ㅤAbel nu săruta niciodată așa.

ㅤNu cu atâta nevoie.

ㅤNu cu atâta disperare.

ㅤMâinile lui mi-au prins fața, de parcă voia să mă ancoreze în loc, să nu-mi lase scăpare, să mă forțeze să simt tot ce clocotea în el. Buzele lui erau fierbinți, dure, posesive, sărutându-mă cu o intensitate care mi-a făcut genunchii să cedeze.

ㅤUn sunet mi s-a rupt din piept, dar Abel nu mi-a dat timp să respir. Mâna lui mi-a alunecat pe gât, degetul mare apăsând sub bărbie, ridicându-mi chipul ca să primesc fiecare atingere a lui.

ㅤ— Nu poți fugi de mine, a murmurat, dar ochii lui spuneau că nici măcar nu credea că aș încerca.

ㅤRespirația mi s-a tăiat când palma lui a coborât de-a lungul coloanei mele, trăgând materialul fin al halatului, expunând pielea sensibilă atingerii lui. Lent, dar periculos. Atingerea lui era la fel ca el – calculată, dar imposibil de prezis.

ㅤMi-am ținut respirația, uitându-mă la el, în timp ce nasul lui se alinia cu al meu. A tras de cordonul halatului, iar materialul a alunecat de pe umerii mei, rămânând agățat în coatele mele. M-a privit de sus, iar în ochii lui am văzut clar ceea ce știam deja – nu avea să se oprească.

Dar nici eu nu voiam asta.

ㅤ— Sfidează-mă din nou...

ㅤVocea lui s-a stins într-un murmur fierbinte, chiar lângă buzele mele, înainte să mă muște ușor, suficient cât să mă facă să-mi afund mai tare degetele în cămașa lui.

ㅤMă simțeam aproape beată în prezența lui. Eram amețită, năucită, și totuși fiecare parte a corpului meu era aprinsă și vie, învârtindu-se într-un cerc vicios de autodistrugere.

ㅤCapul lui s-a înclinat spre gâtul meu, unde i-am simțit buzele cum s-au prelins pe pielea mea. Și-a urmat drumul pe pieptul meu, acoperit încă de pijamaua care începea să mă jeneze. Mi-am închis ochii, fluturând din gene, cu respirația mică în piept, simțindu-i atingerile ca niște flăcări ce se răspândeau până în cel mai ascuns colț al ființei mele.

ㅤPalmele lui mi-au cuprins talia, iar căldura pielii lui a străbătut materialul fin al pijamalelor mele. Capul i s-a ridicat ușor, lăsând buzele să-mi alunece pe linia maxilarului, coborând înapoi spre gât într-un ritm intenționat lent. Am tresărit când și-a strecurat degetele pe pielea mea, împingând materialul satinului, doar cât să-mi simtă bătăile accelerate ale inimii.

ㅤRespirația mi-a tremurat când l-am simțit inspirându-mi parfumul, buzele lui atingând punctul sensibil de sub ureche, acolo unde știa că-mi va ceda toată rațiunea.

ㅤ— Abel..., am murmurat, dar nici măcar eu nu știam ce voiam să spun.

ㅤEra o chemare. Sau poate o avertizare.

ㅤÎnsă mâna lui a coborât mai jos pe spatele meu, presându-mă mai aproape, iar gândurile mi s-au risipit. Mi-am încleștat puternic degetele în cămașa lui, trăgându-l și mai aproape, cerând fără să cer, exact așa cum făcuse el mai devreme.

ㅤA zâmbit ușor împotriva pielii mele, de parcă știa exact cât mă făcea să-l vreau.

ㅤ— Ce s-a întâmplat cu toată aroganța ta? a murmurat, lăsându-și buzele să-mi mângâie clavicula, încet, chinuitor.

ㅤMi-am mușcat buza, dar răspunsul a fost clar în felul în care l-am tras și mai aproape.

ㅤN-a mai spus nimic.

ㅤÎn schimb, mi-a ridicat brusc piciorul pe coapsa lui, aducându-mă exact unde voia.

Unde voiam și eu.

ㅤNu s-a grăbit. Fiecare atingere era o promisiune, dar își lua timpul să mă facă să simt totul. Pielea mea fremăta sub degetele lui, care urcau încet pe coapsa mea, trasând cercuri provocatoare ce-mi aprindeau simțurile.

ㅤRespirația mi s-a accelerat când și-a coborât din nou buzele de-a lungul gâtului meu, lăsând un fior să-mi cutreiere șira spinării. Am tresărit ușor când a mușcat fin pielea sensibilă, suficient cât să-mi dea de înțeles că mă vrea exact la fel de mult cum îl voiam eu.

ㅤMi-am încleștat mâinile în părul lui, trăgându-l chiar mai aproape.

ㅤUn sunet gutural i-a scăpat din piept, iar într-o secundă m-am trezit ridicată de la sol, prinsă între perete și corpul lui. Îmi simțeam inima bătând nebunește, iar fiecare atingere a lui devenea mai urgentă, mai intensă, mai lipsită de răbdare.

Abel nu mai aștepta. Și nici eu.

ㅤMâinile lui mi-au prins coapsele cu fermitate, degetele afundându-se în pielea mea, ca și cum voia să mă simtă cu fiecare nerv, să se asigure că sunt acolo.

ㅤRespirația lui fierbinte mi-a alunecat pe claviculă, iar buzele i-au urcat din nou spre gâtul meu, lăsând urme invizibile de foc pe piele. Mi-am lăsat capul pe spate, abandonând orice urmă de rezistență, pierzându-mă în ritmul distrugător, dar hotărât al atingerilor lui.

ㅤ— Abel...

ㅤNumele lui mi-a scăpat printre buze într-un oftat, dar în loc să răspundă, și-a ridicat privirea spre mine. Ceea ce am văzut în ochii lui mi-a tăiat respirația.

ㅤDorință. Posesivitate. Nevoie.

ㅤUn haos întunecat în care m-am scufundat fără rezerve.

ㅤM-a lăsat jos doar cât să-mi alunece halatul de pe umeri, apoi și-a plimbat palmele pe spatele meu, desenând linii invizibile pe piele în timp ce mă trăgea și mai aproape.

ㅤBuzele lui le-au capturat din nou pe ale mele, mai adânc, mai revendicativ, de parcă voia să mă absoarbă în el.

ㅤM-a prins de coapse din nou și, fără niciun efort, m-a ridicat și m-a dus spre dormitor. L-am strâns între picioarele mele, respirând sacadat, în vreme ce ochii mei se plimbau pe toată lungimea feței lui.

ㅤ— De ce ai venit? am întrebat, buimacă, realizând cât de stupidă a fost întrebarea doar după ce mi-a părăsit buzele.

ㅤ— Mi-a fost dor de tine.

ㅤAm clipit, dezarmată de sinceritatea lui.

ㅤM-a așezat pe marginea patului cu o ușurință devastatoare, privirea lui capturându-mă, imposibil de evitat.

ㅤAm înghițit în sec, inima bubuindu-mi în piept, în timp ce el și-a desfăcut primii nasturi ai cămășii.

ㅤNu mai era cale de întoarcere.

Și nici nu voiam una.

ㅤUn suspin mi-a scăpat când m-a împins pe spate, trăgând de pantalonii de pijama cu un soi de ciudă. Aerul rece din apartament mi-a mușcat pielea expusă, iar fiorii care mi-au traversat trupul au intensificat zvâcnirea dureroasă dintre coapse.

ㅤUn geamăt sugrumat mi-a părăsit buzele când s-a instalat între ele, rămânând în picioare. El își desfăcea restul nasturilor cămășii, încet, fără grabă, ca și cum s-ar fi delectat cu nerăbdarea mea.

ㅤRespirația mi s-a blocat când materialul i-a alunecat de pe umeri, dezvăluindu-i pieptul sculptat, fiecare mușchi conturat în lumina difuză. Fiecare mișcare era deliberată, calculată. Știa exact ce face. Știa cum să mă aprindă fără să mă atingă măcar.

ㅤM-am trezit ridicând mâna, degetele atingând pielea încinsă de pe abdomenul lui, iar un fior mi-a străbătut coloana când i-am simțit mușchii tresărind sub atingerea mea. A inspirat adânc, privindu-mă cu acea intensitate care mă făcea să mă simt captivă în lumea lui.

ㅤ— Scoate-ți maioul, mi-a cerut, apucând de catarama curelei sale.

ㅤParcă aflată sub o vrajă, mâinile mi s-au mișcat singure, trăgând bucata de material de pe mine și azvârlind-o într-o parte. Privirea lui a coborât pe sânii mei, în timp ce își deschidea cureaua cu o ușurință de invidiat. Umflătură din pantalonii lui de stofă era atât de proeminentă că am înghițit involuntar în sec, săltându-mi privirea înapoi în a lui.

ㅤ— Ce fată ascultătoare...

ㅤCorpul meu a luat foc când el s-a pus peste mine, aproape zdrobindu-mă, iar degetele lui s-au agățat în carnea sânilor mei, strângându-i cu putere. Am tresărit la senzația limbii lui. Dintr-o dată, aveam nevoie să fiu atinsă peste tot și în același timp. Locuri care brusc tânjeau după contactul cu el. Mi-am lăsat capul în jos ca să-l privesc, luptând să respir cum trebuie.

ㅤAm devenit pe deplin conștientă de trupul lui în timp ce se sprijinea de mine. Pieptul lui se umfla pe pielea mea, iar aerul fierbinte al respirației sale se răspândea pe fiecare porțiune sărutată aproape primitiv. Își pierdea controlul.

ㅤEram complet pierdută în haosul dintre noi. Iremediabil. Mă ținea sub el, privindu-mă după tortura lui, ascultându-mă cu o fascinație bolnavă înainte de a mă face să simt vârful penisului său aliniat la intrarea mea. Împingându-se în mine, un zgomot sugrumat mi-a ieșit din gât. Genunchii mi s-au îndoit instinctiv, iar el mi-a astupat gura cu a lui, crescând ritmul.

ㅤRitmul unui nebun.

ㅤAerul mi-a fost furat cu totul, trupul mi s-a tensionat când senzațiile au devenit prea mult. El a gemut tare, sunetul fiind cumva cu totul euforic, făcându-mă să mă strâng și mai tare în jurul lui.

ㅤVederea mi s-a încețoșat și, în clipa în care am simțit cum totul în jurul meu s-a întunecat, arsura din piept și din plămâni s-a topit într-o senzație de amorțeală. Și-a proptit mâna în saltea, lângă capul meu, împingându-și șoldurile în mine cu opintiri lungi și dure.

ㅤCa un fulger, am fost lovită de plăcerea care m-a copleșit. Rapidă, lovindu-mă mai tare ca niciodată. Am strigat, înfigându-mi unghiile în umerii lui, înainte de a le târî pe brațele sale, în timp ce îmi scăpau sunete pe care nu mi-am imaginat că le pot scoate vreodată.

ㅤ— Să-mi bag, a șuierat el la nevoia mea de a-i sfâșia carnea, devenind neglijent cu mișcările lui.

ㅤS-a apăsat în mine cu putere, oprindu-se adânc înăuntru, în vreme ce s-a eliberat.

ㅤMi-am pierdut complet răsuflarea când a alunecat lângă mine, lăsându-mi pielea înfierbântată să fie înfierată de aerul răcoros. M-am chinuit să-mi găsesc respirația, epuizată, cu toți nervii slăbiți.

ㅤEl și-a tras înapoi pantalonii, încheindu-i cu respirația sacadată. Ochii lui s-au întors la mine după ce s-a lăsat înapoi pe spate, întâlnindu-mi privirea. O umbră de rânjet i-a împrejmuit buzele. Și-a trecut mâna prin păr, încă căutându-și respirația.

ㅤVoiam să-i spun atât de multe, dar nu mi-am putut deschide gura. Am înghițit în sec, forțându-mă să mă ridic. Nu m-a oprit, era curios de ce voi face. Părea nemulțumit când a văzut că am apucat din dulap halatul altui set de pijamale, acoperindu-mi goliciunea.

ㅤFusesem mai apropiați decât puteau fi doi oameni vreodată, dar, totuși, nu știam unde ne situăm. Nu puteam să citesc în expresia lui dacă mai este supărat, dacă asta a fost doar un mod de eliberare pentru el și va continua să mă țină la distanță.

ㅤUltimul gând mi-a făcut inima să se strângă.

ㅤS-a uitat la mine cum mi-am strâns mai bine cordonul în jurul meu și a bătut încet în saltea, în locul pe care-l eliberasem, rugându-mă fără cuvinte să mă întorc. Un zâmbet slab mi-a apărut pe buze și m-am apropiat, întinzându-mă pe o parte după ce am mers în genunchi pe saltea, având toată atenția asupra lui.

ㅤS-a răsucit către mine, iar eu am luat-o ca pe o invitație. Mi-am ridicat încet mâna, lăsându-mi degetele să alunece lent pe chipul lui. Nu era nevoie să o mai zic, știa că mi-a fost dor de el. La fel de mult. A zâmbit, lăsându-se absorbit de atingerea mea.

ㅤ— Nu am vrut să te trădez, am murmurat, trasându-i conturul maxilarului. Nici măcar o secundă nu mi-a trecut așa ceva prin cap, Abel. Am crezut că... am crezut că fac ceea ce trebuie. Michael m-a încolțit, nu puteam să-l refuz. Am făcut tot rahatul ăla de plan, m-am dus eu să-l eliberez, doar ca locația să rămână ascunsă.

ㅤ— Clary, crezi că despre asta e vorba? m-a întrerupt, făcându-mă să-l privesc rătăcită. Nu-mi pasă dacă se află sau nu. Nici măcar dacă ajung în închisoare, programat la injecția letală. Aș fi preferat să mă dai în vileag, să mă arunci lumii întregi, decât să riști să pățești ceva.

ㅤ— Întâi o să mor, apoi o să fac asta, am vorbit peste el, lăsându-l fără replică câteva momente. Nu înțelegi? am întrebat, urmându-i din nou trăsăturile, cu o apăsare ciudată în piept. Mie nu-mi pasă ce se întâmplă cu mine, atât timp cât tu ești în siguranță. Cât timp tu ești bine, nu mai contează altceva.

ㅤ— Cum poți să crezi că aș fi bine fără tine? a ridicat întrebarea, făcându-mi ochii să se umezească cu tonul grav folosit. Ești parte din mine, fetițo. Chiar o să mă faci să trec prin moartea ta? Nu te gândești deloc ce se va alege din mine? Chiar o să mă omori odată cu tine?

ㅤO lacrimă mi s-a scurs pe obraz, dar el a șters-o înainte să-mi atingă buzele. Am rămas blocată asupra lui, înțelegându-i teama ascunsă în cuvinte, atât de profund că rezona în mine cu ecouri sfâșietoare. Mi s-a așezat un nod în gât.

ㅤ— Îmi pare rău...

ㅤ— Când nu te-am văzut... M-am gândit la zeci de lucruri într-o singură secundă, a murmurat, trecându-și mâna peste chipul meu, luându-mi obrazul în palmă. Dar am știut că tu nu o să mă părăsești. Am știut, a repetat, având un zâmbet ce mi-a topit inima.

ㅤOchii noștri s-au pierdut în universul lor propriu, deschizând porțile ferecate ale lumii noastre. Refugiul unde ne adăposteam de fiecare dată. Unde nimeni și nimic nu exista, în afară de noi. Unde tot ce încerca să ne separe dispărea. Furia, orgoliul, mândria, supărarea, minciuna. Erau date uitării, amuțite de inimile care preluau cuvântul.

ㅤ— Frica să nu te pierd mi-a intrat în oase, a continuat, ochii lui devenind mai sticloși, în vreme ce mi-a masat bărbia. Dar în noaptea asta, o să scap de acest sentiment, a adăugat, hotărât, cu zâmbetul pe buze. În noaptea asta o să aruncăm acest sentiment în Tamisa. Nu o să ne despărțim niciodată! Niciodată!

ㅤMi-am plimbat mâna pe brațul lui, fermecată de el. El s-a apropiat, până când fețele noastre erau despărțite de milimetri, adâncindu-și ochii în ai mei.

ㅤ— O să o repar de fiecare dată, mi-a răspuns, după atât de mult timp, la cuvintele pe care i le-am spus în noaptea plecării mele. Dacă e nevoie, o să ți-o donez pe a mea. Dar nu voi renunța niciodată. Numește-mă egoist, dar nu o să te las să pleci vreodată. Nu o să te eliberez, chiar dacă voi fi nevoit să rup bucăți din mine ca să repar ceea ce stric fără să vreau. Tu ești a mea. Până la capăt, la bine și la rău. Până când moartea ne va despărți.

ㅤUn zâmbet mi-a tremurat pe buze când n-am putut să îmi opresc lacrimile și mi-am închis strâns ochii, lipindu-mi fruntea de-a lui. Chiar și amorțită de pastile, el a găsit calea să ajungă la mine, cea adevărată. Să mă facă să simt. Să-mi zdruncine convingerile. Să rescrie finaluri care nu-l mulțumeau.

ㅤIar iubirea pe care i-o purtam îl lăsa să facă toate astea. Atunci când rațiunea îmi urla în cap și-mi spunea că merg pe o ață subțire, că mă aventurez pe un drum primejdios, iubirea o îneca, oferindu-i puterea brunetului din fața mea.

ㅤAvea atât de multă putere asupra mea că nici măcar nu și-o putea închipui. Dar și eu o ascundeam cu meticulozitate, pentru că știam, undeva în adâncul meu, că dacă-l las să vadă cheile din mâna lui, o să mă distrugă.

ㅤPoate că din greșeală. Poate împins de circumstanțe. Poate intenționat. Dar avea să o facă, o resimțeam profund în sinea mea. Era ceva atât de sigur, încât se simțea predestinat.

ㅤ— O să te bântui și pe lumea cealaltă, am detensionat atmosfera încărcată, făcându-l să râdă.

ㅤUn sunet care mi-a încălzit sufletul, topind ghețarii care se construiau în jurul meu. Am zâmbit amuzată, lăsându-l să-mi șteargă lacrimile de pe față.

ㅤ— Iar eu o să vin după tine în fiecare viață în care o să te reîncarnezi, a intrat în jocul meu, scoțând un chicot de la mine. De fiecare dată, o să te fac să te îndrăgostești doar de mine. De fiecare dată, o să te fac numai a mea. De fiecare dată, o să te enervez doar cum eu pot, a râs el, făcându-mă să pufnesc în timp ce mă trăgea și mai aproape de el. Ai făcut o greșeală uriașă că nu ai fugit în noaptea aia, din 2015. Poate că cea mai mare din viața ta. O să te disper pentru totdeauna, doamnă Wraith.

ㅤAm ridicat din sprâncene, mai amuzată decât ar fi trebuit în fața unor asemenea declarații. M-am urcat peste el, încălecându-l, iar el a râs, prinzându-mi coapsele, degetele lui afundându-se ușor în pielea mea, ca și cum ar fi vrut să mă ancoreze acolo.

ㅤEra momentul perfect să vorbesc cu el despre tot ce-mi apăsa creierul. Să nu repet greșeala care ne-a ținut departe unul de altul. Mi-am sprijinit palmele pe pieptul lui, ezitând o secundă, mușcându-mi buza.

ㅤA înțeles imediat că tonul s-a schimbat. Privirea i s-a ascuțit, iar jocul din ochii lui s-a stins, lăsând loc unei atenții intense, aproape tăioase.

ㅤ— Vorbind de disperat... trebuie să vorbim, Abel, i-am spus pe un ton controlat, înghițindu-mi nodul din gât.

ㅤUn tic nervos i-a zvâcnit în maxilar.

ㅤ— Katherine a venit la mine, i-am recunoscut, iar sprâncenele lui s-au unit instantaneu într-o încruntare periculoasă. Ea... mi-a spus că luptă împotriva celor din IMAV de mulți ani și mi-a cerut să mă alătur ei.

ㅤAm simțit cum mâinile lui s-au strâns mai mult în carnea mea și mi-am înghițit saliva, trecându-mi limba peste buzele uscate. Nu mai era doar serios, zăcea o furie reținută în expresia lui, știind deja ce urmează să scot pe gură.

ㅤ— Continuă, mi-a cerut, cu vocea mai joasă, încleștându-și degetele mai tare în coapsele mele.

ㅤAm ezitat. Nu eram sigură dacă era înțelept să-i spun că am fost cu ea în Napoli. Chiar în această zi. Dar acum că începusem, nu puteam să-l mint.

ㅤAbel a avut răbdare, deși am văzut cum fiecare secundă în care nu vorbeam îi întindea și mai mult nervii. Era obișnuit cu felul meu de a purta un conflict interior înainte să spun ceva dificil.

ㅤAm oftat adânc, trecându-mi ușor palmele peste pectoralii lui, ca și cum aș fi încercat să-l pregătesc.

ㅤ— Ambrosi lucrează cu ea, am spus, urmărind surpriza care i-a trecut prin privire, prea rapidă ca să prindă rădăcini. Și nu e o capcană. E real. Am fost sceptică și eu, dar femeia asta le-a pus gând rău de mult.

ㅤMâinile lui și-au pierdut rigiditatea o fracțiune de secundă, dar apoi s-au încordat din nou.

ㅤ— Și cum știi asta?

ㅤMi-am tras aer în piept.

ㅤ— Pentru că am fost cu Katherine... în Napoli. 

ㅤO tăcere grea a căzut între noi. Respirația lui s-a adâncit, iar pentru prima oară în ultimele minute, n-a mai părut doar furios. Părea de-a dreptul periculos.

ㅤMi-am mușcat obrazul pe interior.

ㅤAm simțit schimbarea în el înainte să spună ceva. O tensiune electrică, acumulată între noi ca o furtună gata să izbucnească.

ㅤPrivirea i s-a întunecat, fixându-mă cu o intensitate care mi-a făcut stomacul să se strângă. Încă îmi ținea coapsele, dar acum strânsoarea era altfel – mai brutală.

ㅤ— Ai fost... unde?

ㅤVocea i-a fost aspră, fiecare cuvânt purtând o greutate pe care nu aveam cum să o ignor.

ㅤMi-am întins degetele pe pieptul lui, simțind ritmul accelerat al inimii care îi trăda starea, în ciuda feței impasibile.

ㅤ— În Napoli, am repetat, știind că nu-i place să audă din nou asta, dar neputând să mă opresc. Katherine m-a dus acolo. Am văzut cu ochii mei. IMAV... ei nu știu încă. Dar ea și Ambrosi pregătesc ceva.

ㅤA clipit lent, apoi și-a trecut limba peste dinții de jos, un gest aproape absent, dar care trăda furia mocnită pe care încerca să o țină sub control.

ㅤ— Și tu ai crezut de cuviință să te duci acolo? Cu ea? Fără să știe nimeni?

ㅤ— Trebuia să știu, Abel.

ㅤMaxilarul i s-a încordat și am simțit cum răbdarea lui se subțiază.

ㅤ— Trebuia să știi.

ㅤ— Da.

ㅤAerul dintre noi s-a încărcat periculos. Mâinile lui s-au mișcat încet, alunecându-mi de pe coapse și urcând pe talie, de parcă ar fi vrut să mă țină în loc. Sau să se asigure că sunt reală.

ㅤ— Abel...

ㅤMi-am ținut respirația, simțindu-i palmele apăsându-se pe trupul meu cu o stăpânire de sine care părea pe cale să cedeze. Ochii lui scânteiau cu o intensitate care mi-a făcut pielea să se înfioare.

ㅤAm răsuflat surprinsă când mi-a prins ceafa și m-a obligat să mă aplec, aducându-mă aproape de fața lui. Respirația lui mi-a ars pielea. Inima mi s-a oprit în piept.

ㅤ— Nu-mi vinde povești, a șuierat el. Spune-mi ce pregătești, nu te ascunde în spatele lor.

ㅤOchii lui albaștri mi-au sfredelit chipul, citindu-mi fiecare ezitare. Mi-am încleștat mâinile pe pielea lui, încercând să-mi adun gândurile, dar el nu-mi lăsa loc de retragere.

ㅤ— Ambrosi nu poate face cinci pași fără să se împiedice sau să sugă scula cuiva, iar Katherine...

ㅤA râs scurt, ironic, dar iritarea nu i-a dispărut.

ㅤ— Tipa asta a stat ascunsă ani întregi, probabil în spatele unui monitor din vreun subsol, fără să miște un deget. Și-acum, dintr-o dată, are un plan măreț?

ㅤPerspicacitatea lui m-a lovit ca un pumn în piept. Știa. Nu credea în coincidențe, iar eu n-aveam cum să mă ascund.

ㅤA văzut șovăirea mea.

ㅤȘi-a slăbit strânsoarea pe ceafă, dar nu suficient cât să simt că mi-am recăpătat controlul.

ㅤ— Spune-mi tot adevărul, Clarissa.

ㅤ— O să-i înscenăm o trădare lui Ilya, am admis în cele din urmă, fără să-l slăbesc din priviri. Îl pregătim ca Bratva să se ocupe de el. Cei din IMAV sunt mai vulnerabili decât crezi.

ㅤO umbră i-a trecut prin privire.

ㅤ— Și ai riscat să afli asta de una singură?

ㅤ— Nu eram singură.

ㅤ— Nu erai cu mine.

ㅤUn adevăr mai greu decât oricare altul.

ㅤMi-a alunecat degetele peste braț, apoi a apucat marginea halatului meu, trăgându-mă și mai aproape.

ㅤ— Clarissa, mi-a spus cu o liniște periculoasă în glas, dacă îți imaginezi măcar o secundă că am să te las să te arunci în mijlocul acestui rahat fără mine...

ㅤA lăsat propoziția neterminată, dar nu era nevoie. Am înțeles.

ㅤNu-mi mai lăsa niciun loc de manevră.

ㅤ— Atunci, fii cu mine, i-am propus, luându-l pe neașteptate. Ajută-ne să nu fim descoperite. Fă ceea ce știm amândoi să facem cel mai bine: joacă-te cu mintea lor. Distrage-i de la noi. Când ei o să creadă că tu ești amenințarea, atunci o să apar eu.

ㅤȘi-a înclinat ușor capul, studiindu-mă.

ㅤ— Aproape că nu te recunosc, a mărturisit el, într-un moment rar de transparență totală. Dacă te mai lăsam puțin timp singură aici, mă trezeam că ai înființat o nouă organizație, una doar a ta, a pufnit el, iar eu m-am dat de pe el când mi-a cerut indirect asta.

ㅤM-am așezat în fund, punându-mi greutatea în palme, și urmărindu-l cum se întinde când s-a ridicat din pat. Ochii lui m-au țintuit în loc. Albastrul lor mi s-a scrijelit în vene.

ㅤ— Ești un diavol, mi-a spus, făcându-mă să pufnesc amuzată. Te trimit undeva să stai cuminte și aflu chestiile astea. Tu chiar nu poți să stai liniștită?

ㅤMi-am arcuit slab o sprânceană, cântărindu-i cuvintele.

ㅤ— Am încercat să te avertizez, am răspuns eu, fluturând inocentă din gene. Tu ai insistat să mă iei de nevastă, chiar m-ai furat de la altcineva...

ㅤAm rânjit când ochii lui au aruncat săgeți spre mine. N-am mai continuat ideea. Abel a pufnit ironic, scrutându-mă de jos în sus.

ㅤ— Unde te duci? l-am întrebat, iar el s-a oprit, privindu-mă fugitiv.

ㅤ— Am văzut că îți place să folosești cada de aici. Mă duc să o pregătesc.

ㅤOchii mi s-au mărit, realizând că l-am judecat greșit când m-am liniștit singură că nu a pus camere în baie. Apoi, m-am încruntat, privind satisfacția întipărită în expresia lui.

ㅤ— Drac de femeie..., a mormăit pentru sine, scuturând din cap în timp ce se îndrepta spre baie. Sunt convins că dacă te-aș trimite în Antarctica, aș descoperi că ai convins pinguinii să-ți facă rost de pește din copcă... și să-ți plătească pentru asta!

ㅤAm râs, urmărindu-l cum dispare pe hol, intrând în baie.

ㅤ— Ești un nesuferit! am strigat, prăbușindu-mă pe saltea, încă simțindu-mi pielea vibrând de la atingerile lui.

ㅤNu a răspuns, dar știam că mă auzise. Știam și că, undeva dincolo de perete, rânjea satisfăcut. Câteva secunde mai târziu, sunetul apei curgând în cadă a umplut liniștea, iar vocea lui a străpuns aerul cu o siguranță relaxată:

ㅤ— Mișcă-ți fundul încoace!

ㅤUn zâmbet mi s-a strecurat pe buze. Întinzându-mă mai bine pe saltea, i-am răspuns cu o lene prefăcută:

ㅤ— Roagă-mă frumos!

ㅤTăcerea bruscă m-a făcut să clipesc. Sprânceana mi s-a arcuit suspicios, iar o bănuială mi s-a furișat pe șira spinării. M-am ridicat încet în coate, iar ochii mi s-au mărit când am realizat ce însemna lipsa lui de reacție.

ㅤ— Nu, nu, nu..., am început să râd nervos, ridicându-mă brusc în picioare pe pat, pregătită să fug.

ㅤDar nu am avut timp.

ㅤA apărut în pragul ușii, sprijinindu-se lejer de tocul acesteia, cu brațele încrucișate și cu un rânjet periculos pe buze. În ochii lui sclipea o promisiune clară – n-o să scapi.

ㅤ— Abel, nu îndrăzni! am exclamat, ridicând mâinile ca un scut, de parcă asta l-ar fi putut opri.

ㅤA făcut un pas spre mine.

ㅤ— Ți-ai cerut-o..., a murmurat, dar tonul îi trăda amuzamentul.

ㅤAm făcut un pas înapoi, dar mi-am dat seama prea târziu că nu aveam unde să fug. Salteaua s-a ondulat sub mine când m-am mișcat, iar el a profitat de clipa în care mi-am pierdut echilibrul. Înainte să apuc să sar jos, mâinile lui m-au prins de talie, smulgându-mi un țipăt scurt, urmat de un hohot de râs.

ㅤ— Te-ai jucat cu focul, iubito.

ㅤA fost tot ce mi-a spus înainte să mă arunce fără efort pe umărul lui și să pornească spre baie. M-am zbătut, râzând și protestând, dar brațele lui erau de neclintit.

ㅤ— Abel! Pune-mă jos!

ㅤUn icnet scurt mi-a scăpat când palma lui grea mi-a lovit fundul, iar obrajii mi s-au încins pe loc.

ㅤ— Oh, te pun eu jos, a spus cu o răutate jucăușă, iar înainte să-mi dau seama, eram suspendată în aer pentru o secundă.

ㅤÎn clipa următoare, am aterizat direct în cada plină cu apă caldă, stropind tot în jur.

•♤• 

ㅤKatherine își ronțăia buza inferioară, aruncându-i din când în când priviri asasine lui Abel. Nu eram sigură dacă chiar îi purta pică sau doar căuta un alt bărbat pe care să-și verse nervii înainte să ajungem în America... la Xenon.

ㅤAu fost două zile foarte lungi.

ㅤ— Tu ești Asul Fantomă? a întrebat în cele din urmă, analizându-l precaută. E adevărat că i-ai îndesat cuiva pe gât un baston telescopic până a murit sufocat?

ㅤOchii mi s-au mărit, iar privirea mea l-a căutat pe Abel. El era neperturbat, ținând un pahar de vin în mână, fără nicio emoție pe chip. A examinat-o câteva momente pe Katherine.

ㅤ— Nu ți-a spus nimeni că nu ar trebui să pleci urechea zvonurilor?

ㅤKatherine a pufnit, neîncrezătoare, iar ochii mei au stăruit asupra lui. Mi-a fost suficient un schimb fugitiv de priviri ca să-mi primesc răspunsul. O făcuse. Inima mi-a picat în stomac. Am înghițit în gol.

ㅤUneori, Abel exagera cu răzbunarea. Parcă-i lua Dumnezeu mințile și se transforma într-o mașinărie. Una letală.

ㅤ— Și cum reușești să rămâi nedetectat? a continuat Katherine să-l agaseze, vocea ei purtând o curiozitate aproape admirativă. Ei spun că ești imposibil de capturat, că te strecori printre degete ca fumul. Apari și dispari când nimeni nu se așteaptă.

ㅤAm zâmbit involuntar, coborându-mi privirea în cartea pe care o țineam deschisă pe genunchi. Cuvintele ei, deși adresate lui Abel, aveau un ecou amuzant în mintea mea.

ㅤPrivirile lor s-au întors spre mine când am lăsat să-mi scape un chicot scurt, aproape conspirativ. M-am uitat la ei cu un aer inocent, dar rânjetul discret al lui Abel a spus mai multe decât aș fi putut eu exprima.

ㅤKatherine a clipit, evident nedumerită.

ㅤ— Poate ar trebui să adăugăm o notă nouă, am spus, întorcând absentă pagina cărții. „Dacă vreți să dați de Asul Fantomă, deranjați-i Sirena."

ㅤReplica a fost rostită cu un ton dramatic, ca o glumă, dar impactul a fost imediat. Abel a izbucnit într-un râs profund, autentic, iar Katherine a chicotit, deși ezitarea din ochii ei trăda un conflict interior. Încerca să descifreze unde se termină gluma și unde începe realitatea.

ㅤAm ridicat privirea spre ea și am zâmbit enigmatic, fără să-i ofer niciun indiciu. Pentru că, în final, acesta era farmecul. Adevărul și minciuna erau doar două fețe ale aceleiași monede, iar interpretarea rămânea la latitudinea ei.

ㅤ— Îmi amintesc că mi-ai spus că nu te vei întoarce așa ușor, a umplut din nou tăcerea femeia mult prea curioasă pentru binele ei.

ㅤDe data asta, Abel a fost cel căruia i-a scăpat un chicot. Era mai mult decât amuzat când ochii mei s-au ridicat în ai lui, iar pe urmă s-au îndreptat asupra lui Katherine.

ㅤMi-am simțit obrajii cum se încălzesc. Le-am oferit o jumătate de zâmbet.

ㅤ— Da, păi... Abel poate fi foarte convingător, am răspuns evaziv, încercând să nu mă arăt enervată de amuzamentul în continuă creștere al soțului meu.

ㅤCe i se părea atât de amuzant? Credea că dacă mi-aș pune în cap să nu mă întorc acasă, n-aș putea să o fac? Îmi venea să sar din avion, să înot până în Anglia, doar ca să-i dau peste nas.

ㅤ— Aha, deci ești dotat, a spus fără nicio reținere, aruncându-i o privire scurtă brunetului. Am căscat ochii. Mă bucur pentru tine, fato! a revenit la mine, strângându-mi ușor genunchiul, cu un zâmbet larg pe chip.

ㅤAm rămas mută. Din nou, m-a prins cu garda jos. Iar Abel savura asta mai mult decât ar fi trebuit să o facă un soț cumsecade. El nu i-a răspuns în niciun fel, dar puteam să-mi dau seama că-i plăcea felul ei de a fi.

ㅤLui Abel nu-i plăceau oamenii ezitanți, iar Katherine era departe de a fi unul. Era directă, cu o durere în pix despre ce cred ceilalți și tulburător de sinceră. La un anumit nivel, îmi amintea de Apollo.

ㅤDar spre deosebire de fratele meu coleric, ea era capabilă să fie calmă, chiar și când era provocată.

ㅤ— Sper că aveți și alte subiecte de discuție în afară de dotarea mea din pantaloni, a rostit, încă amuzat, brunetul, ocupându-și scaunul din apropierea mea.

ㅤ— Putem vorbi despre fundul soției tale. Nu știu care dintre voi e mai norocos că are parte de el!

ㅤAbel a râs, făcându-mi cu ochiul. Am răsuflat iritată, ridicându-mă înainte să aud alt comentariu legat de corpul meu. Începeam să cred că Katherine avea o problemă de rezolvat... una de natură hormonală.

ㅤ— Destul! am ripostat eu, pe un ton ușor ridicat. Am nevoie de ceva de băut...

ㅤ— Sper că apă! a spus Abel din spate, iar eu mi-am dat ochii peste cap, știind că nu mă vede.

ㅤ— Ți-am spus..., i-a vorbit Katherine, iar eu m-am întors la timp cât să o văd cum îmi arată mărimea feselor în aer. Magnific! Operă de artă, zău!

ㅤAm clătinat din cap. Era clar, nu aveau să se oprească. Mi-am acceptat înfrângerea.

ㅤ— Dacă ai ști câți am bătut pentru ce faci tu acum..., i-a răspuns Abel, făcându-mă să mă încrunt, cuprinsă de confuzie. Fundul ăla mi-a făcut mulți dușmani.

ㅤKatherine a început să râdă, strângându-i umărul de parcă erau doi soldați aflați pe front ce trebuiau să se încurajeze. Abel și-a lăsat zâmbetul la vedere. Eu am rămas la fel de confuză.

ㅤSperam că nu vorbește serios. Era doar umor negru. Nu-i așa?

ㅤ— Cât îți iubesc simțul umorului, te-aș ruga să nu mai faci glume despre asta, i-am spus, turnându-mi apă minerală într-un pahar.

ㅤ— Cine a zis că glumesc? a venit replica lui, făcându-mi corpul să se oprească din orice mișcare. De când suntem împreună, populația Bostonului a scăzut semnificativ. Nu ai remarcat niciodată?

ㅤM-a lăsat fără cuvinte. Pur și simplu, nu mai aveam nimic de spus. Vedeam în ochii lui că era sincer. Nici măcar n-am habar de ce sunt atât de șocată să aflu lucrurile acestea când știu că Abel nu suportă nici măcar ideea ca un alt bărbat să mă dezbrace din priviri.

ㅤȘi totuși, îmi venea greu să cred. Poate pentru că nu mi-am imaginat niciodată că un om va face așa ceva pentru mine. Uneori, încă mi se părea ireal totul. N-am crezut niciodată că m-ar putea iubi cineva atât de mult.

ㅤDar era adevărat. Era chiar aici, puțin mai în fața mea, privindu-mă cu niște ochi albaștri strălucitori și un zâmbet pe care l-a creat doar pentru mine.

ㅤ— Mă întreb, dacă m-aș apuca să fac același lucru cu femeile care-ți fac ochi dulci, oare ce s-ar alege de orașul ăla?

ㅤI-am făcut să râdă, iar scânteile din ochii lui au devenit mai vii. Katherine a preferat să nu ne strice momentul.

ㅤ— Ei, atunci e un lucru bun că tu nu ești geloasă, m-a înțepat, aruncându-mi o ocheadă pe care doar eu o puteam înțelege, având acel rânjet arogant pe buze care mă scotea mereu din minți. Scumpa mea soție, a simțit nevoia să adauge.

ㅤAm zâmbit, dar era mai mult un rictus. Oare chiar avea să mai menționeze despre asta? Obosisem să-i explic că, în toate acele dăți, nu a fost vorba de gelozie. Nu dădeam doi dolari șifonați pe femeile disperate din jurul lui, nu-mi păsa că-i căutau atenția, că se etalau mai mult goale decât îmbrăcate prin fața lui.

ㅤNu, reacțiile mele au fost stârnite de altceva. Erau strâns legate de acțiunile lui. Femeile acelea puteau să facă ce voiau, dar lucrurile se schimbau dacă Abel începea să le răspundă sau, mai rău, să inițieze orice fel de interacțiune ambiguă.

ㅤDacă simțeam și cea mai fină urmă de lipsă de respect, mă înfuriam. Și de acolo... restul e istorie. Pentru că nu toleram să fiu tratată că pe o piesă de schimb, să las pe cineva să mă facă să mă simt prost. Să fiu umilită. Nici măcar dacă aș ști că aș muri din iubire pentru el, nu aș rămâne în asemenea situație. Niciodată.

ㅤOare Abel chiar nu înțelegea asta? Sau doar se agăța de motivul geloziei ca să mă poată tachina? Uneori, îmi făcea greu și mie să văd adevărul, dar mă bizuiam pe glasul inimii lui. Când totul era confuz, ea făcea lumină, iar Abel nici măcar nu realiza când se trăda singur.

ㅤPrintr-un cuvânt cu dublă semnificație. O privire furișă. Un tic care-i scăpa. O emoție care-i evada pe chip sau în voce. Dar tot o făcea. Inima lui îl dădea de gol întotdeauna în fața mea, îmi oferea un punct de sprijin în furtună. Mă făcea să nu renunț.

ㅤÎntârzierea răspunsului meu a ridicat o tensiune insuportabilă în jurul nostru. Katherine a simțit-o imediat, tresărind ușor înainte să-și lovească palmele de coapse și să se ridice brusc.

ㅤ— Mă duc să dorm câteva ore. Se vede că aveți nevoie de intimitate. Energia dintre voi e... copleșitoare.

ㅤNe-a aruncat o privire scurtă, dar pătrunzătoare, ca și cum încerca să citească ceva din expresiile noastre, apoi s-a retras în cabina micului dormitor pe care-l avea avionul.

ㅤAm pufnit ușor, concentrându-mă pe alegerea unei pungi de chipsuri din varietatea absurd de mare pe care o aveam la dispoziție. Nu am remarcat când Abel s-a ridicat, așa că m-am speriat când m-am trezit cu el lângă mine, stârnindu-i și mai mult amuzamentul.

ㅤ— Ai auzit? m-a întrebat retoric, făcându-mă atentă la el. Suntem „copleșitori".

ㅤA râs scurt, iar privirea lui jucăușă a devenit brusc calculată în timp ce se apropia mai mult, înghesuindu-mă strategic, ca și cum ar fi vrut să-mi demonstreze ceva.

ㅤAm râs și eu, scuturând lent din cap, dar nu m-am mișcat. Nu era nevoie, apropierea lui nu mă mai incomoda de foarte mult timp.

ㅤ— E vina ta. Mereu sperii oamenii.

ㅤSprâncenele lui s-au arcuit ușor, iar pe buzele lui s-a întins un rânjet de neconfundat, unul din acelea care promiteau prea multe fără să spună nimic.

ㅤ— Da? murmură el, aproape divertit.

ㅤAm ignorat căldura subtilă din tonul lui și mi-am ales o pungă de chipsuri cu sare de mare, concentrându-mă exagerat de mult pe desfăcutul ambalajului, de parcă asta m-ar fi putut salva de intensitatea privirii lui.

ㅤ— Da, i-am răspuns, uitându-mă direct în ochii lui senini după ce am luat un chips. Porecla ta trebuia să fie Sperietoare, nu Asul Fantomă, am glumit eu, admirând licărul vesel din privirea lui.

ㅤ— Credeam că ție nu-ți e frică de mine.

ㅤL-am privit lung câteva secunde înainte să răspund.

ㅤ— Cine a zis că îmi e frică? Eu nu sunt speriată de tine, eu...

ㅤM-am oprit înainte să-mi iasă porumbelul pe gură, dar, după expresia satisfăcută căpătată de soțul meu, știa prea bine ce urma să spun. Am ridicat slab din umeri, luând alte chipsuri din pungă, înainte s-o întind spre el, în caz că voia să mănânce.

ㅤA refuzat, dar privirea i-a rămas pironită pe mine.

ㅤ— Da, ai și tu dreptate, m-a aprobat, făcându-mă să-mi arcuiesc o sprânceană. Am un anumit efect asupra femeilor. Sunt obișnuit.

ㅤȘtiam că încerca să mă provoace, dar tot am pufnit ironic. Ochii mi s-au îngustat și Abel a început să râdă pentru câteva clipe scurte în care m-am gândit serios dacă ar fi atât de rău să-i dau două palme. Nu una, ci două. Să fiu sigură că ajunge să simtă.

ㅤ— Sunt sătulă de „efectul" ăsta al tău, am bombănit, mâncând ceva mai tensionată din chipsuri.

ㅤM-a urmărit cu privirea, iar zâmbetul i s-a lățit considerabil, ca și cum nici măcar nu încerca să se controleze.

ㅤ— Of, biata de tine, a murmurat provocator, strecurându-și brațul în jurul umerilor mei și trăgându-mă mai aproape. Dar nu-ți face gânduri inutile, dotarea mea din pantaloni e doar pentru tine.

ㅤA început să râdă când am ridicat ochii din pungă și i-am aruncat o privire plină de dezgust. Atât de romantic, încât mi s-a întors stomacul pe dos. Nu cred că mi-a mai făcut cineva vreodată o declarație de iubire atât de... profundă.

ㅤMi-am dat ochii peste cap în sinea mea.

ㅤCum putea bărbatul ăsta să fie, în același timp, atât de sensibil și atât de grosolan? Misterul ăsta mă va bântui toată viața.

ㅤ— Ce onoare, mă simt flatată! am ironizat, punându-mi teatral mâna în piept. Ar trebui să-i strâng mâna? l-am întrebat, întinzând palma spre fața pantalonilor lui.

ㅤ— Ai putea să o săruți.

ㅤMâna mi-a rămas în aer, iar zâmbetul mi s-a șters instantaneu. Am clipit de câteva ori, de parcă încercam să procesez dacă tocmai spusese asta cu voce tare.

ㅤAbel și-a lăsat capul pe spate, râzând în hohote, complet mulțumit de reacția mea.

ㅤ— Ești dezgustător, am decretat, îngustându-mi ochii spre el.

ㅤ— Dar tot mă iubești.

ㅤMi-am îndesat un chips în gură și am mormăit:

ㅤ— Eh, e discutabil.

ㅤM-a privit pentru o secundă, apoi, într-o mișcare rapidă, mi-a smuls punga din mână.

ㅤ— Hei!

ㅤ— Dacă tot nu mă iubești, atunci nici chipsurile tale nu mă iubesc, a zis, îndesându-și un pumn de chipsuri în gură, mestecând cu un aer triumfător.

ㅤ— Abel! am exclamat indignată, încercând să-mi iau punga înapoi.

ㅤEl doar și-a ridicat sprâncenele cu un aer de superioritate și și-a ținut brațul departe de mine.

ㅤ— Cineva trebuie să te învețe o lecție, urâto.

ㅤAm rămas cu gura întredeschisă, uitându-mă la el de parcă tocmai îmi insultase întreaga existență.

ㅤ— Urâto? am repetat, scandalizată.

ㅤȘi-a înghițit chipsurile și mi-a aruncat un zâmbet șiret.

ㅤ— Ai auzit bine.

ㅤAm inspirat adânc, încercând să-mi păstrez calmul, dar m-am repezit spre el ca să-mi iau punga înapoi.

ㅤ— Retrage ce-ai zis!

ㅤEl doar a ridicat punga mai sus, râzând.

ㅤ— N-am ce retrage, e adevărul.

ㅤ— Oh, ai terminat-o cu mine! am mârâit, sărind după chipsuri.

ㅤÎnainte să apuc să le iau, a făcut o mișcare rapidă și m-a prins de talie, trăgându-mă brusc în brațele lui.

ㅤ— Și ce-ai să-mi faci, pitico? a întrebat pe un ton prea jucăuș pentru binele meu.

ㅤM-am zbătut, dar brațele lui erau de neclintit.

ㅤ— Abel, lasă-mă!

ㅤ— Spune că mă iubești.

ㅤAm râs ironic.

ㅤ— Nu mă obligi tu pe mine!

ㅤA oftat teatral.

ㅤ— Bine, în cazul ăsta, nu te las!

ㅤ— ABEL!

ㅤM-am zbătut și mai tare, dar era inutil. Îmi simțeam inima bubuind în piept, iar adrenalina îmi pulsa prin vene.

ㅤÎntr-un final, am oftat agasată și am cedat, privindu-l la un pas să-i sar la beregată. El a continuat să zâmbească, ținându-mă strâns, și și-a ridicat cealaltă mână, dându-mi șuvițele rebele după ureche.

ㅤRespirația mi s-a accelerat când mi-a prins bărbia între degete, ridicându-mi fața spre el. Privirea lui era blocată în a mea, iar ceva în felul în care mă fixa mă făcea să mă simt... vulnerabilă.

ㅤAm înghițit involuntar, iar gândurile mi s-au amestecat într-o ceață confuză.

ㅤ— Nu te opri, mi-a spus pe un ton care mi-a uscat gâtul instantaneu. Iubesc să te aud spunându-mi numele.

ㅤS-a apropiat și mai mult de mine, respirând aproape în același ritm cu al meu, și am simțit că întreaga încăpere se închide în jurul nostru. Mi-am închis ochii o clipă. Îmi simțeam sângele fierbând în vene, pulsul vibrându-mi în tâmple.

ㅤAm simțit schimbarea de atmosferă și mi-am deschis încet pleoapele, izbindu-mă de acea intensitate pe care doar ochii lui o putea căpăta. Mi-am umezit buzele uscate și mi-am dres ușor glasul, făcând un pas minuscul spre el.

ㅤ— Abel..., am rostit molcom, încărcând fiecare literă cu o provocare ascunsă, una care-i zdruncina tot autocontrolul.

ㅤUn zâmbet mi s-a conturat în colțul buzelor, iar el l-a oglindit perfect, conștient de jocul meu, de intenția mea. M-a tras mai aproape, până când piepturile ni s-au atins, făcând din fiecare respirație un chin.

ㅤÎn momentul ăsta, detestam dantela sutienului meu. Detestam orice material menit să-mi acopere sânii. Începeam să-mi dau seama că poate nu fusese o idee atât de strălucită să-l provoc. Ar fi trebuit să mă gândesc și la propriile reacții, nu doar la ale lui.

ㅤMintea mi s-a golit când a venit chiar mai aproape și mi-am strâns coapsele când mâna lui mi-a alunecat pe coloană, strecurându-se sub bluza mea, până în dreptul găicii sutienului. Mi-am înăbușit un suspin când degetele lui au început să alunece lent pe conturul materialului, croindu-și drum către față.

ㅤDacă până acum fusese incomod, acum era de-a dreptul insuportabil. De parcă se încinsese pe mine și îmi înțepa pielea. Respirația mi-a sărit o măsură când a ajuns în față, iar degetele lui pipăiau dantela frumos prelucrată. Era o piesă de lenjerie divină, dar acum tot ce-mi doream era să o smulgă de pe mine și să-i ia locul.

ㅤGândurile mi s-au încâlcit, dezordonate, prea multe și prea nepotrivite, dar s-au risipit brusc când am auzit mișcare în cabina dormitorului.

ㅤRealitatea m-a izbit.

ㅤOchii mi s-au făcut mari, inima mi-a sărit o bătaie. Nu eram singuri aici. Katherine putea să se întoarcă în orice moment. Iar pilotul... Un nod mi s-a pus în gât la gândul că ar putea exista o cameră care surprinde fiecare detaliu.

ㅤI-am prins mâna și i-am dat-o la o parte, smucindu-mă de lângă el, în timp ce îmi aranjam hainele cu mișcări rapide, deși respirația îmi era în continuare haotică.

ㅤAbel nu s-a arătat nici măcar puțin deranjat de retragerea mea. Ba chiar i se citea amuzamentul în privire.

ㅤAtunci am înțeles.

ㅤFusese conștient de situație tot timpul. Și, cu toate astea, nu dăduse nici cel mai mic semn că s-ar fi oprit.

ㅤMă întrebam care dintre noi doi era mai nebun.

ㅤEu, că aproape cedasem dorințelor în locul ăsta? Sau el, care le stârnise în continuare, fără să-i pese de nimic altceva?

ㅤ— Nu aici! am simțit nevoia să o spun cu voce tare, dar nu știam dacă i-am zis-o lui sau mie însămi. Katherine poate ieși în orice clipă! am continuat pe același ton domol, ignorând amuzamentul lui vădit.

ㅤAbel și-a lăsat capul ușor într-o parte, privindu-mă de parcă tocmai îi serveam cel mai bun spectacol posibil. Mi-a studiat expresia, felul în care evitam să-i întâlnesc privirea prea mult timp.

ㅤ— Ești adorabilă când te panichezi, a murmurat, suficient de încet încât să mă întreb dacă își dorea să-l aud sau doar să mă provoace.

ㅤM-am oprit din aranjat bluza și i-am aruncat o privire ucigătoare.

ㅤ— Mă bucur că te distrezi, am zis tăios, dar vocea mi s-a fisurat la final.

ㅤColțurile buzelor i s-au ridicat și mai mult. Înainte să apuc să mă retrag definitiv, s-a apropiat suficient încât să-i simt căldura pielii prin material.

ㅤ— Nici n-ai idee, mi-a șoptit lângă ureche, trimițându-mi un fior pe șira spinării. Chiar mai mult decât în Istanbul, când ai băut rachiu puțin peste măsură și deodată multe lucruri nu ți s-au mai părut dez...

ㅤMi-am deschis ochii complet. Mintea mi-a aruncat în față imaginile respective, iar un val de căldură mi-a urcat în obraji. M-am redresat și mi-am înălțat bărbia, înfruntându-l, chiar dacă inima îmi bubuia în piept.

ㅤ— Ce se întâmplă în Istanbul, rămâne în Istanbul! m-am grăbit să-l întrerup, înainte să poată termina fraza. Îți jur, Abel, dacă aduci vorba despre asta de față cu altcineva, am spus amenințător, ridicând un deget spre el, o să spun tuturor că ai profitat de mine când eram beată!

ㅤNu cred că l-am auzit vreodată râzând mai tare. Mi-a prins degetul în pumn și l-a coborât încet, apropiindu-se și mai mult.

ㅤ— Nu știu cine a profitat de cine...

ㅤ— Taci! i-am astupat gura cu palma, simțindu-i rânjetul în căușul ei. Uite, dacă iei asta cu tine în mormânt, promit să beau din nou puțin peste măsură, i-am propus, intrigându-l. Înțelegi?

ㅤI-am eliberat gura când a încuviințat. Ochii lui străluceau de atât de multe stări încât nici nu le mai puteam distinge, dar era cel mai frumos lucru pe care-l văzusem vreodată.

ㅤ— Mă tem că va trebui să devii alcoolică.

ㅤ— Nu te întinde! l-am certat, dar era greu să par serioasă când el mă privea în felul ăsta.

ㅤ— Cum porunciți, madame, a cedat, făcând o mini plecăciune. Sunt al dumneavoastră să faceți ce vreți cu mine. Orice, a încheiat cu un rânjet întunecat și mi-a făcut cu ochiul.

ㅤAm răsuflat iritată și m-am îndepărtat, furând o altă pungă de chipsuri.

ㅤ— Bou, am mormăit mai mult pentru mine, îndesând mai multe chipsuri în gură.

ㅤ— Să-ți stea în gât! mi-a urat chiar de lângă mine, făcându-mă să tresar.

ㅤI-am aruncat o privire letală, dar el doar a râs.

ㅤAșa că mi-am băgat și mai multe chipsuri în gură, mestecând teatral, de parcă ar fi fost cel mai bun lucru pe care-l mâncasem vreodată.

•♤•

ㅤEdmond s-a apropiat și mai mult de mine, fără să-și desprindă privirea de noua venită. Când mi-a aruncat o privire confuză, i-am răspuns la fel de nedumerită.

ㅤAbel, Apollo și Xander se asigurau că Katherine înțelege fiecare pas și că se simte în siguranță. Era limpede pentru toți că Xenon va vrea să o vadă în carne și oase.

ㅤEram la un pas de a descoperi adevărata identitate a lui Xenon. Nu doar atât – aveam șansa să-l vedem cu ochii noștri.

ㅤ— De ce are părul verde? mi-a șoptit, făcându-mă să-l privesc ca pe un copil idiot. Ce-i? Chiar sunt curios.

ㅤ— Ai aproape douăzeci și trei de ani, maturizează-te! i-am șoptit înapoi, iritată.

ㅤEl a zâmbit, ridicând lejer din umeri, în vreme ce ceilalți pregăteau echipamentul pentru convorbirea cu Xenon. Nici nu mă așteptam la altceva.

ㅤEdmond nici măcar nu trebuia să fie aici, dar, cu firea lui de bârfitor de primă clasă, nu avea cum să stea deoparte. Trebuia să știe totul despre orice, indiferent dacă-l privea sau nu.

ㅤEu eram obișnuită cu el. Ceilalți, nu. De cele mai multe ori, exuberanța lui îi enerva, dar blondul nu se sinchisea deloc. Iar după ce fusese forțat să stea departe de mine o lună întreagă, nici că mai avea de gând să se dezlipească acum.

ㅤEram sigură că-i purta pică lui Abel pentru decizia aia, dar n-am comentat. Mai ales că nici el nu scotea vreun cuvânt despre asta. Soțul meu adunase deja destule buline negre în fața prietenului meu cel mai bun. Nu că l-ar fi interesat prea mult. Probabil că se mai tolerau doar de dragul meu.

ㅤ— Mai am de copilărit, a zis Edmond, îngâmfat. Eu nu sunt ca tine, să mă însor și să fac copii de tânăr cu o boșoroagă.

ㅤA râs înfundat când l-am împuns cu cotul în coaste, atrăgând atenția celorlalți pentru câteva clipe. A rămas însă la fel de înfumurat, ignorându-mi privirea critică.

ㅤ— Ferească Dumnezeu să te reproduci!

ㅤ— Tu ești aia care vorbește... regina sociopaților!

ㅤ— Ssst! l-am mustrat, făcându-i discret semn spre ecran. Începe convorbirea, nu vreau să pierd nimic.

ㅤAbel se așezase deja în spatele biroului, sprijinindu-și palmele pe suprafața acestuia. Când ledul care indica deschiderea comunicării s-a aprins, i-a făcut un semn Katherinei. Ea a încuviințat scurt, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul, vizibil stânjenită, aproape îmbujorată.

ㅤ— În sfârșit, a răsunat o voce joasă, gravă, cu o ușoară undă de amuzament. V-a luat destul.

ㅤO liniște apăsătoare s-a așezat peste noi, dar am simțit cum toți cei din încăpere s-au încordat instinctiv.

ㅤ— Xenon, a spus Abel, calm, dar ferm.

ㅤO altă pauză, de data asta intenționat prelungită.

ㅤ— Asule, a răspuns vocea, accentuând ușor cuvântul. Cărui fapt datorez onoarea?

ㅤL-am privit pe soțul meu, dar expresia lui era de nepătruns. Doar degetele îi băteau un ritm lent pe birou, ca o bătaie de ceas. Nervoase sau gânditoare? Nu-mi puteam da seama.

ㅤ— Nu-mi place să pierd timpul, a replicat Abel, impasibil. Ai vrut-o pe Katherine. Acum o ai.

ㅤKatherine a tras aer adânc în piept și a făcut un pas înainte. I-am simțit ezitarea, dar și hotărârea de a nu da înapoi.

ㅤ— Sunt aici, a spus, tonul ei perfect controlat.

ㅤDin aparat, un chicot scurt, aproape mulțumit, a străpuns liniștea.

ㅤ— Ți-am zis că nu o să renunț, a murmurat vocea, aproape mătăsoasă.

ㅤAm văzut cum o grimasă fină de dispreț i-a străbătut chipul Katherinei, chiar și de la distanță.

ㅤ— Ce-i cu teatrul ăsta ieftin? a întrebat ea, ridicând ușor bărbia.

ㅤÎntreaga cameră a părut să se încordeze. Chiar și Abel a întors ușor capul spre ea, evaluându-i reacția.

ㅤ— Știm amândoi ce-i cu teatrul ăsta. Una e să dispari, alta e să și furi, Kate.

ㅤKatherine a clipit, dar n-a lăsat să i se citească nicio urmă de slăbiciune pe chip. Eram derutată ca niciodată.

ㅤ— Nu mi-ai lăsat de ales, a spus ea, fără să-și coboare privirea.

ㅤ— Ah, te rog, a oftat vocea, cu o ironie leneșă. Întotdeauna există alegeri. Tu doar ai ales-o pe cea greșită.

ㅤAbel și-a îndreptat spatele, iar atmosfera a devenit și mai apăsătoare. Nimeni nu a intervenit, dar simțeam că fiecare mușchi din trupul lui era pregătit.

ㅤ— Katherine e sub protecția mea acum, a intervenit Abel, rece. Dacă ai vreo problemă cu asta, poți să încerci să o iei.

ㅤUn râs scurt, ascuțit, s-a auzit din partea cealaltă.

ㅤ— Știi bine că n-aș fi ajuns atât de departe dacă nu puteam să-mi iau singur ce vreau, Asule.

ㅤUn val de tăcere a trecut peste noi. Katherine și-a strâns pumnii pe lângă corp, dar nu a făcut niciun pas înapoi.

ㅤ— Atunci de ce n-ai făcut-o încă? a întrebat ea, iar vocea îi era tăioasă.

ㅤXenon n-a răspuns imediat. Când a vorbit din nou, tonul lui s-a schimbat.

ㅤ— Pentru că îmi place să mă joc înainte să-mi revendic premiul.

ㅤAm pufnit, iar ochii tuturor s-au întors asupra mea când am făcut un pas în față. Liniștea căzută și de cealaltă parte mi-a spus clar că mă auzise. Clar și răspicat.

ㅤO furie de neînțeles mi-a invadat pieptul, mocnind periculos, iar Katherine a clipit confuză din genele ei rimelate.

ㅤ— Nu vrei să te joci cu noi, Xenon, am spus, tonul meu mai rece decât aș fi vrut. Katherine nu e premiul tău. Nu e nimic din ceea ce nu-și dorește să fie. Ți-am adus-o, dar n-o să o oblig.

ㅤTăcerea ce a urmat a fost mai grea decât orice replică ar fi putut arunca înapoi. Am simțit cum Apollo și-a mutat greutatea de pe un picior pe altul, un semn subtil că mă evalua, dar nu mi-am desprins privirea de pe punctul fix al ecranului unde se presupunea că Xenon ne urmărea.

ㅤApoi, vocea lui a venit din nou, doar că de data asta era mai profundă, aproape... amuzată:

ㅤ— Draga mea, știi că mă faci să te plac?

ㅤ— Varsă-ți farmecul pe altcineva, am răspuns sec.

ㅤAbia terminasem propoziția când lumina ledului care indica conexiunea activă a pâlpâit brusc de două ori, apoi s-a stins complet. În aceeași secundă, luminile din încăpere au fluctuat, monitoarele s-au umplut de un zgomot alb, iar aerul s-a umplut de un bâzâit electronic strident.

ㅤAbel a reacționat primul, vocea lui tăind tăcerea ca un bici:

ㅤ— Xenon, ce dracu' faci?

ㅤNicio reacție.

ㅤVocea lui a răsunat din nou, de data aceasta nu din difuzoare, ci din spatele nostru.

ㅤ— Voiam să văd cum reacționați când schimb regulile jocului.

ㅤMi s-a strâns inima pentru o fracțiune de secundă.

Era aici.

ㅤO tensiune electrică a străbătut încăperea, înghețându-ne pe toți în loc.

ㅤMâna lui Abel s-a mișcat spre centura unde își ținea pistolul, iar Apollo și Xander au schimbat priviri scurte, încărcate de înțelesuri. Edmond s-a lipit de mine, în timp ce Katherine, palidă, abia și-a stăpânit un pas înapoi.

ㅤ— Nu-i așa că-i mai palpitant așa? a murmurat Xenon, pășind încet pe podeaua de marmură.

ㅤAm întors capul lent, controlat, ca și cum orice mișcare bruscă ar fi putut declanșa haosul.

ㅤȘi atunci l-am văzut.

ㅤUn bărbat nu foarte înalt, îmbrăcat simplu, în negru, cu o mască ce-i acoperea jumătate din față. Privirea i se odihnea direct pe mine – un amestec de curiozitate și ceva ce nu voiam să descifrez. Chiar și acoperit, trăsăturile lui asiatice se conturau vag.

ㅤ— Voiam să văd cât de departe sunteți dispuși să mergeți. Și, sincer... mă așteptam la mai mult, a spus el, fluturând o mână ca și cum tocmai îl dezamăgisem.

ㅤAbel a fost primul care a vorbit:

ㅤ— Greșeala ta a fost să vii aici.

ㅤXenon s-a oprit, analizându-l. Apoi, a râs încet.

ㅤ— Sau poate că exact asta trebuia să se întâmple.

ㅤLuminile s-au stins brusc.

ㅤÎntunericul dens ne-a înghițit. Respirațiile noastre erau scurte, tăiate.

ㅤ— Rămâneți pe loc! a ordonat Apollo, vocea lui sfâșiind tăcerea.

ㅤDar știam că nimeni nu-l va asculta.

ㅤUn foșnet brusc. Un zgomot metalic. O armă scoasă din teacă.

ㅤ— Norio! a strigat Katherine, iar furia din glasul ei mi-a spus că îl vedea.

ㅤUn vânt rece mi-a trecut pe lângă umăr, ca și cum cineva se strecurase în grabă. Am simțit o ușoară presiune și apoi – nimic.

ㅤM-am tras instinctiv înapoi, aproape lovindu-mă de cineva.

ㅤ— Clarissa?

ㅤVocea lui Edmond, tensionată.

ㅤ— Sunt aici, am răspuns, adaptându-mi privirea la întuneric.

ㅤUn clic mecanic. Luminile s-au aprins brusc, orbitoare.

ㅤȘi Xenon...

Dispăruse.

ㅤÎmpreună cu Katherine.

ㅤ— La naiba, a pufnit Xander, scotocind deja fiecare colț al camerei.

ㅤAbel s-a încruntat, maxilarul lui era rigid de furie.

ㅤ— Camerele de supraveghere?

ㅤApollo a apăsat câteva butoane pe panoul de comandă, dar expresia i s-a întunecat imediat. Toate monitoarele pâlpâiau, încărcându-se din nou, dar fișierele... erau goale.

ㅤ— Nimic. S-au resetat.

ㅤMi-am mușcat buza.

ㅤXenon fusese aici. În fața noastră. În carne și oase. Și acum, dispăruse ca o umbră. Mintea mea încerca să prindă sensul a ceea ce dracului tocmai se întâmplase, dar un fior rece mi-a coborât pe șira spinării.

Xenon nu plecase cu adevărat.

ㅤMâna mi-a tresărit lângă coapsă, acolo unde ar fi trebuit să am briceagul. Mi-am ridicat privirea spre Abel.

ㅤ— E încă aici.

ㅤȘi atunci am auzit sunetul.

ㅤUn tic-tac slab, aproape imperceptibil. Venea de undeva din încăpere.

ㅤRespirația mi s-a tăiat.

ㅤAbel s-a încordat. Fratele meu a înjurat încet. Edmond s-a încruntat, mai mult decât confuz.

ㅤIar Xander a spus exact ceea ce gândisem cu toții:

ㅤ— Bombă.

ㅤBărbații s-au agitat, căutând soluții rapide. Dar eu am rămas pe loc, chiar și când mi s-a cerut să plec.

ㅤNu avea sens.

ㅤXenon nu avea nimic de câștigat dacă bombarda clubul, iar, din ceea ce am vorbit cu el, nu era deloc un criminal și se ținea de cuvânt. Era mai degrabă... un farsor. Atunci, totul s-a legat, iar când Xander a fost trimis să mă ducă acasă, m-am împotrivit.

ㅤ— Opriți-vă o clipă! am strigat peste ei, oprindu-i din haosul pe care-l creaseră în doar câteva minute. Ascultați, la naiba!

ㅤS-a lăsat liniștea. Toți mă priveau, încercând să înțeleagă ce am descoperit. Simțurile mi s-au ascuțit, iar sunetul tic-tac-ului a devenit mai clar. Am pășit încet, oprindu-mă când îi pierdeam urma.

ㅤ— Clarissa...

ㅤ— Taci! i-am cerut soțului meu, concentrată.

ㅤM-am oprit deasupra locului unde sunetul era cel mai puternic. Le-am simțit privirile lipite de mine, întrebându-se dacă nu cumva o luasem razna. Am lovit podeaua cu talpa. Abel a înțeles imediat, apropiindu-se încet.

ㅤAm mai lovit o dată. Încă o dată. Marmura falsă a crăpat. Abel a ridicat placa cu o ușurință de speriat, dând-o într-o parte.

ㅤUn zâmbet mi-a înflorit pe buze când am văzut cutia dreptunghiulară, mult prea mică pentru a fi o bombă. Era o cutie muzicală, bleumarin, decorată cu stele și ramificații delicate. Dar ceea ce mi-a atras atenția a fost închizătoarea – un mecanism nemaivăzut.

ㅤAm dus cutiuța pe birou, în timp ce Abel a oprit aparatul care scotea acel ticăit enervant. Privind acea operă de artă, mi-am dat seama cât de mult l-am subestimat pe Xenon.

ㅤEra mereu cu zece pași înaintea noastră. Probabil cel mai inteligent om pe care îl vom întâlni vreodată.

ㅤ— Ce e asta? am întrebat, studiind cutia. Cum se deschide?

ㅤAu făcut fețe-fețe între ei, dar apoi Apollo s-a apropiat, analizând mai îndeaproape. Eram mai mult decât curioasă, aproape că ardeam de nerăbdare să aflu ce naiba a pus la cale. Degetele lungi și groase ale fratelui meu au trecut peste fiecare detaliu, comportându-se de parcă avea un cub rubik înaintea lui și trebuia să-l rezolve.

ㅤI-am urmărit fiecare mișcare.

ㅤ— Am mai văzut așa ceva înainte, a concluzionat după ce s-a îndreptat, privindu-ne îngândurat cu ochii lui căprui. Eram cu Adira într-un magazin bizar de antichități, iar vânzătoarea – o babă ciudată – a încercat să mi-l vândă. Era cel mai scump obiect de acolo și mi l-a ridicat în slăvi, spunând că putea fi deschis doar cu sângele unei anumite persoane. Se pune chiar aici, ne-a arătat cu degetul capsula goală.

ㅤAm înghițit în sec. Aerul s-a încărcat brusc, sentimentele fiecăruia suprapunându-se într-un haos care îmi amorțea mintea.

ㅤ— Bulangiul ne-a dat un seif pe care doar el îl poate deschide, a pufnit Xander, străduindu-se să-și stăpânească frustrarea. Am făcut totul degeaba!

ㅤAbel a rămas suspect de tăcut. Atunci mi-am amintit momentul în care Xenon m-a atins pe umăr în întuneric, ca un avertisment. Am băgat mâna în buzunar și am înțepenit când am simțit o hârtie care nu fusese acolo înainte.

ㅤAbel mi-a smuls-o înainte să apuc să citesc. L-am fulgerat cu privirea și m-am înghesuit lângă el, încercând să descifrez scrisul urât. Cumva, el a înțeles, iar mușchiul maxilarului său a tresărit imperceptibil.

ㅤ— Ce scrie? a întrebat Edmond înaintea mea.

ㅤ— Cântă-mi, a răspuns Abel cu o detașare de speriat, apoi mi-a aruncat o privire de parcă ar fi trebuit să mă prind singură. Clary, vino puțin la mine, mi-a cerut pe un ton imposibil de refuzat.

ㅤM-am apropiat, urmărindu-l cum deschide un sertar al biroului. Privirea mi s-a limpezit când am văzut cuțitul pentru deschis scrisori. Am înțeles totul. De ce a ascuns-o aici. De ce doar Apollo știa cum s-o deschidă. De ce a lăsat acel mesaj bizar.

Xenon plănuise totul, astfel încât să fie nevoie să lucrăm împreună.

ㅤAbel mi-a ridicat mâna cu palma în sus, iar eu nu m-am împotrivit. Ochii lui mi-au căutat privirea o clipă, înainte să ridice cuțitul spre degetul meu, așteptând aprobarea. I-am zâmbit ușor, încuviințând aproape imperceptibil.

ㅤLama mi-a înțepat pielea într-o secundă, smulgându-mi un oftat scurt. Sângele a țâșnit discret, colorând buricul degetului. Fără să ezit, l-am apăsat peste capsulă, ignorând usturimea.

ㅤXander a ridicat biletul și s-a încruntat, privindu-l pe Abel ca și cum acesta ar fi vorbit în hieroglife.

ㅤ— Cum dracu' știi ce scrie aici? Nici nu pare engleză!

ㅤ— Pentru că nu e, a spus Abel, urmărindu-mă precaut, de parcă m-aș fi putut prăbuși din cauza unei tăieturi atât de mici. Mi-am reținut râsul. E latină.

ㅤApollo s-a pregătit să spună ceva, dar a fost întrerupt de sunetul cutiuței. Sângele meu pătrunsese în mecanismul ei, declanșând deschiderea.

ㅤMi-a scăpat un pufnet când am văzut sirena care se învârtea pe melodia tematică din Nașul.

ㅤXenon avea un simț al umorului foarte distorsionat.

ㅤAbel a apucat cardul de memorie din interior, iar eu am luat pergamentul minuscul. Literele argintii sclipeau în lumină:

Pentru o femeie care știe valoarea cuvântului. Și pentru cei care o urmează orbește. Recunoștința mea e veșnică.

Până la următorul joc – Norio.

ㅤ— Să-mi trag una..., a rupt tăcerea Edmond, copleșit de situație. O să ajung la nebuni cu voi! a izbucnit, ridicând tonul și gesticulând exasperat. A părăsit biroul, iar ecoul vocii lui s-a stins pe hol: La nebuni!

ㅤNe-am privit unii pe alții și, dintr-odată, am izbucnit cu toții în râs.

ㅤ— Și acum ce facem? am întrebat după ce ne-am calmat, apropiindu-mă de Abel și arătându-i mesajul.

ㅤEl l-a luat, mi-a ciupit ușor bărbia și a zâmbit într-un fel care mi-a făcut stomacul să se strângă.

ㅤ— Acum ne ocupăm de prietenul nostru de la Moscova.

•♤•

ㅤO melodie se auzea în surdină, umplând tăcerea în timp ce fetele de la salon îmi aranjau machiajul și părul. Aceleași care mă pregătiseră și în ziua nunții. Le-aș fi încredințat chiar și viața, atât de pricepute erau. Mâinile lor făceau minuni.

ㅤAdira era în camera alăturată, îmbrăcându-și rochia, iar Katherine – pe care am avut surpriza să o descopăr nevătămată – se plimba de colo-colo, abținându-se cu greu să nu-și roadă manichiura proaspăt făcută.

ㅤXenon ne sprijinea în demersul nostru la fel de hotărât ca soțul meu. Cu ajutorul lor, fiecare detaliu al planului fusese pus în aplicare mai bine decât am sperat. Geniul lui Xenon, influența lui Abel și mințile noastre au construit capcana perfectă pentru rus.

ㅤCapcană în care a căzut fără scăpare.

ㅤNe luase săptămâni întregi, dar acum nu mai conta nici timpul, nici efortul. Michael urma să primească o lovitură grea, chiar în mijlocul unui eveniment crucial pentru lumea lor.

În noaptea asta, Ilya urma să moară.

ㅤNu de mâna noastră. Mă rog, nu direct. Dar atrăsesem atenția celor din Bratva, în așa fel încât Ilya nu avea pe unde să mai fugă. Zvonurile că mafia rusească a ajuns în Boston se răspândiseră peste tot, iar unele șoapte sugerau că însuși pakhanul venise să rezolve „problema".

ㅤAșa cum ne așteptam, Michael și ai lui au intrat în panică. Ambrosi ne povestise cu o veselie sadică că Ilya era galben la față, mereu la un pas să se scape pe el de frică. Femeia asta, pe care eram sigură că o voi detesta până la moarte, se dovedise o aliată surprinzător de utilă. Mult mai inteligentă decât lăsa impresia și cu un talent actoricesc de invidiat.

ㅤFără fiecare dintre noi, planul s-ar fi destrămat. Fiecare avea rolul lui. Și, oricât de periculoși sau corupți ar fi părut din afară, printre ei mă simțeam ca peștele în apă.

ㅤ— Și dacă îl iartă? Până acum ar fi trebuit să aflăm de execuție! a izbucnit Katherine, dar eu i-am făcut un semn discret spre cele două fete.

ㅤNu făceau parte din lumea noastră. Chiar dacă n-aveau să vorbească vreodată, nu voiam să le implic mai mult decât era necesar.

ㅤ— Kate, dacă descoperi tu vreo mafie iertătoare, să mă anunți! Să mă înscriu și eu în ea!

ㅤA oftat și s-a prăbușit în fotoliu, având grijă să nu-și șifoneze salopeta din catifea neagră. Așa cum mă așteptam, rochiile rămâneau un subiect tabu pentru ea.

ㅤ— Ai dreptate, îmi fac griji degeaba. Dar nu pot să stau liniștită până nu primim vestea! N-am putut mânca de emoții, îți vine să crezi?

ㅤ— Dacă vă place să vă complicați viața, treaba voastră, se auzi vocea Adirei. Ar trebui să-i lăsați pe ei să se streseze atât.

ㅤEu și Katherine am pufnit simultan. Adira ne-a zâmbit șmecherește, știind exact ce face. Am clătinat din cap, dar un rânjet mi-a alunecat pe buze.

ㅤApoi am văzut-o în reflexie.

ㅤȘi am rămas fără cuvinte.

ㅤRochia aia roșie... Wow.

ㅤStrălucea sub lumina difuză ca un vin scump, abia turnat în pahar. Țesătura, scăldată în paiete fine, capta lumina într-un spectacol discret de sclipiri. Croiala off-shoulder îi lăsa umerii goi, contrastând cu bogăția culorii și intensitatea privirii. Fusta lungă avea o tăietură îndrăzneață, care transforma fiecare pas într-un moment hipnotizant.

ㅤFratele meu era un nenorocit norocos.

ㅤLe-am mulțumit fetelor pentru ajutor și m-am ridicat, asigurându-mă că halatul era bine strâns pe mine. Rochia pe care o alesesem nu permitea purtarea unui sutien, iar ultimul lucru pe care voiam să-l fac era un spectacol de striptease nedorit.

ㅤ— Eu nu sunt deloc stresată. Am încredere. La cât de mult am muncit să ajungem aici, nu are ce să meargă prost.

ㅤM-am dus în camera din care ieșise Adira, dezlegându-mi halatul. Ochii mi-au poposit pe ceas în timp ce mă strecuram în rochie. Trebuia să mă grăbesc, băieții aveau să ajungă în curând.

ㅤRochia albastru închis mi-a alunecat peste corp ca o a doua piele, mătăsoasă și fluidă, îmbrățișându-mi talia înainte de a se revărsa în falduri ample până la podea. Bretelele subțiri abia se sprijineau pe umerii mei, iar decolteul adânc îmi alungea silueta, lăsând să mi se ghicească liniile delicate ale claviculei. Despicătura din material dezvelea o parte din piciorul meu, iar la fiecare pas, satinul se mișca odată cu mine, ca și cum rochia însăși ar fi fost vie.

ㅤEra, fără doar și poate, una dintre rochiile mele preferate. Chiar dacă era prima oară când o îmbrăcam.

ㅤMi-am încălțat sandalele cu toc, completându-mi ținuta cu ultimele detalii – bijuteriile atent alese și un strop de parfum pe piele – apoi m-am întors la fete.

ㅤDar nu mai erau doar ele, ajunseseră Apollo și Abel.

ㅤAbel a remarcat tăcerea care s-a așternut odată cu apariția mea și s-a întors spre mine. Zâmbetul șarmant i-a înghețat pe buze pentru o clipă, iar privirea i-a alunecat lent de-a lungul siluetei mele, aproape hipnotizată. Mi-am simțit obrajii încălzindu-se sub intensitatea acelei priviri și, încercând să-mi ascund emoția, mi-am netezit rochia.

ㅤCinci ani au trecut, dar m-a privit la fel ca în seara primei noastre întâlniri.

ㅤMai multe fire de electricitate mi-au cutreierat corpul când s-a apropiat și i-am zâmbit timid, cu inima ceva mai zbuciumată în piept.

ㅤ— De fiecare dată când te văd, ești mai frumoasă. Nu știu cum reușești, m-a complimentat, făcându-mă să chicotesc.

ㅤ— Credeam că sunt urâtă.

ㅤAm râs când ochii lui m-au fulgerat și mi-am ridicat mâinile, aranjându-i gulerul cămășii mai bine.

ㅤ— Sper că n-ai de gând să te legi de asta la nesfârșit.

ㅤAm oftat ușor, făcând un pas mai aproape de el, și mi-am adâncit ochii în privirea lui de un albastru scânteietor.

ㅤ— O să o menționez și în testamentul meu, dragul meu soț. Toate generațiile vor afla că mi-ai spus că sunt urâtă.

ㅤRâsetul lui a acaparat încăperea. Momentul ne-a fost întrerupt când fratele meu și-a dres glasul, amintindu-ne că mai există și alte persoane în cameră. Persoane care ne așteptau.

ㅤEu și Abel ne-am zâmbit complice, apoi mi-am încolăcit mâna în jurul brațului oferit, lăsându-l să mă ghideze spre mașină. Totuși, ne-am păstrat o mică distanță de ceilalți care erau absorbiți în propriile conversații.

ㅤ— Dacă aș menționa și eu în testament tot ce mi-ai făcut...

ㅤ— Măcar nu te-am făcut urât.

ㅤ— Aș fi preferat să mă faci, a răspuns la secundă, de parcă nici nu i-a trebuit timp să gândească. Decât să te văd lângă alții, aș fi preferat să mă faci în toate felurile. Chiar și să mă bați, a adăugat când am ajuns lângă mașină și mi-a deschis portiera. Ar fi fost mai puțin... sâcâitor.

ㅤ— Chiar ne-am făcut felul unul altuia, nu-i așa? am remarcat eu, schițând un zâmbet vag. Scoatem ce e mai rău unul din celălalt.

ㅤ— Dar și ce e mai bun, a completat, în vreme ce mă urmărea cum îmi ocup locul. E un paradox.

ㅤAm pufnit amuzată în timp ce-mi încheiam centura de siguranță. Fără să vreau, cuvintele lui mi-au rămas în minte, dar oricât le-aș fi întors pe toate părțile, nu găseam niciun contraargument. Pentru că avea dreptate. Eram un paradox – unul care ne mistuia și, totodată, ne reîntregea. Un paradox la care nu voiam să renunțăm.

ㅤMi-am împreunat mâinile în poală, studiindu-mi prostește manichiura. Verigheta mi-a sărit în ochi și am simțit nevoia să înghit în sec, dar m-am abținut. Mintea mea începea din nou să construiască tot felul de scenarii necerute și mă certam singură că am renunțat temporar la pastile.

ㅤEle ar fi prevenit asta. Dar nu voiam ca Abel să se îngrijoreze. Înainte să plecăm din Londra, am aruncat flaconul, iar când m-a întrebat ce tot luam în fiecare dimineață, i-am zis că erau vitamine.

ㅤ— Știi, pentru o clipă, am crezut că mă urăști, mi-a scăpat din gură, înainte să mă pot controla.

ㅤAbel a fost surprins. Mi-am putut da seama de asta. Cine nu ar fi fost? Niciodată nu îmi alegeam cele mai bune momente pentru asemenea cuvinte, ele pur și simplu țâșneau din mine fără avertisment.

ㅤMi-am presat buzele când m-a privit fugitiv, înțelegând la ce mă refer. Mă încordasem, dar m-am mai relaxat când i-am văzut zâmbetul pe chip.

ㅤ— Să te urăsc? a repetat, ca și cum era o prostie pentru el. Nu aș putea să te urăsc niciodată. Cum să te urăsc, ai înnebunit?

ㅤAm ridicat șovăitoare din umeri, mutându-mi privirea pe fereastră, la clădirile din cărămizi. Regretam în sinea mea că am deschis subiectul, pentru că nu eram capabilă să spun tot ce era în mintea mea.

ㅤAtunci, Abel nu s-ar mai întreba dacă am înnebunit sau nu. Ar fi sigur.

ㅤ— Pentru că te-am rănit. În repetate rânduri. Am fost o scorpie fără suflet.

ㅤ— Nici eu nu am fost mai breaz, a murmurat, aproape pentru sine. Tu de ce nu mă urăști?

ㅤAm pufnit scurt, îndreptându-mi ochii înapoi la el. Eram pregătită să fiu sarcastică, dar am realizat, cu stupoare, că nu am niciun răspuns. Niciunul logic.

ㅤ— Eu..., am încercat să-mi adun cuvintele, dar mintea mi s-a întortocheat din nou, devenind mai ceva ca acel labirint străbătut cu Lara. Habar n-am, am scuturat din cap, simțind un nod în gât.

ㅤ— Exact, Clary, m-a aprobat el. Habar n-am. Tot ce știu e că sunt mâncat.

ㅤ— Cred că suntem mai mult decât mâncați, am făcut haz de necaz, întorcându-mi ochii la geam. Avem deja zilele numărate.

ㅤAbel a râs încetișor, încetinind când drumul din față era blocat de autorități. Inima mi s-a făcut mică în piept la vederea ambulanței și mașinilor de poliție.

ㅤA virat după indicațiile ofițerului și ne-a îndepărtat de locul izolat. Înainte să intrăm pe cealaltă stradă, am putut vedea legiștii care încheiau fermoarul sacului negru.

ㅤNodul din gât a devenit insuportabil.

ㅤIlya era un nenorocit, e adevărat, dar nu făcea crima lui mai ușor de digerat. Dar trebuia să îmi schimb perspectiva. Datorită nouă, mulți oameni au fost eliberați. Și mai urmau.

ㅤTrebuia să mă gândesc la asta. La acei oameni nevinovați, ca să-mi găsesc tăria să merg mai departe. Nu puteam să mă las copleșită acum, nu până când nu vom termina cu toți.

ㅤTrebuia să rămân puternică.

ㅤPentru Lara. Edith. Saint. Katherine.

Pentru mine.

ㅤ— O grijă în minus pentru noi, a spus cu o indiferență exersată, parcând într-unul din locurile oferite.

ㅤAm clipit de câteva ori, luată prin surprindere de sângele lui rece.

ㅤ— Abel, i-am spus, prinzându-i mâna înainte să coboare, oprindu-l. Noi nu suntem ca ei, nu-i așa?

ㅤS-a uitat la mine pentru câteva clipe, apoi a oftat ușor, schițând un zâmbet înțelegător.

ㅤ— Nu, iubire. Noi suntem mai răi decât ei.

ㅤCu asta, a coborât din mașină. Mă simțeam în nisipuri mișcătoare al cărui pericol abia acum îl pricepeam. Am tras aer adânc în piept, lăsând aerul răcoros de afară să-mi îmbrace pielea când a deschis portiera.

ㅤL-am lăsat să mă ajute să cobor și am făcut un schimb de priviri încărcate cu ceva nedefinit, dar care mi-a apăsat pieptul mai tare decât orice altceva.

ㅤMâna mi s-a strecurat în jurul brațului său, iar el ne-a condus spre restul grupului. În scurt timp, pășeam deja în interior, aproape de ușile impunătoare ale salonului principal de bal.

ㅤNu știam exact ce eveniment era acesta sau care-i era scopul, dar acum eram prea tulburată ca să-mi pese.

ㅤAm intrat, iar privirea mi-a alunecat peste mulțimea de fețe necunoscute – până când s-a oprit asupra lui Michael. Retras într-un colț, cu telefonul la ureche.

ㅤAbel s-a desprins de mine, absorbit de o conversație cu Apollo, dar eu nu mi-am mutat ochii de pe Michael. Am surprins exact momentul în care vestea a ajuns la el, iar un rânjet crud mi s-a întipărit pe buze în clipa în care privirea lui a rătăcit prin sală și m-a găsit.

ㅤUră pură. Profundă. Cea mai sinceră emoție pe care am văzut-o vreodată la el.

ㅤA coborât telefonul încet, cu un gest aproape înfrânt, continuând să mă țintească cu ochii lui din depărtare.

ㅤAm luat un pahar de șampanie de pe tava unui chelner în trecere și, de dragul vremurilor trecute, l-am ridicat în cinstea lui cu un gest discret, apoi am băut cu nesaț. Rânjetul nu m-a părăsit nicio clipă.

ㅤRăzboiul nostru mut s-a încheiat abia când Abel mi-a înconjurat talia cu brațul, trăgându-mă aproape. Am surâs și mi-am redirecționat atenția spre oamenii care chiar contau.

ㅤÎn jurul nostru, sala forfotea de personaje din toate categoriile sociale. Politicieni. Oameni de afaceri. Infractori. Poate că ultimii nu fuseseră încă prinși, dar toți știau cât de vinovați erau. Mai puțin poliția.

ㅤLuminile candelabrelor se reflectau în paharele de cristal, iar vocile se împleteau într-un murmur constant, întrerupt doar de râsete discrete, șoapte conspirative și acordurile line ale orchestrei ce îmbia atmosfera.

ㅤ— Uniunea Sovietică a căzut din nou, a spus Apollo, ușor amuzat, luând o gură din paharul lui.

ㅤ— Ai auzit tu despre așa ceva? Eram convinsă că n-ai atins nici măcar cotorul unei cărți de istorie.

ㅤApollo a râs, scuturând din cap.

ㅤ— Poate că n-am învățat la Harvard, dar nu sunt atât de prost pe cât mă crezi. Nu sunt doar o față frumoasă, surioară, a rostit ironic, făcându-mi cu ochiul.

ㅤA ridicat paharul pentru un toast, iar eu i-am răspuns cu un surâs, ducând șampania la buze. Înainte să apuce să adauge ceva, privirea i s-a mutat ușor în spatele meu, iar colțurile gurii i s-au ridicat într-un zâmbet șiret.

ㅤ— Acum putem trece la cel care ne interesează cu adevărat? a întrebat Katherine, aplecându-se puțin pentru a evita să fim auziți.

ㅤAdira a ridicat o sprânceană, vizibil derutată. L-a privit pe Abel, dar brunetul a refuzat să-i ofere vreo lămurire. Nici fratele meu nu a fost de mare ajutor. Apollo nu știa multe, pentru că era deja foarte preocupat cu propriile treburi, dar bănuia cu o acuratețe de speriat tot ce se petrecea. Totuși, a păstrat tăcerea.

ㅤ— Primul lucru pe care trebuie să-l înveți, este să ai răbdare, i-a răspuns Abel, aruncând o privire scurtă în jur. Au ajuns Xander și Lydia, scuzați-mă puțin.

ㅤL-am urmărit cum se îndepărtează, zâmbindu-i ca salut Lydiei când m-a văzut. M-am întors la Katherine când am auzit-o pufnind.

ㅤ— Ce enervant e, a mormăit Katherine, dând ochii peste cap.

ㅤAdira a râs ușor, dar ochii ei au rămas atenți la schimbul nostru de replici, ca și cum încerca să deslușească un puzzle.

ㅤ— Stai să o cunoști mai bine pe Clarissa, a replicat fratele meu pe un ton glumeț, atrăgându-mi privirea urâtă.

ㅤ— Dacă ne-ar fi spus direct ce are de gând, am fi economisit timp, a continuat Katherine, sprijinindu-și bărbia în palmă.

ㅤ— Abel nu face nimic fără un motiv, i-am răspuns, fără să-mi schimb expresia.

ㅤȘi-a trecut un deget peste marginea paharului, cu o privire absentă.

ㅤÎnainte să pot adăuga ceva, Apollo s-a aplecat spre noi, sprijinindu-și cotul pe măsuța înaltă de lângă noi.

ㅤ— Exact asta mă enervează. Nu-mi place să fiu ținută pe dinafară.

ㅤ— Bine ai venit în lumea lui Abel Wraith, am spus sec.

ㅤAdira și-a acoperit zâmbetul cu marginea paharului, iar Apollo a ridicat o sprânceană.

ㅤ— Poate că răbdarea nu e punctul vostru forte, dar dacă eu sunt cel care vă spune să aveți puțin calm, atunci chiar e grav.

ㅤI-am aruncat o privire scurtă, iar el a ridicat mâinile, defensiv.

ㅤ— Doar spun, a adăugat el, zâmbind șiret.

ㅤKatherine a oftat și și-a lăsat capul pe spate.

ㅤ— Mă dor picioarele de la pantofii ăștia! s-a plâns Katherine, făcându-ne să râdem. Și mi-e o foame de lup! Hai să vedem dacă fandosiții ăștia au angajat o firmă de catering decentă.

ㅤAm clătinat din cap odată cu Apollo, care a scăpat un chicot scurt, distrat.

ㅤAdira și-a îndreptat spatele, trăgându-și cu grație corsetul pentru a-l așeza mai bine, apoi i-a aruncat o privire jucăușă lui Apollo.

ㅤ— Merg eu cu tine, a spus ea pe un ton lejer. Niciodată n-am mâncat la prostiile astea. Haide!

ㅤN-a așteptat vreun răspuns. Cu o hotărâre de neclintit, a apucat-o pe Katherine de încheietură și a tras-o după ea.

ㅤMi-am mușcat buza, reținându-mi râsul când Katherine ne-a aruncat o privire peste umăr, ochii ei mari reflectând surprinderea.

ㅤ— Cred că tocmai și-a găsit o nouă prietenă, a remarcat Apollo, luând nonșalant încă un pahar.

ㅤ— Sau sufletul pereche, am replicat eu, urmărindu-le cum dispar prin mulțime.

ㅤApollo a râs, dar nu a comentat.

ㅤMi-am trecut degetele peste marginea paharului, lăsând conversațiile din jur să se estompeze pentru câteva clipe. Privirea mi-a alunecat instinctiv spre Abel, care acum discuta cu cineva la câțiva metri distanță. Se mișca cu naturalețea cuiva care controla fiecare detaliu din jurul său.

ㅤApoi, ca și cum simțurile lui erau calibrate după ale mele, a întors capul brusc, privirea noastră întâlnindu-se.

ㅤUn fior mi-a străbătut șira spinării, iar colțurile buzelor mi s-au ridicat, imperceptibil.

ㅤ— I-a trecut toată supărarea? m-a întrebat, venind mai aproape de mine. Știi, cât nu te suport eu, dar ți-am ținut partea. Să zicem că i-am oferit o nouă perspectivă. Văd că a dat roade.

ㅤ— Ce i-ai zis? nu m-am putut stăpâni, desprinzându-mi ochii de la soțul meu.

ㅤApollo a zâmbit, lăsând secundele să curgă pe lângă noi, jucându-se intenționat cu răbdarea mea.

ㅤ— E confidențial, mi-a răspuns, distrându-se de minune pe seama mea. Dar n-am zis nimic care să nu fie adevărat, a aruncat un indiciu nesemnificativ, fixându-mă cu ochii lui. Când se enervează, pierde multe din vedere, se închide în el și se mai exteriorizează doar ca să își verse furia pe cine apucă. Îți sună cunoscut?

ㅤ— Crezi că nu-mi cunosc soțul?

ㅤ— E la fel ca tine, a spus când a văzut că nu m-am prins singură, lăsându-mă fără replică. Ceea ce înseamnă că nu o să vă înțelegeți niciodată cu adevărat, a adăugat, făcându-mi fruntea să se încrețească slab. Oamenii nu-și pot accepta propriile defecte. De fiecare dată când o să vă certați, o să vă sfâșiați până la oase. O să fiți mereu într-un război de tipul care pe care, pentru că voi sunteți focul și pulberea unul pentru celălalt. Niciunul din voi nu poate fi apă.

ㅤ— De ce îmi zici toate astea? l-am întrerupt, simțind un nod invizibil în gât. Te-ai culcat normal și te-ai trezit poet?

ㅤ— Ca să ai în vedere, a răspuns relaxat, bând o gură din șampanie. Să fii pregătită pentru inevitabil.

ㅤSubstratul cuvintelor lui mi-au ajuns în inimă, zgâriindu-i suprafața. Am clipit neîncrezătoare, holbându-mă la el de parcă mi-a înjurat familia.

ㅤ— Spui că eu și Abel ne vom despărți? am concluzionat, cu inima prinsă într-o menghină. Asta încerci să zici?

ㅤ— Dacă niciunul din voi nu va deveni mai maleabil, nu aveți nicio șansă, mi-a trântit-o direct în față, fără rezerve. Eu nu vreau să te supăr, dar nici nu pot să te mint. Asta e realitatea.

ㅤ— De când dai tu sfaturi de relație? am pufnit ironic, strângând mai bine paharul în mână. Iartă-mă pe mine, dar, până la Adira, ți-ai înșelat toate iubitele!

ㅤA ridicat nepăsător din umeri, neafectat de cuvintele mele.

ㅤ— Se numește evoluție, dragă. Adira știe cum să mă tempereze, ea nu se pierde cu firea la fel de repede, mi-a spus el, în timp ce o privea fascinat cum alege din felurile de mâncare. Nu eram pentru ea, a mărturisit, întorcându-și ochii la mine. Merita ceva mult mai bun decât mine, dar nu pot să o văd cu altul. Așa că am devenit mai bun pentru ea. Nici nu a fost nevoie să mi-o ceară.

ㅤAm zâmbit, punându-mi mâna pe umărul lui.

ㅤ— Tu ești dovada că există cineva pentru oricine, am glumit eu, primind o ocheadă severă din partea lui. Fata aia de acolo, am continuat, arătând subtil spre Adira, e o sfântă! Nimeni altcineva n-ar fi putut să te suporte atât de mult timp. Merită un premiu!

ㅤAm râs împreună, dar ne-am oprit când Abel a revenit. Fratele meu a schimbat câteva cuvinte cu el, apoi s-a scuzat, mergând după iubita lui. Un suspin mi-a scăpat privind în urma lui, iar Abel a venit mai aproape, trăgându-mă lângă el.

ㅤ— Ce s-a întâmplat? s-a interesat, în timp ce-mi masa talia cu degetele lui. V-am întrerupt?

ㅤ— Nu, am clătinat încet din cap, ridicându-mi ochii la el. Doar e ceva neobișnuit pentru mine să-l văd pe fratele meu îndrăgostit de altcineva care nu este propria persoană, am râs, aducându-i zâmbetul pe buze brunetului. Lucrurile au devenit foarte serioase între ei, va trebui să mă familiarizez cu situația.

ㅤ— Ar fi bine. Apollo plănuiește să o ceară în căsătorie, mi-a aruncat bomba direct în față, delectându-se cu reacția stârnită. Vom fi nașii lor de cununie. Ai muniție suficientă să-l tachinezi toată viața.

ㅤAm râs din nou, închizându-mi ochii când buzele lui mi-au sărutat tâmpla. Inima mi-a tresărit în piept. Dar fericirea nu a ținut, căci cuvintele fratelui meu s-au întors să mă bântuie. Zâmbetul mi-a scăzut treptat, iar senzația de căldură a fost înlocuită de un junghi dureros.

ㅤL-am privit pe Abel, căutând în ochii lui cel mai mic lucru de care să mă agăț ca să resping realitatea impusă de Apollo. Brunetul a simțit schimbarea de dispoziție și fruntea i s-a încruntat puțin, în timp ce capul lui s-a mișcat întrebător. Am înghițit în sec.

ㅤ— Clary? Ce e cu tine, ce nu-mi spui?

ㅤNu vei renunța la mine, nu-i așa? întrebarea mi-a ars pe buze, dar am înghițit-o înapoi. În schimb, mi-am forțat un zâmbet și am scuturat încet din cap, lipindu-mă mai mult de el.

ㅤ— Sunt doar obosită.

ㅤ— Prea obosită să dansezi cu mine?

ㅤZâmbetul mi-a devenit sincer, iar un râs scurt mi-a scăpat când i-am surprins expresia. Sprâncenele i s-au ridicat ușor, iar colțul gurii i s-a arcuit într-un rânjet ademenitor.

ㅤAm oftat scurt și mi-am așezat palma în mâna lui.

ㅤ— N-am altceva mai bun de făcut, l-am înțepat, râzând când mi-a strâns mâna mai puternic, avertizându-mă.

ㅤM-a condus pe ringul de dans, unde mai multe cupluri se legănau în ritmul muzicii. Nici nu mi-a lăsat timp să mă pregătesc – o mână mi-a cuprins talia, iar într-o mișcare bruscă, m-a tras mai aproape. Aproape că m-am izbit de pieptul lui. A râs când l-am fulgerat cu privirea.

ㅤMi-am așezat mâna pe umărul lui, urmărindu-i pașii, conștientă de felul în care îmi creștea pulsul.

ㅤ— Ai văzut? m-a întrebat, degetul lui mare mișcându-se lent pe spatele meu, lăsând în urmă o senzație fierbinte. Câte putem face dacă vii la mine? Dacă ai face-o mereu, am cuceri toată lumea, nu doar orașul.

ㅤ— Trebuia să mă gândesc că o să te umfli în pene.

ㅤ— Vorbesc serios, Clarissa, a murmurat, trăgându-mă și mai aproape. Respirația mi-a scăpat printre buze. Nu te mai feri de mine.

ㅤ— Am notat, am glumit, ignorând impulsul de a-mi umezi buzele. Nu vreau să fiu nevoită să plec din nou. Am văzut ce dezastru ai făcut în lipsa mea – nu știu ce te-ai face fără mine.

ㅤA râs, înclinându-și capul până când vârfurile nasurilor noastre aproape s-au atins.

ㅤ— Recunoaște că tu nu poți sta fără mine.

ㅤ— Nu eu am venit după tine în Anglia.

ㅤ— Nu-mi amintesc să-mi fi închis ușa în nas. Dar știi ce-mi amintesc? Cum te agățai de mine cu disperare, spunându-mi numele cu buzele astea frumoase, a continuat, trasând conturul buzei mele inferioare.

ㅤAm râs ironic, dar un fior mi-a străbătut șira spinării. Privirea lui devenea din ce în ce mai greu de susținut, dar nu am cedat.

ㅤ— Ei bine, nu sunt un robot, am spus, de parcă nu știam amândoi adevărul. Când cineva apare de nicăieri și te sărută cu atâta înflăcărare, e imposibil să nu ai nicio reacție.

ㅤ— Da? Deci ai fi reacționat la fel, indiferent cine era după ușă?

ㅤM-am blocat o fracțiune de secundă.

ㅤ— Nu-mi răstălmăci cuvintele! l-am certat, dar el deja râdea. Ai înțeles ce-am vrut să zic!

ㅤ— Da, alți bărbați te pot excita. Nu știu cum o să merg mai departe acum că știu asta...

ㅤ— Încetează! l-am lovit în piept, îngustându-mi privirea. Ești un ticălos!

ㅤ— Tot eu? a râs el, ochii strălucindu-i de amuzament. În locul tău, aș tăcea din gură toată noaptea.

ㅤAm pufnit ușor, arcuindu-mi o sprânceană.

ㅤ— Altfel, ce? l-am provocat, văzându-i privirea întunecându-se. O să mă trimiți iar undeva departe?

ㅤMușchii mi s-au încordat când s-a aplecat lângă urechea mea, mângâindu-mi pielea cu respirația lui.

ㅤ— O să te fac eu să taci.

ㅤAm râs înfundat, străduindu-mă să-mi mențin ritmul normal al respirației.

ㅤ— Și cum ai de gând să faci asta?

ㅤRâsul lui întunecat mi-a făcut sângele să-mi curgă mai repede prin vene, iar mintea mea deja începea să ghicească ce se ascundea în spatele cuvintelor lui. I-am strâns umărul, iar zâmbetul lui a devenit și mai pronunțat.

ㅤ— Și eu am făcut cumpărături în lipsa ta. Dacă mă mai enervezi, o să-ți arăt ce cadouri ți-am luat.

ㅤNu a spus nimic concret, dar am înțeles exact la ce se referea. Am înghițit în sec și l-am privit atentă, căutând un semn că se joacă cu mine.

ㅤDar nu exista niciunul.

ㅤ— Ăsta e momentul perfect să-mi spui că glumești.

ㅤ— Păcat că eu nu glumesc, mi-a răspuns, reținându-și amuzamentul. Ce zici, nu ar fi mai bine să nu te mai joci cu nervii mei?

ㅤ— Nu ți-am zis niciodată că-ți place să te auzi vorbind? am răspuns, încercând să par indiferentă.

ㅤMâna lui a alunecat ușor pe spatele meu, până aproape de ceafă, iar degetele lui s-au înfășurat lent în părul meu. Mi-a înclinat capul pe spate și s-a uitat la mine cu un aer studiat, posesiv.

ㅤ— Nu te mai zbate atâta, soția mea, a murmurat, apropiindu-și buzele de tâmpla mea. De fiecare dată când faci pe încăpățânata, tot la mine ajungi.

ㅤMi-am înghițit cuvintele când am simțit atingerea fierbinte a buzelor lui pe pielea mea. Nu era un sărut. Era un avertisment. Un memento al tuturor momentelor în care îmi spusese același lucru și avusese dreptate.

ㅤ— Ce mă enervează aroganța ta, am pufnit, simțindu-mi obrajii arzând.

ㅤ— Ce mă enervează cum te prefaci, a contracarat el, coborând buzele periculos de aproape de maxilarul meu.

ㅤÎmi tremura respirația. Știa asta. O auzea. O simțea.

ㅤ— Spune-mi, cât crezi că mai poți continua jocul ăsta? a întrebat, ridicând o sprânceană.

ㅤ— Ce joc?

ㅤ— Jocul în care te comporți de parcă nu știi că îmi aparții.

ㅤL-am împins ușor, iar el a râs încet, lăsându-mă să mă îndepărtez doar cât să mă prindă din nou, de data asta fără efort.

ㅤ— Încă mai dansez cu tine, nu? am ridicat din umeri, prefăcându-mă inocentă.

ㅤ— Clarissa, a rostit numele meu pe un ton periculos de moale. Încetează.

ㅤ— Să încetez ce?

ㅤMi-a strâns talia puțin mai tare, suficient cât să-mi amintesc că, dacă voia, putea să mă țină acolo cât timp avea chef.

ㅤ— Crezi că poți să mă provoci fără consecințe?

ㅤMi-am ridicat bărbia, întâlnindu-i privirea cu un zâmbet provocator.

ㅤ— Credeam că-ți place.

ㅤOchii i-au scânteiat, și înainte să-mi dau seama, m-a răsucit brusc, lipindu-mă cu spatele de pieptul lui. Una dintre mâinile lui mi s-a așezat pe abdomen, ținându-mă în loc, iar cealaltă mi-a cuprins maxilarul, forțându-mă să privesc în sus, spre tavanul luminat de candelabre.

ㅤ— Clarissa, a murmurat în urechea mea, iar un fior mi-a străbătut șira spinării. Dacă continui să mă provoci așa, s-ar putea să nu am răbdare până ajungem acasă.

ㅤMi-am simțit inima sărind o bătaie. Mi-am încleștat degetele pe mâna lui, dar nu l-am îndepărtat. Nu am vrut.

ㅤ— Crezi că m-ar deranja? am șoptit, simțindu-mi vocea tremurândă.

ㅤA râs încet, iar sunetul a vibrat prin mine ca un curent electric.

ㅤ— Nu, dar știu că ai prefera să fii doar a mea, fără ochi curioși în jur.

ㅤMi-a dat drumul la fel de brusc cum mă prinsese, iar eu m-am întors spre el, încercând să-mi recapăt echilibrul. Am vrut să spun ceva, să răspund cu o replică tăioasă, dar el doar mi-a prins bărbia între degete și m-a privit de parcă deja câștigase.

ㅤ— Știi ceva? a murmurat. Mi-a fost dor să te am așa, aproape.

ㅤMi-am mușcat obrazul pe interior, simțind cum inima îmi tresare la tonul lui.

ㅤ— Sunt mereu aici.

ㅤA chicotit scurt, coborându-și buzele periculos de aproape de obrazul meu.

ㅤ— Spune asta și acasă, Clarissa.

ㅤAm ridicat sprânceana, fixându-l cu o privire sceptică.

ㅤ— De ce, ce ai de gând?

ㅤ— Să-mi răscumpăr greșelile, a zis, vocea lui gravă trimițându-mi alți fiori pe șira spinării.

ㅤ— Toate greșelile?

ㅤA zâmbit larg, cu o siguranță care mi-a dat de înțeles că știa exact ce face cu mine.

ㅤ— Până la ultima.

ㅤM-a tras mai aproape, iar brațul lui mi-a strâns talia într-un gest clar de posesivitate. Muzica a devenit un fundal îndepărtat, pentru că lumea mea se concentrase deja doar pe el.

ㅤ— Abel..., am început, dar el m-a întrerupt, apropiindu-și buzele de ale mele.

ㅤ— Gata cu întrebările, Clary.

ㅤOchii lui mi-au urmărit fiecare trăsătură, închizându-mi gura definitiv. Mă întrebam dacă poate simți cât de haotic îmi bate inima, dar, după felul în care zâmbea, răspunsul era evident. Mă adusese exact unde își dorea. Ca întotdeauna.

•♤•

ㅤPașii noștri răsunau ușor pe podeaua din lemn, într-o liniște tulburată doar de foșnetul rochiei mele și de sunetul cheilor pe care Abel le-a aruncat nonșalant pe măsuța din hol. Încă simțeam greutatea privirii lui asupra mea, așa cum se întâmplase toată seara, dar acum... acum nu mai era nimeni în jur.

ㅤM-a prins de încheietură chiar când voiam să mă îndrept spre dormitor. Trăgându-mă aproape, și-a lăsat fruntea să se sprijine pentru o clipă de tâmpla mea, iar degetele lui au alunecat leneș pe spatele rochiei, trasând fiecare detaliu al țesăturii.

ㅤ— Nu-mi place rochia asta, a murmurat, vocea lui joasă vibrând pe pielea mea.

ㅤ— Nu? am întrebat, ridicând sprâncenele, deși nu l-am privit direct.

ㅤ— Nu. A fost o piedică toată seara.

ㅤAm simțit cum un zâmbet mi se strecoară în colțul buzelor.

ㅤ— Ghinionul tău, e cusută bine.

ㅤ— Hm... crezi că mă oprește ceva?

ㅤMâna lui a alunecat lent în sus, degetele desfăcând cu precizie fermoarul ascuns de la spate. Mi-am ținut respirația, dar nu m-am mișcat. Doar am ridicat bărbia, provocându-l fără să rostesc un cuvânt.

ㅤ— Dacă ai ceva de spus, acum e momentul, Clarissa, mi-a șoptit, lăsând un sărut ușor la baza gâtului meu.

ㅤ— Poate nu vreau să spun nimic.

ㅤL-am simțit zâmbind împotriva pielii mele.

ㅤ— Atunci înseamnă că în sfârșit înveți să taci.

ㅤL-am privit tăios, dar el doar a râs, ca și cum știa deja că-mi intrase pe sub piele. Am făcut un pas în spate, apoi altul, până când am simțit marginea primei trepte sub tocuri.

ㅤ— Mă cam doare capul, am spus, ascunzându-mi un zâmbet. O să fac un duș și o să vin să dormim, bine?

ㅤPrivirea lui s-a întunecat pentru o clipă, dar nu a spus nimic. Mi-am mușcat buza ca să nu râd și i-am trimis o bezea înainte să urc scările.

ㅤÎn dormitor, l-am ignorat intenționat și m-am dus direct în dressing, oprindu-mă la colțul unde îmi țineam bijuteriile. Am început să-mi desfac fiecare accesoriu, având mișcările încetinite de propria mea anticipare. Știam că e acolo, simțeam greutatea privirii lui înainte să ridic ochii.

ㅤSprijinit de pervaz, mă privea în tăcere.

ㅤUn fior mi-a urcat pe șira spinării, dar n-am lăsat să se vadă. În schimb, am zâmbit.

ㅤ— Mai ai vreun comentariu de făcut?

ㅤ— Nu, a răspuns simplu. Voiam doar să-ți spun că l-am găsit pe băiatul de care mi-ai povestit.

ㅤColțurile ochilor mei s-au mărit și m-am întors toată spre el, cuprinsă de un amestec ciudat de șoc și bucurie. Nu-mi venea să cred că mă ascultase. Când i-am spus despre Saint și că aș vrea să-l ajut, el nu mi-a confirmat sau infirmat că va face ceva în privința asta.

ㅤ— L-am angajat în club, a continuat el, în vreme ce inima mea se umplea de un sentiment puternic. E sub aripa mea acum.

ㅤ— Îți mul...

ㅤM-a oprit cu un gest al mâinii, ridicând din umeri de parcă nu era mare scofală. Am clipit buimăcită, urmărindu-l cum își dezbracă sacoul și își deschide doi nasturi de la cămașă.

ㅤ— Nu e nevoie să-mi mulțumești. Ești soția mea, aș face orice de dragul tău.

ㅤCu asta, m-a lăsat în dressing. Mi-am mușcat buza pe interior, simțindu-mă prost că l-am torturat cu fiecare ocazie ivită. Poate că mă enerva, poate că îmi plăcea să-l provoc, dar adevărul era unul singur – era mereu acolo, gata să-mi aducă lumea la picioare. Atât de mult mă iubea.

ㅤAm lăsat ultimul accesoriu din mână și am oftat adânc, coborându-mi umerii. Privirea mi-a alunecat din nou către ușă, iar inima mi s-a accelerat în piept.

ㅤApollo avea dreptate. Dacă nu învățam când să renunțăm la joc, să ne cedăm victoria, aveam să ne rănim la nesfârșit. Iar iubirea dintre noi merita mai mult de-atât.

ㅤÎnghițind în sec, m-am îndreptat spre dormitor. L-am găsit așezat în fotoliu, cu părul răvășit de parcă își trecuse mâna prin el de prea multe ori. Ținea telefonul în mână, dar mi-a aruncat o privire fugitivă când am pășit mai aproape, convins că mă duc spre baie.

ㅤPrivirea i s-a schimbat când m-a văzut oprindu-mă în fața lui. Sprâncenele i s-au încruntat ușor, iar telefonul i-a alunecat din mână pe măsuța de lângă. Nu și-a mutat ochii de pe mine nici măcar când m-am lăsat încet în genunchi, cu mișcări calculate, încercând să nu-mi șifonez rochia.

ㅤAerul dintre noi s-a îngreunat, la fel ca bătăile inimii mele.

ㅤ— Clary, ce faci?

ㅤVocea lui trăda o confuzie pe care am simțit-o vibrând în pieptul lui.

ㅤNu i-am răspuns. Doar am zâmbit și m-am ridicat suficient cât să-l pot săruta. Mi-a prins obrazul în palmă, iar eu m-am lăsat purtată de moment, despărțindu-mi buzele sub atingerea lui. Respirația mi s-a împrăștiat între noi, scurtă și sacadată, iar când limba lui a alunecat peste a mea, un fior electric mi-a străbătut corpul. Totul s-a estompat în jur, lăsându-ne doar pe noi doi.

ㅤS-a desprins primul, cu respirația neregulată.

ㅤ— Ce-a fost asta?

ㅤ— Te iubesc, i-am șoptit, cu glas scăzut.

ㅤUn zâmbet i-a curbat buzele, iar eu i-am răspuns în același fel. Dar nu m-am oprit. Mâinile mele au alunecat încet, coborând peste pieptul lui, peste abdomen, până la catarama curelei.

ㅤL-am simțit încordându-se sub atingerea mea.

ㅤ— Credeam că te doare capul.

ㅤ— Am băut puțin peste măsură.

ㅤAtunci a înțeles. Și, în loc de vreun alt cuvânt, un rânjet i-a înflorit pe buze. S-a lăsat ușor pe spate, privindu-mă cu o fascinație care părea să ardă prin el. Între timp, eu, cu mișcări deliberate și pline de intenție, i-am desfăcut cureaua.

Sper că v-a plăcut!

Mă găsiți și pe:
Instagram - authorclauurux
TikTok - authorclauurux
Facebook - Author ClauuRux

Pe data viitoare, dragii mei! ❤️