ㅤJudecătorul i-a aruncat o căutătură minuțioasă pe sub sprâncene când n-a putut să se abțină să facă alt comentariu tâmpit. Cum am observat, inima mi-a accelerat cu o măsură. L-am călcat pe picior sub masă, scoțând un mic geamăt din partea lui. Ochii judecătorului se îndreptară încă o dată asupra noastră.

ㅤI-am zâmbit nevinovată judecătorului, ignorând ochii confuzi și amuzați ai lui Iustin. Judecătorul a clătinat din cap și a decis să nu-și mai bată capul, adunându-și dezinteresat lucrurile. Treaba lui era terminată oricum.

ㅤȘi treaba mea la fel. Reușisem să câștig încă un proces pentru Iustin și clanul său împotriva lui Adrian. Trecuse de-abia o lună și deja simțeam cum înnebunesc. Sunt sigură că deja începeau să-mi iasă fire albe la doar douăzeci și patru de ani!

ㅤNu era vinovat doar Iustin de stresul meu. Pe de o parte era el și oamenii cu care era înhăitat, pe de alta era Adrian și disprețul pe care-l nutrea pentru mine cu o pasiune greu de ignorat. Împărțită între ei, mă simțeam ca trasă pe roată. Devenea din ce în ce mai greu să-mi păstrez cumpătul și să-mi fac treaba eficient.

ㅤCu Iustin reușisem să mă obișnuiesc cumva. Nu uitasem nimic din ce a făcut, dar trebuia să-mi duc angajamentul la capăt pentru mine și omul care mă urăște de moarte. Poate că exagerez când spun că mă urăște, dar așa se simțea de fiecare dată când mă privea. Și o făcea des. Prea des pentru placul oricărei persoane. Ochii lui se înfigeau în mine ca niște țurțuri de gheață. Mă ardeau și înghețau doar ca să mă ardă iarăși. Nici măcar nu-l puteam opri, nu aveam nicio apărare.

ㅤEram în iad.

ㅤÎn toate tipurile de iad care  există. Le știam pe toate, le simțisem pe toate atât de adânc că-mi rămăseseră impregnate peste tot. Asta doar după câteva procese în care m-am războit cu el. Nu știu cum o să se termine totul, dar sunt sigură că nu va fi bine pentru mine.

ㅤNiciodată nu e.

ㅤNu sunt sigură cum erau împărțite cărțile, căci eu eram partea păgubită mereu. Emma era cea trântită, cea târâtă, cea vinovată, cea aruncată. Obosisem atât de tare, eram extenuată. Funcționam pe pilot automat. Muncă, muncă și iar muncă. Era sigura care îmi dădea impresia că nu mă clatin, că nu sunt în derivă, iar dacă m-aș fi oprit... nu mai exista cale de întoarcere pentru mine. Aveam să mă pierd de tot, încercând să rezist loviturilor primite și nu puteam permite asta.

ㅤAșa că le suprimam. Le îngropam în adâncul minții mele, simțindu-le lamele cum mă rănesc și-mi lasă urme.

ㅤNu eram singura pe muchie de cuțit. Adrian nu era departe de mine, oricât de mult ar fi încercat să ascundă asta. O vedeam în ochii lui, urma să-și piardă mințile. Cred că are multe gânduri negre și sunt sigură că în foarte puține din ele rămâneam în viață. Era ceva atât de întunecat în el că abia îl mai recunoșteam, iar faptul că-l vedea pe Iustin sau alt membru din clan lângă mine nu ajuta în niciun fel situația.

ㅤUra poziția în care mă aflam. Ura totul. Atât de multă ură se putea citi pe chipul lui că nu mai rămăsese nimic altceva.

ㅤAvea să cedeze, iar eu aveam să cedez. Problema se punea de cine o va face primul.

ㅤ— Înțelegeam și de vorbă bună, să știi! mi-a spus în timp ce mă ajuta să strâng lucrurile.

ㅤI-am aruncat o privire urâtă și am dat dezaprobatoare din cap.

ㅤ— Mă îndoiesc. Dacă ai fi înțeles, nu ne-am fi aflat aici în primul rând!

ㅤ— Hei, de data asta n-am omorât pe nimeni, în regulă? a devenit defensiv și am răsuflat iritată.

ㅤAm apucat mai bine servieta și am luat-o înainte, oprindu-mă brusc când Adrian era în dreptul ușii, vorbind cu un alt domn. Asta i-a oferit șansa lui Iustin să mă ajungă și să se oprească în dreptul meu, privind în direcția în care mă uitam.

ㅤInima începuse să facă ritmuri ciudate și strângeam servieta aia până degetele mi s-au albit. Nu voiam să mă apropii, nu știam cum să fac asta. Părea ceva interzis. Ceva periculos.

ㅤAm înghițit în sec și mi-am rotit capul spre Iustin. Ochii lui negri m-au întâmpinat și au înțeles tot ce nu puteam să spun cu voce tare. A încuviințat din cap și mi-a strâns ușor brațul, prietenește și alinător. Dar nu avea efect.

ㅤEram în punctul să fac cale întoarsă când Adrian și-a unit ochii cu ai mei și m-a blocat. Clădirea a început să se cutremure în jurul meu și cădea peste mine. Aș fi strigat după ajutor, dar nu-mi puteam mișca buzele, puteam doar să-l privesc cum o dărâmă pe mine fără să aibă ceva uman în privire.

ㅤIustin — probabil după ce mi-a văzut schimbarea feței — îmi spunea numele și încerca să vorbească cu mine. Sau mai bine zis, încerca să mă facă pe mine să discut cu el. În zadar. Eram prea preocupată să-i mențin privirea acidă șatenului.

ㅤMi-am înălțat bărbia și mi-am îngustat ușor ochii, așteptând să plece odată. M-a bulversat când a abandonat discuția și a început să facă pași spre mine, răsunând atât de tare în urechile mele că-mi provoca o durere de cap. Cu cât se apropia mai mult, strângeam mai puternic de mânerul servietei și mă chinuiam să-mi păstrez respirația normală. Mă rugam ca corpul meu să nu mă trădeze din nou.

ㅤAm respirat o dată. De două ori. De trei ori. A patra mi-a rămas în gât când s-a oprit înaintea mea, zgâriindu-mă cu gheața din ochii lui. N-am spus nimic, doar mi-am arcuit sprânceana și am așteptat să văd ce joc joacă.

ㅤȘi-a mutat privirea în dreapta mea, aruncându-i o privire de sus în jos lui Iustin, apoi a revenit la mine. Era greu să-i vezi furia dacă nu-l cunoșteai. Pentru omul de rând părea perfect normal și calm, dar eu vedeam dincolo de asta. Îi puteam recunoaște furia în pupile, o puteam simți traversând până la mine. Se răspândea peste tot când era atât de aproape de mine.

ㅤ— Felicitări pentru astăzi, doamnă Tudor.

ㅤRăceala din glasul lui anula așa-zisa bună voință din spatele cuvintelor lui. Am zâmbit ezitantă, neînțelegând ce urmărește.

ㅤ— Da, este cea mai bună! s-a alăturat Iustin, înconjurându-mi umerii și strângându-mă blând.

ㅤOchii lui Adrian s-au mutat pe mâna lui și chipul lui a devenit atât de serios că m-a încurcat și pe mine. M-am retras din strânsoarea lui Iustin, știind prea bine ce se poate întâmpla dacă-i sunt forțate prea mult limitele lui Adrian. Mi-am îndreptat spatele și l-am privit indiferentă, deși în mine era pe cale să izbucnească un război în toată regula.

ㅤ— Mulțumesc, i-am răspuns, făcând un pas în față, crezând că se va da la o parte ca să trec. Cu permisiunea dumneavoastră, am spus ca să înțeleagă să se dea din drumul meu.

ㅤM-a privit atât de intens că mi-a ajuns până în măduva spinării. Am strâns mai bine mânerul, iar el a rânjit slab înainte să mă asculte.

ㅤSe joacă cu mine, am realizat când înaintam spre ieșire. M-aș fi enervat dacă nu eram atât de tulburată. Am reușit să ajung până în afara clădirii când Iustin m-a oprit.

ㅤ— Trebuie să vorbesc cu tine.

ㅤL-am privit precaută, nescăpându-i niciun gest.

ㅤ— Asta faci acum, nu? Vorbește! l-am îndemnat și a scuturat din cap, derutându-mă.

ㅤ— Trebuie să vorbim, dar pentru asta trebuie să vii cu mine.

ㅤ— În niciun caz! i-am tăiat-o și am luat-o spre mașină până când m-a prins de braț.

ㅤ— Vrea să te cunoască.

ㅤPărul mi s-a zbârlit doar când am auzit. Am rămas tăcută, încercând să mă mint că n-am auzit bine. Știam că avea să vină momentul, dar speram să fie cât mai îndepărtat. N-aveam cum să refuz, așa că am încuviințat slab din cap și am urcat în mașina lui. Stomacul mi s-a strâns ghem când portiera s-a închis, iar el a încuiat-o înainte să pornească.

ㅤMă simțeam ca o prizonieră.

ㅤM-am uitat cu coada ochiului la el cum conduce. Până să-mi dau seama, îi fixam mâinile, amintindu-mi de ce sunt capabile. Un nod mi s-a pus în gât și devenea mai greu să respir.

ㅤ— Nu te-am întrebat niciodată, a rostit când a observat ce fac. Ți-e frică de mine, avocato? a continuat când a oprit la semafor.

ㅤMi-am ațintit ochii în ai lui, simțindu-mi inima accelerând. Am înghițit în sec și mi-am ferit privirea, foindu-mă în scaun. Bineînțeles că mi-era teamă, era un criminal și eu eram captivă cu el în mașină! Nici după acest timp nu îmi este ușor să rămân singură cu el într-o încăpere. Mi se perindă în pupile doar imaginile cu Carla pe asfalt, lipsită de viață.

ㅤI-am auzit surâsul și l-am urmărit cum a băgat în viteză. Măcar lui i se părea amuzant.

ㅤ— Pentru că te-a trădat? m-am trezit vorbind și am putut vedea cum se încordează.

ㅤSe pare că nu mai era așa amuzant până la urmă. A tăcut câteva clipe, concentrându-se la drum. Aveam senzația că se va preface că nu m-a auzit și mă va ignora până când și-a dres glasul:

ㅤ— Pentru că mă ura, a spus serios. Nu puteam trăi într-o lume în care ea mă urăște și eu o iubesc, a continuat și m-am încruntat.

ㅤÎmi era greu să găsesc sensul din spatele cuvintelor lui. De fapt, îmi era greu să accept motivul lui. A ucis o femeie doar pentru că nu-l iubea înapoi. I-a furat dreptul la viață pentru că nu-l voia pe el. Iustin era mai egoist decât mi-l imaginasem. Dar ce așteptări puteam avea de la un criminal cu sânge rece?

ㅤ— Așa că ai omorât-o, pur și simplu?

ㅤA răsuflat cu putere și a tras brusc pe dreapta. Eram pe o alee pustie, nu existau nici măcar clădiri aici. Sângele mi-a înghețat în vene, regretând că m-am urcat în nenorocita de mașină în fiecare secundă. Iustin a închis ochii și a expirat zgomotos pe nări, unindu-și ochii întunecați cu ai mei după.

ㅤ— Uite ce e, avocato. Carla m-a înșelat cu partenerul meu și a vrut să mă sape ca să putrezesc în pușcărie cât timp ea-și făcea de cap cu el! În tribunalul din lumea ta poate că este nimic asta, dar în tribunalul din lumea mea e sentință la moarte! Îți spun că dacă aș fi crezut că mai exista măcar un gram de iubire pentru mine în ea... aș fi închis ochii.

ㅤAm clipit neîncetat, asimilând cât de repede am putut informația aruncată spre mine. Am încuviințat fără putere când ochii lui continuau să mă cântărească și a reluat drumul fără să mai spună ceva. I-am mulțumit cerului pentru asta, căci nu mai aveam habar ce să spun sau cum să reacționez. Iustin era rănit, se vedea asta, dar nu-i puteam da dreptate. Era greșit. Nu avea dreptul să-i ia viața pentru asta, chiar dacă a greșit atât de mult.

ㅤTotuși a zis ceva incontestabil, în lumea lui era normal. Făceam parte din lumi diferite, nu aveam cum să ne întâlnim la mijloc. Nici nu-mi doream. Voiam să stau cât mai departe de lumea lui. Și de el. 

ㅤN-am mai spus niciunul nimic până a parcat în curtea unei vile impozante. Am privit mărimea casei și oamenii care o păzeau în jurul ei. Toți erau niște matahale, chiar mai bine făcuți decât Iustin, îmbrăcați în blugi și tricouri negre cu lanțuri de aur în jurul gâtului de ceva carate. Erau genul de oameni pe care-i văzusem doar în filme. Golul din stomac mi s-a adâncit când le-am observat armele de foc și cuțitele de buzunar din jurul curelelor.

ㅤNu aveam nicio șansă să fug de aici dacă eram nevoită. Nu aveam nicio șansă să mai scap vie de aici dacă șeful lor mă voia moartă. Gândul ăsta îmi făcea pieptul de zece ori mai greu.

ㅤNesigură, m-am uitat la Iustin care își decupla centura de siguranță. Am făcut la fel, neștiind ce altceva puteam să fac. El era singurul de care mă puteam agăța. Ironic sau nu, el era cel lângă care simțeam o oarecare siguranță.

ㅤL-am urmat afară din mașină. Mi-a zâmbit când mi-a observat agitația și mi-a arătat drumul pe care trebuia să mergem printr-un gest al mâinii. Îmi simțeam inima undeva în gât cu fiecare pas făcut.

ㅤAm analizat totul în jurul meu, de parcă asta m-ar fi ajutat la ceva. N-am putut să nu remarc că predomina albul și auriul, iar mobila era cam kitschoasă. Clar nu era pe gustul meu. Nici măcar tablourile sau sculpturile ciudate ce împânzeau camerele prin care am trecut ca să ajungem într-o cameră de zi.

ㅤAm încremenit când am văzut bărbatul de vârstă medie și cam supraponderal, înconjurat de femei mai tinere decât mine și niște pachete dubioase. Am înghițit în sec și m-am apropiat de Iustin cu discreție. Acesta mi-a strâns delicat mâna ca încurajare, având grijă ca șeful său să nu observe.

ㅤÎmi dădeam silința să nu mă strâmb când am realizat ce făcea una dintre fete în genunchi. Unde dracu' nimerisem?

ㅤIustin mi-a aruncat o privire stânjenită și i-a atras atenția bărbatului ce părea să se simtă chiar foarte bine până să apărem noi. Ochii lui căprui s-au îndreptat spre mine și a zâmbit larg, făcându-i semn fetei să se oprească. Zis și făcut, fata s-a ridicat în doi timpi și trei mișcări, închizându-și nasturii cămășii. Le-am privit compătimitoare când au trecut pe lângă mine și au dispărut undeva în casă.

ㅤNu-mi puteam imagina nicio fată de vârsta lor care ar vrea să facă asta unui bărbat de vârsta tatălui lor — sau chiar mai bătrân — de bună voie. Poate că aveam eu prea multe preconcepții. Lumea s-a schimbat până la urmă, nu?

ㅤAm continuat să privesc în altă parte până când bărbatul și-a închis pantalonii. Chiar nu voiam să văd o altă imagine care să mă traumatizeze pe viață. Faptul că asistasem la așa ceva, era destul.

ㅤ— Măi să fie, e chiar femeia momentului! a spus vesel, turnându-și băutură în pahar.

ㅤMi-a arătat sticla și am scuturat vehementă din cap. Știam mai bine decât să beau din sticla unui interlop.

ㅤ— Luați un loc, vă rog. Nu stați în picioare.

ㅤFăcea semn la locul de lângă el. Instant, i-am aruncat o privire dezaprobatoare lui Iustin când a început să meargă spre canapea. N-aveam de gând să mă ating de niciun centimetru din canapeaua aceea.

ㅤ— Mi-e bine așa, mulțumesc, am rostit mai tăioasă decât voiam, luându-l prin surprindere pe bărbat.

ㅤAm urmărit cum Iustin și-a turnat un pahar de tărie, încruntându-mă imediat. El era șoferul!

ㅤ— Tu nu trebuie să conduci? am subliniat când apropia paharul de buze și s-a oprit, măsurându-mă din cap până-n picioare.

ㅤBărbatul a zâmbit pe sub mustăți și a mai băut o gură din paharul lui. Iustin, după alte câteva clipe de priviri lungi, a abandonat paharul fără să bea nimic.

ㅤAm răsuflat ușurată în sinea mea.

ㅤ— Ai dreptate, mi-a spus și bărbatul de lângă el a început să râdă și l-a bătut pe umăr.

ㅤ— E o mare figură, așa-i? Apreciez o femeie cu o atitudine focoasă, a rostit fără să primească un răspuns din partea mea.

ㅤDoar eu știu cât m-am chinuit să nu vomit în fața lui.

ㅤ— Este cea mai bună! i-a răspuns, apoi mi-a făcut cu ochiul.

ㅤDeja începeam să mă simt inconfortabilă și număram minutele până la plecare.

ㅤ— Am înțeles că vrei să mă cunoști, am scurtat momentul vizitei.

ㅤDacă mai stăteam zece minute acolo, o luam razna. Simțeam cum îmi pierd contactul cu realitatea, iar în mintea mea se învârteau tot felul de gânduri și scenarii care mai de care mai întunecate.

ㅤBărbatul m-a analizat amănunțit, iar eu l-am analizat pe el. Era îmbrăcat în alb, cu multe bijuterii din aur pe el. Cred că purta lucruri care valorau cât casa mea! Mi-am mutat greutatea de pe un picior pe altul.

ㅤȘi-a aranjat părul grizonant, a rotit din mâna pe care avea mai multe brățări și un ceas și s-a lăsat pe spate, odihnindu-și un braț pe o pernă de pe canapea.

ㅤ— Desigur! Trebuia să cunosc femeia care mi-a ajutat băieții să scape din belele!

ㅤ— Emma, l-am întrerupt. Emma Tudor, am adăugat fără să-l scap din ochi. N-am venit aici să stau la taclale, cred că ți-ai dat seama de asta, m-a luat gura pe dinainte și el și-a ridicat sprâncenele. Bănuiesc că știi motivul pentru care am făcut asta. Nu mă interesează să ne împrietenim.

ㅤ— Sigur, drăguțo. E vorba de procuror, a zis și o greutate mi s-a așezat în piept. Ea e femeia procurorului, nu? l-a întrebat pe Iustin și am strâns din dinți.

ㅤ— Fosta, a replicat încet când mi-a privit chipul schimbat.

ㅤBărbatul a râs zgomotos și m-a privit din nou.

ㅤ— Asta e și mai tare. Prima fostă care se sacrifică pentru fostul ei. Ale mele mi-au dat doar bătăi de cap! Ești o comoară, drăguțo!

ㅤAm strâns atât de tare din maxilar că eram sigură că s-a rupt. Nu credeam că mă va putea enerva cineva în halul în care reușea să o facă Adrian, dar m-am înșelat. Îmi venea să-i sparg sticla de tărie în cap.

ㅤA sesizat privirea mea urâtă și s-a oprit din glumit, devenind mai serios.

ㅤ— Uite care-i faza, eu n-am nicio treabă cu procurorul tău atât timp cât își vede de treaba lui, dar vezi tu... tocmai asta e problema, nu-și vede! Dacă tu poți să-l oprești, ești invitata mea. Dacă nu poți, nu mă poți blama că iau măsuri pentru mine și organizația mea. Numele meu semnifică ceva în România, draga mea. Dacă aș lăsa orice neavenit să se bage în ce fac eu, atunci n-aș mai fi Fabian Brătianu!

ㅤAm ascultat fără să scot un sunet, nici nu cred că m-am mișcat.

ㅤIustin a luat lipsa mea de reacție ca pe un strigăt de ajutor și s-a ridicat, venind în dreptul meu. L-a privit pe Fabian și nu eram sigură ce-și comunicau prin priviri, dar în mod cert mi-au făcut pulsul să-mi crească. Voiam să plec și voiam s-o fac chiar acum.

ㅤ— Dacă există cineva care-l poate opri, ea este! i-a spus cu atât de multă siguranță că și eu l-am crezut.

ㅤClar nu era la curent cu toate știrile și mai mult ca sigur nu-l cunoștea pe Adrian. Nu puteam să-l opresc, puteam doar să încerc. Prefeream să fac și doar atât decât să stau cu mâinile în sân și să-l privesc cum se sinucide cu bună știință. Eu puteam trăi într-o lume în care Adrian mă urăște atât timp cât era în siguranță. Asta era diferența imensă dintre mine și Iustin.

ㅤ— O să fac tot ce pot, am zis cu întârziere și atenția celor doi a revenit asupra mea. Dacă nu vă băgați peste mine, pot să-l opresc, am mințit, dar nu s-au prins.

ㅤA aprobat printr-o mișcare a capului și a bătut din palme.

ㅤ— Foarte bine! Ai cale liberă, Emma, mi-a spus când a început să se ridice ca să vină înaintea mea. Dar ascultă-mă și bagă la cap, a rostit atât de răspicat că mi s-a ridicat părul pe brațe. I-am privit descumpănită degetul îndreptat amenințător spre mine. Iustin s-a apropiat mai mult de mine, l-am simțit ca un scut împotriva lui Fabian. Dacă eșuezi, procurorul e mort. Ai înțeles?

ㅤAm înghițit în sec și m-am uitat câteva clipe la el. Nu încerca să mă intimideze, nu încerca nimic. Spunea adevărul. Inima mi s-a oprit doar la posibilitatea de eșec. Adrian nu putea muri. Nu exista așa ceva. Nu puteam permite așa ceva.

ㅤ— Am înțeles.

ㅤA înclinat din cap și am știut că e semnul că suntem liberi să plecăm. Iustin mi-a cuprins delicat brațul și mi-a arătat din cap drumul pe care venisem. Am pornit teleghidată, auzind doar cuvintele lui Fabian în cap.

ㅤN-am spus nimic minute întregi, nici când Iustin a început să conducă. Aveam un sentiment atât de greu care nu-mi dădea pace. Nu fusesem în viața mea atât de neliniștită, nici măcar când am fost amenințată cu arma.

ㅤ— Cred că ar fi mai bine să te duc direct acasă, ce zici?

ㅤ— Trebuie să-mi iau mașina, am spus fără să-l privesc, fixând în continuare același punct din față.

ㅤA oftat zgomotos, iar atmosfera a devenit mai încărcată. Știam că voia să-mi spună ceva, dar nu mai puteam să-l ascult. Nu în clipa asta, cel puțin.

ㅤ— Pot pune pe cineva de încredere să o aducă, mi-a sugerat. Avocato, chiar nu vreau să te duci singură acasă!

ㅤAbia acum mi-a captat interesul. M-am uitat la el lung, curioasă și confuză în același timp. El nu mă privea, era atent la drum sau voia să-mi evite privirea. Fruntea mi s-a încrețit puțin.

ㅤ— Pot avea grijă de mine singură, Iustin.

ㅤMi-a aruncat o privire piezișă și a revenit la drum, clătinând din cap.

ㅤ— Am zis eu că nu poți? Normal că poți! Sunt convins că poți face orice-ți propui. Dar nu e vorba despre asta.

ㅤ— Atunci?

ㅤA ridicat slab din umeri și a schimbat viteza, ferindu-și pe cât posibil ochii de ai mei. Comportamentul lui era atât de ciudat că abia mai reușeam să-l înțeleg.

ㅤ— Pur și simplu. E greșit că nu-mi doresc să pățești ceva?

ㅤ— E cam ironic, nu crezi? i-am întors-o și a surâs scurt. Acum câteva săptămâni colegul tău ținea o armă la ceafa mea, iar acum ceva timp m-ai amenințat chiar tu cu moartea. Așa că iartă-mă pe mine că mi se pare bizar că-ți faci griji pentru mine. Tocmai tu!

ㅤAm observat cum mâinile lui strângeau ceva mai puternic volanul și am decis că e mai bine să tac. Nu era omul pe care-mi doream să-l enervez. Nu știam la ce să mă aștept de la el.

ㅤ— Iar tu ești cea care a încercat s-o scape pe Carla, deși ți-am spus foarte clar că o vreau închisă! Toți facem greșeli. Nimeni nu-i perfect.

ㅤ— Dar pe mine nu mă vezi tăvălindu-mă pe jos de grija ta, nu? Exact!

ㅤI-am văzut maxilarul zvâcnind și sângele mi-a încetinit în vene. Chiar trebuie să învăț să tac!

ㅤA apăsat accelerația mai tare, formându-mi un gol în stomac. L-am privit speriată. Îmi imaginam ce-i făcuse Carlei și ce putea să-mi facă mie. Prefeream să iau autobuzul decât să mai stau în mașină cu el.

ㅤ— Ius—

ㅤN-am apucat să continui că a pornit radioul și muzica mi-a acoperit vocea. Îmi subliniase suficient de clar că nu mai voia să vorbească, așa că m-am abținut să mai continui. Dar purtarea lui mă neliniștea. El mă neliniștea.

ㅤAm sesizat că nu ascultase dorința mea și a luat-o spre casa mea oricum. Voiam să spun ceva, dar după o scurtă analiză am zis că e mai bine să nu.

ㅤA parcat și a inspirat adânc după ce a oprit contactul.

ㅤ— Pot intra pentru câteva minute? Încă am ceva de vorbit cu tine.

ㅤ— Doar câteva minute! i-am răspuns când am coborât și am luat-o spre intrare fără să-l aștept.

ㅤChiar nu-mi dădeam seama ce voia să vorbească cu mine și eram curioasă. Măcar atât să-i ofer după ce-l enervasem. Pe lângă că era periculos și nu voiam să mă pun rău cu el... el era singurul care mă putea proteja de ceilalți, cum o făcuse și astăzi când Fabian se apropia prea mult de mine. Cum o făcuse și acum câteva zile când un coleg de-al lui voia să pună mâna pe mine și l-a oprit.

ㅤAm expirat zgomotos și mi-am trecut mâinile peste față, auzind ușa cum se închide în spatele meu. M-am rotit doar ca să-l văd pe Iustin cum așază o cutie destul de mare înconjurată de o panglică neagră cu fundiță pe taburetul de pe hol. Nici măcar nu-mi dădeam seama cum a reușit să facă cutia să stea, fiind mai mare decât taburetul.

ㅤL-am urmărit cu o sprânceană arcuită și atentă la fiecare mișcare. Nu aveam încredere în el.

ㅤ— O să încerc să fiu scurt.

ㅤ— Ar fi bine să începi, i-am zis și am indicat spre ceasul de pe perete.

ㅤIustin a zâmbit slab și și-a îndreptat spatele. Era de două ori cât mine de înalt. Vorbitul cu el mi-ar fi provocat dureri de gât la cât de mult ar fi trebuit să țin capul înclinat pe spate.

ㅤ— Urmează o petrecere organizată de asociatul lui Fabian. Înainte să refuzi, el este cineva din lumea ta. Vor fi mulți oameni pe care-i cunoști acolo, nu doar infractori. Aș vrea să mergi cu mine.

ㅤAm rămas buimacă, luând fiecare cuvânt și analizându-l. Voia să fiu partenera lui. De ce, Doamne iartă-mă, voia să fiu partenera lui?

ㅤ— Mă inviți la o petrecere?

ㅤ— Un fel de bal mascat, ca să fiu precis. Cred că ar fi bine să vii, te-ar ajuta mult. Vei întâlni oameni puternici care-ți vor fi de folos și vei ieși din casă fără să fii nevoită să muncești.

ㅤ— Nu știu ce să spun...

ㅤA apucat cutia și mi-a întins-o. Am ezitat puțin până am luat-o din mâinile lui.

ㅤ— Măcar uită-te la asta înainte să-mi răspunzi.

ㅤUn zâmbet slab mi-a străbătut buzele când am văzut că se străduia. Am pus cutia pe servanta din sufragerie și am desfăcut cu grijă funda, de parcă se putea sparge în orice clipă. Am dat capacul la o parte și am înmărmurit de uimire. Era o rochie scurtă din dantelă neagră, cu bretele subțiri și croială ce-ți contura la perfecție corpul. Era superbă!

ㅤM-am întors plăcut surprinsă spre Iustin ce zâmbea atât de larg la reacția mea.

ㅤ— Speram că-ți va plăcea! Am știut că e croită pentru tine din prima secundă în care am văzut-o!

ㅤ— Iustin, nici nu știu ce să mai spun... Mulțumesc!

ㅤ— Nu-mi mulțumi încă, a spus și s-a apropiat de mine, scoțând o altă cutie din catifea din buzunar.

ㅤNici nu mai puteam reacționa. Nu eram sigură cum ar trebui să reacționez, în primul rând.

ㅤN-a așteptat nimic din partea mea, doar a deschis cutia și mi-a analizat fiecare microreacție. Ochii mi s-au mărit și inima mea a început să bată mai rapid când am observat lănțișorul din cutie. Mi-am ridicat mirată ochii în ai lui. Ce însemnau toate astea?

ㅤ— Am văzut cât de mult te-a rănit când ți-a luat lanțul, mi-a explicat și buzele mele s-au aliniat într-o linie dreaptă. Nu e același, dar sper că-ți place.

ㅤAm atins ușor lănțișorul din cutie, parcurgându-i toate detaliile. Arăta ca un colier de epocă, cu un safir încrestat în mijloc și înconjurat de tot felul de modele. Era frumos... și prea scump ca să-l pot accepta. Toate erau prea scumpe ca să le pot accepta. Nu era corect și nu se cuvenea. M-am dat în spate și chipul lui s-a întristat puțin.

ㅤ— Am sărit calul, îmi pare rău! a zis repezit și a dat să închidă cutia cu colierul, dar am scuturat din cap și s-a oprit.

ㅤ— Nu, Iustin. Nu mă înțelege greșit, sunt superbe! Dar nu înțeleg de ce mi le dai mie, sunt prea costisitoare ca să le pot accepta!

ㅤA scuturat din mâna de parcă era o nimica toată și a luat colierul din cutie, ținându-l în mâinile lui mari. Părea minuscul și atât de fragil în mâinile lui.

ㅤ— Prostii! Nu dau doi bani pe cât valorează, Emma. Le-am luat pentru tine. Nu vreau să crezi că mă aștept la ceva înapoi, sunt ale tale. Vreau să fie ale tale! a lămurit în timp ce s-a dus să-mi pună colierul la gât.

ㅤBuricele degetelor lui mi-au atins pielea și un fior rece mi-a străbătut coloana. Începeam să-mi amintesc cine era de fapt Iustin și ce făcuseră mâinile lui, dar nu mă puteam mișca.

ㅤNu mai exiști din clipa în care criminalul ăla a pus mâna pe tine!

ㅤCuvintele lui mi-au răsunat în minte și m-au izbit, arzându-mă în locul în care tocmai mă atinsese Iustin. Am închis ochii, simțindu-mă picând în gol. Am revenit pe pământ și mi-am simțit din nou picioarele când Iustin a revenit în fața mea și mi-a atins ușor brațul, zâmbindu-mi cald.

ㅤMie-mi venea să plâng acum. Dar am strâns din dinți. Dacă Iustin avea dreptate cu ceva, era că nu se merita să vărs nicio lacrimă pentru Adrian.

ㅤAm atins colierul de la gâtul meu și mi-am coborât privirea, dar nu era la fel. Nu avea cum să fie la fel. Colierul pe care mi-l luase Adrian nu era un simplu colier, însemna mult mai mult de atât. Mi-l oferise de ziua mea și era al mamei lui. Era atât de important pentru el și mi-l făcuse mie cadou pentru că mă iubea cu adevărat. Sau cel puțin așa zicea.

ㅤSimțeam că mă îndepărtez tot mai mult de Adrian și era ciudat că mă simțeam atât de nelalocul meu fiindcă era tot ce-mi dorisem ani întregi. Adrian dispărea și lua cu el totul. Cred că asta era problema.

ㅤ— Mergi cu mine la petrecere, Emma. N-ai niciun motiv să n-o faci.

ㅤL-am privit și am încuviințat slab, trezind un zâmbet uriaș pe buzele lui. Nu-l văzusem zâmbind atât de mult niciodată.

ㅤ— Ai dreptate. N-am niciun motiv să n-o fac, am repetat cât mă asculta atent. Voi merge cu tine!

ㅤS-a bucurat și m-a luat pentru scurt timp în brațe. N-am avut timp nici să reacționez. A aruncat o privire la ceasul din spate și a mărit distanța considerabil.

ㅤ— Am stat destul, a realizat și am aprobat încet. Pe curând, avocato!

ㅤ— Pe curând!

ㅤNu i-a luat mai mult de câteva momente să dispară din casă. Rămasă singură, m-am uitat din nou la cadourile primite și golul mi-a revenit în stomac. Nu trebuia să fie ceva greșit, dar se simțea așa. Trebuia să mă opresc să mă torturez singură. Erau doar două cadouri!

ㅤAm răsuflat cu putere. Mă apropiam și mai mult de marginea prăpastiei. O știam prea bine.

Un nou capitol!
Sper că v-a plăcut!

Păreri despre Iustin?

Colierul

Mă găsiți și pe:

Instagram - authorclauurux

TikTok - authorclauurux

Pe data viitoare, dragii mei!