ㅤㅤCinci săptămâni. Treizeci și cinci de zile. Atâtea au trecut de când l-am văzut ultima oară pe Adrian și tot atâtea de când am acceptat o întrevedere cu Iustin pentru a discuta ce e de făcut mai departe.

ㅤㅤN-aveam de gând să-i ajut să-i facă rău lui Adrian, oricât de repulsiv mi se părea acum. Nu stătea în caracterul meu. Singurul mod în care aș fi fost de acord să-i ajut, ar fi fost acela în care Adrian era oprit înainte să pățească ceva. De preferat ar fi fost și să nu-l mai văd vreodată. Pentru că încă nu îmi revenisem după lovitura puternică dată de Iustin. Nu știam sigur dacă îmi voi mai reveni.

ㅤㅤCredeam că sunt imună la orice, după ce am trăit acum doi ani, dar m-am înșelat. Adevărul m-a izbit mai puternic decât niciodată. Îmi doream uneori să șterg clipa în care l-am întâlnit pe Adrian, îmi doream atât de multe. Din păcate, niciuna dintre dorințele mele nu erau realizabile.

ㅤㅤAm oftat adânc, simțindu-mi capul mai greu decât niciodată. Mi-am prins fața în mâini și am stat așa câteva momente bune, gândindu-mă încotro mă îndrept. Pășeam pe un teritoriu periculos indiferent de ce făceam. Problema se punea cu cine prefeream să mă confrunt mai mult. Într-un capăt era Iustin, iar în celălalt era Adrian.

ㅤㅤAdrian era capabil să mă rănească pe mine, dar puteam să-i țin piept oricât de crud devenea. În schimb, Iustin ne putea face rău amândurora. Avea puterea asta. Puterea de a ne distruge bătând din palme.

ㅤㅤNu voiam ca Adrian să fie distrus și mai mult ca sigur nu voiam să fiu distrusă alături de el. Îndurasem deja prea multe.

ㅤㅤÎncă eram amorțită pe dinăuntru, încă era totul gri în jurul meu. Încă simțeam un gol uriaș în mine și nici măcar nu puteam reacționa, iar dacă aș fi putut, n-aș fi știut cum. Era pentru prima oară când experimentam așa ceva. De parcă eram defectă.

ㅤㅤCeva se defectase în mine cu siguranță.

ㅤㅤMi-am dat mâinile de pe față când am auzit telefonul și l-am privit dezinteresată cum bâzâie pe suprafața mesei. Numele Oanei pe ecran nu m-a făcut să răspund. Nici dispariția lui nu m-a făcut să apelez înapoi.

ㅤㅤCe puteam să-i spun? A avut dreptate, în toate privințele. Adrian îmi făcea rău, tot în toate privințele.

ㅤㅤM-am aruncat cu spatele pe perna canapelei și am răsuflat. Că-l iubeam, că-l uram, că încercam să-mi fie indiferent... tot în capul meu era. În fiecare colț al minții mele. Înnebunindu-mă. Rănindu-mă. Dezechilibrându-mă.

ㅤㅤCa o boală nenorocită.

ㅤㅤM-am ridicat când mi-am dat seama că e timpul să mă văd cu Iustin. Tot atunci am luat și aer în piept. Abia așteptam să se termine odată pentru totdeauna povestea asta.

ㅤㅤAm ieșit din casă și m-am urcat în mașină, conducând spre restaurantul comunicat. Nu aveam emoții. Nu aveam așteptări. Nici măcar nu cred că aveam ceva.

ㅤㅤAm coborât din mașină fără nicio expresie și m-am îndreptat teleghidată spre restaurant. Lipsa mea de emoții atrăgea atenția, căci când am intrat câteva persoane au întors capul în direcția mea. Printre care și Iustin.

ㅤㅤNici când i-am întâlnit ochii negri n-am putut simți nimic. Iar el știa asta. Pentru că era la fel ca mine.

ㅤㅤM-am așezat pe scaun fără să spun nimic și l-am privit atentă. Vedeam în ochii lui chipul Carlei, apoi pe al lui Adrian. Vedeam întuneric, răutate, cruzime și totuși nu puteam schița nimic.

ㅤㅤ— Senzația asta o să treacă, mi-a spus scurt și vag.

ㅤㅤDar știam foarte bine la ce se referă. Nu eram sigură dacă voiam să treacă, nu știam ce va însemna asta.

ㅤㅤ— Și apoi, ce? l-am întrebat tăioasă și a zâmbit în colțul gurii.

ㅤㅤOchii lui m-au cântărit și aveam impresia că se aștepta să spun ceva. Dar nu aveam nimic de spus.

ㅤㅤÎntâlnirea asta nu mai părea o idee așa bună acum.

ㅤㅤ— Depinde, a spus când s-a rezemat de scaun și mi-am arcuit o sprânceană. Când îl vei vedea, vei ști.

ㅤㅤAm pufnit și mi-am plimbat privirea prin restaurant. Iustin a râs slab. Trebuia să știe că numai faptul că mă aflam aici cu el făcea întrevederea cu Adrian ceva de domeniul fantasticului.

ㅤㅤȘtiam că nu mă va ierta. Nici nu-mi păsa dacă o făcea sau nu. Nici dacă mă ura. Nu-mi păsa de nimic. Nici măcar de mine.

ㅤㅤ— Bănuiesc că asta înseamnă că ne vei ajuta.

ㅤㅤ— Asta înseamnă că te ascult. Dacă vă voi ajuta sau nu, vom vedea.

ㅤㅤIustin a zâmbit amuzat și m-a privit fascinat de parcă eram o creatură pe care n-o mai văzuse niciodată. L-am privit indiferentă când și-a unit mâinile pe masă și m-a analizat.

ㅤㅤ— Vreau să fii avocata noastră.

ㅤㅤAm început să râd, lipindu-mă de spătar. Nu mi-a luat mult să înțeleg că nu glumește.

ㅤㅤÎn ce lume aș accepta să fiu avocata unui clan de interlopi? Iustin nu vedea nici prostia, nici ironia din spatele cererii lui. Cu ce eram mai bună decât Adrian dacă intram în lumea lor?

ㅤㅤ— În niciun caz, am spus și am dat să mă ridic când Iustin mi-a prins brațul.

ㅤㅤ— Rămâi, a zis cu greu și cu ochii fixați în ai mei. Te rog, a adăugat printre dinți și mi-am ridicat sprâncenele.

ㅤㅤEi chiar erau disperați. Începeam să mă întreb ce găsise Adrian de i-a alarmat atât de tare și începeam să mă întreb ce ar fi în stare ei să facă ca să nu iasă la lumină. Nu aveam cum să aflu dacă plecam niciuna din astea două. Mi-am reluat locul și mi-am ridicat bărbia. Iustin și-a ferit privirea.

ㅤㅤ— De ce aș face-o? l-am întrebat scurt și la obiect și o sclipire a apărut în ochii lui.

ㅤㅤ— Pentru că vrei să te răzbuni, am pufnit imediat ce am auzit și am dat să mă ridic iar. Și pentru că nu-l vrei mort, a reluat și m-am oprit, urmărindu-l cu atenție.

ㅤㅤMi-am pus coatele pe masă și m-am aplecat spre el, fără să-l scap din ochi.

ㅤㅤ— Ce te face să crezi că-mi mai pasă de ce se întâmplă cu el?

ㅤㅤIustin a zâmbit. Dădea impresia că el câștigase și eu pierdusem într-un joc pe care nici măcar nu știam că-l jucăm. Mi-a copiat poziția și m-a pătruns cu privirea, cu aceeași aură victorioasă în jurul lui.

ㅤㅤ— Ești aici, nu-i așa?

N-am schițat nimic, am rămas nemișcată cu ochii pironiți în ai lui. Cuvintele lui aveau greutate. Cuvintele lui erau ale naibii de adevărate chiar dacă aș fi negat cu toată ființa mea. Mi-am închis ochii învinsă când s-a ridicat din scaun.

ㅤㅤ— Dacă ne-am putea coordona mintea și inima în același timp, n-am mai face multe lucruri groaznice, mi-am ridicat privirea când a început să vorbească și l-am privit urât când mi-a pus o mână pe umăr. Cel puțin, tu ești îndreptățită să-l faci pe ăsta.

ㅤㅤA plecat după ce mi-a strâns prietenește umărul, iar eu am rămas pe loc minute bune, asimilând totul. Chiar dacă n-am spus nimic, era totul clar. Acceptasem. Nu aveam altă opțiune, iar Iustin o știa.

ㅤㅤȘi dacă refuzam, știam că avea să se asigure că regret toată viața mea.

ㅤㅤM-am ridicat când a venit ospătarul să-mi ceară comanda și am plecat înapoi acasă. Nu credeam că avea să vină ziua în care trebuie să-mi calc pe moraluri pentru a face ce e mai bine. Ce e mai bine pentru un om pe care-l detest. Un om care m-a trădat.

ㅤㅤMi-am lipit capul de volan când am parcat pe strada casei mele. Nu mai era cale de întoarcere. Nu eram sigură că a existat vreodată.

ㅤㅤAm expirat cu putere și am coborât, izolându-mă în casă. Departe de orice și oricine. Aici eram în siguranță.

ㅤㅤGeanta a sfârșit aruncată pe un fotoliu, iar eu m-am așezat pe același loc de pe canapea cu tâmplele sprijinite în mâini. Retrăiam totul. Absolut tot.

ㅤㅤNu eram capabilă să simt, dar știam cât de greșit era ce urmează să fac. Știam că tocmai împinsesem limitele unui joc pe care nu-l jucasem până acum și habar n-aveam cum se joacă și de cine este jucat. Nu știam până unde duce rolul meu în el, nu știam nimic. Ce știam e că nu-l voi mai revedea curând pe Adrian și niciodată după ce se va termina jocul.

ㅤㅤConta asta măcar? M-a abandonat acum doi ani când încă îl iubeam și am supraviețuit. Absența lui nu mai avea niciun impact asupra mea.

ㅤㅤAm ridicat privirea spre fotoliul din fața mea, văzându-l din nou acolo. Judecându-mă. Dar nu avea dreptul s-o facă.

ㅤㅤNu-l uram pe el cât uram cât de prezent era în capul meu și ce control avea fără ca măcar să-l exercite. Unde era dreptatea aici?

ㅤㅤN-am apucat să aflu răspunsul că ușa de la intrare s-a izbit de perete și am tresărit, privind un Adrian turbat în pragul casei mele.

ㅤㅤA închis ușa tot printr-o trântitură și a înaintat spre sufragerie, făcându-mi inima să accelereze. Trecuseră cinci săptămâni de când nu mai simțisem nimic. Acum, că-l aveam în fața mea, în casa mea, am simțit pentru prima oară ceva după atât timp.

ㅤㅤM-a privit sever și a rămas la intrarea sufrageriei, de parcă îi era teamă de ce ar putea face dacă se apropia mai mult.

ㅤㅤ— Ce crezi că faci? m-a întrebat și i-am evitat vinovată privirea.

ㅤㅤErau primele cuvinte pe care mi le adresa după tot ce aflasem. M-am ridicat din canapea, dar nu m-am mișcat de acolo. L-am privit din cap până în picioare, cu inima-n gât și furie în pupile. Dar nu i-am zis altceva, decât atât:

ㅤㅤ— Ești în casa mea.

ㅤㅤA pufnit și a mai făcut un pas în sfidarea mea.

ㅤㅤ— Mă doare undeva! a ridicat tonul și m-am încruntat, simțindu-mi corpul cum mi se încălzește. Răspunde! Ce crezi că faci?

ㅤㅤ— Ție nu am ce să-ți răspund! am strigat și am pornit spre bucătărie ca să scap de el.

ㅤㅤM-a prins la jumătate din drum și mi-a capturat brațul, trăgându-mă cu putere înapoi. Am icnit surprinsă. Când i-am întâlnit irișii ca gheața și privirea urâtă, am înghițit în sec, simțind cum picioarele mele își pierdeau atribuțiile.

ㅤㅤ— Ieși afară din casa mea! am spus când m-am dezmeticit și am încercat să mă eliberez, dar a lipit strânsoarea de pieptul lui.

ㅤㅤ— Ai măcar idee de ce faci? Sau ai înnebunit de tot?

ㅤㅤCuvintele lui mă enervau mai mult decât trebuia. Am scrâșnit din maxilar și l-am privit cu ură.

ㅤㅤ— Cine te crezi? am întrebat mânioasă. Să intri în casa mea cum ai tu chef și să mă iei la întrebări?

ㅤㅤA mârâit și am putut observa cum i-a zvâcnit maxilarul. Mi-a dat drumul la braț și m-am distanțat enervată. Tupeul lui întotdeauna a reușit să trezească în mine stări dintre cele mai urâte.

ㅤㅤ— Asta vrei să fii, Emma? a întrebat și știam că urmează să scoată ceva mult mai rău decât mă așteptam. Să-ți trăiești toată viața apărându-i în instanțe, acoperindu-le urmele, ieșind cu ei? Să fii cățeaua interlopilor? a continuat răstit și dur.

ㅤㅤAm scos un sunet de consternare și l-am privit înverșunată, simțind cum ceva s-a rupt înăuntrul meu. Nici nu credeam că mai era posibil. Privirea lui furioasă nu m-a ajutat deloc. Am simțit cum lacrimile îmi veneau în ochi și devenisem chiar și mai nervoasă. Toate terminațiile mele nervoase mă furnicau și abia mai puteam să respir. Nu-mi venea să cred ce tocmai spusese despre mine.

ㅤㅤMi-am ridicat mâna să-l lovesc, dar mi-a oprit-o înainte să-i atingă obrazul, arzându-mă cu focul din ochii lui. Nu mi-a eliberat mâna, iar eu nu o puteam face. Prinderea lui era de fier. S-a aplecat spre mine și am simțit cum mă pierd cu firea, uitând cum să respir.

ㅤㅤM-a privit până în măduva oaselor, eram sigură că a memorat fiecare parte a chipului meu. Inima îmi bătea nebunește când el n-a făcut nimic, doar s-a apropiat de mine și m-a măsurat din ochi. Din aceeași ochi care obișnuiau să mă hipnotizeze.

ㅤㅤ— Ce căutai cu el la restaurant?

ㅤㅤÎntrebarea lui m-a dezarmat și am înghițit în sec. Am rămas șocată când am priceput despre ce era vorba. Nu doar despre eventualul pericol, nici măcar despre asocierea mea cu ei. Adrian era gelos pe Iustin. Aș fi râs dacă nu era de-a dreptul stupid! Probabil a observat cum mă privea Iustin, dar ar fi trebuit să știe că eu n-aș fi niciodată cu genul ăsta de oameni. Totuși, cu toate eforturile mele să rămân inexpresivă, un mic zâmbet n-am putut să-l rețin, iar Adrian a mârâit slab când l-a remarcat.

ㅤㅤ— Mă urmărești? am reușit să întreb cu vocea sugrumată de prezența lui la câțiva centimetri de chipul meu.

ㅤㅤO licărire prevestitoare de rău i-a trecut prin pupile. Îi forțam limitele. Înțelegeam asta prin respirația lui îngreunată și corpul încordat. Bonus, privirea care m-ar fi strâns de gât dacă ar fi putut.

ㅤㅤȘi totuși de ce-mi păsa? Omul ăsta n-a făcut altceva decât să mă enerveze și să mă rănească. A jonglat cu inima mea, a renunțat la mine în doi timpi și trei mișcări, iar acum era gelos. Cu ce drept? Furia și-a regăsit repede drum înapoi spre mine.

ㅤㅤ— Nu vreau să te vezi cu el.

ㅤㅤAm pufnit, dar mi-am pierdut glasul când buzele lui erau periculos de aproape de ale mele.

ㅤㅤ— Mi-a spus deja totul, am spus rece și el a închis ochii, dându-mi drumul la mână. Despre asta e vorba, Adrian? m-a privit confuz. Ți-e teamă că-ți voi prelua locul? Că nu văd altă cățea a interlopilor în afară de tine!

ㅤㅤA scrâșnit din dinți, iar eu am trecut pe lângă el cu dorința să ajung la ușă și s-o deschid, ca să plece. Adrian avea alte planuri. M-a tras de mână și m-a lipit cu spatele de perete, oprindu-mi toate funcțiile vitale. L-am privit descurajată în timp ce respirația lui încărcată cu tutun, rapidă și anevoioasă, se răspândea pe fața mea și mă intoxica.

ㅤㅤMintea mi s-a golit și am simțit cum am cedat când i-am simțit căldura corpului. Eram pierdută. Adrian căpătase controlul asupra mea în ciuda împotrivirii mele. În ciuda urii mele care s-a dovedit inutilă.

ㅤㅤ— Habar n-ai despre ce vorbești, mi-a șoptit și toată pielea mi s-a înfiorat.

ㅤㅤDacă nu mă îndepărtam în următoarele secunde, aveam să leșin. Tensiunea pe care a ridicat-o în aer, era imposibil de suportat la distanța inexistentă dintre noi. Nu puteam sta lângă el. Mă sufocam. Iar lui nu-i păsa, altfel s-ar fi îndepărtat. 

ㅤㅤVoia să mă sufoc. Voia să mă pedepsească pentru tot ce cauzasem, voia să-i simt furia până în ultima celulă din corp. Și mai presus de toate, voia să mă oprească. Dar nu puteam fi oprită. Nu cât timp eram amândoi în pericol.

ㅤㅤEl ne introdusese fără intenție în lumea asta, iar acum nu putea suporta consecințele. El făcuse toate astea, el ne-a adus în halul ăsta. Iar acum eu eram cea care greșea că-mi doream să ne scot din asta? Era chiar atât de orb încât nu putea vedea dincolo, nu putea vedea că nu era vorba de răzbunare?

ㅤㅤEu nu voiam să-l pedepsesc pe el, deși o merita din plin. Eu voiam să stau cât mai departe de el. Exact cum își dorea și el. Și iată-l, în casa mea, țintuindu-mă de perete și la un pas să mă sărute. Cine greșea dintre noi doi?

ㅤㅤ— Poate că nu am. Dar e singura variantă pe care o am. Tu n-ai vrut să mi-o spui, nici măcar când puteam să fiu ucisă pentru secretele tale!

ㅤㅤ— Nu vorbi prostii! m-a atenționat, presându-și mai tare pieptul de-al meu. N-aș fi permis să pățești ceva, o știi mai bine decât mine. Deci, ce urmărești cu asta? Să mă scoți din minți? Ai reușit!

ㅤㅤAm început să mă zbat ca să ies din capcana lui, dar orice efort era în zadar. Dacă aș fi încercat să mut o stâncă, ar fi fost mai ușor. Nu mai spun că cu fiecare mișcare a mea, Adrian doar a mărit puterea cu care mă ținea imobilizată. Nu aveam să ies de aici decât atunci când își dorea el.

ㅤㅤ— Dă-mi drumul! i-am cerut pe o voce ridicată, susținându-i privirea grea.

ㅤㅤ— N-o să te vezi cu el, a repetat răspicat și am pufnit.

ㅤㅤ— Dă-mi drumul, Adrian!

ㅤㅤPrivirea lui înghețată mi-a pus un nod în gât și aproape m-am înecat cu celelalte cuvinte. Am înlemnit când i-am simțit mâna încolăcindu-mi talia și trăgându-mă mai aproape. O mișcare foarte proastă pentru inima mea. Buzele noastre s-au atins pentru câteva secunde și am simțit cum îmi iau foc. Deja începeam să-mi spun rugăciuni în minte ca el să înceteze.

ㅤㅤMi-am deschis ochii când i-am simțit pe ai lui, privindu-mă insistenți și făcând incizii în fața mea. Am început să respir pe gură când am crezut că mă înec în oceanul tulburat din pupilele lui.

ㅤㅤ— Nu. O. Să. Te. Vezi. Cu. El!

ㅤㅤL-am privit mirată, era pentru prima oară când se comporta astfel. Nici nu mai știam ce să cred sau cum ar trebui să mă simt. Știu doar că mă frustra și mă enerva peste limite. Dacă nu m-ar fi ținut nemișcată, probabil l-aș fi strâns de gât. Sau nu. Dar în mod sigur aș fi făcut ceva să scap din situația asta până nu-mi pierdeam eu mințile.

ㅤㅤ— Care e problema ta?

ㅤㅤPe cât de tare se înfuriase, pe atât de repede s-a dezumflat când mi-a auzit întrebarea. Strânsoarea lui a devenit mai slabă, dar nu suficient de slabă ca să mă eliberez, iar ochii lui erau confuzi. Nu puteam auzi nimic altceva în afară de respirația lui și astă mă înnebunea. Am inspirat ca să mă calmez. O dată. De două. De trei ori.

ㅤㅤA patra oară am fost întreruptă de Adrian. Mâna lui s-a ridicat mai sus pe spatele meu și am înjurat în gând când am tresărit.

ㅤㅤ— Nu mi-o întoarce făcându-ți ție rău, Emma. Te rog! vocea lui a tăiat direct în inima mea și mi-am pierdut suflul.

ㅤㅤO făcea din nou. Era atât de aproape să mă păcălească iar. Mi-am ferit privirea și nasul lui a ajuns pe obrazul meu, arzându-mă de fiecare dată când respirația lui îmi atingea pielea. Am înghițit cu greu în sec și gândeam neîncetat la tot ce se întâmpla, dar mai ales la ce deja se întâmplase. Asta mi-a oferit puterea să-mi mișc brațele și să împing cu ele în pieptul lui. Și asta am făcut. Fără oprire. Fără să-l pot mișca. Până am obosit.

ㅤㅤ— De ce? vocea mi s-a frânt și a făcut ca privirea lui să se schimbe radical. De ce mi-ai ascuns asta? am continuat, simțindu-mi lacrimile în gât și el a închis ochii apăsat.

ㅤㅤA oftat adânc și și-a rezemat fruntea de-a mea. A rămas așa mult timp, suficient de mult ca să știu că nu-mi va răspunde și atunci a început să mă doară în piept. De fapt, mă durea tot. Toate părțile care erau atinse de el.

ㅤㅤ— Lasă-mă, te rog, am început să-l implor când nu mai puteam suporta stările pe care le trezea în mine.

ㅤㅤMai presus de toate, nu voiam să plâng în fața lui. Nu din nou.

ㅤㅤS-a dat mai în spate puțin și mi-a analizat fața. Puteam citi durerea din ochii lui la fel de clar cum o simțeam eu în tot corpul. M-am întrebat pentru o secundă dacă era posibil ca el să simtă la fel? Dar ochii lui m-au mai mințit o dată. Puteau s-o facă oricând.

ㅤㅤ— Emma..., a rostit slab, privind cum ochii mei deveneau din ce în ce mai sticloși.

ㅤㅤAm scuturat din cap. Nu mai voiam să aud nimic. Nu mă interesa ce avea de spus, îmi era destul că refuzase să-mi răspundă.

ㅤㅤ— Îmi pare rău, a continuat și mi-am strâns ochii cu putere.

ㅤㅤObosisem să aud asta. Nici măcar nu eram sigură dacă chiar îi părea rău sau doar o scotea pe gură. Am evitat să mă uit la el și am așteptat să se îndepărteze, dar n-a făcut-o.

ㅤㅤ— Te iubesc, mi-am ațintit atenția asupra lui de parcă tocmai turnase acid pe mine. Mai presus de orice, te iubesc, a adăugat, ignorând încruntătura feței mele. Este tot ce pot să-ți spun, a încheiat și m-a eliberat din strânsoarea lui.

ㅤㅤAm pufnit și l-am privit neîncrezătoare. Chiar credea că dacă-mi aruncă câte o declarație, aveam să-l ascult orbește? Vremurile acelea s-au dus. Acea Emma a dispărut. El a ucis-o cu mult înaintea oricărui interlop.

ㅤㅤ— Nu te mai recunosc, am zis scârbită și Adrian s-a încordat. Habar n-am cine dracu' ești! am ridicat tonul, apropiindu-mă de el. Ești un străin pentru mine, nu ești bine venit aici și, cu siguranță, nu-mi pasă ce spui! Vreau doar să dispari, ai înțeles? Dispari! Ieși afară!

ㅤㅤM-a ascultat fără să schițeze nimic, în timp ce ochii lui săpau șanțuri tot mai adânci în inima mea. Lipsa lui de reacție m-a lăsat pe mine fără cuvinte. Se obișnuise să primească lovituri din partea mea, era pregătit pentru orice atac. Dar eu? Puteam să premeditez orice din partea lui, puteam să mă aștept la cele mai rele lucruri și tot n-aș fi fost pregătită să le înfrunt.

ㅤㅤ— Dacă faci asta, poți să uiți că m-ai cunoscut vreodată!

ㅤㅤNu-mi venea să cred ce a spus, dar vorbea serios. Îmi puteam da seama după fața lui. Inima a început să-mi bată mai puternic și nici măcar nu eram sigură de ce. Știam că asta avea să se întâmple, dar acum că o auzeam din gura lui... era diferit.

ㅤㅤ— Mă ameninți? am pufnit, fără să-l slăbesc din ochi. Crezi că-mi pasă de amenințările tale? am ripostat când furia a continuat să crească, iar ochii lui se închideau la culoare. M-ai trădat, Adrian! Ți-am oferit totul: iubirea mea, încrederea mea, timpul meu, trupul meu, pe mine! Erai omul pe care l-aș fi urmat orbește, în cele mai întunecate locuri! Aș fi făcut-o, am luat o pauză când cuvintele mele mă copleșeau și l-am privit cum devine ca o statuie. Iar tu ce ai făcut? l-am întrebat cu reproș după câteva clipe. M-ai dezamăgit! Ți-a păsat doar de tine! Chiar crezi că ești omul în măsură să mă amenințe?

ㅤㅤNu era nevoie să mi se spună că pe obrajii mei erau lacrimi. Știam prea bine și mă uram pentru ele. Uram că eram slabă, că el scotea la iveală latura vulnerabilă din mine și nu numai. Le-am șters cu frustrare, iar Adrian tot ce a făcut a fost să mă privească, împietrit de tot ce scosesem pe gură. Începeam să cred că înnebunisem, că-mi imaginasem prezența lui aici, dar orice teorie a conspirației a fost distrusă când ochii lui au devenit mai lucioși.

ㅤㅤOchii mi s-au mărit involuntar și un nod mi s-a pus în gât când am realizat că era pe punctul de a plânge. Și-a ferit privirea și a răsuflat cu putere, clătinând încet din cap.

ㅤㅤCând și-a unit din nou privirea cu a mea, mi-a înfipt un alt cuțit direct în inimă. Nu mai suportam să-i susțin privirea. Nu mai suportam să-i văd falsa tristețe și falsul regret.

ㅤㅤNici nu știu cât timp s-a scurs de când ne priveam fără să ne mai spunem nimic. Nu mai rămăsese nimic de spus.

ㅤㅤ— Indiferent de cât de nenorocit am fost, nu merit să-ți distrugi viața pentru mine, mi-a spus-o fără rețineri și am surâs.

ㅤㅤ— Tu nu mai însemni nimic nici pentru mine, nici pentru viața mea!

ㅤㅤAm privit cum răspunsul meu a stors ultima fărâmă de umanitate din el. Am putut vedea cu ochiul liber cum ochii lui devin goi și privesc prin mine ca printr-o stafie.

ㅤㅤInima mea bătea atât de repede, mai avea puțin până îmi provoca un atac de cord, dar am rămas nemișcată. L-am privit cum îmi întoarce spatele, fără să spună nimic, după ce mi-a aruncat o altă privire grea și un rânjet slab. L-am privit cum a apăsat pe mâner și a deschis ușa. L-am privit cum a plecat, cu inima strânsă ghem.

ㅤㅤUn gând nebun pusese stăpânire pe mine, să fug și să-l opresc, căci știam că e sfârșitul dacă n-o făceam. Dar n-am avut puterea necesară s-o fac. Am privit neputincioasă bucata de lemn din fața mea.

ㅤㅤMi-am dus mâna la piept când mă chinuiam să respir normal și puteam simți cât de agitată era inima mea. Dar ce mai conta? Căpătasem ce-mi dorisem, Adrian a dispărut din viața mea. N-a spus-o direct, dar știam că așa este. Am simțit-o până în măduva oaselor.

ㅤㅤAm apucat mecanic telefonul când a început să sune și l-am dus la ureche după ce am răspuns. Nici măcar nu aveam habar cine sunase, continuam să privesc acea ușă.

ㅤㅤ— Te-ai convins că este alegerea corectă, avocato? glasul lui mi-a zgâriat timpanul și m-am strâmbat.

ㅤㅤNu știam ce era mai tulburător. Că mă suna pe numărul personal sau că-mi supraveghease casa. Am strâns mai bine telefonul și am continuat să fixez ușa. Am luat o gură de aer și m-am decis. Oricum era singura cale.

ㅤㅤ— Am s-o fac, am rostit învinsă de sentimentele mele. Am să fiu avocata voastră, Iustin.

ㅤㅤUn surâs colorat s-a auzit de pe partea cealaltă, în timp ce eu mai aveam puțin și izbucneam într-un plâns urât. Inconștientă, am strâns și mai bine mobilul în mâna mea.

ㅤㅤ— Scuză-mă două secunde!

ㅤㅤNici n-am luat în seama ce a spus decât atunci când ușa casei mele a început să se deschidă iar. Inima îmi pulsa ca o nebună, dar s-a oprit când ochii negri ai lui Iustin i-au regăsit pe ai mei. Am împietrit. S-a apropiat de mine, pășind în casa mea de parcă era a lui, cu un zâmbet triumfător pe chip.

ㅤㅤ— Asta este foarte bine! a spus cât îl priveam descumpănită. Vom fi o echipă pe cinste! adăugase, dar eu priveam doar după umărul lui, la tocul ușii care a fost din nou ocupat.

ㅤㅤAbia atunci am simțit cum pic în gol. Iustin mi-a observat blocajul și s-a rotit, începând să râdă cu zgomot când l-a văzut pe Adrian acolo. Dar Adrian nici nu se mai uita la el, se uita doar la mine. Scârbit.

ㅤㅤNici măcar nu înțelegeam de ce s-a întors. Totul din jurul meu dispăruse. L-am luat în considerare pe Iustin când a venit lângă mine, înconjurându-mi talia cu mâna lui. M-a lipit de el și am privit consternată mâna de pe mine, după mi-am îndreptat atenția la Adrian, privind îngrozită când furia i se putea citi limpede pe față. Iustin tocmai îi declarase război.

ㅤㅤ— Ai auzit bine, procurorule! Fata ta este avocata mea acum!

ㅤㅤAveam probleme de respirație când Adrian a început să pășească spre noi, iar mâna lui Iustin o simțeam ca pe un pumnal înfipt în mine. Voiam să se îndepărteze, dar nu mai aveam glas să scot niciun cuvânt.

ㅤㅤNe-a studiat pe amândoi și a rânjit ironic, distrugându-mă cu răceala din ochii lui.

ㅤㅤ— O vei băga și pe ea în închisoare, odată cu noi? l-a provocat brunetul, dar n-a primit nicio reacție.

ㅤㅤ— Credeai că o simplă femeie mă va opri? cuvintele lui au venit ca un duș rece. N-ai decât să faci ce vrei cu ea.

ㅤㅤMi-a aruncat o ultimă privire umilitoare și a început să meargă spre ușă. Iustin și-a îndepărtat mâna când a observat schimbarea mea de stare și nici n-am realizat când picioarele mele au început să urmeze drumul pe care l-a luat. Știam doar că ard. În fiecare parte a corpului.

ㅤㅤL-am tras de braț când l-am ajuns afară, dar n-a părut surprins de asta. Îmi doream atât de tare să-l strâng de gât! M-a privit nepăsător și și-a eliberat mâna din strânsoarea mea, ignorând starea deplorabilă în care m-au adus afirmațiile lui.

ㅤㅤ— Voiai să te cred, nu? l-am întrebat nervoasă. Știu mai bine decât oricine că iubirea ta vine cu un termen de expirare mic!

ㅤㅤAm văzut o licărire de furie în ochii lui, dar a dispărut la fel de repede cum a apărut. Nici nu se putea compara cu ceea ce simțeam eu. Simțeam că-mi fierb toate încheieturile.

ㅤㅤ— Tu nu o meriți, mi-a răspuns și l-am privit contrariată.

ㅤㅤ— Ți-a fost așa de ușor să mă arunci lui Iustin! l-am atacat și el a pufnit, venind mai aproape de fața mea.

ㅤㅤ— Singură te-ai aruncat. Chiar la picioarele lui!

ㅤㅤAm înghițit în sec, amuțită de ura din privirea lui. Lacrimile au început să curgă din nou, dar pe Adrian nu-l mai atingeau. M-a privit cu atenție, apoi și-a coborât ochii la gâtul meu. Instant, colierul a început să se încălzească și să mă rănească. Mi-am pierdut respirația când a ridicat mâna și mi l-a smuls de la gât, lăsând un gol imens în urma lui.

ㅤㅤA revenit la chipul meu șocat și a pufnit disprețuitor, țintuindu-mă cu ochii lui de gheață.

ㅤㅤ— Nu mai ești Emma pe care o iubeam, a spus când a strâns colierul în pumn. Nu mai exiști din clipa în care criminalul ăla a pus mâna pe tine!

ㅤㅤA plecat grăbit și a pornit mașina, lăsându-mă imobilizată pe aleea casei mele.

ㅤㅤAm pufnit, apoi m-am chinuit să-mi regăsesc respirația. N-a durat mult până am început să plâng în toată regula și nici până să vină Iustin să vadă ce s-a întâmplat.

ㅤㅤM-a privit cu milă, remarcând lipsa accesoriului de la gâtul meu. N-a scos un sunet, a venit la mine și m-a luat în brațe, sprijinindu-mi capul de pieptul lui. Înțelegea că cuvintele erau ultimele de care aveam nevoie. Niciun cuvânt nu mă mai putea ajuta acum, nu după ce cele ale lui Adrian mă lăsaseră fără vlagă.

ㅤㅤStrânsoarea lui era atât de ciudată pentru mine, dar nu aveam forță să mă mișc. Am profitat de refugiul pe care mi-l dăduse la dispoziție și mi-am golit mintea de orice știam despre el, plângând în brațele lui doar din vina lui Adrian.

ㅤㅤ— Procurorul tocmai mi-a confirmat că este cel mai prost bărbat din lume. Nu merită să verși o singură lacrimă pentru el!

ㅤㅤMi-am strâns ochii și am stat nemișcată. Nu-mi venea să cred că ajunsesem în ipostaza în care-i puteam da dreptate unui criminal! Era un criminal care s-a dovedit mai uman decât Adrian în clipa asta. Chiar și el ar fi ezitat să scuipe cuvintele urâte pe care tocmai le-am primit și să mă rănească în felul ăsta.

ㅤㅤNici măcar un criminal ca Iustin nu m-ar fi rănit într-un mod atât de josnic.

Un nou capitol!
Sper că v-a plăcut!

Mă găsiți și pe:
Instagram - authorclauurux
TikTok - authorclauurux

Pe data viitoare, dragii mei!