aici.

          — Te simți bine? întrebă și doar am mișcat din cap.

          Lăsă tricoul din mână și făcu un pas spre mine, făcându-mi inima să sară o măsură.

          — Te ții de promisiune, am spus rapid pentru a scăpa de liniștea inconfortabilă.

          Ridică din umeri și zâmbi stângace.

         — Mereu am făcut-o. Prefer să plec decât să-ți fac rău.

         Mi-am presat buzele, nerupând contactul vizual. Mai îmi poate face rău? Se poate mai grav decât a fost?

         — De ce nu te-ai străduit să câștigi, Adrian? Cariera ta e mai presus de chestia asta dintre noi.

          Oftă și-și feri privirea pentru scurt timp. Se apropie mai mult de mine și zâmbi când îmi întâlni din nou privirea.

          — Mi-ai spus o dată că vei câștiga împotriva mea doar din ambiție, a zis amuzat. A fost o luptă pierdută dinainte de a începe!

          Am zâmbit timid, zărind rânjetul acela al lui ce obișnuia să mă irite la culme.

          — Uite ce e, nu știu ce a fost în capul meu atunci... am tăcut când veni și mai aproape, cuprinzându-mi obrajii în mâinile lui.

          Am rămas blocată, căutând un răspuns în ochii lui, dar am început să mă înec în valurile din ei ce mă acaparau cu totul. La fel ca altădată. E un sentiment atât de bizar. În urmă cu câteva săptămâni, era un complet străin, nu știam ce să fac, cum să fac. Însă, acum e ca și cum nu a plecat niciodată și e același Adrian pe care-l știu eu cel mai bine.

          — Nu te simți jenată, Em. Nu cu mine. Vrei să fiu sincer? Mi-a părut rău că n-ai mers până la capăt, dar te-am înțeles. Cum te înțeleg și acum.

          — Nu vreau să câștig doar pentru că m-ai lăsat tu, continui cu procesul și clatină din cap.

          — Ai câștigat pe bună dreptate. Dacă era după mine, acel individ n-ar fi văzut lumina zilei și nu pentru cariera mea sau pentru ce a făcut. Pentru ca tu să fii in siguranță. Cariera mea nu e mai presus de tine, Emma, își lăsă mâinile pe umerii mei când am luat aer în piept.

          L-am privit minuțios, chiar și cu riscul să mă pierd în privirea lui. Mi-am simțit inima bătând cu putere, recunoscându-l pe bărbatul din fața mea. Am înghițit nodul imaginar din gât și n-am ezitat să mă uit la el. Simțindu-l atât de familiar, a devenit mult mai ușor să comunic cu el.

          — Nu vreau să pleci, Adrian, am rostit cu voce tare unul dintre cele mai ascunse gânduri ale mele, iar uimirea lui nu s-a sfiit să apară.

           Își coborî privirea spre gâtul meu, remarcând colierul pe care de doi ani de zile îmi zic că o să-l dau jos. Se uită cu blândețe în ochii mei și chiar dacă amândoi am simțit nevoia să fim mai aproape, ne-am abținut. Îndepărtându-ne.

          — Vei putea vreodată să mă ierți, Emma? Nu-mi place să fim așa, nu suntem noi. La naiba — inima mi se opri, amintindu-mi fiecare moment — mi-e dor să-ți fiu și un simplu prieten!

          Am înghițit în sec și am zâmbit cu amărăciune.

          — Prieteni? am întrebat sugestiv, provocând un zâmbet uriaș să apară pe chipul lui.

          — Prieteni! a răspuns entuziasmat.

          — Haide să coborâm până nu mă răzgândesc!

          Adrian a început să râdă, venind în dreptul meu.

          — N-ai idee cât mi-a lipsit asta!

         Am clătinat din cap amuzată.

          — Nu-mi spune că te-ai transformat într-un sentimental!

          — O, nu te obișnui prea mult cu asta! În două zile deja îmi trece!

          — Două zile? Mie mi-a trecut deja!

          — Și mie, dar voiam să fiu drăguț.

          Am intrat amândoi râzând în sufragerie sub privirile mirate a celor doi îndrăgostiți.

          — Se pare că împăcarea a fost contagioasă astăzi! afirmă Laur vesel.

          Eu și Adrian ne-am privit unul pe celălalt.

          — Sunt doar politicoasă, doar va pleca curând!

          — Parcă nu voiai să plec, a rostit distrat și-mi arcuiesc o sprânceană.

         M-am uitat la toți, prefăcându-mă ca și cum e prima oară când aud ce spune și habar n-am despre ce vorbește.

          — În vise, unde? Nici măcar acolo! Sunt prima care-ți deschide ușa, am declarat, amuzându-i pe toți.

          Adrian mă privi cu subînțeles și am comunicat prin priviri să tacă. Cei doi trecură peste eveniment rapid, năpustindu-se asupra noastră cu tot felul de povestiri după ce ne-am așezat. Ei povesteau, iar noi ne mai aruncam din când în când câte o privire alăturată de un zâmbet discret.

           Nu l-am iertat, ar fi culmea să fie atât de simplu. Câteva momente drăguțe nu șterg cu buretele doi ani de suferință. Am obosit însă să fie acea tensiune între noi, mai bine astfel. E mai ușor pentru toți.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

3491 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!