ㅤPicurii de ploaie izbeau violent geamul bucătăriei, iar eu i-am ascultat, rotind lingurița în ceașca plină de cafea. Un gest aproape mecanic, la fel ca toate celelalte. Așa cum pățeam întotdeauna, nu mai simțeam nimic cu adevărat. Eram amorțită pe interior de toate sentimentele pe care nu-mi îngăduiam să le mai simt.

ㅤDar încă erau acolo. Așteptând momentul să iasă la iveală.

ㅤAm oftat și am scuturat lingurița ușor, așezând-o în chiuvetă. Am privit lichidul din ceașcă, încercând să-mi amintesc când a fost ultima oară când am putut să-mi duc ziua fără el.

ㅤAcum era exclus. Insomnia mea se agravase atât de rău că îmi era dificil să-mi imaginez că dorm măcar. Primele săptămâni în Londra au fost crâncene. De-a dreptul infernale. Poate că cele mai grele din viața mea.

ㅤAbel a știut exact ce face când m-a trimis singură aici. Știa că cea mai bună pedeapsă este să fiu prinsă undeva cu mintea mea, fără nicio distragere. Știa că vinovăția mă va devora din interior. Știa că eu sunt cea mai bună torționară pentru mine însămi. Ticălosul ăla mă cunoștea într-atât de bine.

ㅤDar nu a știut că asta mi-ar face anxietatea să scape de sub control. Nici eu nu am știut, până când am intrat în acest apartament imens și gol.

ㅤAm avut unul dintre cele mai crunte atacuri de panică.

ㅤMi-e rușine doar să-mi amintesc, dar, din fericire, nu a fost nimeni în jur să asiste.

ㅤDe atunci, am pierdut frâiele din mâini. Scoasă din zona mea de confort și echilibru, m-am clătinat mai puternic decât pământul la un seism brutal. Demonii mei au căpătat mai multă forță, coșmarurile s-au transformat într-o tortură acerbă, iar atacurile de panică și gândurile negre au ajuns la ordinea zilei.

ㅤNu mai vedeam lumina de la capătul tunelului. Mă simțeam zdrobită, de atât de multe picioare că nici nu le mai știam numărul. Am fost o epavă.

ㅤIar eu nu aveam dreptul să fiu una. Eu nu aveam voie să pierd nopțile suferind sau plângând ore în șir. Nu îmi permiteam să am mintea tulbure.

ㅤDe asta, am făcut ce mi-am promis că nu voi face niciodată, am apelat la medicamente. Psihiatrul spitalului a fost mai mult decât prietenos, sărindu-mi imediat în ajutor cu prescripția de care aveam nevoie, fără să-mi ceară prea multe explicații sau să încerce să-mi ofere alte alternative.

ㅤMă bucur că n-a făcut asta. Nu știa, dar îmi salvase viața. Și cariera. Datorită favorului său, s-a făcut liniște. Chiar dacă temporar, chiar dacă era vorba de o liniște falsă, nu conta. Găsisem ce căutasem ani întregi.

ㅤÎmi era mai ușor să fac față separării de Abel dacă nu eram nevoită să mă lupt cu toate rănile mele. Cu tot ce reprimam. Cu tot ce mă consuma încet, dar sigur, pe interior.

ㅤAm apucat toarta ceștii și m-am întors în living. Mi-am pus un zâmbet cordial pe buze când ochii lui s-au ațintit spre mine. I-am lăsat ceașca în apropiere, pe măsuță, și m-am distanțat imediat, ocupând un fotoliu din cameră.

ㅤMi-a mulțumit, sorbind o gură. Ochii lui nu m-au părăsit o secundă.

ㅤ— Nu trebuia să vii până aici, Kane, i-am spus, cocoțându-mă pe fotoliu astfel încât să-mi pot cuprinde genunchii cu brațele. Fratele meu deja îți suflă în ceafă, chiar nu vreau să ai probleme din cauza mea. Și așa, am făcut destule probleme.

ㅤKane a pufnit, sprijinindu-se mai bine de perna canapelei. Zâmbetul lui nu mi-a trezit nicio emoție. Pastila începea să-și facă efectul.

ㅤ— Nu puteam să nu trec să te văd, mi-a replicat degajat. Nu mi se pare deloc corect ce ți-au făcut. Meriți mai mult decât să fii aruncată într-o parte în felul ăsta.

ㅤI-am făcut semn să se oprească. Era ultimul lucru despre care îmi doream să vorbesc. Kane oricum era subiectiv, opinia lui nu avea greutate. Chiar dacă m-a durut ca dracu', știam că o merit cu vârf și îndesat. Îl înțelegeam pe Abel, în ciuda faptului că m-a tratat oribil și continua să o facă.

ㅤȘtiam că se poartă așa pentru că-l doare. Știam că-l rănisem. Am fost o soție jalnică. Nu, o persoană jalnică. Ar fi trebuit să cântăresc mai mult lucrurile, ar fi trebuit să vorbesc cu el.

ㅤAcum, după ce am avut ocazia să gândesc și răzgândesc totul, îmi vedeam cu o claritate de speriat toate greșelile. Tot ce aș fi putut face diferit. Tot ce nu am luat în calcul.

ㅤAbel m-ar fi ajutat. L-aș fi putut convinge să-l elibereze pe Malakai. Poate că împreună am fi conceput un plan care să-i doboare pe amândoi.

ㅤDar nu am făcut nimic din ce trebuia. În loc să-i permit să mă sprijine, l-am învinovățit degeaba și l-am tratat ca pe un obstacol. Am vărsat totul asupra lui, tot ce credeam despre propria persoană.

ㅤCu adevărat, mă învinovățeam pe mine pentru ce trăise Lara. Dezamăgirea mă apăsa, furia clocotea în mine – pe mine însămi, pe neputința mea, pe puterea lui Michael.

ㅤAș fi dat orice să-i pot spune lui Abel că nu credeam cu adevărat în propriile mele cuvinte.

ㅤ— Uite, eu mai rămân câteva zile în oraș. Tatăl meu m-a trimis să rezolv un contract pentru companie. Poate ne vedem undeva până mă întorc în State, îți mai limpezești mintea.

ㅤAm scuturat lent din cap, lăsându-mi tălpile să ajungă din nou pe podea. Ochii noștri s-au intersectat și puteam vedea dorința lui Kane de a accepta invitația lui.

ㅤDar nu puteam. Din prea multe motive.

ㅤNu încercam să-l ucid pe Kane. Era deja un risc că-l primisem în apartament, dar era prea de tot să-l alung când l-am văzut în fața ușii. Abel avea să înțeleagă că nu e deloc cum crede el. Kane era prietenul meu.

ㅤȘi mai presus de toate, încă o iubea pe Raven. Chiar dacă nu o recunoștea cu voce tare. Iubirea nu dispare de pe o zi pe alta, nu se șterge cu buretele. E singura care rămâne, deși uneori nu ar trebui.

ㅤ— Nu e o idee bună, am fost sinceră, zâmbindu-i slab. Abel e deja supărat pe mine, nu încerc să mă sinucid. Oricum n-am dispoziție de ieșiri.

ㅤKane m-a ascultat, presându-și buzele. A clătinat lent din cap, oftând fără putere. Ploaia încetase, iar razele soarelui ieșiseră de sub nori, așezându-se în verdele ochilor lui, făcându-l să strălucească.

ㅤ— De ce s-ar supăra dacă ai ieși cu mine? m-a întrebat.

ㅤAm căpătat o expresie evocatoare și mi-am înclinat puțin capul. Era destul de inteligent ca să își dea seama, îmi era greu de crezut că nu avea niciun habar. Mai ales după schimbul de priviri pe care l-au avut în birou.

ㅤ— Nu face asta, i-am spus, ridicându-mă din fotoliu, înfășurându-mi mai bine puloverul tricotat în jurul meu. Țin mult la prietenia noastră, Kane. Nu o amesteca în ce aveți de împărțit, te rog.

ㅤȘi-a presat maxilarul, lăsându-și capul în podea pentru o clipită. I-am zâmbit și am ridicat ușor din umeri cu mâinile strânse în jurul meu. Liniștea a fost spartă de sunetul de notificare al telefonului meu. Ne-am privit unul pe celălalt, amândoi confuzi, înainte să-mi iau telefonul.

ㅤProbabil era grupul de mesagerie cu Edmond, Adira și Sage. Sau poate mama ori sora mea, pe care le mințisem că mi-am dorit să vin aici. Sau era doar Apollo.

ㅤEi erau singurii cu care mai vorbeam. Mai ales Adira, care mă ținea la curent cu tot ce se întâmpla și mă asigura că Abel era bine.

ㅤPentru că Abel... Abel nu-mi mai vorbise din acea seară. Nici măcar nu m-a condus la aeroport. A dispărut complet după ce a ieșit pe acea ușă.

ㅤEram sigură că nu mă va căuta până nu-mi terminam primul an de rezidențiat. De aceea nici nu am insistat, nici nu am încercat să-l caut. Știam că ar fi fost în zadar. Nu-l interesa ce aveam de spus. Nu-l interesa existența mea.

ㅤAltfel, n-ar fi putut sta o lună întreagă departe de mine.

ㅤAm deblocat ecranul și am înghițit în sec când am citit mesajul. Kane a remarcat stânjeneala mea și a dat întrebător din cap. Eu m-am uitat în jur, căutând camerele despre care n-am știut nimic până în acest moment.

Dă-l afară.

ㅤMesajul era de la Xander, dar știam cine este adevăratul autor. Mi-am adunat buzele, inspirând ușor, aproape imperceptibil. N-am schițat nimic când ochii mi-au revenit la Kane, deși inima mea bătea ceva mai tare.

ㅤAm dat să deschid gura să spun ceva, dar altă notificare a venit. Am răsuflat iritată când am citit noul mesaj, băgându-l mai mult în ceață pe Kane.

Acum, Clarissa.

ㅤUmerii mi s-au încordat și m-am îndreptat de spate. Am lăsat telefonul înapoi pe măsuță. Orgoliul lui era atât de mare că nu-i permitea să-mi scrie el însuși toate aceste cuvinte. Am simțit impulsul să ignor mesajele, să mă prefac că nu existau, până când el va ceda și va renunța la intermediari, dar știam că nu o va face. Iar Kane ar fi devenit sacul lui de box.

ㅤ— Ce s-a întâmplat?

ㅤ— Spitalul, am mințit, oftând teatral. Au o criză majoră de personal, m-au chemat să-i ajut. Și când credeam că o să mă bucur de zilele mele libere...

ㅤKane a încuviințat, zâmbind cu înțelegere. S-a ridicat din canapea și și-a închis nasturii sacoului. Venise la mine înainte să meargă la o ședință importantă.

ㅤAm vrut să fac un pas în spate când s-a apropiat, dar m-am abținut. Ar fi fost prea evident. Și exagerat. Brațele lui Kane m-au învăluit într-o îmbrățișare scurtă, căreia am ezitat să răspund.

ㅤ— Ai grijă de tine, mi-a șoptit, strângându-mă mai puternic. Dacă ai nevoie de ceva, orice, sună-mă. Să știi că mă îngrijorezi, Clary.

ㅤ— Sunt bine, am continuat să mint, ținându-l cu stângăcie în brațele mele. Nu-ți face griji pentru mine. Eu mă descurc în orice situație. O să te sun, bine?

ㅤM-a aprobat și l-am condus la ușă, simțindu-mi inima în pioneze. Am scos aerul din plămâni când am închis ușa, închizându-mi pentru câteva secunde ochii. Dar maxilarul mi s-a încleștat din nou și ochii mei au căutat camerele ascunse.

ㅤAcum începeam să înțeleg de ce Apollo mă întreba cum îmi merge ziua doar când nu mă aflam în apartament. De ce Abel a putut să stea atât de liniștit. Știa tot ce fac. Am răsuflat enervată.

ㅤPutea să stea cu ochii pe mine, dar nu putea să-mi arunce măcar un cuvânt.

ㅤSunt soția lui, pentru Dumnezeu!

ㅤM-am dus să-mi iau telefonul și n-am ezitat să tastez, împinsă de furia fulgerătoare care m-a cuprins.

O să le sparg pe toate.

ㅤNu a durat mult până am primit răspunsul. Am clipit buimacă.

Ești invitata mea. Are bani să pună altele când vei fi plecată la spital.

ㅤAm pufnit, aruncând telefonul în fotoliu. M-am uitat din nou după ele, dar eram prea agitată ca să le observ. Într-un impuls de moment, mi-am ridicat ambele mâini, cu degetele mijlocii în sus.

ㅤLe-am coborât și am plecat cu pași apăsați către baie. Simțeam nevoia mai mult decât oricând să ies de aici și trebuia să profit de vremea frumoasă. În Anglia vremea însorită era o raritate. Nici acum nu era foarte cald, mai ales după ploaia torențială, dar o să mă mulțumesc cu ce am.

ㅤAm pornit apa de la cadă și am lăsat-o să curgă după ce am pus dopul. Am vrut să-mi dezbrac pijamalele după ce mi-am dat jos puloverul, dar am încremenit, având o strângere ciudată de stomac. Paranoia m-a lovit. Dacă avea camere și aici?

ㅤMi-am îndepărtat mâinile de pe marginile maieului, aruncând o privire scrutătoare jur împrejur. Brusc, ideea de a face baie nu mai era atât de bună. Dar nu putea fi atât de deplasat.

ㅤDoar un nebun ar pune camere în baie. Abel era nebun, dar nu într-atât.

ㅤM-am liniștit singură și m-am dezbrăcat, intrând în apa fierbinte, lăsând-o să-mi amorțească corpul. N-am putut să nu mă gândesc că era prima oară când stăteam într-o cadă plină cu apă, fără să am un atac sever de panică și flashbackuri dureroase.

ㅤDe ce n-am găsit acele pastile mai devreme? Trebuia să fie meritul lor, pentru că înainte de ele n-aș fi suportat nici măcar să mă uit la o cadă, darămite să intru în ea atât de relaxată.

ㅤMi-am lăsat ceafa pe marginea căzii și am suspinat prelung, afundându-mă mai mult în apă și închizându-mi pleoapele. Nici măcar nu știu cât am zăcut în felul acesta până când m-am dezmeticit și am început să-mi săpunesc corpul.

ㅤÎn mai puțin de o oră, eram uscată și îmbrăcată, pregătită să ies din apartamentul ăsta. Mi-am pus șnurul genții mici pe umăr, îndesându-mi telefonul înăuntru, fără niciun gând de a mă mai uita pe el ore bune.

ㅤAm ieșit din casă cu o hotărâre de speriat, chiar dacă nu aveam habar încotro o să mă duc. Dar, până la urmă, eram în Londra. Puteam să vizitez din nou, poate aș fi găsit alte locuri pe lângă cele pe care le vizitasem cu Abel în luna noastră de miere prelungită.

ㅤM-am ferit să apelez la mașina oferită. Încă nu mă obișnuisem să conduc cu volanul în partea dreaptă, dar colega mea de la spital, Vicky, mi-a promis că o să mă ajute.

ㅤAm luat un Uber care m-a condus până în Camden Town. Nici nu am stat pe gânduri, m-am dus direct la Chin Chin Labs să-mi iau înghețată. Prea puțin conta că nu era o vreme tocmai favorabilă. Poftelor mele nu le păsa de amănunte.

ㅤI-am mulțumit vânzătorului și am luat-o din nou la pas, privind în jur după ceva ce aș putea cumpăra, chiar dacă nu aveam dispoziția pentru shopping.

ㅤSe apropia ziua mamei, poate că era prilejul perfect de a-i lua cadoul. Mai erau doar câteva săptămâni până în aprilie. Fie că-i convenea sau nu soțului meu, aveam să mă întorc în America pentru ziua ei. Nu avea decât să o ia razna, dar nu ar avea de ce, pentru că nu plănuiam să mă întâlnesc cu el în vreun mod.

ㅤUrma să stau la moșia bunicii mele, acolo unde avea să-și serbeze ziua mama, până când mă voi întoarce în Londra. Abel nici nu va ști că am fost acolo. Domnia lui nu va fi deranjată.

ㅤAm mai luat câteva guri din înghețată, plimbându-mă prin piață, când am simțit ochii insistenți ai cuiva asupra mea. M-am oprit în loc, uitându-mă discret peste umăr.

ㅤNu am văzut pe nimeni, dar senzația a rămas.

ㅤMi-am strâns dinții și am expirat pe nări, luând-o înainte cu pași ceva mai iuți. Mă rugam să nu fie vorba de oamenii lui Michael. Pentru ei, nu pentru mine. Aș fi avut o ieșire foarte urâtă dacă mă deranjau. Din nou.

ㅤAm cotit la stânga, ademenindu-l pe urmăritor pe o arteră mult mai pustie, apoi am luat-o printr-un gang. M-am oprit din mers când am auzit pași în spatele meu. Inima mi-a accelerat.

ㅤ— Nu te întoarce! a spus pe un glas ridicat.

ㅤEra o femeie. Am fost mai mult decât surprinsă. I-am ascultat cererea, văzând cu coada ochiului că e înarmată. Gâtul mi s-a uscat când s-a apropiat cu arma ațintită spre mine.

ㅤ— Cine ești?

ㅤAm auzit-o pufnind. M-am încruntat. Țeava armei mi-a atins ceafa, răceala ei mi-a transmis un fior prin coloană.

ㅤ— De ce mă cauți?

ㅤBuzele mi s-au despărțit infim, iar ochii mei s-au lărgit. Katherine. Am vrut să mă întorc, să o văd cu ochii mei ca să mă asigur că este reală, dar m-am reținut. Nu-mi venea să cred că e aici. Cei de acasă încă se speteau să-i dea de urmă, iar ea a venit de una singură, direct în brațele mele.

ㅤ— Nu eu te caut, i-am răspuns franc. Xenon o face, mi-a cerut să te găsesc. Habar n-am de ce.

ㅤKatherine a oftat adânc, lăsând arma. Am luat-o ca pe o invitație și m-am întors, izbindu-mă de ochii ei de culoarea smaraldului, ascunși în spatele ramelor ochelarilor. Dar cel mai mult m-a surprins culoarea părului ei. Era vopsită într-o nuanță închisă și intensă verde.

ㅤȘi-a pus arma deoparte. M-am bucurat în sinea mea că a realizat că nu sunt o amenințare pentru ea. M-a studiat cu același interes, apoi un rânjet i s-a format în colțul buzelor.

ㅤ— Ei bine, iată-mă! a replicat, deschizându-și brațele dramatic. Muistul ăla n-are decât să moară că nu o să mă întorc niciodată! Să-l ia naiba!

ㅤAm clipit, luată pe nepregătite. Avea multe resentimente față de el, se putea citi în ochii ei. Și oriunde pe chipul ei. N-am putut să rămân serioasă, iar Katherine s-a holbat la mine când m-a bufnit râsul. Sinceritatea ei mă dezarmase.

ㅤ— Ce e așa amuzant?

ㅤ— Iartă-mă! i-am spus, forțându-mă să mă temperez. Doar că m-ai surprins, nu ești deloc cum mă așteptam.

ㅤ— Adică nu sunt o tocilară speriată care nu a văzut lumina soarelui de ani întregi? a mormăit ea, neimpresionată.

ㅤAm pufnit, dezaprobând-o.

ㅤ—Și dacă erai, ce? am ripostat, arcuindu-mi o sprânceană. Eu sunt o tocilară, înseamnă că e ceva greșit cu mine?

ㅤM-a privit neîncrezătoare, plimbându-și privirea peste mine de mai multe ori. Un hohot de râs începea să mă înțepe din nou, dar l-am înăbușit.

ㅤ— Ai trecut testul, Clarissa Wraith. Tocmai mi-ai câștigat respectul. Te ascult.

ㅤI-am cântărit cuvintele câteva momente, neștiind ce ar trebui să spun.

ㅤ— Cum de te-a convins să mă cauți? a întrebat. Orice ți-a dat el, eu o să-ți dau de trei ori mai mult ca să mă lași în pace și să-i zici ca am murit.

ㅤAm căscat ochii, dar ea nu a reacționat. Pesemne că nu eram prima care a fost pusă față în față cu opțiunea asta. Mă întrebam câți oameni au mai fost pe urmele ei și pe câți a mituit ca să scape de fostul ei iubit.

ㅤ— M-a ajutat să ies dintr-o situație... destul de urâtă. Îmi pare rău, Katherine, dar trebuie să-mi țin cuvântul. Crede-mă, nu știu ce a fost între voi și nu mă interesează; probabil că ai dreptate să vrei asta, dar nu contează. Va trebui să-i spun adevărul. E vorba de principiu.

ㅤ— Încă ești nouă în lumea asta, a părut să concluzioneze, răsuflând greu. Ești tânără, nu mă miră. Încă crezi că există onoare și corectitudine, dar lucrurile nu stau deloc așa. El, imediat ce va primi ce vrea, te va vinde cu prima ocazie. Pentru că doar asta știe să facă. E un oportunist. Un trădător.

ㅤFruntea mi s-a încrețit, iar cuvintele ei au rezonat în mine mai mult decât aș fi vrut să recunosc. Într-un fel, aproape stupid, știam că nu minte. Semnalele mele de alarmă nu s-au aprins în preajma ei, așa cum au făcut-o în preajma lui Xenon.

ㅤPoate că era sinceră, sau poate că era cea mai bună manipulatoare pe care am cunoscut-o. În mod clar, nu aveam încredere cu adevărat în niciunul din ei doi.

ㅤ— Te-a înșelat? mi-a scăpat înainte să mă pot reține, iar expresia ei s-a întunecat subtil. Pentru că există doar două motive pentru care o femeie fuge de bărbatul pe care-l iubește: fie a fost trădată, fie o face pentru binele lui. Iar tu nu pari genul care să plece de dragul lui.

ㅤBuzele ei s-au strâns de iritare, iar privirea i s-a îngustat. Nici măcar nu mai aveam nevoie de răspunsul ei. O puteam citi ca pe o carte deschisă.

ㅤ— Ce ești tu, psiholog? a pufnit, aranjându-și hanoracul mult prea larg pentru ea.

ㅤAm zâmbit amuzată.

ㅤ— Sunt chirurg. Dar bănuiesc că știai asta. Bănuiesc că știi totul despre mine.

ㅤAcum ea a fost cea care a zâmbit.

ㅤ— Doar ce am putut găsi, a ridicat din umeri, încă cu zâmbetul pe buze. Am știut că am făcut alegerea corectă când m-am decis să ies în calea ta, am simțit că noi două o să avem chimie. Restul erau prea acri pentru gustul meu.

ㅤ— Ești o femeie inteligentă. Ți-ai calculat șansele și ai ajuns la concluzia că eu sunt singura căreia i-ai putea ține piept într-o luptă.

ㅤ— Fizică, m-a întrerupt, iar eu m-am oprit, intuind că vrea să spună mai multe. Așa este. Instinctul de supraviețuire mi-a spus că, într-o luptă fizică, am putea pleca de pe un picior de egalitate. Dar nu te-am subestimat. Știu că strălucești altundeva. La fel ca mine, ataci psihologic. Ești singura pe care am crezut-o capabilă să-mi înțeleagă jocurile de cuvinte, substraturile... manipulările. Am știut că între noi va fi o înțelegere mai profundă.

ㅤ— Deci vrei să fii înțeleasă, am concluzionat, iar pe buzele ei rozalii s-a întipărit alt zâmbet. Vrei ceva de la mine, ceva mai mult decât să-i spun lui Xenon de moartea ta.

ㅤ— Mai bine vorbim altundeva. Ieși cu mine în noaptea asta. La orice bar vrei tu, ca să nu crezi că e altceva la mijloc.

ㅤN-am apucat să-mi deschid gura că mi-a întins o carte de vizită. Avea un nume fals și era limpede pentru mine că era vorba de o persoană fictivă, dar știam că numărul este real. Katherine voia să o contactez.

ㅤ— O să-ți scriu.

ㅤFemeia a surâs, încuviințând. Am urmărit-o cum pleacă, lăsându-mă singură în gang. Ochii mi-au coborât spre hârtia din mâna mea, citind din nou informațiile.

ㅤEram conștientă că nu era atât de idioată să aibă încredere în mine și să-mi ofere vreo informație vitală ca să poată fi găsită. Katherine mă testa. Voia să vadă dacă poate avea încredere în mine. Dacă o să fug să dau de veste sau o să aștept să o ascult.

ㅤAm pus cartea în geanta mea, inspirând adânc. Cu ocazia asta, am putut vedea ecranul luminat al telefonului dat pe silențios. L-am ridicat suficient ca să văd cauza. Apollo mă suna. Un pufnet scurt mi-a părăsit buzele și am apăsat butonul din dreapta, ignorându-i apelul.

ㅤDacă nu eram demnă nici măcar să fiu recunoscută de către el, atunci nu era nevoie să mai știe nimic de mine.

ㅤNu eram marioneta nimănui.

•♤•

ㅤAm rătăcit prin oraș până la lăsarea serii, ignorând toate apelurile primite – cu excepția celor de la mama. Cumpărasem cadouri pentru toată lumea.

ㅤM-am chinuit să deschid ușa cu mâinile pline și am răsuflat ușurată când, în cele din urmă, am reușit să intru în apartament. Am lăsat pungile într-un colț și m-am grăbit să introduc codul de alarmă înainte ca sistemul de securitate să se declanșeze.

ㅤEram extenuată, dar puneam totul pe seama faptului că acea înghețată fusese singurul lucru pe care-l mâncasem toată ziua. Și totuși, nu-mi era foame. Probabil că, dacă aș fi încercat să mănânc ceva, mi s-ar fi făcut greață.

ㅤAm scos un suspin mic, lăsându-mi jacheta și geanta la locul lor. Când un gust amar a început să-mi ardă gâtul, m-am grăbit să beau un pahar cu apă.

ㅤAbia așezat pe insula bucătăriei, telefonul proaspăt scos din geantă a început să se lumineze din nou. Am oftat din nou, clătinând din cap în timp ce am dat restul paharului pe gât.

ㅤNu vor renunța.

ㅤResemnată, am ridicat telefonul la ureche după ce am răspuns apelurilor insistente. Mi-am turnat alt pahar cu apă, încă având acel gust pe gât.

ㅤ— Unde umbli, ființo? glasul aspru al fratelui meu mi-a zgâriat urechea. Te-am sunat ore în șir! Unde ții telefonul ăla?

ㅤAm luat o înghițitură de apă.

ㅤ— Sunt bine, i-am răspuns, deschizând frigiderul în căutarea unei lămâi. M-am plimbat toată ziua, n-am stat cu ochii pe telefon.

ㅤAm găsit una și am zâmbit, ținând telefonul între ureche și umăr ca să-mi eliberez mâinile.

ㅤ— Cu atât mai puțin să te ajut pe tine să-i dai raportul, am adăugat, chinuindu-mă să storc lămâia în pahar. Tu știai că am camere în apartament?

ㅤ— Clary, înțeleg că aveți probleme între voi, dar nu mă amesteca pe mine. Nu dau raportul nimănui, te sun pentru că-mi pasă.

ㅤMi-am ridicat sprâncenele, iar un rânjet involuntar mi-a înflorit pe buze. Aproape că l-am crezut. Păcat că-l cunoșteam de prea mult timp ca să înghit povestea asta lacrimogenă.

ㅤ— E lângă tine? l-am întrebat.

ㅤLiniștea care a urmat a vorbit de la sine. Mi-am presat buzele, apucând mai bine telefonul în mână.

ㅤ— Cine să fie? Ai alt episod psihotic?

ㅤ— Dă-mă pe difuzor, i-am ignorat cuvintele, știind prea bine cu cine am de-a face ca să mă las păcălită ca un copil.

ㅤL-am auzit pe Apollo cum a oftat, iar sunetele care au urmat după îmi dăduseră de înțeles că m-a ascultat. Inima mi-a accelerat în piept și un nod voia să mi se pună în gât, dar le-am ignorat pe ambele, îndreptându-mi coloana.

ㅤ— O să spun asta o singură dată și vreau să mă asculte toată lumea¸ am început, simțind o furie irațională cum îmi mocnește în piept, gata să explodeze. Aveți două zile să scoateți camerele astea din apartament. Dacă nu dispar, atunci eu plec. Și nu o să vă spun unde. Faceți-vă abonament la Netflix, viața mea nu e un nenorocit de documentar! Noapte bună!

ㅤAm închis apelul înainte să apuce să-mi răspundă și am dat pe gât tot paharul de apă. În sfârșit, gustul acela amar începea să dispară.

ㅤTelefonul amuțise. Semn că mesajul ajunsese exact unde trebuia.

ㅤVorbisem la plural, dar, în realitate, mă adresasem unei singure persoane. Și nici măcar nu mă îndoiam că nu și-a dat seama. Nu aveam să mai vorbesc cu el până nu-mi va arăta că vrea asta.

ㅤEste soțul meu și îl iubesc, dar nu o să mă umilesc. Nu o să-l implor să mă ierte, nu o să insist să mă asculte, nu o să-l urmăresc pe unde se duce.

ㅤChiar dacă am greșit, nu pot să fac asta. E împotriva naturii mele.

ㅤDacă Abel așteaptă așa ceva de la mine – deși nici măcar o secundă nu cred asta – înseamnă că, după cinci ani, nu m-a cunoscut deloc. E suficient că l-am lăsat să mă arunce aici și n-am spus nimic când mă ignoră de parcă nu aș exista.

ㅤAtât va primi din partea mea.

ㅤMi-am lăsat umerii să cadă, privindu-mi absentă ecranul telefonului. În mintea mea se roteau, haotic, toate lucrurile trăite în ultima perioadă. Știam de ce fusesem trimisă aici și, totuși, nu reușeam să mă conving să pun mâna pe telefon și să le spun despre Katherine.

ㅤEa a avut dreptate. Undeva în sinea mea, o înțelegeam. Voiam să o ascult. Voiam să aflu ce își dorea de la mine. Aveam nevoie să știu că nu o să o trimit înapoi în brațele unui abuzator.

ㅤAm luat o decizie. Fără să mai trag de timp, m-am dus la geanta mea și am apucat acea carte de vizită, trecându-mi numărul de pe ea în agendă sub un nume fals. După aceea am rupt-o în bucăți imposibil de reconstruit și le-am aruncat în coșul de gunoi.

ㅤDatorită lui Xander, știam că ei pot intra fără probleme în apartament. Puteau să trimită pe cineva să-mi ia acea carte din geantă, ca să vadă despre ce este vorba. Iar eu nu eram încă dornică să le spun noutățile.

ㅤI-am trimis un mesaj să ne întâlnim într-o oră la un bar din apropiere și m-am dus să mă pregătesc. Nu ar fi trebuit să o fac neapărat, dar era prilejul perfect de a-i arăta lui Abel de ce ar fi mai bine să nu existe camere.

ㅤAm scotocit prin șifonier, alegând o pereche de colanți și o bluză cu un decolteu adânc. Mi-am aranjat părul, mi-am retușat machiajul și am adăugat un ruj roșu într-o nuanță mai închisă. M-am asigurat că vede fiecare mișcare – de la felul în care mi-am pulverizat parfumul pe piele până la momentul în care mi-am încălțat tocurile.

ㅤMi-am îmbrăcat jacheta de piele și mi-am luat geanta, verificând rapid că am tot ce-mi trebuie. Apoi am ieșit din apartament fără nicio urmă de remușcare.

ㅤNu avea decât să fiarbă în suc propriu.

ㅤSă simtă și el cum e.

ㅤAm ajuns la bar în mai puțin de cincisprezece minute și am ocupat o masă retrasă, așteptând-o pe Katherine. Nu a durat mult până să apară.

ㅤPrivirile s-au întors spre ea aproape instinctiv – datorită înfățișării ei neobișnuite și aerului de nepăsare pe care-l emana. Am zâmbit și i-am făcut un semn discret, suficient cât să mă vadă.

ㅤPurta niște blugi rupți, cu talie înaltă, și un hanorac scurt, care-i lăsa să se întrevadă subtil câțiva centimetri de piele.

ㅤ— Nu mă așteptam să accepți atât de repede. Ce vrei să bei?

ㅤAm pufnit ușor, rezemându-mă mai bine de fotoliu.

ㅤ— Ia-mi un Shirley Temple, i-am cerut, iar ea a aprobat, ridicându-se să meargă la bar.

ㅤA revenit cu băuturile noastre, iar eu am remarcat că își luase un pahar de vin. Am strâns din dinți, simțindu-mă bântuită. Acum mi-aș fi dorit și eu unul, dar nu aveam voie să beau alcool.

ㅤ— Nu bei alcool de fel sau ești însărcinată?

ㅤM-am înecat, privind-o de parcă a așezat un fier încins pe mine. Nu se oprea să mă ia pe nepregătite. Katherine a zâmbit, sorbind din paharul ei.

ㅤ— Nu, i-am răspuns după ce mi-am revenit. Nu pot să beau alcool cu medicația pe care o iau.

ㅤ— Ești bolnavă? a întrebat la secundă, de parcă nu-și putea controla gura.

ㅤ— Da, la cap, am mormăit, bând din paharul meu. Despre ce voiai să vorbim?

ㅤA scos un suspin, lăsând paharul din mâna ei. Brusc, nu mai era atât de directă. Își culegea cuvintele, dar părea că nu le găsește pe cele potrivite. Am încercat să îmi păstrez răbdarea.

ㅤ— Am auzit zvonuri despre tine, a început, fixându-și ochii în ai mei. Le-ai cauzat multe probleme celor din IMAV. Ți-ai făcut un renume pentru că i-ai umilit și ai rămas în viață.

ㅤ— Așa, și? am grăbit-o când își tărăgăna cuvintele.

ㅤ— Avem un dușman comun, a sărit la concluzie, făcându-mă să-mi încrunt sprâncenele. Încerc de peste șase ani să-i opresc. Ei... ei mi-au omorât familia.

ㅤOchii ei s-au umezit, dar nu și-a permis să plângă. Și-a șters fugitiv obrazul, ridicând bărbia. Era determinată. Însetată de răzbunare. Mi s-a frânt inima pentru ea.

ㅤ— Sunt cele mai malefice persoane care s-au născut pe planeta asta, a adăugat, vizibil afectată. Sunt un rău care trebuie stârpit, Clarissa. Milioane de vieți au fost distruse din cauza lor, iar numărul continuă să crească. Și nimeni nu face nimic. Poliția doarme, mass-media la fel, iar cei de la FBI sunt complet depășiți.

ㅤAm ascultat-o în tăcere, simțindu-i furia și frustrarea. Înțelegeam revolta din glasul ei. Dar realitatea era aceeași: eram doar două împotriva unei armate de sute de mii. Ce puteam face noi?

ㅤNu aveam resursele celor care ar fi trebuit să acționeze.

ㅤIsuse, eu aveam nevoie de pastile ca să rămân lucidă! Iar ea nu putea face nimic fără o tastatură în față. Cum să ne luptăm cu un sistem atât de bine înrădăcinat? Oricare dintre noi ar fi sfârșit moartă. Sau, mai rău, cei din jurul nostru ar fi fost cei care ar fi plătit prețul. Familia ei deja a făcut-o.

ㅤ— Katherine...

ㅤ— Nu, nu mă expedia! s-a prins de ce vreau să spun și m-a redus la tăcere. Știu deja toate slăbiciunile, dar dacă ne-am uni forțele... am avea o șansă. Clarissa, dacă cei patru cad, o să fie ca un domino.

ㅤ— Dacă, am repetat, știind că era mai probabil să vină Apocalipsa decât să se întâmple asta. Sunt mai uniți decât te-ai aștepta, i-am spus, amintindu-mi întâlnirea pe care am avut-o cu toți. Nu există nicio verigă slabă.

ㅤPrivirea ei s-a luminat, derutându-mă când un rânjet i-a apărut pe buze.

ㅤ— Ba există! m-a contrazis, privindu-mă de parcă eram prea oarbă ca să văd evidentul. Tu ai putere asupra lor, dar nici măcar nu-ți dai seama. Ești prima femeie cu care Vasyl s-a afișat. Prima femeie pe care Michael o respectă. Singura care l-a rănit pe Ilya și a rămas cu gâtul intact. Iar Ambrosi... sunt la un pas să o atrag de partea mea dacă-i dovedesc că am suficientă putere.

ㅤ— Ambrosi? am întrebat, neîncrezătoare, amintindu-mi clipa în care am întâlnit-o.

ㅤ— Am reușit să-i captez atenția acum doi ani, dar nu vrea să se pună în pericol decât dacă-i demonstrez că avem o șansă. Ea nu dă doi bani pe ei, Clarissa. Ești conștientă ce înseamnă să fii o femeie printre ei, nici nu vreau să-mi imaginez la ce a fost supusă. Ea e veriga slabă!

ㅤÎncă nu o puteam crede. Părea un basm. Mă temeam că Katherine a fost atrasă într-o capcană, dar era foarte sigură pe ea. Și nici nu era vreo naivă. Mi-am mușcat buza pe interior.

ㅤ— Tu ești garanția, a continuat, aproape rugându-mă. Dacă știe că tu ești implicată, nu va mai ezita. Vino cu mine în Napoli, la întâlnirea pe care o am cu ea. E ultima pe care mi-o mai oferă și tu ești singura care o poate face să se răzgândească!

ㅤ— Doar dacă vei merge de bună voie la Xenon.

ㅤÎnsuflețirea ei s-a pierdut, iar ochii ei m-au sfredelit. S-a distanțat de mine, cântărind opțiunile în timp ce strângea din maxilar. I-am oferit tot timpul din lume, prea ocupată să iau în calcul ce voia ea.

ㅤPoate că Katherine era ultima șansă să ajung la Michael. Restul nu dădeau semne că vor face ceva prea curând. Abel era prea ocupat să mă exileze pe mine ca să se ocupe de Michael, înainte să rănească mai mulți oameni.

ㅤ— Bine, a cedat, cu o încordare vizibilă. Dacă mi te alături, o să merg la muistul ăla.

ㅤAm zâmbit, întinzându-mi mâna înaintea ei. A privit-o preț de câteva clipe, iar ochii ei au început să sclipească din nou. Mi-a strâns mâna cu putere, cu o bucurie ce era greu de ignorat.

ㅤ— Când plecăm?

ㅤ— Mâine dimineață, la ora șase. O să vin să te iau de aici și vom merge împreună la aeroport. Să nu-ți cumperi bilet, o să mergem cu avionul meu.

ㅤAm căscat ochii, privind-o impresionată. Nu credeam că era atât de bogată, dar poate că m-am grăbit să o judec. S-a scuzat, spunând că merge să-și mai ia un pahar. Am urmărit-o cum se îndepărtează, simțind o strângere de inimă.

ㅤUn impuls m-a învăluit. Acela de a lua telefonul și a-i spune lui Abel ce voi face, dar l-am înfrânat. Probabil că ar fi considerat că era o tentativă să-l fac să-mi vorbească și oricum m-ar fi ignorat.

ㅤI-am zis că nu o să-i perturb liniștea și trebuia să mă țin de cuvânt.

ㅤKatherine s-a întors cu un rând nou de băuturi și a început să-mi explice toți pașii, dar s-a oprit abrupt, privind în dreapta mea. Am văzut flăcări în privirea ei. Am înțeles de ce când m-am uitat la rându-mi.

ㅤDoi bărbați se opriseră la masa noastră, ținând de paharul lor. Ne-au zâmbit șarmant și au ocupat un loc la masa noastră fără să aștepte vreo invitație.

ㅤMi-am strâns mâinile pe mânerele fotoliului. Am făcut un schimb semnificativ de priviri cu Katherine.

ㅤ— Bună seara, doamnelor, a salutat unul dintre ei, lăsându-și paharul pe masă cu un zâmbet care nu-mi inspira încredere. Ce plăcere să vă găsim aici.

ㅤKatherine a inspirat adânc, iar eu i-am simțit frustrarea înainte să spună ceva. Mi-am mutat privirea spre celălalt bărbat, care mă analiza cu o relaxare studiată. Mi-am strâns și mai tare mâinile pe mânerele fotoliului.

ㅤ— Ne-ai găsit din greșeală? l-am întrebat pe ton neutru. Sau ne urmărești?

ㅤEl a râs scurt, ca și cum insinuarea mea era ridicolă.

ㅤ— Poate că destinul vrea să bem un pahar împreună.

ㅤKatherine și-a lăsat băutura pe masă cu un zgomot sec, sprijinindu-și coatele pe suprafața de lemn.

ㅤ— Destinul poate să o sugă, a zis ea scurt. Noi bem singure.

ㅤBărbatul din dreapta mea și-a înclinat ușor capul, privindu-mă curios.

ㅤ— Dar tu? Poate că prietena ta e mai puțin sociabilă, dar tu pari genul care apreciază compania plăcută.

ㅤMi-am ridicat privirea și i-am oferit un zâmbet mic, rece. Când a vrut să mă atingă, mi-am pus mâna pe masă, lăsând verigheta să vorbească de la sine.

ㅤ— Eu nu, dar soțul meu este omul pe care-l cauți. Sunt sigură că o să moară de nerăbdare să te cunoască. Ce zici, îl sun?

ㅤMi-a înțeles cuvintele și a înghițit în sec. Ne-a scrutat cu privirea pe amândouă, apoi i-a făcut un semn celuilalt. Și-au acceptat eșecul și au plecat fără să mai insiste inutil.

ㅤKatherine a rămas atentă la mine.

ㅤ— Nu te-am întrebat, a rostit ea. De ce ești singură în Anglia dacă ești căsătorită?

ㅤAcum eu am fost cea care s-a tensionat, iar ea a remarcat, adunându-și buzele într-o linie dreaptă. Am rotit paharul pe masă, jucându-mă inconștientă cu el.

ㅤ— Pentru că soțul meu are închipuiri de rege, am replicat, amuzându-mă când i-am văzut expresia. L-am supărat și m-a trimis aici.

ㅤ— Ce nebun, i-a scăpat și m-a făcut să râd. Cine-i face asta soției lui? Și cum, după ce-i trece lui supărarea, o să te întorci?

ㅤRâsul mi s-a înrăutățit, derutând-o.

ㅤ— Oh, nu, i-am răspuns scurt, apucând de paharul meu. Poate că el m-a trimis aici, dar eu decid când mă întorc. Și n-am de gând să o fac prea curând.

ㅤA înțeles ce vreau să spun și a râs, ridicând paharul ca să ciocnim. Un chicot mi-a părăsit pieptul când clinchetele paharelor au împânzit zona.

•♤•

ㅤAm reușit să dorm câteva ore până când alarma m-a trezit. Mi-am frecat fața, ridicându-mă leneșă din pat. Am oftat și am început să mă pregătesc, știind că în patruzeci de minute va veni să mă ia Katherine.

ㅤNu aveam nevoie de bagaj. În discuțiile care au urmat, mi-a spus că vom merge doar pentru acea întâlnire și după ne vom întoarce. Ceea ce era perfect pentru mine, căci nimeni n-ar fi bănuit nimic.

ㅤAr fi părut că merg la muncă.

ㅤM-am îmbrăcat casual și m-am machiat cum o făceam de obicei. În mai puțin de douăzeci de minute, eram gata de plecare. Dar nu am ieșit pe ușă până n-am luat o pastilă. Am mai luat două la mine, în caz de nevoie.

ㅤUn nod mi s-a pus în stomac când am ieșit din bloc, dar nu l-am băgat în seamă. Știam înăuntrul meu că mă joc cu focul. Dar ce puteam păți mai grav decât ce mi s-a întâmplat deja? Nu mă poate exila de două ori.

ㅤAm așteptat-o pe Katherine în fața barului și m-am urcat în mașina ei, lăsând-o să conducă în liniște până la aeroport. Nu era o persoană matinală, dar nici eu eram. Tăcerea asta era aur pentru amândouă, până când creierul nostru se va dezmetici complet.

ㅤAproape că ațipisem când m-a trezit și m-a anunțat că am ajuns. Nopțile nedormite începeau să mă ajungă din urmă. N-am comentat și am urmat-o, ajungând să decolăm peste zece minute.

ㅤ— Cum te-ai împrietenit cu ea? Nu mi s-a părut politicoasă când am cunoscut-o.

ㅤ— Nu e așa dură, a răspuns ea, desfăcându-și centura. E rezultatul mediului în care stă. Spre deosebire de ceilalți, a rămas un strop de umanitate în ea.

ㅤ— Crezi?

ㅤ— E unica noastră șansă. Nu avem încotro decât să ne agățăm de speranța asta.

ㅤMi-am presat buzele și am privit-o îndelung. Ea a dat întrebător din cap.

ㅤ— Ambrosi vrea să scape de ceilalți ca să-i rămână totul ei, am spus ce gândeam încă de când am auzit. Nu e umană, e lacomă. Din fericire, asta înseamnă că avem șanse mult mai bune. O vom câștiga de partea noastră dacă o facem să creadă că va primi tot ce vrea. Oamenii ca ea nu sunt loiali nimănui. Decât banilor.

ㅤ— Vezi? a întrebat, făcându-mă confuză. Deja suntem cu un pas înaintea lor și de abia ne-am aliat. Cu darul tău de a citi oamenii, o să câștigăm.

ㅤAm pufnit, relaxându-mă mai mult în scaun.

ㅤ— Nu l-aș numi dar.

ㅤMai ales când îmi amintesc cum l-am căpătat. Nu era un dar, era ecoul surd al tuturor lucrurilor pe care le-am trăit. Lecțiile brutale ce mi s-au imprimat în creier.

ㅤAș fi putut să-mi iau doctoratul în identificarea ticăloșilor.

ㅤDar Katherine nu era nevoită să audă toate astea. Apreciam că nici nu a încercat să aprofundeze subiectul. Mi-a zâmbit cu subînțeles și a revenit la laptopul pe care-l ținea în poală.

ㅤMi-am închis ochii și am lăsat timpul să treacă pe lângă noi. În mai puțin de trei ore aveam să fim în Italia. 

ㅤAm revenit la realitate când ni s-a cerut să ne cuplăm centurile și am așteptat răbdătoare să aterizăm. Pastila își făcuse efectul și nu simțeam nimic altceva decât o stare amorțită, aproape artificială. Exact ceea ce aveam nevoie.

ㅤKatherine a închis laptopul și mi-a aruncat o privire scurtă. Nu spunea nimic, dar puteam citi întrebarea nerostită în ochii ei.

ㅤ— Sunt bine, am spus, deși nu eram sigură dacă o mințeam pe ea sau pe mine.

ㅤ— Nu mi-ai spus niciodată dacă ai mai fost în Italia, a zis, schimbând subiectul.

ㅤ— Am fost. Nu doar în Italia, ci în toată Europa. Haide, să mergem, am repezit-o, înainte să vrea să întrebe mai multe.

ㅤKatherine a ridicat din umeri și a ieșit prima din avion, iar eu am urmat-o îndeaproape, ajustându-mi jacheta din reflex. Aerul Italiei m-a izbit imediat, cald și ușor umed, dar nu m-am lăsat distrasă. Nu eram aici ca să admir priveliștile sau să mă bucur de o vacanță.

ㅤAm trecut de controlul pașapoartelor fără probleme, iar în momentul în care am ajuns la terminal, ochii mei au scanat automat împrejurimile. Oamenii obișnuiți se strecurau printre afaceriști grăbiți și turiști încântați, dar eu căutam altceva. Semne. Indicii că nu eram singure.

ㅤ— Mașina ne așteaptă afară, a spus Katherine, trăgându-mă ușor de mânecă.

ㅤAm urmat-o fără să comentez, dar instinctele mele rămâneau în alertă. Dacă Ambrosi plănuia să ne scoată din imagine? Dacă altcineva era cu un pas înaintea noastră?

ㅤCând am ieșit, un bărbat cu ochelari de soare și costum negru ne aștepta lângă un Maserati negru, cu motorul pornit. A aruncat o privire rapidă spre mine, apoi spre Katherine.

ㅤ— Bun venit în Italia, domnișoarelor, a spus cu un zâmbet care nu inspira niciun fel de ospitalitate reală.

ㅤ— Sper că n-ai de gând să ne oferi un tur al orașului, am zis, urcând pe bancheta din spate fără să aștept vreo invitație.

ㅤBărbatul n-a răspuns, dar motorul a tors și mașina s-a pus în mișcare.

ㅤAm schimbat o privire cu Katherine. Știam amândouă ce urma. Jocul abia începea.

ㅤAm rămas tăcută pe tot parcursul drumului, cu privirea pierdută pe fereastră, în timp ce orașul se desfășura în fața mea. Napoli părea la fel de agitat ca întotdeauna, plin de mașini care claxonau frenetic și pietoni care traversau strada fără să se sinchisească de regulile de circulație. Nimic nu părea neobișnuit, dar simțeam tensiunea mocnind în aer.

ㅤ— De ce ai tăcut brusc? m-a întrebat Katherine în șoaptă.

ㅤMi-am sprijinit cotul pe portieră și mi-am trecut degetele peste buze, gânditoare.

ㅤ— Încerc să-mi dau seama dacă suntem conduse la Ambrosi sau într-o groapă comună.

ㅤKatherine a pufnit scurt, dar n-a părut amuzată.

ㅤȘoferul n-a zis nimic, concentrându-se pe drum, dar era clar că ne auzea. Probabil că nici nu avea nevoie să ne raporteze conversația. Ambrosi avea ochi și urechi peste tot în țara asta.

ㅤCând am intrat pe o stradă mai puțin circulată, am știut că ajunseserăm. Clădirea în fața căreia ne-am oprit era impunătoare, cu coloane de marmură albă și ferestre mari, întunecate. Nu avea niciun semn distinctiv, dar orice om cu puțin fler ar fi știut că nu era un loc în care te duceai din întâmplare.

ㅤBărbatul din față a coborât primul și ne-a deschis ușa, fără să spună nimic.

ㅤ— Cu cât terminăm mai repede, cu atât mai bine, am murmurat, ieșind din mașină.

ㅤKatherine a oftat și mi-a urmat exemplul.

ㅤAm pășit în clădire cu o siguranță pe care nu eram sigură că o simțeam cu adevărat. Înăuntru, aerul era rece, iar lumina difuză dădea locului o atmosferă stranie. Un miros slab de parfum scump plutea în aer, amestecat cu ceva mai subtil – fum de trabuc.

ㅤPe un fotoliu, la câțiva metri de noi, Ambrosi ne aștepta, cu un pahar de whisky în mână și un zâmbet care nu anunța nimic bun.

ㅤ— Ia uite pe cine avem noi aici, a rostit ea, lăsând trabucul pe o scrumieră din cristal. Kitty, trebuia să mă anunți că vii cu o asemenea companie. M-aș fi pregătit cum se cuvine.

ㅤVocea ei avea acea dulceață falsă pe care o folosea mereu când încerca să-și joace cărțile cu grație.

ㅤ— Scutește-mă de ironii, Ambrosi, i-am retezat-o, ignorând privirea surprinsă pe care mi-a aruncat-o Katherine. Știm amândouă că ai mâinile legate. Nu poți face nimic.

ㅤO sprânceană i s-a ridicat, iar zâmbetul i s-a lățit. Fără grabă, s-a ridicat în picioare, dezvăluindu-și silueta perfect sculptată într-o rochie mult prea mulată, croită parcă special pentru a atrage atenția. Un material scump, fluid, care i se lipea de corp ca o a doua piele. O încercare prea evidentă de a impune respect și dorință în același timp.

ㅤ— Spune-mi, Clarissa, a murmurat ea, făcând câțiva pași în direcția mea. Ai venit să mă enervezi sau ai de gând să-mi spui ce vrei?

ㅤM-am menținut fermă, fără să clipesc.

ㅤ— Eu am rugat-o să vină, a intervenit Katherine, atrăgându-i atenția. Rosi, ea e de partea noastră. O să ne ajute să-i distrugem.

ㅤAmbrosi și-a mutat privirea spre Katherine, iar interesul din ochii ei s-a transformat într-o analiză rece. A lăsat paharul pe măsuța de sticlă de lângă fotoliu și a înclinat ușor capul, ca și cum i-ar fi trecut prin minte un gând amuzant.

ㅤ— Oh, Kitty, Kitty... Și ce te face să crezi că sunt interesată de așa ceva?

ㅤ— Pentru că, la fel ca noi, vrei să scapi de ei, a răspuns Katherine fără ezitare.

ㅤUn zâmbet subțire i-a înflorit pe buze, dar în ochii ei nu era nicio urmă de căldură.

ㅤ— Corect, dar asta nu înseamnă că am încredere în voi.

ㅤ— Nici noi în tine, am spus, tonul meu sec, lipsit de orice amabilitate. Dar asta nu e despre încredere, ci despre un scop comun. Noi vrem să-i distrugem, tu vrei să fii singura rămasă în picioare. Ne putem folosi unele de altele.

ㅤAmbrosi și-a plimbat privirea de la mine la Katherine, apoi și-a trecut o mână prin părul perfect coafat.

ㅤ— Interesant, a murmurat, cu un aer absent. Spune-mi, Clarissa, de ce aș avea nevoie de voi? Am propriile mele cărți de jucat.

ㅤS-a încruntat când am pufnit ironic, făcând un pas în față. Katherine mi-a aruncat o privire întrebătoare, dar am liniștit-o cu un singur gest. Aveam situația sub control.

ㅤ— Ce cărți de jucat? am întrebat, urmărindu-i reacția atent. Până când ai de gând să le faci jocul? Crezi că te respectă? i-am țintuit privirea și am mai redus distanța dintre noi. Nu respectă pe nimeni. Te-ar vinde fără să clipească. Sau ai impresia că ești mai specială doar pentru că sari de la unul la altul?

ㅤI-am văzut falca încordându-se, dar nu m-a oprit. Bun. Asta însemna că o parte din ea recunoștea adevărul.

ㅤ— Gândește-te, Ambrosi, am continuat, captând și atenția lui Katherine. De ce crezi că te țin aproape? Nu ești parte din cercul lor. Ești doar un paravan, o momeală de lux, sacrificabilă, dacă lucrurile merg prost. Ei trei sunt mereu împreună. Tu ești mereu aici. Nu ți se pare cel puțin suspect?

ㅤNu a răspuns, dar tăcerea ei spunea suficient.

ㅤKatherine s-a foit lângă mine, dar nu a intervenit. Știa că eram aproape. Aproape să o fac pe Ambrosi să vadă ceea ce refuza de atâta timp să accepte.

ㅤ— Să fim serioși, nu te cred proastă, am spus, cu un zâmbet scurt. Dacă ai fi fost, nu ai fi supraviețuit atât de mult lângă ei. Dimpotrivă, cred că ești cea mai inteligentă dintre toți. Și știu că nu ai nicio simpatie pentru ei.

ㅤAm lăsat vorbele să plutească între noi, să o apese exact unde trebuie.

ㅤ— De fapt, sunt sigură că îi disprețuiești din rărunchi. Ca orice altă femeie care a fost destul de aproape încât să-i vadă așa cum sunt cu adevărat.

ㅤBuza ei inferioară s-a mișcat ușor, semn că era pe punctul de a spune ceva, dar s-a oprit. Un tic involuntar. O ezitare de o fracțiune de secundă, dar suficientă cât să-mi confirme că o aveam acolo unde voiam.

ㅤA inspirat adânc și și-a îndreptat spatele, forțându-și un zâmbet de superioritate.

ㅤ— Drăguț discurs, Clarissa, a zis, sorbind din whisky fără să-și ia ochii de la mine. Dar dacă speri să mă întorci împotriva lor cu niște cuvinte bine alese, s-ar putea să fii dezamăgită.

ㅤ— Nu trebuie să te întorci împotriva lor, i-am răspuns simplu. Doar să realizezi că ei nu sunt de partea ta.

ㅤ— Și dacă mă aliez cu voi, ce garanție am că voi nu mă veți trăda? a întrebat, brațele încrucișându-se peste piept.

ㅤMi-am lăsat capul puțin pe o parte, examinând-o.

ㅤ— Nu ai, am spus sincer. Dar spre deosebire de ei, noi nu avem nimic de câștigat din moartea ta. Dimpotrivă, avem nevoie de tine vie și puternică. Pentru că doar așa putem să-i dărâmăm.

ㅤO tăcere grea s-a așezat între noi. Ochii ei m-au analizat, căutând o fisură, o slăbiciune pe care să o exploateze. Nu a găsit nimic.

ㅤKatherine și-a îndreptat spatele, simțind și ea schimbarea din atmosferă.

ㅤ— Dacă ai fi cu adevărat de partea ta, am continuat, pe același ton controlat, ai face o alegere mai bună. Ai paria pe cine trebuie.

ㅤAmbrosi a scuturat din cap, părând amuzată, dar degetele ei strângeau paharul puțin prea tare.

ㅤ— Și tu crezi că acel „cine trebuie" sunteți voi două?

ㅤ— Eu cred că acel „cine trebuie" ești tu, i-am spus, dându-i exact ceea ce avea nevoie să audă. Nu ei. Nu noi. Tu.

ㅤA tăcut din nou, dar de data asta nu era un joc de putere. Era analiză. Calcul.

ㅤȘi exact asta îmi doream.

ㅤUn zâmbet fin i-a întins colțurile buzelor, dar privirea i-a rămas tăioasă. Își învârti paharul între degete, gânditoare.

ㅤ— Ești periculoasă, Clarissa, a murmurat ea, aproape cu admirație.

ㅤAm ridicat din umeri, fără să mă abat de la poziția mea.

ㅤ— Nu mai mult decât tine.

ㅤOchii ei căprui m-au scanat încă o dată, iar apoi a aruncat paharul pe măsuța de sticlă dintre noi, cu un gest lent, controlat.

ㅤ— Și ce anume vrei de la mine?

ㅤAm schimbat o privire cu Katherine, apoi mi-am întors atenția spre Ambrosi.

ㅤ— Vreau să-ți ofer o opțiune mai bună, am spus simplu. Una în care nu ești doar o marionetă de rezervă.

ㅤȘi-a trecut limba peste buza de jos, lăsând fraza să atârne între noi.

ㅤ— Și dacă aleg să refuz?

ㅤM-am înclinat puțin în față, ținându-i privirea captivă.

ㅤ— Atunci rămâi exact unde ești acum, am spus calm. Folosită, dar niciodată la putere.

ㅤUn nor de furie i-a întunecat chipul pentru o fracțiune de secundă, dar l-a mascat rapid. Apoi, pe neașteptate, s-a ridicat și s-a întors cu spatele la noi, pășind spre barul din colțul camerei.

ㅤ— Și dacă accept?

ㅤAm lăsat un zâmbet discret să-mi apară pe buze.

ㅤ— Atunci începi să câștigi.

ㅤA tăcut. Am așteptat.

ㅤTrei secunde. Cinci.

ㅤApoi și-a turnat un nou pahar de whisky, a sorbit din el și s-a întors spre noi.

ㅤ— Spuneți-mi mai multe.

ㅤKatherine s-a luminat la față și am putut vedea recunoștința pe care o avea în irișii ei. După foarte mult timp, am zâmbit sincer. S-a apropiat de Ambrosi și a început să-i explice planul pe care-l auzisem și eu aseară.

ㅤAș fi vrut să fiu mai atentă, dar senzația de amăreală din gura mea mi-a zădărnicit fiecare încercare. Poate că n-a fost o idee strălucită să iau pastila aia pe stomacul gol. Sau să nu mănânc cum trebuie atât de multe zile că nu le mai știu numărul.

ㅤFetele s-au întors spre mine când n-am răspuns la o întrebare. Au realizat imediat că ceva nu e în regulă.

ㅤ— Clarissa? Ce s-a întâmplat?

ㅤ— E albă la față, a intervenit Ambrosi, ridicându-se din fotoliu și venind la mine. Așază-te aici, m-a îndemnat, forțându-mă să ocup un scaun din apropiere. Sper că n-ai de gând să mori aici. Abel o să mă omoare!

ㅤ— Moarte? a repetat Katherine, buimacă. Cum să moară? Clarissa, sper că boala ta nu e terminală!

ㅤ— Nu moare nimeni! le-am repezit, gemând când m-am pus mai bine în scaun și am simțit o arsură în esofag. Dați-mi un pliculeț de zahăr și un pahar de apă, le-am cerut, iar Katherine s-a grăbit să vină în ajutorul meu.

ㅤAmbrosi a rămas în dreptul meu, studiindu-mă incomod de mult.

ㅤ— Plănuiești să începi războiul ăsta cu un plod în burtă?

ㅤM-am strâmbat involuntar, luând din mâinile Katherinei ce am cerut.

ㅤ— Nu e niciun copil, am replicat, sătulă să tot spun asta, și am dat plicul pe gât. Nu o să nasc niciun copil în aceeași lume în care încă respiră Michael. Nu sunt atât de nebună.

ㅤAsta dacă nu vreau să-mi înmormântez copilul. O imagine sumbră mi s-a format în minte, dar știam că ar putea fi cât se poate de adevărată.

Ochi pentru ochi.

ㅤM-am crispat când i-am auzit vocea în capul meu și am astupat-o cu toată apa pe care am băut-o.

ㅤÎn câteva minute și după multiple asigurări date fetelor că sunt bine, mi-am revenit complet. M-am apropiat de ele exact când discutau ultimii pași.

ㅤ— Ilya trebuie să fie primul, am intervenit, văzând că ținteau spre Vasyl. Fără el, vor intra în panică.

ㅤAmbrosi m-a privit printre gene, iar pentru o fracțiune de secundă, aproape că am citit întrebarea nerostită din ochii ei: De unde știi asta?

ㅤ— Vasyl e cel mai ușor de eliminat, a scuipat italianca. Sau îl protejezi? m-a înțepat, iar privirea mi s-a îngustat.

ㅤ— Tocmai de asta va fi ultimul, am ignorat provocarea, observând cum Katherine mă privea pierdută. Începem cu Ilya. El asigură armamentul organizației și are relații în Bratva. Pierderea lui o să-l zdruncine pe Michael.

ㅤ— Presupui că are legături cu mafia rusească doar pentru că e rus? m-a ironizat Ambrosi, încercând să-mi intre pe sub piele.

ㅤAm pufnit ușor, deloc iritată.

ㅤ— I-am văzut tatuajul, cara mia.

ㅤOchii ei s-au mărit, apoi expresia i s-a întunecat. Am zâmbit ușor, simțind cum Katherine rămâne prinsă între noi. Nu eram fluentă în italiană, dar știam suficient cât să înțeleg orice conversație. Și voiam ca Ambrosi să fie conștientă de asta.

ㅤ— Asta înseamnă să schimbăm totul! s-a plâns Katherine. Dacă chiar e implicat în Bratva, n-avem nicio șansă!

ㅤ— E doar implicat, nu e capul lor, am oftat, turnându-mi alt pahar cu apă. Nu are suficientă putere acolo, probabil că nici nu dau două parale pe el.

ㅤAmbrosi s-a jucat cu vârfurile unghiilor ascuțite, studiindu-mă cu atenție.

ㅤ— Nu-mi dau seama dacă ești incredibil de norocoasă sau ai puteri supranaturale, a comentat, lăsând să i se strecoare o undă de curiozitate în glas. Cum ai aflat toate astea?

ㅤ— Fiind atentă, am replicat, sprijinindu-mă de bar cu brațele încrucișate. Ai fi surprinsă câte poți descoperi despre cineva dacă îi acorzi suficient interes. Oamenii lasă garda jos când cred că nu-i privește nimeni.

ㅤ— Înseamnă că ai o viață foarte plictisitoare.

ㅤM-a bufnit râsul. Am scuturat lent din cap și m-am apropiat de ea. Sprânceana i s-a ridicat ușor când m-am aplecat, punându-mi mâinile pe mânerele fotoliului în care stătea.

ㅤ— Mai ai o singură insultă la dispoziție, i-am spus pe un ton sec. Una singură, Ambrosi. După aia, o să mă cunoști cu adevărat.

ㅤ— Mă ameninți? a suflat printre dinți.

ㅤ— Fetelor...

ㅤ— Te previn, am continuat calm. Nu te juca cu răbdarea mea. Stau prost cu nervii zilele astea.

ㅤ— Cred că am făcut pe mine, a ironizat ea, dar am simțit cum tensiunea din aer crește.

ㅤ— Fetelor! s-a răstit Katherine, tăindu-ne elanul. Avem treabă! Ce dracu' e greșit cu voi?!

ㅤNe-am măsurat din priviri pentru încă o secundă înainte să fac un pas înapoi, forțându-mă să-mi temperez impulsurile. Katherine avea dreptate. Acum nu era momentul.

ㅤ— Să revenim la plan, a vorbit bruneta, aruncându-mi priviri letale.

ㅤI le-am întors cu aceeași intensitate.

ㅤ— Clarissa, te rog, am nevoie de creierul tău aici!

ㅤAm scos un suspin și m-am apropiat de masă, examinând schițele răspândite pe suprafața ei. Ochii mi-au alergat peste detalii, filtrând toate informațiile pe care le adunasem în tot acest timp.

ㅤUn bec s-a aprins în mintea mea, iar buzele mi s-au curbat într-un rânjet care le-a amețit pe cele două.

ㅤ— Știu ce trebuie să facem.

ㅤKatherine s-a îndreptat brusc, iar Ambrosi și-a lăsat mâna să alunece lent de pe brațul fotoliului, urmărindu-mă cu o curiozitate precaută.

ㅤ— Spune, a murmurat bruneta, uitându-se fix la mine.

ㅤAm tras o foaie mai aproape, arătând cu degetul un punct specific de pe hartă.

ㅤ— Îl scoatem pe Ilya din joc, dar nu așa cum v-ați imaginat. Dacă-l omorâm direct, Michael și ceilalți vor intra în alertă, vor dubla securitatea și ne va fi imposibil să ne apropiem de următorii. Trebuie să-l forțăm să iasă din scenă singur.

ㅤAmbrosi a înclinat capul, semn că începea să vadă unde voiam să ajung.

ㅤ— Adică?

ㅤ— În loc să-l eliminăm fizic, îi distrugem rețeaua. Îi stricăm toate tranzacțiile, îi punem Bratva pe cap și îi facem pe ai lui să-l considere o vulnerabilitate. Dacă pierde încrederea lor, se va ascunde singur.

ㅤKatherine a clipit, încercând să proceseze informația.

ㅤ— Și cum, mai exact, îi punem mafia rusească pe urme?

ㅤ— Simplu, am spus, așezându-mă pe marginea mesei. Îi fabricăm dovezi de trădare.

ㅤAmbrosi a zâmbit încet, parcă fascinată de direcția în care se îndrepta planul.

ㅤ— Mda, sună mai interesant decât să-i zburăm creierii din prima, a admis ea, jucându-se cu un inel de pe deget.

ㅤ— Exact, am continuat. Odată ce Ilya e scos din ecuație, Michael va intra în panică. Și știți ce se întâmplă când oamenii ca el sunt disperați?

ㅤ— Fac greșeli, a completat Katherine încet.

ㅤ— Bingo. Și atunci lovim din nou.

ㅤBruneta a inspirat adânc și a dat din cap, începând să vadă logica planului.

ㅤ— Ai un mod diabolic de a gândi, Clarissa.

ㅤ— Mă adaptez, am ridicat din umeri, cu un zâmbet șters.

ㅤAmbrosi s-a lăsat pe spate, jucându-se cu o șuviță de păr, cu ochii lipiți de mine.

ㅤ— Dacă ar fi după mine, te-aș ține aproape, cara mia.

ㅤ— Din fericire, nu e după tine, i-am răspuns sec.

ㅤA râs ușor, fără să pară deranjată, apoi și-a întors atenția spre planul nostru.

ㅤ— Bine, hai să vedem cum îi facem pe ruși să creadă că Ilya i-a trădat.

ㅤAm tras spre mine un dosar subțire, cel care mi-a atras atenția când Katherine mi l-a prezentat, și l-am deschis calmă, răsfoind rapid câteva pagini.

ㅤ— Înainte să ajungem la asta, trebuie să înțelegem cum funcționează relația lui cu Bratva, am spus, uitându-mă la cele două. Nu vreau să acționăm orbește și să ne trezim că l-am făcut mai puternic în loc să-l distrugem.

ㅤKatherine a tras aer adânc în piept și s-a aplecat peste masă.

ㅤ— Ce știm exact despre el?

ㅤ— Știm că se ocupă cu traficul de armament și că majoritatea livrărilor lui sunt prin Bratva, a spus Ambrosi. Dar mai știm și că e lacom. Își umflă prețurile și taie din livrări.

ㅤKatherine a ridicat o sprânceană.

ㅤ— Și crezi că ăștia nu știu?

ㅤ— Sigur că știu, dar atâta timp cât afacerile merg și banii intră, închid ochii. Dacă îi facem să creadă că Ilya îi fură mai mult decât acceptă ei, devine brusc o problemă.

ㅤKatherine a lovit ușor cu degetele în masă, analizând.

ㅤ— Deci trebuie să fabricăm dovezi.

ㅤ— Exact, am confirmat, întorcând dosarul spre ele. Vom planta documente false care arată că Ilya a ascuns un transport major și că negociază cu altcineva.

ㅤ— Și cu cine ar trebui să pară că negociază?

ㅤMi-am mușcat buza, gândindu-mă.

ㅤ— Cu FBI-ul, am spus într-un final, iar tăcerea care a urmat mi-a confirmat că ideea era la fel de șocantă pe cât mi-o imaginasem.

ㅤAmbrosi s-a lăsat pe spate și a râs scurt.

ㅤ— O, asta o să fie interesant.

ㅤKatherine însă nu părea la fel de convinsă.

ㅤ— Ai idee cât de riscant e asta? Dacă află că a fost o înscenare...

ㅤ— Nu vor afla, am întrerupt-o. Nu trebuie decât să le dăm suficiente motive să se îndoiască de loialitatea lui.

ㅤAmbrosi a dat din cap încet, un zâmbet jucându-i-se în colțul buzelor.

ㅤ— Și cum facem să pară real?

ㅤ— Cu puțin ajutor din partea unor contacte de-ale mele, a spus Katherine, lăsându-și privirea să se plimbe peste planurile împrăștiate pe masă.

ㅤ— Ai pe cineva în FBI? a întrebat Ambrosi, strângând ușor ochii.

ㅤ— Nu chiar, dar am pe cineva care știe să creeze niște documente foarte convingătoare.

ㅤItalianca a dat din cap încet, încă procesând.

ㅤ— Bun. Și odată ce rușii mușcă momeala?

ㅤ— Atunci doar ne așezăm confortabil și așteptăm ca ei să termine treaba pentru noi, am spus, iar un zâmbet larg mi-a înflorit pe față.

•♤•

ㅤM-am despărțit de Katherine, imediat după ce m-a lăsat la același bar. Era aproape de zece noaptea, petrecusem mare parte din zi rafinând planul pentru Ilya.

ㅤRusul habar nu avea ce-l așteaptă.

ㅤAm căscat și am luat-o spre bloc. Abia așteptam să ajung și să dorm. Pentru prima dată în mult timp, chiar îmi era somn.

ㅤTelefonul a fost foarte tăcut astăzi, dar asta se întâmpla de fiecare dată când anunțam pe toată lumea că sunt în tură la spital.

ㅤNu voiau să mă deranjeze.

ㅤAm pășit în scară și am oftat adânc când am închis ușa apartamentului în urma mea. Era la fel de cufundat în liniște.

ㅤAm aprins luminile și mi-am trecut mâinile peste față, încercând să alung oboseala. Speram ca Abel să fi scos camerele. Măcar atât putea să facă și el pentru mine.

ㅤFără să pierd vremea, am mers direct spre baie. Dușul fierbinte a fost singura consolare după călătoria epuizantă și, mai ales, după orele petrecute în prezența lui Ambrosi. Mirosul puternic de trabuc se prinsese de pielea și părul meu, iar senzația mă irita mai mult decât ar fi trebuit.

ㅤCând am ieșit, aproape că îmi uscasem părul când telefonul a început să vibreze pe noptieră. La ora asta, putea fi doar Adira. Ea avea obiceiul să mă sune la ore imposibile, doar ca să-mi povestească despre tot felul de nimicuri.

ㅤȘi nu mă deranja. Era unul dintre motivele pentru care o iubeam.

ㅤDar în seara asta, eram prea obosită ca să răspund. O să o sun mâine.

ㅤMi-am ales la întâmplare un set de pijamale scurte din satin bleumarin și mi-am pus halatul lor peste, legând cordonul lejer în jurul taliei în timp ce mă îndreptam spre bucătărie.

ㅤTrebuia să mănânc ceva, chiar dacă nu-mi era foame. Dacă mai continuam mult așa, aveam să leșin.

ㅤAm încropit ceva rapid și m-am retras în living, lăsându-mă moale pe canapea. Am pornit televizorul și am lăsat să ruleze primul serial care mi-a ieșit în cale. Nu conta ce era, atâta timp cât zgomotul umplea golul din jurul meu.

ㅤDar nu am putut să mă concentrez pe acțiunea de pe ecran. Abia că am putut să-mi termin farfuria. Un sentiment ciudat îmi încolțea în piept, făcându-mă să mă simt în alertă.

ㅤM-am încruntat, ducându-mi mâna în piept, acolo unde inima mea se alertase, dar apoi mi-am scuturat încet capul și m-am silit să privesc în continuare episodul.

ㅤEram din nou paranoică. Poate că ar trebui să mai iau o pastilă.

ㅤAm scos un suspin lung, ridicându-mă din canapea ca să duc farfuria în chiuvetă. Mă convinsesem că totul este doar în mintea mea, așa cum era de cele mai multe ori, dar senzația nu mă părăsise.

ㅤDimpotrivă, se înrăutățise.

ㅤRespirația mi s-a îngreunat.

ㅤÎmi era mai clar decât niciodată, trebuia să mă culc înainte să ajung torturată de ideile trăsnite ale minții mele.

ㅤOboseala chiar își spunea cuvântul. Poate că începusem să am halucinații. Pentru că altceva era complet exclus.

ㅤNu cred că m-am mișcat vreodată atât de repede spre dormitor. Mi-am turnat un pahar de apă din carafă, dar nici n-am apucat să-l termin când soneria a răsunat brusc prin apartament.

ㅤAproape că m-am înecat.

ㅤAm lăsat paharul jos, cu mâinile ușor tremurânde, și m-am întors încet spre ușă. Sunetul devenea din ce în ce mai insistent, iar inima mi-a început să bată neregulat. Gâtul mi s-a uscat pe loc, în ciuda apei băute mai devreme.

ㅤAm înghițit în sec și am înaintat prin apartament, încercând să îmi domolesc respirația. Cu mintea plină de incertitudini, m-am apropiat de ușă și am privit pe vizor.

ㅤAm înlemnit.

ㅤAm clipit repede, încercând să-mi limpezesc vederea, și m-am uitat din nou. Dar imaginea nu s-a schimbat.

ㅤCe naiba?

ㅤFără să mai stau pe gânduri, am descuiat ușa și am deschis-o, nevoită să mă conving că e real. Privirea mi s-a încleștat de a lui, iar întrebarea mi-a scăpat fără să vreau:

ㅤ— Abel?

ㅤNu mi-a răspuns. Stătea în prag, respirând greoi, fixându-mă cu o intensitate care mi-a înțepat pielea. Ochii lui erau mai întunecați decât de obicei, injectați de o furie mocnită sau... altceva.

ㅤCeva care mi-a făcut stomacul să se strângă.

ㅤ— Ai băut?

ㅤNiciun răspuns.

ㅤAm făcut un pas înapoi când a înaintat, dar nu s-a oprit. Ușa s-a închis în urma lui cu un pocnet surd.

ㅤPulsul mi-a explodat.

ㅤNu înțelegeam ce căuta aici, de ce arăta așa. Am deschis gura să-l întreb, dar n-am apucat.

ㅤÎntr-o secundă, lumea mea s-a întors pe dos.

ㅤSpatele mi s-a lovit brusc de perete, iar aerul mi s-a tăiat. Până să-mi dau seama ce se întâmplă, gura lui a năvălit peste a mea, fără avertisment, fără drept de apel.

ㅤBuzele lui au fost crude, stăruitoare, cerând fără să ceară.

ㅤUn fior mi-a străbătut coloana, iar degetele mi s-au încleștat instinctiv pe umerii lui. Mintea mi-a intrat în alertă, dar trupul... Trupul a reacționat înaintea mea.

Sper că v-a plăcut!

Mă găsiți și pe:
Instagram - authorclauurux
TikTok - authorclauurux
Facebook - Author ClauuRux

Pe data viitoare, dragii mei! ❤️