》Emma《

          Pufnesc nervoasă când ondulatorul refuză să funcționeze și-l arunc în chiuvetă. Doar mie mi se putea întâmpla asta când trebuie să-mi întâlnesc clientul și mai târziu să merg la prima înfățișare la tribunal. Renunț la coafura proaspăt abordată în acest an, revenind la clasica coafură și anume cea naturală și doar pieptănată. Aproape că-mi rup brațul ca să-mi închid rochia, răsuflând puternic când reușesc. Sunt convinsă că astăzi este o zi cu ghinion pentru mine. Deja am primit destule avertizări din partea Universului, iar după pățania din facultate, am decis să le iau în serios. Ce păcat căci contractul semnat nu-mi permite să fac asta, ci mă obligă să mă prezint la treabă.

          Fac ultimele retușuri ținutei fiind minuțioasă cu fiecare detaliu în parte. Înainte să profesez nu mă strofocam atât de mult și nu încercam să ating perfecțiunea, dar meseria include un cod vestimentar mai sofisticat. Dacă tot apăr criminali, totuși să arăt elegant în timp ce o fac. Îmi îndrept postura, mulțumită de ceea ce văd în oglindă și-mi ridic bărbia. Pot face asta, mă încurajez de una singură, știind prea bine că urmează să dau ochii cu un individ periculos.

          Privirea îmi cade spre colier, reflectat cu exactitate de oglindă în jurul gâtului meu. Frânturi din noaptea în care am fost aproape să-mi pierd viața îmi perindă pe retină și rânjetul plin de încredere se evaporă când clipesc pentru a doua oară. Resimt gura rece a pistolului pe ceafa mea și tresar cuprinsă de o răcoare inexplicabilă. N-am mai simțit asta de foarte mult timp. Îmi recapăt simțurile, coborând privirea spre mâna mea care mi-a strâns, involuntar, colierul. O înlătur de parcă m-a ars și înghit în sec când îmi întâlnesc proprii ochi în oglindă.

          Nu acum, Emma. Nu e momentul să cazi, nu este timp pentru trecut. Mă îmbărbătez, blocându-mi lacrimile ce n-au apucat să cadă. Iau aer în piept și decid să plec înainte ca un alt episod asemănător să înceapă.

          Am avut parte de multe procese pe care le-am trecut cu lejeritate, dar procesul uitării este mult mai complex. Mi-am imaginat de multe ori scena într-o sală de judecată normală: Creierul meu ca judecător, inima mea reclamantă și el pârâtul. Din păcate, oricât ar da verdictul și ar spune să dau uitării totul, e dificil. Dificil pentru că, precum un șarpe, m-a înconjurat și m-a sufocat până la ultima suflare. Am știut că o să doară încă de la prima privire, dar n-am știut că o să cauzeze atât de multă suferință. Am iubit, subestimând clipa despărțirii. Subestimându-l pe el și punându-l pe un piedestal cu atribuția că nu mi-ar provoca rău niciodată, mi-am eutanasiat inima cu bună știință.

          Conduc mașina până la firmă, ieșind tulburată după parcare. Merg direct înspre biroul meu fără să salut pe nimeni, amețită de amalgamul de stări ce au considerat că astăzi este ziua potrivită să-mi dea de furcă. Colegii mei deja știu situația, atunci când vin tăcută la muncă, mai bine să nu fiu deranjată de nimeni.

          Deschid cu putere ușa și intru afectată de ce se petrece în capul meu. Îl privesc pe brunetul ce stă așezat cu degetele împreunate în poală, analizându-mă ca pe un animal exotic când dau năvală înăuntru. Închid ușa, rămânând cu fața spre ea o scurtă perioadă. La dracu'! îmi spun în gând când îmi imaginez cum am arătat. O lunatică, ce mai impresie am fost în stare să creez. Îmi ridic capul și răsuflu ușor ca după să-mi așez un zâmbet fals pe chip.

          — Trebuie să fiți domnul Brătianu, bine ați venit! aproape că vomit în gură când sunt nevoită să fiu politicoasă cu un individ asemenea lui.

          Merg în fața lui, silindu-l să se ridice când îmi întind mâna spre el. Singura dovadă de bună creștere din partea sa. Ochii lui mă observă cu o intensitate halucinantă, captând fiecare microreacție de la mine. Aproape că râd când înțeleg acest comportament animalic de-a dobândi controlul și a mă intimida.

          — Haide să nu vorbim atât de formal, suntem de-o vârstă doar, îmi trage mâna mai aproape, ținând-o mai ferm.

          Rămân surprinsă și-mi fixez ochii în ai săi. Bărbatul ăsta încearcă să bage frica în mine sau să mă bage în pat? După o scurtă analiză a feței lui, este greu să decid care. Îmi trag cu delicatețe mâna, menținând un zâmbet pe față chiar dacă face până și acest gest imposibil.

          — Cum vrei tu. Iustin, nu?

          — Da.

          Mă îndepărtez de el, sesizând cu coada ochiului cum nu-și desprinde ochii de pe mine. Sau mai bine zis, corpul meu. Mă așez în scaun care a devenit inconfortabil cu prezența acestuia în biroul meu. Mă foiesc de câteva ori, dar renunț când situația nu se remediază. Îmi trec degetele printre foile dosarului lui, citind doar pentru a scăpa de un alt schimb de priviri.

          — Te întrebi dacă am făcut-o, nu-i așa?

          Îmi mut atenția spre el, fiind luată prin surprindere de afirmația lui. Mă abțin să reacționez într-un mod jignitor și oftez, închizând dosarul. Împreunez mâinile când îmi pun coatele pe birou, privindu-l fără nicio reținere pe brunet.

          — Nu mă interesează ce ai făcut, Iustin. Mă interesează un singur lucru: să faci întocmai ce zic eu.

          Începe să râdă și se dă pe spate, lipindu-și spatele de fotoliu. Îmi ridic o sprânceană, fiind încercată de stările urâte pe care mi le provoacă cu aroganța de care dă dovadă.

          — Credeam că mi-am luat avocat, nu șef!

          — Uite ce e, i-o tai repede, amuțindu-l. Fie asculți ce spun eu, fie o să asculți ce o să-ți zică gardianul când vei putrezi în pușcărie! ridic puțin tonul să par mai impunătoare, dar el pare fermecat de modul meu de a pune problema. Pe mine nu mă afectează ce pățești tu, ci doar pe tine.

          Se ridică brusc, aplecându-se peste birou pentru a ajunge mai aproape de mine. De abia acum observ că are ochii căprui. Mai bine zis aproape de negru.

           — Nu poți vorbi așa cu mine, replică printre dinți și ridic din umeri impasibilă.

          Mă ridic la rându-mi, ocolind biroul pentru a ajunge față în față cu el.

          — Dacă tot mă ameninți, fă-o când sunt aproape sau n-ai destulă dotare în pantaloni ca s-o faci?

          Râde apoi se apropie mai mult de fața mea.

          — Ai fi surprinsă.

          Îmi rotesc ochii și trec pe lângă el, ignorând ce tocmai s-a întâmplat.

          — N-au dovezi suficient de convingătoare, așa că vei spune că n-ai fost tu. Am vorbit cu niște asociați de ai tăi care-ți vor confirma „nevinovăția"— spun pe un ton sarcastic pentru a-i confirma că știu că el a săvârșit toate crimele —. Nu vei vorbi cu presa, nu vei vorbi decât atunci când vei fi întrebat, vei da răspunsuri vagi și concise la întrebările procurorului și vei fi cuminte, ai înțeles?

          Frapat de atitudinea mea și de cum am trecut peste puseul lui de testosteron, rămâne doar să mă aprobe.

          — Apropo, poți să-mi spui Emma, îl sfidez cu zâmbetul pe buze, iar el pufnește amuzat.

          — M-ai surprins plăcut... Emma, accentuează numele meu și rânjește. După ce scap de prostia asta, te scot la o cafea, promite și surâd.

          — Am renunțat la cafea, spun cu speranța că va pricepe semnalele și îmi pregătesc servieta. Haide, să plecăm, nu vreau să întârziem.

          Ieșim din clădire și îmi indică cu mâna să merg spre mașina lui, dar rămân pe loc. N-am multe pretenții, dar una din ele ar fi ca șoferul meu să nu fie un ucigaș.

          — Mergem cu mașini diferite.

          — Cum dorești, fii convinsă că nu mușc.

          Pleacă, dar eu mă blochez. „Fii convinsă că nu mușc", îmi strâng ochii când mi se eliberează o amintire  și refuz să-i mai aud vocea în mintea mea. Îmi scutur ușor capul și revin la normal, pășind cu rapiditate spre mașină. Pornesc în trombă și ezit să apăs frâna cât mai mult până ajung în fața instituții. Cobor, aranjându-mi sacoul mai bine. Mă alătur lui Iustin care privea nepăsător în jur. Îmi așez o mână pe umărul lui, captându-i atenția.

          — Haide înăuntru.

          Îmi face semn s-o iau în fața lui. Ar fi fost un adevărat gentleman dacă nu ascundea în spate atât de multă brutalitate.

          Intrăm în sală când ne este comunicată unde este, poziționându-ne la locul nostru în așteptarea judecătorului. Sesizez agitația lui și-mi dreg glasul.

          — Ai puțină încredere, replic mai mult în șoaptă, aducând un zâmbet pe fața lui.

          — N-am încredere în femei, domnișoara avocată.

          — Vei fi nevoit să faci un sacrificiu, glumesc și mă ridic pentru a lua apă de la tonomat.

          O beau în câteva clipe și arunc paharul de plastic în coșul de lângă. Mai arunc o privire spre Iustin care scria de zor pe telefon și mă uit la ceasul de la mână. Mai este puțin.

          Pășesc spre locul meu când ușa se deschide. Probabil opoziția s-a gândit să-și facă apariția.

          Pregătită pentru o serie de glume cu clientul meu, măresc pasul, dar înlemnesc când intră în sală procurorul. Îmi înghit toate glumele pregătite, aproape că-mi înghit și limba când ochii săi albaștri îi întâlnesc pe ai mei. Șocul lui e sesizabil, iar tensiunea dintre noi îi alertează și pe cei din încăpere care ne privesc cu un interes crescut. Inima mea e în prag să explodeze la cât de accelerat bate, accelerație care îmi face grea respirația și-mi slăbește picioarele. Ca o reacție în lanț. Cu buzele întredeschise și cu corpul în prag de stingere, privesc spre cel mai mare trădător al meu.

          Înaintează, răpindu-mi câte o respirație cu fiecare pas. Povestea noastră mi se derulează rapid în fața ochilor și se sfârșește cu seara în care m-a abandonat. Clipă în care ies din transă cu ochii înlăcrimați și fug spre ieșire, adăpostindu-mă într-o baie.

          Dau buzna înăuntru, speriind celelalte fete care înmărmuresc la starea mea. Respirația mea sacadată le îngrijorează și în timp ce caut să-mi lărgesc gulerul rochiei ca să mă răcoresc, o femeie trecută de patruzeci de ani se apropie.

          — Copilă, ești bine?

          — Voi fi bine, mulțumesc, replic în prag să plâng.

          — Vrei să chem ambulanța? Trebuie să ajung la proces, dar pot să sun.

          — E în regulă, vă mulțumesc.

          Se îndepărtează sceptică și eu mă calmez înainte să izbucnesc în plâns. Șterg lacrimile ce au căzut fără să-mi dau seama și mă asigur că machiajul n-a fost distrus. Îmi reglez respirația și după mai multe minute de analiză în oglindă, îmi clădesc curajul să mă întorc.

          Intru în sală, auzind judecătoarea care se plânge de întârzierea mea, dar se oprește când mă vede. E și normal, este aceeași femeie din baie, nici n-am observat cu ce era îmbrăcată. Mi-aș fi dat seama de rolul său.

          — Îmi cer iertare pentru întârziere, spun cu glas stins, iar ea mă aprobă cu o privire de compătimire.

          Mă așez, ascultând cum începe procesul. Simt privirea lui pe mine și-mi caut pierdută dosarul. Iustin se apleacă spre mine, luându-mi antebrațul în mâna lui sub biroul de lemn masiv fără să alerteze pe cineva din jur.

          — Revino-ți, avocato. Nu pierde asta, dau aprobator din cap și când judecătoarea îmi dă cuvântul mă ridic.

          Iau o postură care debordă încredere în sine, deși simt cum înăuntrul meu totul se năruie. Înghit în sec imperceptibil și scanez privirile tuturor persoanelor din încăpere. Oamenii amplasați în spatele nostru, dornici ori pentru eliberarea clientului meu, ori pentru măcelărirea sa publică, se uită la mine cu atenție intrigați de următoarea mea mișcare. Dar nu ei trebuie să-mi acorde importanță, ci juriul și în final, judecătoarea. Îmi îndrept atenția fugitiv spre oponentul meu, apoi revin spre juriu.

           — Clientului meu, domnul Iustin Brumaru, i-au fost aduse acuzații nefondate fără un temei puternic. Doresc să-l chem pe primul martor: George Lupăr, care ne va ajuta la restituirea numelui unui om nevinovat.

          — Să intre, aprobă judecătoarea.

          Bărbatul intră, aducând un aer sumbru cu el. Se așază cu un rânjet diabolic pe chip, fixându-mă cu ochii săi verzi ca pe un miel înainte de tăiere. Cu toate astea, nu las să se vadă efectul privirii sale asupra mea.

          — Vreau să încep cu acuzația uciderii din culpă, mă apropii de judecătoare, iar ea îmi acordă permisiunea.

          — Domnule Lupăr, sunteți unul din asociații domnului Brumaru, este adevărat?

          — Da, lucrăm de mulți ani împreună.

          — În acești ani, asociatul dumneavoastră a dat semne că ar fi capabil de o asemenea atrocitate?

         — Obiectez, influențează martorul! îi aud vocea ce trece prin mine ca un fulger.

          Pufăi iritată, dar mă asigur că nu mă vede nimeni. În afară de cel pe care îl interoghez.

          — Se aprobă. Reformulează, mă îndeamnă.

          — Asociatul dumneavoastră a fost vreodată violent la muncă?

          — Nu, niciodată. Este unul dintre cei mai dulci oameni pe care i-am cunoscut.

          Zâmbesc satisfăcută când îi întâlnesc privirea iritată a lui Adrian.

          — În data de 19 aprilie 2018, firma dumneavoastră a avut un team building, este adevărat?

          — Da, toți angajații au fost prezenți.

          — Printre care și Iustin, așa este?

          — Da.

          — Obiectez! Ce relevanță are asta cu acuzația?

          — Onorată Instanță, această informație este strâns legată cu evenimentul!

          — Se respinge. Continuă, doamnă Tudor.

          Mă fulgeră cu ochii săi oceanici, aruncându-se în scaun enervat.

          — Această excursie a durat o săptămână?

          — Două, chiar!

          — Iar această excursie a avut loc în Vatra Dornei, nu-i așa?

          — Da.

          — Onorată instanță, onorat juriu, replic când mă întorc spre ei. Cum ar fi putut clientul meu să-l ucidă pe Andrei Oprea în noaptea din 22 aprilie 2018 în București când acesta se afla alături de colegii săi în team building la mai bine de patru sute de kilometri de locul crimei?

          — Mai ai o probă care să ateste asta? mă întreabă judecătoarea și o aprob.

          Apuc dosarul de pe masă ce conținea poza trimisă de un anonim biroului meu. Poză care-i arăta pe toți membrii firmei.

          — Domnule procuror, aveți ceva de adăugat? replică când mă îndepărtez după ce am terminat întrebările.

          Se ridică, aranjându-și sacoul și trece pe lângă mine, lăsând un aer răcoros în urma lui. Aer ce mă îngheață.

          — Această excursie a fost oferită de firmă?

          — Da.

          — Atunci, domnule George Lupăr, de ce nu apare în evidența firmei?

          Măresc ochii, apoi mă încrunt. Din fericire, pare că nimeni nu a observat.

          — Nu știu, nu sunt eu cel care se ocupă de acele acte.

          — Nu? Căci acesta era rolul dumneavoastră atribuit la acea dată în firmă, de ce n-ați trecut-o în acte? Pentru că v-a spus asociatul să n-o faceți? Știm amândoi că acea excursie n-a avut loc, iar domnul Iustin Brumaru era în București cu fosta sa parteneră, îl încolțește pe martor care devine mai agitat.

          — Obiectez, acestea sunt doar speculații!

          — Am probele necesare chiar aici, Onorată instanță! apucă un dosar și înghit în sec în timp ce judecătoarea studia în amănunt conținutul.

          — Aceste probe n-au fost printre cele declarate! protestez, iar el se întoarce spre mine surprins.

          Judecătoarea ne analizează pe amândoi, sesizând tensiunea crescătoare dintre noi și ne cheamă pe amândoi să ne apropiem de ea.

          — Am primit probele astăzi, se justifică și îi arunc o privire urâtă.

          — Am nevoie de timp pentru a mă pregăti pentru noile probe! afirm, iar judecătoarea aprobă.

          — Este totul în regulă între voi doi? replică înainte să-și spună decizia.

          — Da, mă grăbesc să răspund fără să-i dau șansa lui Adrian să rostească ceva.

          Ne mai aruncă câteva priviri, apoi oftează resemnată.

          — Ședința se amână! O vom relua în două săptămâni!

          După ce a declarat hotărârea se ridică din scaun și se depărtează de noi fără să ne mai atribuie un cuvânt. Rămân blocată cu Adrian în stânga mea care n-a îndrăznit să se miște înaintea mea. Nici măcar nu ne privim și o tensiune rămâne suspendată în aer. Doar prezența lui îmi născocește stări ce mă dau peste cap, îmi simt pulsul atât de ridicat întrucât sunt mai mult decât sigură că se va opri doar pentru a nu-mi provoca un atac cerebral. Îmi mențin bărbia ridicată când își îndreaptă privirea spre mine, iar eu, chiar dacă mă abțin, mă uit cu coada ochiului spre el. Să-l văd aici după ce a plecat cu atât de multă ușurință, fără să mă prevină măcar, doar mă rănește fiindcă înțeleg după înfățișarea sa că nu a fost afectat, ci doar eu. Sunt captivă în memoria relației ce a avut ca scop final distrugerea mea, privindu-l așa de placid nu pot să n-am o ciudă pe el. Ciudă pentru că el a avut puterea să se desprindă de mine. Înghit în sec, simțind fiecare centimetru al ochiului său ce mă privește abătut. El este întristat? Tot el? Eu am fost cea care s-a trezit dimineața părăsită, eu am fost cea care a trebuit să învețe să trăiască cu un cuțit înfipt în spate de cel pe care-l iubeam.

          L-am iubit atât de mult, dar m-a frânt când m-am lăsat în mâinile lui. Acum toate acele frânturi lăsate în urmă îl urăsc. Îl urăsc pe cât de mult l-am iubit. Îl urăsc pentru că în urma lui, eu am rămas să-mi vindec rănile. Nimeni n-a înțeles suferința mea, decât el ar fi putut s-o facă, dar a preferat să-și vadă de viață. O viață fără mine și am acceptat asta. Acum e rândul meu.

          Plec de lângă el și elimin orice posibilitate a lui de a-mi vorbi. Nu pot vorbi cu el. Nu acum. Nu mâine. Niciodată. Am avut atât de multe să-i spun când am aflat de plecarea lui, dar în timp s-au estompat până s-au prefăcut în nimic. A rămas un gol, un gol ce nu-l voi putea umple niciodată. Golul lăsat de trădarea lui, de egoismul lui.

          Zâmbesc fals spre Iustin și-i fac semn să mergem, expirând ușurată când ajung afară și trag aer curat în piept.

          — Bărbatul ăla, e fostul tău, nu? mă uit șocată spre el apoi pufăi deranjată.

          Clienții mei n-au ce căuta în viața mea personală.

          — M-aș îngrijora mai tare de faptul că m-ai mințit! ridic tonul când ajungem lângă mașina mea. Pe mine nu trebuie să mă minți, Iustin. Trebuia să-mi spui că ai fabricat poza aceea, puteam pierde totul! îl mustru și oftează.

          Se uită în jur precaut, apoi se apropie prea mult de fața mea pentru confortul meu.

          — Adevărul e că eu l-am omorât! șoptește, uitându-se cu ochii săi cafenii în ai mei.

          Înghit în sec și dau aprobator din cap.

          — O vom scoate la capăt. Te sun mâine să decidem ce facem în continuare, în regulă? îl reasigur și face un semn afirmativ din cap.

          Urc la volan și plec în secunde de lângă locul acesta blestemat. Îmi simt mâinile neliniștite de afirmația ce au primit-o, provocându-mi o agitație imensă. Opresc la barul lui Raul și ies din mașină, gâfâind. Îmi pun mâna la piept când simt într-un final repercusiunile zilei de astăzi și-mi închid ochii, inspirând și expirând încet pentru a mă liniști. Deschid ochii, remarcabil mai calmă, dar când văd prin geamul barului grupul adunat la masa noastră specifică, îmi pierd cumpătul. M-au mințit toți! Intru val-vârtej și mă poziționez în fața lor, aruncându-le o ocheadă pe măsura acțiunilor lor.

          — Emma? Ești bine? glasul Oanei mă înfurie.

          Dintre toți, nu mă așteptam ca ea să meargă la capăt cu mascarada asta.

          — Ați ascuns adevărul de mine pentru el? replic cu voce frântă. Pentru el? ridic tonul frustrată. El cel care a plecat și ne-a lăsat în urmă pe toți? Care nu v-a căutat decât când își amintea? Regret că v-am fost alături, dacă aș fi știut că-mi veți face asta... nici nu m-aș fi uitat la voi dacă erați la pământ! mă răstesc, făcându-i pe toți să înlemnească.

          Oana se ridică rapid cu ochii înlăcrimați și vine spre mine. Îi fac semn să se oprească.

          — M-ai dezamăgit, Oana. Groaznic de mult!

          — Emma—

          Ies cu lacrimile în ochi înainte să aud continuarea propoziției și mai ales, înainte să plâng în fața lor. Înaintez spre parcare ghidată de lumina felinarelor. Mă opresc când aud pași în spatele meu.

          — Emma, n-am vrut să fii rănită, replică Marius și suspin cu ochii închiși, gest ce-mi eliberează câteva lacrimi.

          Mă întorc spre el cu frustrarea în gât, mărindu-și ochii când remarcă impactul întoarcerii lui Adrian asupra mea.

          — Uite ce bine îmi e! aproape strig cu ochii înlăcrimați. Nu pot să fac asta, Marius. Nu pot să mă prefac că nu contează, nu pot să-l privesc seara de seara la ieșirile grupului, fac abstracție de ceea ce a spus el pentru a da voce adevăratelor mele gânduri. Acum când îl privesc, văd doar  omul care m-a aruncat, care a aruncat tot ce a fost între noi de parcă a fost un gunoi. Văd doar prostia mea și simt doar repulsie, atât de puternică — îmi duc inconștient mâna în dreptul inimii, vorbind  aproape neclar fiind înăbușită de lacrimile ce mă invadează la propriu — întrucât paralizez, Marius. Mă blochez, nu mai știu să vorbesc, nu mai știu să gândesc, nu mai știu să respir. Nu mai știu nimic! Știu doar blestemata aia de dimineața care se repetă la nesfârșit, ca un disc stricat. Se repetă, se repetă... până înnebunesc. Înnebunesc, Marius! strig spre bărbatul amuțit de starea mea.

           Nu va răspunde, nici n-ar avea ce să spună. Nu că nu și-ar dori să aibă un cuvânt de rostit, dar nu înțelege. E peste puterile lui de cunoaștere și preferă să tacă. Tace și mă privește ca pe un bebeluș căruia nu știe ce să-i facă ca să tacă. Nu-l judec, cine m-ar putea înțelege după doi ani? Doi ani întregi și mă las  zdrobită de aceeași suferință. Un dușman mai aprig n-am avut în viața mea!

          — Îl vei uita, Emma, doar ai răbdare, spune cu un ton împăciuitor și pufnesc.

          Era mai bună tăcerea decât răspunsul acesta absurd. Toată lumea mi-a spus asta, chiar și eu, însă nu pot. Mi-am dat silința să-l șterg din memoria mea, s-o iau de la început. Încă încerc. N-am să mint, o nouă viață era mai ușor de atins dacă nu se afla el aici. Nu este adversarul meu doar în tribunal, este adversarul meu în fiecare zi și acum că s-a întors, nu mă voi opri până nu va trăi durerea pe care a provocat-o. Îmi ridic fața plânsă spre Marius care n-a încetat să mă privească cu îngrijorare ce doar mă supără mai tare.

          — Mă duc acasă.

          Plec de lângă el și oricât am tras de mine să nu se întâmple asta, izbucnesc în plâns până să intru în mașină. Încerc să deschid portiera dezorientată, dar e de neclintit. Până realizez că n-am deblocat mașina, prezența lui Marius se simte puternic în spatele meu. 

          — Emma, liniștește-te.

          Mă trage de braț, întorcându-mă cu fața spre el pentru a mă cuprinde în îmbrățișarea sa. Stăm o vreme nemișcați, iar suspinele mele se răresc. Îmi ridic capul, fixându-mi obrazul pe umărul său cât timp mă ține strâns, dorindu-și să extragă tristețea din mine. Privesc de după umărul lui figura ce pare că a înțepenit în ușa barului, fără să-și dezlipească ochii de pe noi ca un ciudat. Mă străduiesc să observ expresia bărbatului dubios și exclam destul de tare cât să mă audă și Marius când înțeleg că este vorba chiar de Adrian. Până să-și întoarcă capul Marius pentru a vedea despre ce e vorba, Adrian aruncă o privire urâtă înspre noi și intră în bar înainte să fie văzut de blond.

          — Ce este?

          Mă îndepărtează din brațele lui pentru a-i vedea confuzia de pe chip.

          — Nimic, am căscat doar, mă eschivez și el aprobă orbește. E cazul să plec, vorbim mâine.

          — Ai grijă! spune, dar eu deja urc în mașină și pornesc spre casă fără să-l bag în seama.

          Îmi țin strâns mâinile pe volan, amintindu-mi privirea ucigătoare a lui Adrian. Nu poate fi gelos, e o prostie! Alung rapid gândul din mintea mea, fiind mult mai speriată de instinctul, pe care cu greu l-am înfrânat, de a-l împinge pe Marius când am constatat că este chipul lui.

Cam atât a fost și acest capitol!
Sper că v-a plăcut!

4139 de cuvinte!

Pe data viitoare, dragii mei!