ㅤAm continuat să fugim, inima bătându-mi ca un toboșar în piept. Lara ținea pasul, dar respirația ei devenea tot mai greu de stăpânit, iar eu știam că nu o mai pot forța mult.

ㅤAm tras-o după mine, strecurându-ne în labirintul de tufe verzi ce părea nesfârșit. Crengile ne zgâriau pielea, dar nu aveam timp să ne gândim la durere. Pașii urmăritorilor noștri se apropiau, răsunând tot mai tare, iar fiecare sunet îmi vibra în urechi, amplificând panica.

ㅤ— Nu te opri! am șoptit eu, trăgând-o mai tare.

ㅤLara nu a protestat, dar respira sacadat, semn că era la capătul puterilor. Nu puteam s-o las să cedeze. Nu acum.

ㅤLabirintul era singura noastră șansă.

ㅤAm cotit brusc la dreapta, apoi la stânga, încercând să ne pierdem urma. Tufișurile erau atât de dese, încât abia vedeam la câțiva metri în față. Fiecare pas ne adâncea și mai mult în capcana verde, dar nu aveam de ales. Trebuia să continuăm.

ㅤ— Clary, nu mai pot..., a gemut Lara, încetinind.

ㅤ— Trebuie să poți! am răspuns eu, cu o voce plină de disperare. Nu avem timp să ne oprim!

ㅤUn trosnet în spate – crengi rupte, pași grăbiți. Erau mai aproape decât credeam. Inima mi-a sărit în gât, iar o panică rece m-a învăluit. Trebuia să găsesc rapid o cale de scăpare.

ㅤAm prins-o din nou de mână, dar mi-a alunecat din cauza transpirației. Am cotit la stânga, apoi din nou la dreapta, forțându-mă să păstrez un ritm constant. Labirintul se răsucea în jurul nostru, fiecare alee arătând la fel. Speranța începea să-mi pălească.

ㅤ— Aici! am spus, trăgând-o într-o bifurcație mică, ascunsă.

ㅤNe-am înghesuit printre crengi, ținându-ne respirația. Pașii au trecut pe lângă noi, continuând pe aleea principală. Pentru o clipă, am simțit un val de ușurare.

ㅤ— Cine erau? Michael i-a trimis, nu-i așa? Doamne, o să murim!

ㅤI-am făcut semn să tacă, dar nu m-a ascultat. I-am prins fața în palme, obligând-o să mă privească. Siguranța din ochii mei era doar o mască, dar a funcționat – măcar pentru moment. A tăcut.

ㅤ— O să ieșim de aici. O să-l sun pe Abel, apoi găsim ieșirea.

ㅤA aprobat din cap, urmărindu-mi fiecare gest. Am scos telefonul, dar când am văzut lipsa semnalului, inima mi s-a strâns. Am ridicat ochii spre ea, înghițind în sec.

ㅤEram în rahat până-n gât.

ㅤAm strâns telefonul în palmă, ca și cum l-aș fi putut transforma într-o armă. Lara mă privea cu ochii umezi, respirând sacadat. Nu ne puteam permite să ne panicăm.

ㅤ— Schimbare de plan, am șoptit, trăgând cu ochiul prin desiș. Dacă nu putem să chemăm ajutor, trebuie să ne ajutăm singure.

ㅤÎmpreună, am analizat împrejurimile. Când am văzut o despărțitură între frunzele din dreapta, speranța a renăscut în mine. Lara nu mi-a dat drumul la mână și m-a urmat aproape orbește. Încrederea ei în mine era un stres în plus, pentru că nu-mi doream să o dezamăgesc.

ㅤM-am asigurat înainte să ieșim pe acolo, fiind încurajată de liniștea mormântală ce părea să fie spartă doar de respirațiile noastre. Habar nu aveam unde dispăruseră ei, iar asta era foarte rău pentru noi.

ㅤAm privit pe sus, pe jos, în lateral, dar nimic nu dezvăluia o eventuală ieșire. Eram prinse aici. Asta până când mi-am amintit cum am urcat pe un gard aproape de înălțimea ăstuia cu Connor. Fără să spun nimic, i-am făcut semn Larei să țină de șase și m-am apropiat de frunziș.

ㅤMi-am strecurat mâinile printre frunze, încercând să nu mă gândesc la ce vietăți ar putea să mișune pe acolo. Am găsit un punct de sprijin și am măsurat distanța dintre gratii. Destul de mare cât să-mi încapă piciorul.

ㅤ— Clary, ce dracu'...

ㅤN-a apucat să spună mai mult. M-am agățat de gard și mi-am croit drum printre tufișuri, urcând încet. Adrenalina îmi anula orice alt sentiment. Un singur gând îmi pulsa în minte: trebuia să ajung suficient de sus să văd ieșirea.

ㅤMetalul era umed din cauza sistemului de irigare. Încercam să nu alunec. Ultimul lucru de care aveam nevoie era o accidentare.

ㅤ— Clarissa! a strigat Lara, îngrozită, când piciorul mi-a alunecat și m-am prins în ultima secundă de gard.

ㅤInima îmi bubuia. Am respirat adânc abia când m-am stabilizat.

ㅤ— Coboară! Să nu cazi! Găsim altă cale!

ㅤ— Taci din gură! am răbufnit, reducând-o la tăcere. Știu ce fac! Ai încredere!

ㅤLara a încremenit și nu a mai protestat. Mi-am mutat greutatea cu atenție, simțind cum umezeala gardului îmi făcea palmele să alunece. Fiecare mușchi îmi era încordat la maximum, iar adrenalina îmi șuiera în vene, dar refuzam să mă opresc.

ㅤAjunsă suficient de sus, mi-am ridicat privirea peste labirint. Frunzele dense ascundeau aproape tot, dar, printre ele, am zărit o zonă mai deschisă la câțiva metri în față.

O ieșire posibilă.

ㅤAm coborât încet, încercând să-mi păstrez echilibrul. Când am atins solul, genunchii mi s-au înmuiat pentru o secundă, dar m-am redresat rapid. Lara mă privea cu ochi mari, speriată și nerăbdătoare.

ㅤ— Pe acolo, am spus, indicând direcția. Ieșirea e aproape.

ㅤFără să mai pierdem timp, ne-am strecurat printre tufișuri, înaintând cu pași măsurați. Frunzele foșneau la fiecare mișcare, dar, spre norocul nostru, părea că urmăritorii se îndepărtaseră.

ㅤPoarta era acolo. Un vis metalic, rece și promițător. Dar când am ajuns în fața ei, speranța mi s-a zdrobit de realitate.

ㅤ— Încuiată, am mormăit printre dinți, trăgând de gratii cu disperare.

ㅤLara și-a trecut mâna peste față, aproape plângând.

ㅤ— Ce facem acum?

ㅤAm strâns din dinți, forțându-mi mintea să lucreze rapid. Era un lacăt gros, dar ruginit. Poate dacă...

ㅤ— Vezi vreo piatră mare pe jos?

ㅤLara a clipit, dar s-a pus imediat pe căutat. Eu mi-am scos brățara și am început să răsucesc sârma subțire în jurul mecanismului lacătului, sperând să-l forțez. Înainte să pot încerca mai multe, Lara mi-a împins în palmă o piatră plată, destul de grea.

ㅤ— Dă-te un pic în spate, am spus, ridicând-o cu ambele mâini.

ㅤ— Clary, dacă facem zgomot...

ㅤAm ignorat-o și am izbit piatra de lacăt cu toată forța. Metalul a scârțâit, dar n-a cedat. Am lovit din nou. Încă o dată.

ㅤPași grăbiți s-au auzit nu departe de noi.

ㅤLara mi-a prins încheietura.

ㅤ— Ne-au auzit!

ㅤAm ignorat valul de panică și am lovit din nou, mușcându-mi buza până la sânge. Într-un final, lacătul s-a rupt cu un trosnet scurt.

ㅤ— Dă-l dracu'!

ㅤAm împins poarta, dar balamalele au scârțâit puternic.

ㅤAm înghețat.

ㅤPașii au devenit mai rapizi.

ㅤNu mai era timp.

ㅤ— Intră! am împins-o pe Lara, apoi am urmat-o și am trântit poarta în urma noastră.

ㅤAm alergat.

ㅤTufișurile din jur păreau mai joase, mai rare. Poate că eram aproape de marginea labirintului.

ㅤLara gâfâia, dar n-a încetinit. În față, la câțiva metri, o gaură între tufele dese dezvăluia un drum de pământ.

ㅤ— Acolo!

ㅤUltimii pași au fost un haos de frunze rupte și respirații sacadate, dar am trecut prin deschizătură exact când vocile urmăritorilor s-au apropiat periculos de mult.

ㅤAm ieșit din labirint cu inima bubuind. Picioarele mi se mișcau singure, împingându-mă înainte, dar drumul de pământ se întindea în gol în fața noastră, fără adăpost. Nicio clădire, nicio pădure deasă în care să ne pierdem. Doar întinderea deschisă și felinarele rare.

ㅤLara s-a împiedicat, dar am apucat-o de braț și am tras-o după mine.

ㅤ— Unde fugim?! a scâncit ea, răsucindu-și capul peste umăr.

ㅤVocile urmăritorilor se apropiau. Dacă ne vedeau acum, eram terminate.

ㅤAtunci, ochii mi-au căzut pe un șanț adânc de pe marginea drumului, acoperit parțial de iarbă crescută haotic. Era singura opțiune.

ㅤ— Vino! am spus, trăgând-o după mine.

ㅤ— Ce?! Nu, nu intru acolo!

ㅤ— Haide!

ㅤAm împins-o fără să-i dau timp să protesteze și am sărit după ea. Ne-am ghemuit între ierburile ude, lipindu-ne de pământul rece. Lara tremura lângă mine, cu mâna încleștată pe încheietura mea.

ㅤPașii s-au apropiat.

ㅤAtunci i-am văzut.

ㅤSiluete întunecate, înalte. S-au oprit exact lângă șanț.

ㅤMi-am ținut răsuflarea.

ㅤ— Unde dracu' au dispărut?! a mormăit unul dintre ei, frustrat.

ㅤ— Poate au luat-o pe drum, spre oraș.

ㅤ— Atunci mergem după ele.

ㅤMi-am închis ochii, rugându-mă ca iarba înaltă să ne ascundă suficient.

ㅤO tăcere lungă.

ㅤApoi, pașii s-au îndepărtat.

ㅤNu m-am mișcat. Am ascultat până când sunetele s-au pierdut în depărtare. Abia atunci mi-am permis să expir lent.

ㅤ— Clary...

ㅤVocea Larei era o șoaptă tremurată.

ㅤ— Cred că i-am pierdut.

ㅤAm înghițit în sec și am ridicat capul ușor. Drumul era gol.

ㅤ— Haide, am spus. Trebuie să ne mișcăm înainte să se răzgândească.

ㅤNe-am ridicat încet, cu picioarele amorțite, și am început să mergem pe marginea drumului. Nu știam unde mergeam. Nu știam cât de departe era orașul. Dar eram afară.

ㅤȘi eram încă libere.

ㅤDrumul se întindea înaintea noastră, gol și nesfârșit. Fiecare pas pe pietrișul umed suna prea tare, prea clar în liniștea apăsătoare. Nu îndrăzneam să vorbim. Lara își ținea brațele strâns în jurul trupului, tremurând, iar eu îmi mușcam obrazul pe interior, încercând să ignor senzația neliniștitoare că încă eram urmărite.

ㅤ— Cât crezi că mai avem? a șoptit Lara, vocea ei fiind abia o adiere.

ㅤ— Nu știu, am răspuns sincer. Dar nu putem să ne oprim.

ㅤLara și-a lăsat capul în piept, dar a pășit mai departe. Nu aveam de ales.

ㅤMinutele s-au prelins lent, iar la fiecare foșnet printre ierburi sau la fiecare trosnet al pietrișului sub tălpi, inima mi se oprea pentru o secundă. Niciuna dintre noi nu îndrăznea să privească înapoi.

ㅤAtunci l-am văzut.

ㅤDupă o casă părăsită, un punct roșu, pâlpâind slab în depărtare. Vârful unei țigări.

ㅤAm înțepenit, smulgând-o și pe Lara din mers.

ㅤAm ridicat o mână, făcându-i semn să tacă. Privirea îmi era fixată pe acea scânteie minusculă, care s-a mișcat ușor, apoi s-a stins.

ㅤLara a înghețat. Nu era nevoie să spunem mai mult. Instinctul ne-a lovit pe amândouă în același timp.

ㅤNe-am întors brusc și am luat-o la fugă.

ㅤÎn spatele nostru, un motor a pârâit scurt.

ㅤ— Fugi! am strigat, împingând-o pe Lara înainte.

ㅤNu știam unde. Nici nu conta. Picioarele ne erau grele, dar frica ne forța să alergăm mai repede decât credeam că putem. Șoseaua părea nesfârșită, dar nu ne-am lăsat descurajate.

ㅤMotorul a hârâit din nou, iar în spatele nostru, roțile au scrâșnit pe pietriș.

ㅤ— Nu te opri! am șoptit printre dinți, simțind cum adrenalina îmi înăbușă durerea din mușchi.

ㅤLara a scâncit, dar și-a forțat pașii. Ne-am aruncat spre marginea drumului, căutând disperate orice ascunzătoare, dar tot ce ne înconjura era pustiu.

ㅤApoi, s-a auzit un țăcănit metalic.

ㅤPrea târziu am înțeles.

ㅤLuminile soarelui ne-au lovit direct în ochi, iar siluetele negre s-au conturat din senin, ca niște prădători care doar așteptau să obosim. Două mașini, cel puțin patru bărbați.

ㅤEzra, cel care fuma după acea casă, s-a apropiat. Ochii lui erau plini de ură, iar rânjetul pe care-l avea m-a făcut să-mi doresc să intru în pământ și să dispar. A aruncat chiștocul în fața noastră și l-a călcat apăsat.

ㅤLara s-a oprit brusc, paralizată.

ㅤAm apucat-o de mână, dar era inutil. Am încercat să ne întoarcem, să o luăm în altă direcție, însă atunci am simțit o mână străină strângându-mi brațul.

ㅤM-am zbătut.

ㅤ— NU!

ㅤO palmă mi-a pocnit fața, capul smucindu-mi-se într-o parte. Sunetul a fost sec, brutal, făcându-mi urechile să țiuie.

ㅤLara a țipat. Un țipăt scurt, înăbușit imediat.

ㅤDouă brațe puternice m-au prins, ridicându-mă de pe pământ, iar aerul mi s-a blocat în plămâni. Am lovit cu coatele, cu picioarele, dar strânsoarea s-a înăsprit.

ㅤ— Să nu le lovești prea tare, a spus Ezra, cu o voce calmă, rece. Michael le vrea întregi.

ㅤUra mi-a străpuns pieptul.

ㅤLara tremura lângă mine, cu gura acoperită de mâna unui necunoscut. Lacrimile îi șiroiau pe obraji, iar ochii ei îi căutau pe ai mei cu disperare.

ㅤAm încercat să mă zbat din nou, dar un pumn mi-a lovit stomacul și aerul mi s-a smuls violent din piept.

ㅤGenunchii mi-au cedat, iar lumea s-a învârtit în jurul meu. Ezra a profitat de momentul meu de slăbiciune și s-a apropiat. Lara a început să urle înfundat, agitată, ca și cum simțea ce urma să vină.

ㅤBrațele celui din spate mă țineau strâns, imobilizată. Când Ezra a tras de jacheta mea, deschizând-o cu o satisfacție bolnavă, am încercat să mă împotrivesc. Brațele m-au strâns și mai tare, iar durerea mi-a pătruns adânc în carne, ca o lamă. Ezra s-a lipit de mine, savurând disprețul meu, și mâna lui a coborât între noi, furându-mi briceagul ascuns.

ㅤL-a ridicat în fața ochilor mei, ca pe un trofeu.

ㅤ— Nu te supăra imediat, o să-l folosim împreună, a spus cu un ton ironic, ascunzând subînțelesuri care mi-au întors stomacul pe dos. O ai promisă de mult timp. Abia aștept să ne distrăm.

ㅤ— Unul din noi se va distra cu siguranță, i-am răspuns, îngustându-mi colțurile ochilor. Un zâmbet machiavelic mi-a răsărit pe buze. Și nu ești tu ăla.

ㅤEzra a râs scurt, ochii lui întunecându-se. Cu o mișcare rapidă, a deschis lama și mi-a apropiat-o de față. A fost dezamăgit că nici măcar nu am tresărit.

ㅤM-am uitat fix în ochii lui, aproape provocându-l să-mi cresteze pielea.

ㅤ— Te bazezi pe bărbatul tău? Până te va găsi el, noi deja vom termina cu tine. Și pe tine, a adăugat, râzând când m-am strâmbat involuntar.

ㅤCeilalți l-au acompaniat, iar Lara a început să plângă mai tare. Inima mi s-a oprit când Ezra a oftat obosit și s-a întors spre ea, lovind-o puternic. Scâncetele ei s-au potolit imediat.

ㅤ— Mereu miorlăi ca o pisică amărâtă, taci dracului din gură!

ㅤAm simțit cum furia începea să mă consume, o senzație bruscă și apăsătoare, dar am știut că nu aveam nicio șansă dacă nu rămâneam calmă. Ezra se bucura de fiecare clipă din agonia noastră, iar eu trebuia să îmi controlez impulsurile, să nu dau satisfacție.

ㅤ— Nu uita momentele astea, Ezra, i-am întors atenția la mine, sesizând că era dornic să o lovească din nou. Când vei afla pe cine mă bazez, vreau să le ai bine întipărite în memorie.

ㅤ— Încă mă ameninți? a încercat să mă intimideze, postându-se înaintea mea, de parcă era cineva demn de temut.

ㅤUn surâs disprețuitor mi-a scăpat.

ㅤ— Și dacă o fac? l-am provocat direct, spre surprinderea tuturor. O să mă lovești din nou? O să mă calci în picioare? Ce îmi vei face? Nu, ce crezi că îmi poți face și să-mi pese? m-am corectat.

ㅤCumva, am reușit să-l enervez. Un rânjet satisfăcut mi-a acaparat buzele și a rămas chiar și atunci când el s-a apropiat mai mult.

ㅤ— Pe tine te voi face altcumva să taci, a spus, scânteile din ochii lui frigându-mi pielea. Ar fi inutil să te rănesc, e de ajuns să-ți umplu gura.

ㅤ— Pentru asta, ar trebui să ai cu ce.

ㅤEzra s-a apropiat și mai mult, respirația lui grea și caldă, mirosind a tutun și furie. Mâna lui a coborât brusc, apucându-mi mandibula și ridicându-mi capul cu forța, până când ochii noștri s-au întâlnit într-un joc mortal. Am simțit cum degetele lui îmi înțepau pielea, dar am refuzat să mă clintesc.

ㅤNici măcar un fior.

ㅤA strâns și mai tare, parcă scos din minți de refuzul meu de a reacționa, degetele lui săpându-mi în piele ca niște cătușe de oțel prea mici. Privirea lui era ca o lamă ce căuta să mă spintece, dar eu tot nemișcată am rămas, sfidându-l cu fiecare bătaie a inimii.

ㅤ— Chiar crezi că e înțelept să te joci cu nervii mei?

ㅤ— Te-aș putea întreba același lucru.

ㅤO pată neagră de iritare i s-a lăbărțat pe față. Ceilalți râdeau, dar știam că nu era un semn bun. Când Ezra era umilit, nu trecea cu ușurință peste.

ㅤTotuși, nu îmi era teamă.

ㅤ— Continuă să te joci cu focul, m-a instigat, jucându-se cu briceagul meu. Să vedem dacă Abel o să te mai vrea după ce terminăm cu tine. Luați-le!

ㅤReplica lui îmi lăsase un gust amar în gură. Dar n-am apucat să gândesc prea mult. Cel care mă ținea din spate, m-a târât după el, de parcă eram doar o marionetă fără voință, iar picioarele mi se loveau de pământ cu fiecare pas. N-am văzut nimic altceva din jurul nostru, doar pietrișul și siluetele bărbaților care o trăgeau pe Lara în aceeași direcție.

ㅤNe-au împins în spatele uneia dintre mașini, unde mirosul de metal ruginit și ulei ars mi-a invadat nările. O mână m-a apucat brutal de ceafă, forțându-mă să urc. Lara a fost aruncată lângă mine, tremurând ca o frunză bătută de vânt. Ezra s-a urcat ultimul, lăsând ușa să se trântească în urma lui, închizându-ne într-un întuneric sufocant din cauza geamurilor fumurii.

ㅤMașina s-a pus în mișcare, zdruncinându-ne pe banchetă. Lara s-a ghemuit, șoptind rugăciuni neîntrerupte. Ezra s-a lăsat pe spate, continuând să se joace absent cu briceagul meu, rotindu-l între degete.

ㅤ— O să vă placă unde vă duc, a spus, cu un ton aproape prietenos. Confortabil, discret... loc perfect pentru a lega prietenii.

ㅤLara s-a strâns și mai tare, iar eu mi-am ținut ochii pe el, căutând o fisură în masca lui de divertisment crud.

ㅤDrumul a durat prea mult. Sau poate doar mi s-a părut, cu tensiunea crescândă care îmi înțepa fiecare nerv. În cele din urmă, mașina s-a oprit, iar ușa s-a deschis brusc, lumina puternică făcându-ne să clipim instinctiv.

ㅤAm fost scoase afară, iar privirea mi s-a ridicat spre clădirea impunătoare din fața noastră. Un hotel vechi, odată grandios, acum o relicvă uitată, ascunsă între blocuri părăsite. Fațada era crăpată, cu literele aurii de pe firmament abia vizibile sub straturile de murdărie.

ㅤNe-au împins înăuntru. Holul principal, deși părăsit, păstra urmele unui trecut luxos – candelabre prăfuite atârnau de tavan, iar covoarele roase încă mai aveau urme dintr-un model regal. Mobilierul, deși vechi, era încă acolo, oferind o senzație ciudată de loc încă locuit.

ㅤDar ceea ce mi-a atras atenția nu a fost decorul, ci oamenii. Siluete împrăștiate prin încăpere, unii relaxați pe fotolii jerpelite, alții la mese improvizate, verificând hârtii, arme, bani. O rețea. O operațiune bine pusă la punct.

ㅤLara s-a agățat de mine, degetele ei încleștându-se pe brațul meu. Ezra a rânjit, împingându-mă ușor înainte.

ㅤ— Casă, dulce casă, a murmurat el, făcând un gest larg cu mâna.

ㅤN-am putut să observ prea multe lucruri că ne-au luat după ei, îndepărtându-ne de toată forfota. O gheară mi s-a pus în piept când ne-au forțat să coborâm niște trepte.

ㅤLara devenea tot mai îngrozită, părând să recunoască fiecare colțișor. Nu voiam să îmi închipui câte văzuse sau trăise aici.

ㅤNe-au aruncat într-o cameră. Mult zis cameră – nu avea nici măcar podea. Era doar beton în jur. Și câteva piese de mobilier învechit.

ㅤUn fel de temniță.

ㅤEzra mi-a atras atenția când a mișcat ceva greu, iar sângele mi s-a scurs din vene când am văzut lanțurile.

ㅤLa fel ca cele pe care le văzusem la Blake.

ㅤAbia acum am simțit groaza. Dar nu din cauză a ceea ce pățeam sau vedeam, ci doar din cauza faptului că Abel avea înclinații asemănătoare cu nenorociții ăștia.

ㅤNe-au forțat în acel colț, încătușându-ne, iar apoi au plecat, lăsându-l doar pe Ezra în urmă.

ㅤSavura foarte mult imaginea dinaintea lui. Mi-am încleștat maxilarul. Nu puteam să mă gândesc decât la momentul în care mă voi elibera și voi putea să îmi dezlănțui toată furia care mocnea înăuntrul meu.

ㅤ— O să continui să fii mândră? a râs, dându-mi peste nas când mi-a arătat că briceagul meu e încă la el. E momentul să înfrunți adevărul, Sireno. Ești la mila noastră.

ㅤȘi când credeam că nu pot urî mai mult acea poreclă. Maxilarul mi s-a încordat mai tare. Eram sigură că puteam arunca săgeți de foc cu ochii mei dacă mă străduiam mai mult. Doar fierbeam pe dinăuntru. Nu putea fi greu.

ㅤ— Ești sigur?

ㅤExpresia i s-a încruntat, privindu-mă deconcertat, dar nu a apucat să ceară lămuriri. Ușa s-a deschis, iar după felul în care am simțit nevoia să-mi strâng pumnii, nu putea fi decât Michael.

ㅤAm avut dreptate.

ㅤChipul lui scârbos s-a arătat cu un rânjet de diavol, iar ochii lui albaștri ne-au petrecut pe amândouă, de parcă eram noile lui achiziții.

ㅤI-a făcut un singur gest din cap lui Ezra, iar acesta a plecat fără să mai scoată un sunet. L-am privit urât până a dispărut total din raza mea vizuală.

ㅤLara a început să se agite din nou, plângând șiroaie de lacrimi. Era copleșită de spaimă, iar corpul ei a început să tremure când ochii lui Michael s-au fixat doar asupra ei, făcând un pas.

ㅤInstinctual, am făcut și eu unul, interpunându-mă între ei.

ㅤAtenția lui Michael a revenit asupra mea.

ㅤ— Stai departe de ea.

ㅤA râs înfundat, un sunet gros și profund care mi-a încetinit sângele în vene. Un pas și era chiar mai aproape de mine.

ㅤ— Vrei să stau aproape de tine?

ㅤLara a exclamat când l-a auzit și a vrut să vină să mă apere, dar am oprit-o, ținând-o cu forța în spatele meu.

ㅤUn întreg război s-a desfășurat între ochii mei și ai lui Michael în pauza asta.

ㅤ— După ce îmi eliberezi mâinile.

ㅤO licărire i-a străbătut ochii. Nu știam dacă era de amuzament sau pericol. Poate ambele.

ㅤÎncă un pas. Acum era destul de aproape să-i simt mirosul de cuișoare. Nu l-am slăbit o secundă din privirea mea stăruitoare.

ㅤ— Ai grijă, m-a avertizat. Ultima oară când m-a privit cineva așa, mi-am pus-o.

ㅤUn chicot neimpresionat, plin de dispreț, mi-a scuturat pieptul.

ㅤ— Oricum ai pus-o, i-am întors cuvintele, dându-le un nou sens. Sunt ultimele tale clipe în viață, bucură-te de ele.

ㅤ— Poate că sunt și ale tale. Vrei să ne bucurăm împreună?

ㅤM-a incomodat când a venit și mai aproape. Câțiva centimetri ne mai despărțeau chipurile. Am înghițit în sec, dar n-am cedat.

ㅤ— Ai făcut cea mai mare greșeală a vieții tale.

ㅤCuvintele mele nu au avut niciun impact. A pufnit ușor, scurt, total indiferent. Apoi, ochii lui s-au ațintit la femeia din spatele meu. De la fața ei, au coborât spre abdomen. Un mușchi din chip i-a tresărit.

ㅤAm văzut cum iadul se naște în expresia lui, am simțit cum Lara s-a cutremurat.

ㅤ— Michael, te rog..., a început să-l implore din spatele meu. Nu-i face nimic, ea e nevinovată! Promit că o să mă întorc...

ㅤ— Bineînțeles că o să te întorci! i-a retezat-o, făcând-o să tresară din nou. Ești deja întoarsă, momentan mă gândesc ce să fac cu tine. Și cu tine, a adăugat, întorcându-se la ochii mei.

ㅤ— Vrei să-mi spui că ai făcut toată asta fără să ai un plan? am replicat, sarcastică.

ㅤ— Oh, am mai multe planuri, mi-a tăiat-o, începând să zâmbească în colțul buzelor. Depinde pe care o să mă faceți să-l pun în aplicare.

ㅤLara a scos un sunet mic. Eu mi-am mijit ochii.

ㅤ— Urât din partea ta că mi-ai oprit virusul, mi-a spus, derutând-o pe Lara. Era reality-show-ul meu preferat. Nu te-am crezut atât de focoasă.

ㅤNu a continuat, dar știam exact la ce se referă. Obrajii mi s-au încins, iar stomacul mi s-a strâns cu dezgust. Gândul că ascultase... că fusese martor la atâtea lucruri care nu îi aparțineau, îmi stârnea o dorință viscerală de a-l vedea mort.

ㅤMă simțeam violată. Iar el știa asta. Altfel nu s-ar fi uitat în felul ăsta la mine.

ㅤ— Măcar mi s-a confirmat de ce Wraith e atât de fixat pe tine. Pot să mă duc liniștit pe lumea cealaltă.

ㅤAm dus o luptă crâncenă să nu reacționez. Dar nu am putut. Pumnii mi s-au încleștat până când unghiile mi-au pătruns pielea, iar ochii lui s-au pironit fix acolo.

ㅤUn zâmbet mulțumit i-a curbat buzele.

ㅤ— Nu e nevoie să te înfurii. Îți făceam un compliment. Pitico.

ㅤTotul s-a făcut negru. N-am mai putut să mă controlez. Într-un impuls nebunesc, am profitat de proximitatea noastră și i-am dat un cap în gură. Lara a gemut de șoc, iar Michael de durere.

ㅤA făcut câțiva pași în spate, ducându-și mâna la buza spartă. Un amuzament crud l-a posedat. Lara s-a grăbit să mă potolească când am început să trag de lanțuri, încercând să mă eliberez. Îmi șoptea să mă calmez, mă implora să o fac, dar era prea târziu.

ㅤFuria mă controla.

ㅤ— Niciodată nu ai știut să primești un compliment...

ㅤ— Du-te-n mă-ta!

ㅤMichael a clătinat din cap, chipul lui trecând prin tot mai multe nuanțe. Într-o fracțiune de secundă, a azvârlit-o pe Lara din cale și m-a izbit de peretele din beton, scoțând un geamăt înfundat de la mine. Mâna lui mi s-a înfășurat în jurul gâtului, iar zâmbetul lui dispăruse complet.

ㅤAm simțit cum aerul îmi părăsește plămânii, dar nu m-am luptat. Am continuat să-l privesc cu ură, în vreme ce rugămințile disperate ale Larei umpleau camera cufundată într-o tăcere apăsătoare, aproape electrizantă.

ㅤ— Te crezi dură, nu? a șoptit el, apropiindu-și fața de a mea. O să plătești pentru tot ce ai făcut.

ㅤAm încercat să respir, dar aerul nu mai ajungea unde trebuia. În schimb, am strâns din dinți și am continuat să-l privesc cu aceeași ură neclintită. Nu voiam să cedez. Nu în fața lui.

ㅤ— Michael, te rog! a plâns Lara, trăgându-l de braț. O să o omori!

ㅤEl a rămas nemișcat pentru o clipă, apoi, brusc, mi-a dat drumul. Am căzut pe podea, gâfâind, încercând să-mi recapăt respirația. Lara s-a aplecat imediat lângă mine, mângâindu-mi spatele și șoptindu-mi cuvinte de alinare.

ㅤMichael s-a uitat la noi, iar expresia lui era un amestec de dezgust și amuzament.

ㅤ— Adună-te repede, mi s-a adresat, îndreptându-se spre ușă. Avem de vorbit.

ㅤUșa s-a închis în urma lui, lăsând o tăcere grea în cameră. Lara m-a ajutat să mă ridic, iar eu am încercat să-mi recapăt echilibrul, simțind cum mâinile îmi tremură.

ㅤ— Ești bine? a întrebat ea, cu vocea plină de îngrijorare.

ㅤAm dat din cap, încercând să-mi adun gândurile. Nu eram bine. Nu deloc. Dar nu puteam să-i spun asta. Nu acum.

ㅤOchii mei au rămas asupra ușii. Blocați. În vreme ce ura îmi invada fiecare celulă.

ㅤ— Dar el nu o să mai fie bine, i-am spus, tulburând-o când m-am uitat înecată în aceste stări la ea. Îți jur.

•♤•

ㅤNu eram sigură cât timp trecuse. Se simțea în același timp ca o veșnicie și ca o secundă. Auzeam doar sunetele vagi venite dinafară și conductele prin care trecea apa.

ㅤStăteam pe jos, iar Lara își sprijinise capul în poala mea. Îi treceam absent degetele prin păr, iar ea se lăsa cuprinsă de gest, relaxându-se tot mai mult.

ㅤ— O să mă omoare, a rostit cu o voce scăzută, aproape fără vlagă. Când va afla ce am făcut, o să o facă fără să clipească.

ㅤAm privit-o pentru câteva secunde, desprinzându-mi ochii din punctul mort în care mă holbam.

ㅤ— Întâi va trebui să mă omoare pe mine.

ㅤLara s-a ridicat, cu ochii plini de consternare. Am stat așa câteva clipe, iar expresia ei a devenit mai alarmată când a înțeles că nu o zic doar ca să o liniștesc.

ㅤ— Clary, nu-l mai provoca, te rog! mi-a cerut cu disperare. Nu te mai împotrivi, nu mai răspunde, nu mai fi obraznică. Prefă-te subordonată, fă-o ca să nu le dai un pretext să te rănească! Ei sunt foarte cruzi, niște monștri! Nu meriți nimic din ce pot să-ți facă!

ㅤ— Scumpo, o vor face oricum, i-am spus, păstrându-mi tonul mieros, în ciuda furiei care rătăcea prin mine. După cât de mult i-am umilit, nici nu încape vorba de milă. Le cunosc prea bine soiul... Știu deja ce mă așteaptă.

ㅤA fost derutată de cuvintele mele și s-a ridicat în șezut, căutându-mi răspunsurile în ochi, dar nu era niciunul.

ㅤ— Abel te rănește?

ㅤM-a bufnit râsul și am scuturat din cap. M-am rezemat mai bine de zid, ațintindu-mi ochii în ai ei.

ㅤ— Îl cunoști pe fiul comisarului? Pe Malakai?

ㅤAm văzut cum chipul i s-a schimbat, iar corpul i-a devenit mai rigid. Mi-am primit răspunsul și fără să-l aud din gura ei. Îmi părea rău că a avut ocazia să-l cunoască.

ㅤ— Am fost căsătorită cu el, i-am mărturisit, provocându-i alt șoc. M-am luptat mai bine de doi ani să-l scot din viața mea. Crede-mă când îți spun, nu sunt speriată. Ei sunt o glumă proastă în ochii mei.

ㅤ— Îmi pare atât de rău...

ㅤAm oprit-o, făcând un gest din mână și pufnind amuzată.

ㅤ— Nu trebuie, i-am spus, păstrându-mi tonul egal. Nu înseamnă nimic pentru mine. E de domeniul trecutului.

ㅤMințeam. Doamne, cât mințeam! Dar nu era necesar ca Lara să știe adevărul, să cunoască iadul prin care am fost târâtă. Voiam să știe că se poate baza pe mine, că am o rezistență antrenată care ne poate scoate de aici cu prima ocazie apărută.

ㅤ— Ai trecut prin foarte multe, nu-i așa? m-a întrebat, dar suna mai mult a constatare. Atunci... ești mult mai puternică decât credeam că e posibil, a renunțat să aștepte răspunsul meu, realizând că nu va veni. Mai puternică decât noi toți.

ㅤAm schițat un zâmbet vag, lăsând liniștea să preia conducerea.

ㅤEram oare puternică sau era doar o formă disperată a creierului meu să mă mențină lucidă? Mă gândesc, dacă eram cu adevărat puternică, nu aș fi ajuns în niciuna din situațiile prin care am trecut. Inclusiv în asta.

ㅤLara avea o versiune idealizată a mea. Mă vedea, așa cum a zis, ca pe o eroină. Mă întreb, dacă ar afla cât de mult mă clatin pe interior, ce ar mai crede despre mine? Dacă și-ar da seama că nu sunt deloc forța de neînvins care mă crede, dacă ar ști că sunt bântuită de proprii demoni, că sunt atât de slabă încât continui să am coșmaruri despre trecut?

ㅤCurajul meu nu venea doar din această putere „înnăscută". El era datorat părții din mine care nu a încetat niciodată să-și dorească moartea.

ㅤNu îmi era frică de moarte, pentru că, undeva în adâncul meu, îmi doream să mor. Să fiu eliberată de tot. Să se încheie odată.

ㅤVoia să își reia locul în poala mea, dar s-a oprit când ușa s-a deschis. A redevenit încordată la vederea lui Michael. Eu nu am reacționat. Mă așteptam să se întoarcă mai devreme sau mai târziu.

ㅤA pășit calculat, pantofii lui de firmă dându-i un aer superior. S-a oprit în fața mea, scrutându-mă atent cu ochii lui fără lumină, și s-a aplecat pe vine. Am putut vedea vânătaia care i s-a format în colțul gurii.

ㅤ— Te-ai calmat?

ㅤNu am răspuns. L-am privit, impasibilă.

ㅤLara s-a retras într-un colț când Michael s-a arătat iritat de încercarea ei de a mă proteja. Atenția i s-a întors asupra mea.

ㅤ— Știi deja ce vreau, mi-a spus, înțelegând că nu voi mai riposta provocărilor lui. Ești mult mai isteață decât arăți.

ㅤ— Nu se va întâmpla, i-am curmat cuvintele, aducându-i un zâmbet pe buze. Mai bine mă omori acum ca să nu mai pierdem timpul.

ㅤA chicotit sumbru la remarca mea. O strălucire i-a apărut în iriși.

ㅤ— Ești mult mai utilă în viață decât moartă. Știu că deții toate informațiile pe care le vreau, probabil că ești singura care o face. Asta te face indispensabilă.

ㅤ— Nu dețin informații în psihiatrie, îmi pare rău. Nu te pot ajuta cu nimic. Oricum, nu cred că te mai poate ajuta nimeni.

ㅤ— O să-mi spui unde e Malakai, Clarissa, a rostit răspicat, ochii lui aruncând săgeți de avertizare. Nu pleacă nimeni de aici până nu vorbești.

ㅤAm tăcut, lăsându-i impresia că iau în considerare opțiunea lui. Apoi, m-am desprins de perete și m-am apropiat de fața lui, fixându-l cu ochii mei.

ㅤ— Niciodată.

ㅤNările i-au fremătat, iar expresia lui amuzată a pierit în fața rânjetului meu plin de aroganță. A încuviințat slab, plimbându-și ochii între ai mei, parcă nevrând să piardă vreo grimasă.

ㅤ— Îți mai dau o singură șansă să te răzgândești, a replicat, plin de amenințări ascunse, și s-a ridicat, privindu-mă de sus. Spune-mi tot ce vreau să știu și pleci bine-mersi de aici, sau nu-mi spune și vezi ce se întâmplă.

ㅤAgitația Larei mi-a dat de înțeles că ea știe la ce se referă Michael. Ochii ei m-au implorat să nu mă încăpățânez, în timp ce ai lui așteptau cu o răbdare sinistră decizia mea.

ㅤDar nu puteam să accept așa ceva. Sunt singura persoană în care Abel are încredere oarbă, nu aveam cum să-l rănesc în felul ăsta. M-a primit în viața lui, m-a ținut lângă el în fiecare clipă, iar eu să-i încredințez acum lui Michael tot ce-mi oferise el?

ㅤMai bine muream.

ㅤDecât să fiu o turnătoare, mai bine să fiu torturată. Măcar voi muri demnă, nu ca o lichea dezgustătoare. Era logic că Michael nu mă va lăsa în viață în niciun scenariu, în special în cel în care i-aș oferi tot ce are nevoie.

ㅤ— Du-te dracu' cu tot cu șansa ta! Învârtindu-te să te duci! Am fost suficient de clară acum?

ㅤChipul i-a devenit irecognoscibil și am putut simți cum aerul se încarcă cu toată tensiunea ce plutea între noi. El nu a mai zis nimic, a acceptat din nou, și a făcut un alt semn.

ㅤInima și-a crescut pulsul când un bărbat, nu, o matahală, a pătruns înăuntru. Era plin de mușchi și avea peste doi metri. Eram sigură că era un fel de mutant pe care Michael l-a creat special.

ㅤMi-a înghețat sângele în vene când ne-a evaluat din priviri pe mine și Lara.

ㅤ— Mi-ar fi plăcut să nu se întâmple asta.

ㅤN-am înțeles ce a vrut să spună.

ㅤPână când a făcut un alt semn, iar matahala s-a pus în mișcare, dar nu a venit spre mine, ci către Lara. Ochii mi s-au mărit, iar respirația mi s-a poticnit pentru o clipă.

ㅤI-a desfăcut cătușele, iar Lara a vrut să fugă, dar a țintuit-o în loc. Disperarea ei a răsunat în cameră, iar inima mea a început să sângereze, când matahala a înșfăcat-o de ceafă și a târât-o după el, până la o masă.

ㅤ— Las-o în pace! Michael! am strigat, trăgând de lanțuri, când ăla a pus-o cu burta pe masă, ignorând total plânsul ei. Nu face asta!

ㅤEl a plescăit indiferent, privind imaginea ca pe ceva obișnuit. Am simțit cum panica începe să-și croiască drum prin fiecare fibră. Inima îmi bătea atât de tare că mă surzea.

ㅤ— Ți-am oferit șansa să oprești asta și mi-ai zis să mă duc dracului. Acum, îmi pare rău, dar nu mă mai interesează.

ㅤ— Michael! i-am spus numele, oprindu-l să facă semnul final. Vrei să vorbim, nu? Haide să vorbim! Dar las-o pe ea în pace, ea nu are nicio legătură!

ㅤA râs pentru câteva clipe ce mi s-au părut infernale.

ㅤ— Mi-ați ucis copilul, mi-a aruncat în față și m-a redus la tăcere. Ai săvârșit un păcat capital, Clarissa. Consideră asta ispășirea ta.

ㅤTot corpul mi-a înghețat. Lacrimi mi-au venit în ochi. El a făcut încă un gest, iar matahala aia a răspuns la secundă, sfâșiindu-i hainele Larei. Disperarea e un cuvânt prea mic pentru ce s-a declanșat înăuntrul meu.

ㅤ— Nu! m-am opus, luptându-mă cu lanțurile, nepăsându-mi de durere. Las-o în pace! Dă-i drumul! am continuat să mă zbat, lacrimi curgându-mi pe obraji când am ascultat lupta zadarnică a Larei. Te rog, Michael! am ridicat vocea. Nu-i face asta, te rog! Ea nu are nicio vină!

ㅤPărea că nici nu mă aude, iar matahala ajunsese la lenjeria ei. Mi-am pierdut mințile.

ㅤ— Ia-mă pe mine! am strigat, făcându-l pe Michael să se întoarcă în direcția mea, bulversat. Cu mine ai ceva, ia-mă pe mine în locul ei!

ㅤI-a făcut semn să se oprească și am răsuflat ușurată, odată cu Lara. Șatena era la fel de consternată de ce am putut scoate pe gură. Chiar și eu eram, dar nu vedeam altă cale. Nu aș fi putut să mă iert niciodată dacă Lara plătea pentru mine, nu m-aș mai fi putut privi în oglindă niciodată. Sufletul meu ar fi fost sfărâmat. Aș fi murit chiar aici.

ㅤMichael s-a apropiat de mine, încă neîncrezător de ce a auzit. Ochii lui m-au cântărit, de sus în jos, de mai multe ori. Nu avea nicio emoție pe chip, dar totuși se putea vedea că l-am șocat, pentru prima dată, cu adevărat.

ㅤ— O merit mai mult decât ea, am continuat, pe o voce slăbită. Ea a ezitat când am dus-o la clinică, eu am convins-o. E doar vina mea, am mințit, privindu-l necontenit. Eu te-am umilit, nu ea, am adăugat, simțindu-mi obrajii umezi. E ocazia perfectă să mă umilești înapoi, poate că va fi ultima dată când vei putea să o faci.

ㅤM-a ascultat de parcă eram cel mai fascinant lucru pe care-l auzise vreodată. Era izbit complet de fiecare silabă. Era de parcă avea momentul vieții lui, clipa în care a primit ceea ce căuta de o groază de timp.

ㅤȘi chiar o făcuse. Pentru prima oară, în scurtele noastre întrevederi, eram vulnerabilă. Putea să facă mult mai mult decât să mă umilească, putea să mă distrugă. Toată puterea se afla în mâinile lui.

ㅤ— Tu realizezi ce spui? m-a întrebat direct, încă mânat de șoc. Chiar vei face asta ca să o scapi pe ea?

ㅤN-am arătat niciun semn de ezitare, deși înăuntrul meu se desfășura un război sângeros. Lacrimile mi s-au înmulțit mutește. Michael le-a privit pe fiecare în parte, pășind chiar mai aproape.

ㅤ— Știi că am dreptate.

ㅤA fost singurul lucru pe care l-am mai zis.

ㅤAm încremenit când mirosul lui de cuișoare m-a învăluit din nou, iar degetul lui arătător s-a ridicat, punându-se în dreptul inimii mele. N-am știut cum să reacționez, nu pricepeam nimic din ce face.

ㅤ— Ține minte ce îți zic, asta o să te omoare, a rostit aspru, apăsându-mi inima. Nimeni altcineva, doar asta.

ㅤAm clipit dezorientată, simțindu-mi genele ude. Inima îmi spărgea pereții toracelui, dar s-a oprit brusc, atunci când Michael i-a dat acordul să continue, iar mintea mea s-a golit de orice altceva.

ㅤTotul s-a frânt în mine la auzul implorărilor ei, la plânsul isteric. Mi-am pierdut respirația; am simțit că am pierdut tot când Lara s-a oprit să se roage. Tăcerea care s-a lăsat, spartă doar de mișcările acelui monstru și gemete, a fost mai devastatoare decât orice altceva.

N-am putut să o salvez.

ㅤEram confruntată cu propria mea neputință, iar imaginea ce mi se întipărea în pupile, atât de zdrobitoare, mi-a subliniat cu cruzime cine era cel care deține puterea din încăperea asta.

ㅤMichael câștigase.

ㅤN-am mai putut să privesc, simțeam câte un cuțit în inimă cu fiecare minut scurs. Am cedat. Picioarele mi-au devenit inutile și m-am prăbușit la podea, incapabilă să-mi găsesc respirația.

ㅤNu m-a ajutat nimic.

ㅤ— Nu... privește! mi-a ordonat Michael, aplecându-se și prinzându-mă de păr ca să-mi ridice capul. Privește ce i-ai făcut! Să nu o uiți niciodată!

ㅤM-a forțat să privesc până la sfârșit, nepăsându-i de moliciunea ce-mi cuprindea trupul. Eram pe punctul de a-mi pierde cunoștința – copleșită de tăișul sentimentelor care mă sfâșiau din interior.

ㅤOricum, pierdusem de mult contactul cu realitatea. Mă simțeam desprinsă de propriul trup, ca și cum totul era doar un film prost.

ㅤDar durerea din ochii Larei – felul în care am văzut-o murind pe dinăuntru – m-a smuls brutal înapoi. Eram prea sleită ca să reacționez.

ㅤÎnfrântă. Ștearsă. Răvășită în cel mai nemilos mod posibil.

ㅤ— Ce zici, acum ești deschisă la negocieri?

ㅤNu l-am privit. Vocile din capul meu urlau, amuțind lumea din jur.

ㅤ— O să-l primești pe Malakai, am rostit mecanic.

ㅤRespirația îmi era încă agitată. Am simțit când Lara a fost adusă lângă mine, încătușată din nou. Dar n-am avut tăria s-o privesc.

ㅤO dezamăgisem. Eram un alt eșec al vieții ei. Rușinea mă ardea până în măduva oaselor.

ㅤDar apoi, furia s-a întors cu forțe proaspete, învăluindu-mă cum nu a făcut-o niciodată. Mi-am strâns palmele de pe jos în pumni, încleștându-mi maxilarul cu toată puterea.

ㅤNu mai exista altă variantă. Michael trebuia să moară.

Eu îl voi ucide.

ㅤNu-mi mai păsa de moralitate. Nu-mi mai păsa de justiție. Cu atât mai puțin de divinitate. Atunci, când mi-am ridicat privirea din podea în ochii lui, soarta lui a fost pecetluită.

ㅤNu mai era cale de întoarcere.

ㅤPartea din mine care ar fi putut împiedica asta murise odată cu sinele Larei. Michael eliberase ceva cu adevărat întunecat. Iar acel ceva venea după el.

Doar după el.

ㅤ— O să-mi spui unde e?

ㅤ— Am zis că o să-l primești, am rostit apăsat. După ce ea va ajunge în siguranță acasă.

ㅤ— Nu ești în măsură să pui condiții, mi-a reamintit, cu o ușoară ezitare când a citit pericolul din ochii mei.

ㅤDevenea conștient de schimbarea mea.

ㅤ— Atunci nu o să-l primești.

ㅤA cumpănit minute în șir la propunerea mea, în vreme ce Lara încerca să se adune după trauma trăită. Valul furiei m-a lovit din nou. Ochii mi s-au ațintit asupra matahalei. Cât era el de uriaș, și-a ferit privirea.

ㅤAm zâmbit în sinea mea, știind că va fi colegul de celulă al lui Seth. După ce voi termina de discutat cu el.

ㅤ— Fie. Acum că s-au împrietenit, el o să o ducă acasă.

ㅤ— Doar dacă voi vedea totul printr-un apel video, i-am impus. Altfel ea nu pleacă de aici și Malakai rămâne unde e.

ㅤL-am văzut că s-a enervat, dar a acceptat. Știa că sunt singura care poate să-l recupereze pe Malakai, dar nu realiza că Abel nu ar fi fost niciodată de acord.

ㅤAu făcut ce era necesar, iar apoi matahala a luat-o pe Lara. Ea nu a scos niciun sunet, nu a privit pe nimeni – părea lobotomizată. Inima mi-a zvâcnit dureros.

ㅤM-am ridicat, iar Michael s-a apropiat, trăgând un scaun ponosit și așezându-se. Și-a bătut coapsa cu palma, făcându-mi semn să mă așez.

ㅤCa să văd mai bine ecranul. Am ignorat gestul cu desăvârșire.

Mai degrabă m-aș fi așezat pe jar decât pe piciorul lui.

ㅤEl a râs, înclinând mai mult telefonul în direcția mea.

ㅤAu fost cele mai lungi minute din viața mea, dar asta pentru că erau influențate de ceea ce s-a întâmplat. Nu mi-am abătut privirea o secundă de pe ecran, deși i-am simțit ochii lui Michael pe fața mea, analizându-mă. Nici măcar nu m-am mișcat până când nu am văzut cum Lara intră pe ușa blocului.

ㅤȘtiam că, de acum, e în deplină siguranță și că restul își vor face apariția mai repede decât poate Michael să mă rănească în alt mod.

ㅤApelul video s-a închis, iar eu m-am distanțat de el, scrutându-l cu aceeași atenție tulburătoare.

ㅤ— Bodyguardul meu? am întrebat, iritându-l vizibil. E mort? Ce i-ai făcut?

ㅤ— Deja întinzi coarda, m-a avertizat, dar nu mi-a păsat.

ㅤ— Unde e? am insistat, străpungându-l cu privirea. E mort sau nu?

ㅤMichael a oftat și s-a ridicat din scaun, făcând evidentă diferența de înălțime dintre noi.

ㅤ— Nu e la mine, a cedat. Probabil e la spital. Băieții l-au lăsat inconștient undeva prin grădină.

ㅤAm încuviințat și mi-am îndreptat spatele, lăsându-mi privirea să alunece prin încăpere. Mai bine nu o făceam. Durerea viscerală m-a izbit din nou când ochii mi-au căzut pe acea masă blestemată.

ㅤ— Acum e rândul tău, m-a readus la realitate. Respectă înțelegerea. Cum o să-l primesc pe Malakai?

ㅤAm oftat, coborând umerii. Am închis ochii, forțând imaginile să dispară. Când am fost sigură că fața mea nu mai trăda nimic, m-am întors spre el.

ㅤ— O să ți-l dau eu.

ㅤA pufnit, convins că glumesc, dar și-a schimbat expresia când a înțeles că vorbesc serios. Am urât privirea pe care mi-a aruncat-o. De parcă eram un copil nătâng care se umflă în pene.

ㅤ— Îmi spui că tu, de una singură, vei reuși să mi-l aduci, când armata mea, cu cei mai abili oameni, nici măcar nu a reușit să se apropie?

ㅤNu am schițat nicio reacție, dar am făcut un pas spre el, țintuindu-l cu privirea. În mintea mea, vedeam doar clipa în care avea să fie mort.

ㅤ— Creierul meu face cât zece armate de-ale tale, i-am ripostat, fără ezitare. Dă-mi puțin timp și o să-l ai să te speli pe cap cu el.

ㅤ— Puțin timp? a repetat, sceptic. Crezi că o să pic în capcana asta? Să aștept, în timp ce soțul tău își pune la cale un plan?

ㅤ— Diferența dintre noi, Michael, e că eu îmi țin cuvântul. Dacă ți-am spus că o să-l primești înapoi, așa va fi. Dar vei renunța la Lara. Găsește-ți altă mamă surogat și las-o să trăiască în pace.

ㅤA zâmbit condescendent și, de data asta, el a făcut un pas spre mine. Încerca să mă intimideze. Asta m-a făcut pe mine să am o jumătate de zâmbet.

ㅤ— Dacă faci vreo șmecherie, o să-ți iau fiecare persoană dragă, m-a amenințat. O să încep cu Lara, apoi mă voi îndrepta spre amicul ăla al tău, Edmond, parcă. Și voi termina cu bruneta. Cu Adira.

ㅤ— Amenință-mă încă o dată, l-am provocat, având o urmă de rânjet pe buze. Mai spune-le numele o singură dată și o să-l primești pe Malakai... în timp ca să-i poți face înmormântarea.

ㅤOchii lui s-au îngustat, iar ai mei i-au urmat. Nu se auzeau decât respirațiile noastre încărcate cu dispreț. Dorința de-a ne face rău era aproape palpabilă.

ㅤ— Pe cât ești de mică, pe atât ești de a dracului.

ㅤ— Unul dintre noi trebuia să fie bărbat, l-am insultat, spintecându-l cu ura adâncă care-mi apăsa sufletul.

ㅤ— Ar fi trebuit să-ți arăt cât de bărbat sunt când te-am văzut prima oară, atunci nu ai fi crescut cu îndrăzneala asta.

ㅤAm pufnit, plină de dezgust.

ㅤ— Și atunci, și acum, am mai multă onoare decât tine și toți lacheii pe care-i ai lângă tine. Dar de ce îmi obosesc gura? Ai violat o femeie ca să-ți poarte copilul. Ce știi tu despre onoare? Ești un rebut.

ㅤ— De unde știi tu că am violat-o? m-a întrebat, încurcându-mă puțin. Uită-te la mine. Ți se pare că trebuie să forțez o femeie să mă dorească? Nu știu ce ți-a spus târfa aia și nici nu mă interesează, dar a fost mai mult decât fericită să mă aibă în ea. De nenumărate ori.

ㅤM-am încruntat. Vorbea atât de lejer că aproape părea sincer, dar nu eram atât de naivă să pic în manipulările lui. Totuși, trebuia să recunosc – era bun. Aproape la fel de bun ca Malakai.

ㅤ— Atât de fericită că abia a așteptat să facă avort.

ㅤO umbră i-a trecut peste față, iar eu i-am zâmbit îngâmfată.

ㅤ— Nu ai zis că tu ai convins-o? a contracarat. Cu toată onoarea ta, m-ai mințit?

ㅤAm ridicat ușor din umeri.

ㅤ— Oglindesc comportamentul interlocutorului. Tu minți și când respiri, totul e o mască.

ㅤ— Și la tine nu e? m-a întrerupt. O persoană normală nu se sacrifică fără să clipească. O femeie stabilă psihic nu cere să fie violată în locul alteia.

ㅤ— Eu nu sunt nici una, nici alta, am recunoscut, iar el a ridicat discret din sprâncene. Sunt dementă. Nu, sunt mai mult decât dementă. Și nici măcar nu ascund asta. Dar voi toți sunteți atât de prinși în misoginism că mă subestimați de fiecare dată.

ㅤ— Poate că tu ai o părere prea bună despre tine.

ㅤAm început să râd. Un râs scurt, plin de ironie și fără nicio urmă de amuzament.

Nici că putea să fie mai departe de adevăr.

ㅤ— E cam greu să nu-mi crească stima de sine când văd cât de proști sunteți. Uneori, chiar vă compătimesc. Sincer și din toată inima, pe cuvânt.

ㅤ— Ai o săptămână, a schimbat subiectul, iar eu am pufnit amuzată. Dacă într-o săptămână nu-l primesc pe Malakai, poți să-ți iei la revedere de la bodyguardul tău.

ㅤMi-am strâns maxilarul, înfrânându-mi impulsul de a-l sufoca, așa cum încercase el să o facă acum câteva ore.

ㅤ— Îmi trebuie cel puțin două.

ㅤNu-mi trebuiau, dar îmi plăcea prea mult să-l scot din sărite. Se enerva de fiecare dată când i se contesta autoritatea. Era greu să nu observi asta.

ㅤ— O săptămân㸠Clarissa.

ㅤ— Malakai a ajuns la Abel, Michael. Dacă ți se pare atât de ușor, de ce nu te duci tu să-l iei de acolo?

ㅤOchii lui aveau intenția clară să mă ardă, dar nu au reușit nici să mă încălzească.

ㅤ— Două săptămâni, am încheiat, privind cum strânge din buze.

ㅤDupă un alt duel între privirile noastre, Michael a înțeles, într-un sfârșit, că eu nu mă voi retrage. A acceptat printr-o încuviințare apăsată și a chemat pe cineva.

ㅤM-am crispat când Ezra a pășit înăuntru. El a rânjit în colțul gurii.

ㅤ— Du-o unde vrea, i-a poruncit. E liberă.

ㅤA plecat înainte ca Ezra să răspundă, dar, după mimica feței lui, nu avea de gând să o facă. Era îngrozit de Michael, iar frica îl făcea să se supună total. Erau ca oaia cu păstorul.

ㅤNu m-am reținut să nu-l privesc urât când s-a apropiat, deschizându-mi cătușele. Mi-aș fi dorit să-l pocnesc, dar știam că nu e înțelept. Trebuia să am răbdare să ies de aici.

ㅤ— Mergi.

ㅤMi-am încleștat maxilarul, dar l-am ascultat. M-a condus prin clădire, ochii mei nu au încetat să studieze totul. Toate chipurile celor de aici, modul în care își desfășurau activitățile.

ㅤNu voiam să uit nimic.

ㅤM-am oprit abrupt și Ezra aproape s-a lovit de mine. N-am răspuns când m-a împins, am continuat să-l fixez cu privirea pe Vasyl. Ochii lui au călătorit pe trupul meu, apoi au urcat înapoi la față. Probabil văzuse praful de pe hainele mele, semnele luptei pe care am dus-o.

ㅤDar nu a spus nimic, s-a întors să-i comande unuia dintre bărbați.

ㅤCând am ieșit afară, l-am văzut pe Ilya cum iese dintr-o mașină. Tensiunea a crescut în mușchii mei, iar Ezra se delecta cu fiecare moment. Rusul mi-a trântit o privire plină de resentiment, luptându-se cu dorința de a scoate arma din tocul lui ca să mă împuște pe loc.

ㅤEzra ne-a trecut pe lângă el, iar eu i-am oferit o privire plină de subînțeles rusului. După Michael, el era următorul. Eram nerăbdătoare să-l văd închis după gratii.

ㅤAm urcat în locul din dreapta și mi-am cuplat centura, refuzând să scot un cuvânt, deși Ezra nu a încetat să mă provoace. Nu mai aveam energie pentru el, eram țândări pe dinăuntru. Mi-am închis ochii, auzind din nou vocea distrusă a Larei.

ㅤTotuși, am observat că Ezra nu folosește centura de siguranță.

ㅤVocea întunecată a minții mele s-a întors să-mi șoptească, iar un sentiment cumplit mi-a asediat fiecare colț. O umbră de rânjet mi s-a pus pe buze, una destul de discretă ca Ezra să nu o remarce.

ㅤ— Nu mai ai niciun comentariu inteligent? m-a ironizat, bucurându-se de starea mea. Ce, ți-a tras-o și ție Ian? Scula lui e vestită că cumințește târfele ca tine, a continuat să râdă.

ㅤIan. Rânjetul mi-a crescut pe chip, dar tot nu a fost observat. Acum aveam tot ce-mi trebuia ca să-i dau de urmă. Nici nu avea idee cât de curând o să ne revedem.

ㅤ— Hai zi, unde te las? Te las la colțul obișnuit? Poate ai noroc și nu ai pierdut mulți clienți.

ㅤ— Nu ar trebui să conduci fără centură.

ㅤA pufnit amuzat, aruncându-mi o privire în treacăt.

ㅤ— Mi se rupe de părerea ta. Ai noroc că nu a avut Michael chef de tine, atunci ai fi văzut ce înseamnă să te pui cu noi.

ㅤAm surâs scârbită. Senzația de repulsie continua să pună stăpânire pe mine, estompând culorile din jur. Ezra nu făcea decât să-mi fie mai ușor. Să nu-mi pară rău deloc.

ㅤOchii mei s-au dus la indicatorul de viteză, apoi la copacii din dreapta drumului.

ㅤ— Mergi mai încet! m-am prefăcut deranjată, agățându-mă de portieră pentru mai mult efect. Încetinește!

ㅤEzra s-a uitat la mine cu răutate și a zâmbit, apăsând pedala de accelerație.

ㅤ— Ți-e frică? m-a batjocorit, ridicând viteza la 160 km/h.

ㅤMi-am ținut chipul inexpresiv în timp ce el credea că mă torturează.

Idiotule.

ㅤL-am lăsat încă câteva momente să creadă că e în control, apoi mi-am lăsat rânjetul la suprafață.

ㅤ— Pe mine, am spus încet.

ㅤEzra s-a întors brusc, derutat.

ㅤ— Ce?

ㅤ— Pe mine mă bazez.

ㅤNu a apucat să digere cuvintele mele. Într-o fracțiune de secundă, corpul meu și-a armonizat mișcările la perfecție, cum nici nu credeam că sunt în stare. Cu o mână, am tras brusc volanul spre dreapta, iar cu cealaltă am tras frâna de mână.

ㅤEzra a urlat, încercând să redreseze, dar la viteza aia, mașina a scăpat complet de sub control. Roțile au scârțâit violent, iar botul vehiculului s-a înfipt direct într-un copac masiv.

ㅤImpactul a fost devastator.

ㅤUn zgomot strident a explodat în aer când capota s-a strivit ca o conservă sub forța coliziunii. Centura mea m-a izbit în piept, smulgându-mi aerul din plămâni, iar airbag-ul s-a declanșat instantaneu, oprindu-mi brutal mișcarea înainte.

ㅤEzra?

ㅤL-am văzut zburând înainte cu o violență șocantă, capul lui izbindu-se de parbriz cu un sunet înfundat, ascuțit. Sticla s-a crăpat sub forța impactului, dar nu s-a spart complet. Trupul lui a fost aruncat înapoi, inert, izbindu-se de scaun cu un zgomot umed.

ㅤEu?

ㅤMi-am ridicat palmele tremurânde de pe genunchi. Stropi de sânge se împrăștiaseră pe pielea mea. O durere ascuțită mi-a explodat în coaste, dar nu conta.

ㅤLiniștea era asurzitoare.

ㅤAm deschis încet ochii și am zâmbit slab.

ㅤÎn jur, totul părea încețoșat, conturat de fumul subțire care se ridica de sub capotă. Motorul mai scotea sunete hârâite, semn că avea să moară în curând.

ㅤLângă mine, Ezra nu mișca. Capul îi era aplecat într-o parte, iar sângele i se prelingea de pe tâmplă, pătat de mici cioburi de sticlă. O tăietură adâncă îi brăzda fruntea, iar pieptul îi tresărea slab, dar regulat.

Încă trăia.

ㅤM-am lăsat pe spate, sprijinindu-mi ceafa de scaun. Respirația îmi era neregulată, dar gândurile îmi erau clare. Trebuia să mă mișc.

ㅤCu mișcări calculate, mi-am desfăcut centura, iar durerea din coaste mi-a dat o altă lovitură usturătoare. Am strâns din dinți și m-am forțat să ignor, întinzând mâna spre portieră.

ㅤNu s-a deschis.

ㅤAm înjurat încet și am împins din nou. Nimic. Înțepenită.

Bine.

ㅤM-am răsucit, mușcându-mi obrazul pe interior când durerea a pulsat iar prin trupul meu. Dacă ușa mea nu mergea, trebuia să ies pe partea cealaltă.

ㅤCu o ultimă privire spre Ezra, m-am ridicat greoi și m-am strecurat peste el. Capul îi era încă aplecat, buzele întredeschise, murmurând ceva incoerent. Era pe jumătate conștient.

Nu pentru mult timp.

ㅤ— Vezi ce se întâmplă când nu mă asculți? l-am întrebat, scotocindu-i buzunarele după briceagul meu. Nu mă mai provoca în viața ta, Ezra. Asta, dacă o să supraviețuiești, am continuat, punându-mi cuțitul la locul lui. Mi-a făcut plăcere să ne distrăm... ne revedem în iad, gunoiule!

ㅤAm apucat mânerul portierei și l-am tras cu toată forța. Spre norocul meu, ușa s-a deschis cu un scârțâit metalic, iar aerul rece al serii mi-a lovit obrajii.

ㅤM-am târât afară și am făcut un pas înapoi, privind mașina. Botul vehiculului era complet zdrobit în trunchiul copacului, radiatorul fumega, iar unul dintre faruri pâlpâia slab.

ㅤNimeni pe drum. Perfect.

ㅤMi-am șters rapid palmele însângerate pe blugi și am tras adânc aer în piept. Trebuia să dispar de aici. Văzusem indicatorul că un orășel se afla la mai puțin de trei kilometri de aici. Am luat-o în acea direcție.

ㅤÎn spate, farurile mașinii avariate pâlpâiau slab, ca o fantomă a accidentului pe care îl lăsam în urmă. Ezra încă era acolo. Nu știam cât timp aveam până când cineva avea să treacă pe drum și să-l găsească, dar nici nu îmi păsa prea mult. Singura mea prioritate era să ajung în orășelul din apropiere și să găsesc o cale să mă întorc acasă.

ㅤTelefonul meu rămânea inutil – fără semnal, fără conexiune. Am strâns din dinți și l-am băgat înapoi în buzunar. Nu puteam conta pe nimeni acum.

ㅤMai aveam aproximativ un kilometru când farurile unei mașini au luminat drumul din spate. M-am oprit când a virat brusc și mi-a tăiat calea. Eram pregătită să-mi scot briceagul, dar am renunțat când chipul fratelui meu a sărit tulburat din mașină.

ㅤNici măcar bucuria și ușurarea pe care le-am simțit nu le-am mai putut exprima.

ㅤ— Doamne, ești bine! a spus cu ușurare, grăbindu-se la mine. Am înnebunit când am văzut mașina și tu nu erai nicăieri!

ㅤApollo m-a prins de umeri și m-a studiat din cap până-n picioare, ochii lui căprui căutând febril orice urmă de rană gravă. Mi-am dorit să-i spun ceva, orice, dar limba mi se simțea grea, iar gâtul îmi era uscat.

Nu aveam putere să vorbesc.

ㅤ— Clary, ce naiba s-a întâmplat?! a continuat el, vocea tremurând între furie și panică.

ㅤL-am privit tăcută, încercând să-mi adun gândurile. În fața lui, m-am simțit mică. Vulnerabilă. Mâinile lui mi-au prins obrajii când nu i-am răspuns, forțându-mă să mă uit la el.

ㅤNu mai simțeam nimic. Eram doar un gol, de parcă fusesem anesteziată.

ㅤ— Clary, te rog, spune-mi ceva! Vorbește cu mine!

ㅤVocea lui părea să vină de undeva din depărtare, ca printr-un zid gros de sticlă. Am clipit rar, încercând să-mi adun forțele.

ㅤApollo a încremenit pentru o fracțiune de secundă, apoi m-a tras brusc în brațele lui. Strânsoarea lui era puternică, disperată, dar n-a fost suficientă să mă rupă din paralizia în care intrasem.

ㅤ— Ce ți-au făcut?! a murmurat, aproape furios.

ㅤN-am răspuns. Dacă îi spuneam, dacă rosteam cuvintele, ar fi devenit real. Iar eu nu eram pregătită să înfrunt realitatea. Nu încă.

ㅤ— Hai să plecăm de aici, a decis el, fără să mai aștepte altceva.

ㅤNu m-am opus când m-a tras după el spre mașină. Pentru prima dată în seara asta, am lăsat pe altcineva să mă salveze.

ㅤEvenimentele zilei au căzut asupra mea ca o avalanșă, reducându-mă la o umbră a ceea ce fusesem cu câteva ore în urmă. Apollo a început să ne conducă spre casă, dar eu am rămas blocată, cu privirea pierdută într-un punct mort, amorțită de tot ceea ce refuzam să simt.

ㅤ— Clary, vorbește cu mine, a murmurat el, aruncându-mi priviri îngrijorate printre schimbările de viteză. Ce naiba s-a întâmplat?

ㅤNici măcar nu am clipit.

ㅤ— Abel se ocupă de asta. Nu a venit pentru că are grijă de toți oamenii implicați, a adăugat după o pauză, de parcă asta ar fi trebuit să mă liniștească.

ㅤDar cuvintele lui au trecut pe lângă mine, fără să lase urme. Ce rost avea? Ce mai conta?

ㅤ— O să fie bine, Clary.

ㅤCând am ajuns acasă, lumina caldă de pe verandă mi s-a părut ireală, ca și cum aparținea altei lumi. Adira ne aștepta la intrarea în sufragerie, sprijinindu-se de tocul ei cu brațele încrucișate, dar în momentul în care m-a văzut, expresia i s-a înmuiat.

ㅤ— Ce s-a întâmplat? a întrebat imediat, apropiindu-se.

ㅤ— Așa am găsit-o, a răspuns Apollo, tensionat. Nu spune nimic. Nu reacționează la nimic.

ㅤAdira m-a privit atent, analizându-mi tăcerea, apoi și-a mutat ochii spre Apollo.

ㅤ— Lasă-ne pe noi, i-a spus pe un ton blând, dar hotărât. Du-te și ocupă-te de ce ai de făcut. Rămânem noi de ea.

ㅤApollo a ezitat, dar în final a oftat și a dat drumul brațului meu.

ㅤM-am lăsat condusă spre canapea, unde parfumul ei de levănțică și scorțișoară m-a cuprins ca un giulgiu. Edmond s-a ridicat din fotoliu, dar Adira l-a oprit cu o mișcare discretă a degetelor. S-a așezat lângă mine, părul ei negru căzând ca un paravan între mine și restul lumii.

ㅤOchii turcoaz ai lui Edmond erau invadați de teamă, iar gesturile lui erau pline de o grijă care mă făcea să mă simt și mai fragilă. S-a așezat pe vine în fața mea, luându-mi mâinile între ale lui și ținându-le cu delicatețe pe genunchii mei.

ㅤVoiam să reacționez, voiam să le spun că voi fi în regulă, dar nu puteam să fac nimic. Era prima oară când mă simțeam atât de descompusă.

ㅤ— Suntem aici, a spus Edy, strângându-mi ferm mâinile, cu o voce care încerca să fie calmă, dar care trăda îngrijorarea. Nu se va mai întâmpla nimic. Haide, albăstrea, spune ceva. Măcar spune-ne că ești bine.

ㅤAdira și-a plimbat degetele prin părul meu, lăsându-mi șuvițele să alunece pe umeri și să le așeze cu grijă după ureche.

ㅤ— E în regulă, m-a abordat altfel, schițând un zâmbet ce se voia liniștitor. Nu ești obligată să ne răspunzi acum. Probabil că ești epuizată. Vom aștepta. Nu trebuie să te grăbești, da? Ai tot timpul din lume.

ㅤMi-am întors privirea către ea, iar o lacrimă s-a prelins pe obrazul meu, căzându-mi în tăcere pe bărbie. Adira nu a spus nimic, doar mi-a strâns ușor mâna, lăsând tăcerea să vorbească pentru noi. M-am simțit răvășită și, deși cuvintele lor păreau să fie un colac de salvare, simțeam cum totul se prăbușește în jurul meu, ca o temniță care mă ținea captivă într-un loc fără scăpare.

ㅤÎn jurul meu, totul părea îndepărtat, ca și cum lumea nu mai avea legătură cu mine. Ochii mi se umpleau de lacrimi, dar nu le lăsam să cadă. Nici măcar nu aveam forța să le permit să mă părăsească. Era un fel de amorțire, o apatie adâncă care mă înghițea.

ㅤ— Ți-au făcut ceva? a întrebat Edy, neputând să-și stăpânească frica.

ㅤNu am răspuns. În schimb, m-am întins încet, lăsându-mi capul în poala Adirei. A fost nevoie doar de o singură atingere ușoară a degetelor ei prin părul meu ca să simt cum zidurile crăpau, lăsând în urmă doar ruine. Lacrimile mi-au țâșnit fără avertisment, izbucnind în hohote sacadate, sfâșiindu-mă din interior.

ㅤTotul s-a derulat din nou în fața ochilor mei.

ㅤEi n-au mai spus nimic. Doar au continuat să mă consoleze, lăsându-mă să mă prăbușesc.

ㅤAm adormit plângând.

ㅤCând m-am trezit, lumina slabă a unei veioze scălda încăperea într-o nuanță caldă, iar vocile joase mi-au pătruns în conștiință.

ㅤ— A fost așa de când a adus-o?

Abel.

ㅤ— Da. Nu a scos niciun cuvânt.

Adira.

ㅤPași grei s-au apropiat de canapea după un oftat răsunător. Mi-am forțat pleoapele să se deschidă complet și, când am reușit, primul lucru pe care l-am văzut a fost expresia lui. Ochii lui albaștri, atât de reci de obicei, erau învăluiți într-o durere pe care nu i-o mai văzusem niciodată.

ㅤ— Puiule, de ce nu vorbești? vocea lui era foarte schimbată, iar lacrimile mi-au revenit în ochi. Ce s-a întâmplat?

ㅤS-a aplecat, așezându-se pe podea în genunchi, și mi-a mângâiat delicat chipul cu degetele. Durerea lui declanșase ceva în mine, rupând barierele care mă țineau paralizată. Dar nu era doar durere în privirea lui, era și regret. Furie. Neputință.

ㅤEra consumat de vinovăție, în timp ce eu eram consumată de demonii minții mele.

ㅤ— Unde ai fost? abia am îngăimat, simțindu-mi lacrimile fierbinți pe obraji. De ce ai lăsat să se întâmple asta? Trebuia să fii acolo...

ㅤAbel a închis ochii o secundă, iar când i-a redeschis, lacrimile îi tremurau pe gene.

ㅤ— Iartă-mă, a murmurat, aplecându-se să-mi sărute fruntea. Nu o să se mai întâmple, a continuat, ștergându-și lacrima care i-a căzut pe chipul meu. Iartă-mă, iubita mea.

ㅤInima mi s-a strâns în piept. M-a tras brusc în brațele lui, ținându-mă strâns, de parcă voia să mă lipească de el, să mă recompună piesă cu piesă.

ㅤ— N-ai fost acolo, am șoptit, repetând-o ca pe o rugăciune stricată.

ㅤ— Știu, a răspuns el, cu voce spartă.

ㅤA fost suficient ca să-i frângă inima în două.

ㅤOboseala a început să mă copleșească din nou, trupul meu cedând complet. Nici măcar nu am reacționat când m-a ridicat în brațe și m-a dus în dormitor, lipindu-mă de el.

ㅤM-a așezat cu grijă în pat, învelindu-mă. S-a așezat pe marginea patului, ținându-mi o mână, în timp ce cu cealaltă îmi îndepărta părul de pe față.

ㅤErau prea multe pentru mine; nu mai aveam puterea să țin ochii deschiși, eram epuizată până la ultima picătură, iar atingerile lui aduceau cu ele un val de liniște.

ㅤAm devenit moale sub atingerea lui. L-am simțit când mi-a sărutat mâna, iar inima mea a tresărit, dar nu la intensitatea ei obișnuită.

ㅤÎnainte să mă cufund în somn, un murmur slab mi-a scăpat printre buze:

ㅤ— E numai vina mea... distrug tot ce ating... Lara e distrusă definitiv...

ㅤMâna lui a înghețat pe obrazul meu. Am simțit cum inima îi explodează sub costum, chiar și fără să-l am aproape.

ㅤ— Odihnește-te, mi-a cerut, cu o voce calmă. Nu te mai gândi, dormi. Trebuie să te odihnești. Eu voi fi chiar aici, nu plec nicăieri. 

•♤•

ㅤAm privit pieziș imprimanta care scotea ultimul plan de tratament al zilei. Aș fi făcut orice ca să prelungesc momentul. Nu voiam să mă întorc acasă.

ㅤDirectorul mi-a respins cererile de ture suplimentare, chiar și neplătite. Îmi spusese că nu poate face așa ceva și că are mâinile legate.

ㅤÎl înțelegeam într-un fel; dacă mai rămâneam mult în spitalul ăsta, munca mea risca să devină sclavie. Dar nu mă forțase nimeni să rămân. Numai eu mă țineam aici.

ㅤDescoperisem că îmi era mult mai ușor să petrec timpul muncind, departe de casă și privirile stăruitoare ale soțului meu, decât să mă confrunt cu ceea ce reprimam.

ㅤNici până astăzi, la aproape două săptămâni de la răpire, nu am spus nimănui prin ce am trecut. N-am putut. Oricât au încercat, oricât m-au împins să vorbesc, gura mea a refuzat să se deschidă. Simțeam că m-aș prăbuși din nou, că aș viola-o pe Lara din nou, dacă aș povesti. Și, în plus, nu puteam mărturisi înțelegerea pe care am încheiat-o cu Michael.

ㅤTrebuia să o duc la capăt.

ㅤJulian, înlocuitorul temporar al lui Damon, mă urmărea atent de pe canapea, așteptând să-i spun când putem pleca. Îl ignoram. Nu-mi plăcea de el. Era diferit de Damon. Avea o atitudine respingătoare și mă enerva felul în care își învârtea telefonul în mână, de parcă n-ar fi avut nimic mai bun de făcut.

ㅤDar Damon era încă internat în spital și urma să fie lăsat să plece abia peste câteva zile. Michael a uitat să-mi precizeze cum a fost lăsat inconștient; jigodiile îl încolțiseră și-l bătuseră crunt, chiar înjunghiindu-l între coastele inferioare.

ㅤEram sigură că Ezra era autorul ultimei părți, iar asta m-a făcut să mă simt și mai puțin vinovată când am auzit că se află în comă. Chiar într-un salon din acest spital.

ㅤÎn fiecare zi, oamenii lui Michael mă urmăreau. Se asigurau că-mi respect partea din înțelegere. Probabil voiau să afle unde se află ascunzătoarea lui Abel. Și de aceea îmi gândisem planul până la cel mai mic detaliu.

ㅤ— Fă-te comod, i-am spus, plictisită, lui Julian. O să mai stai șase ore pe aici, tocmai mi-au transmis că profesorul mă vrea la o operație.

ㅤ— Nu puteai să lucrezi și tu la un spa? Mă doare spatele de mor!

ㅤNu i-am răspuns, mi-am prins părul la spate într-o coadă de cal.

ㅤ— Să treci pe la Damon, i-am ordonat, primind o răsuflare exasperată. Asigură-te că are tot ce are nevoie.

ㅤ— Nu e treaba spitalului? mi-a răspuns cu obrăznicie, dar și-a înghițit cuvintele când mi-am ridicat privirea severă la el.

ㅤ— Să mergem.

ㅤAm ieșit pe coridor și am înmânat planul asistentei. Julian m-a urmat îndeaproape. Oamenii lui Michael m-au observat apropiindu-mă de blocul operator.

ㅤ— De aici nu mai poți veni, i-am spus.

ㅤA ezitat, dar n-a avut de ales. M-a privit cum intru prin ușile glisante.

ㅤ— Clarissa? Ce cauți aici? m-a întrebat un coleg ce se pregătea de operație. Kincaid te-a chemat și pe tine?

ㅤ— Nu, am replicat, apropiindu-mă de ieșirea de urgență. Dar așa să spui oricui întreabă. Îți rămân datoare.

ㅤA clipit confuz, dar eu deja am dispărut.

ㅤIeșirea de urgență dădea spre parcarea laterală. Asta fusese cea mai ușoară parte.

ㅤCu câteva zile în urmă, profitasem de firea adormită a lui Julian și îi oferisem un sedativ. Câteva ore bune fără cunoștință mi-au fost suficiente ca să-i iau cheile de la mașină și să-l contactez pe Connor să mă ajute să fac o copie.

ㅤConnor mi le-a adus cu puțin timp înainte să își revină înlocuitorul de bodyguard, făcându-l să nu aibă nicio suspiciune când m-a văzut la biroul meu, analizând ceva pe calculatorul pus la dispoziție.

ㅤDar nu doar Connor era implicat, ci și Xenon. Am făcut același proces pe care l-am făcut cu fratele meu în noaptea în care l-am întâlnit, atunci când toată lumea credea că mă odihnesc, având o coastă ruptă în urma accidentului. Ca să pot vorbi singură cu el.

ㅤM-a învățat cum să manipulez sistemul de siguranță. Aș fi putut să-l rog să o facă el, dar nu voiam să știe nimeni de acel loc, cu atât mai puțin cum funcționează.

ㅤPartea cea mai dificilă a fost să nu ridic suspiciuni. Abel îmi monitoriza și respirația. Dar când plecase în alt oraș pentru câteva zile, am profitat de ocazie și am intrat în calculatorul lui.

ㅤAcum aveam acces la toate camerele.

ㅤMi-am scos din buzunar cheia copiată, am deblocat mașina și am pornit spre locul pe care mi-l arătase Abel.

ㅤAici mă bazam exclusiv pe memoria mea fotografică.

ㅤDrumul până acolo a fost o lungă succesiune de flashback-uri pe care le alungam cu încăpățânare. Nu aveam voie să mă las afectată. Nu acum.

ㅤCând am ajuns, am tras pe dreapta și am verificat împrejurimile. Nicio mișcare suspectă. Mi-am suflecat mânecile și m-am strecurat spre intrare.

ㅤÎncăperile erau exact cum mi le aminteam din ziua în care Abel mă adusese aici. Doar că acum, în loc să fiu condusă, eram cea care știa calea.

ㅤAerul rece din catacombe mi-a mușcat pielea, trimițându-mi un fior pe șira spinării. Inima a început să-mi galopeze în piept când am zărit ușa pe care Abel îmi spusese că nu aveam să o trec niciodată.

ㅤAm râs în sinea mea. Cât de nebănuite erau căile vieții.

ㅤÎn fața ușii, am înghițit în sec, adunându-mi curajul. Degetele mi-au tremurat ușor când am scos tableta și am introdus codul. Piatra masivă s-a urnit automat, dezvăluind întunericul de dincolo.

ㅤȘtiam că nu va fi plăcut. Îmi simțeam corpul pregătindu-se instinctiv pentru ce urma.

ㅤAerul stătut, încărcat de transpirație și sânge uscat, mi-a izbit nările. Am inspirat adânc și am pășit înăuntru.

ㅤUn bolovan mi s-a așezat pe piept când ochii mi s-au blocat asupra lui. Singurul om pe care nu voiam să-l mai văd vreodată. Și totuși, era aici. În fața mea. În șezut, înlănțuit, sfărâmat.

ㅤNu mai era monstrul care-mi bântuia coșmarurile. Era o umbră jalnică a ceea ce fusese.

ㅤCând și-a ridicat privirea spre mine, ochii îi erau dilatați, pierduți într-o stare de semi-conștiență. A clipit rapid de câteva ori, ca și cum încerca să-și clarifice vederea.

ㅤApoi a început să râdă ca un maniac.

ㅤ— Frumos truc, jegule! a strigat răgușit, privind haotic în jur. Nu mai pic în capcană! Știu că mi-ai dat ceva!

ㅤMi-am încleștat maxilarul. Ura mea față de el a izvorât ca o cascadă din locul în care o ținusem închisă. Atunci, expresia lui Kai s-a schimbat, recunoscându-mi privirea disprețuitoare.

ㅤA rămas paralizat, amuțit de șoc.

ㅤ— Ești chiar tu..., a murmurat, schimbându-și poziția. Prințeso, trebuie să mă scoți de aici! Omul ăsta e un psihopat, trebuie să mă ajuți!

ㅤM-am strâmbat când l-am auzit. Vocea lui mi-a zgâriat cicatricile închise. Mi-am strâns pumnii ca să nu mă las copleșită.

ㅤ— Nu sunt aici să te ajut, Kai.

ㅤOchii lui negri au clipit rătăciți, încercând să distingă nuanțele tonului meu. S-a încruntat când nu a reușit.

ㅤ— Dacă era după mine, ai fi putrezit aici.

ㅤ— Și atunci ce cauți? a scuipat, flegmatic. N-au fost suficiente curelele? Ai venit pentru runda doi? Și tu ești bolnavă la cap! O să vă bag în pușcărie pe toți!

ㅤM-am apropiat, iar el a tăcut, evaluându-mă atent. A văzut în ochii mei că niciuna dintre tacticile lui nu vor mai merge asupra mea. Acea Clarissa a murit de mult.

ㅤ— Nu ești în poziția să mai ameninți. Pentru tine, totul s-a terminat.

ㅤA pufnit amuzat, ochii mei i-au privit barba crescută și multiplele cicatrici ce se puteau remarca ușor. Preferam să nu mă gândesc câte i-au făcut Apollo și Abel.

ㅤ— Ai venit să mă omori?

ㅤ— Nu astăzi, i-am răspuns, surprinzându-l. Dar să fii sigur că va veni ziua aia, Malakai.

ㅤ— Ce-i cu atitudinea asta periculoasă? Te-ai reprofilat între timp?

ㅤAm zâmbit ironic și am mai făcut un pas. L-am văzut cum se tensionează, simțindu-mi parfumul. Și-a întors capul ușor, ca și cum ar fi încercat să se ferească de prezența mea, dar lanțurile îl țintuiau în loc. Privirea i s-a îngustat, încercând să discearnă ce aveam de gând.

ㅤ— Îți face plăcere, nu? a rânjit el, dar colțurile buzelor i-au tresărit. Ai visat la momentul ăsta.

ㅤM-am aplecat ușor, astfel încât să fim la același nivel.

ㅤ— Pe lângă ce a fost în capul meu, ăsta chiar e un vis.

ㅤA încremenit pentru o fracțiune de secundă, dar și-a revenit rapid.

ㅤ— Mă bucur să știu că încă îți ocup mintea, a aruncat el, cu un rânjet provocator. Dar, spre surprinderea lui, cuvintele nu m-au clintit așa cum o făceau odată. Chiar o să mă urăști toată viața? Ura nu face bine sufletului, prințeso. Te va ofili.

ㅤI-am susținut privirea, netulburată, lăsând un surâs rece să-mi încrețească buzele.

ㅤ— Mi-ai promis multe, m-ai ruinat înainte să apuc să trăiesc cu adevărat... Din cauza ta, am pierdut tot ce aveam, Malakai.

ㅤM-am aplecat mai aproape de chipul lui, lăsându-i vocea să se stingă sub greutatea cuvintelor mele.

ㅤ— Te voi bântui, chiar și în Ziua Judecății, i-am promis, neclintită, și m-am ridicat, privindu-l ca pe nimicul care este.

ㅤCu o mișcare lejeră, i-am aruncat cheia de la cătușe, privindu-l cum o apucă ca un disperat, de parcă era cel mai de preț lucru. S-a chinuit să se desfacă, mâinile lui tremurând.

ㅤ— Mulțumește-i lui Michael, am rostit, făcându-l să se oprească după ce a deschis una din cătușe. El te-a scos de aici. Dar nu te bucura prea mult timp. Dacă aș fi în locul tău, aș fugi undeva departe. Pe o insulă pustie.

ㅤȘi-a desfăcut și cealaltă cătușă, apoi a încercat să se ridice, dar amețeala l-a oprit. A căzut înapoi, respirând greoi. L-am privit fără să ridic măcar un deget ca să-l ajut.

ㅤ— Soțul meu nu o să se oprească niciodată să te hăituiască. Iar eu... eu am alte treburi acum, alți oameni de care să mă ocup. Dar să nu te amăgești, Malakai. Oricât timp ar trece, oricât de în siguranță te-ai simți, crezând că am uitat... mă voi întoarce. Iar chipul meu va fi ultimul lucru pe care-l vei vedea înainte să mori. Îți dau cuvântul meu.

ㅤI-am aruncat un sac pe care l-a privit descumpănit. L-a ridicat, apoi s-a uitat la mine, încă confuz.

ㅤ— Pune-ți-l pe cap, i-am elucidat misterul. Nu face lucrurile mai dificile decât e necesar. Fii sigur că am alte zeci de planuri alternative.

ㅤNu aveam, dar siguranța din glasul meu l-a făcut să creadă contrariul. Spre surprinderea mea, s-a conformat fără prea multă rezistență. L-am prins de braț și l-am ajutat să se ridice, sprijinindu-l atunci când vederea i-a cedat complet. Apoi, fără ezitare, l-am târât după mine până la mașină.

ㅤL-am împins pe scaunul din dreapta, fixându-i centura astfel încât să-i blocheze mâinile. Nici măcar nu a ripostat. Doar a stat acolo, respirând sacadat, prins în propria lui neputință. Am urcat la volan și am pornit fără o vorbă, îndreptându-mă spre un loc unde aveam să-l las în voia sorții.

ㅤDrumul s-a desfășurat în tăcere. Malakai stătea nemișcat, cu capul sprijinit de tetieră, dar simțeam cum își adună forțele, cum mintea lui încearcă să țese un plan, o cale de scăpare.

ㅤ— Unde mă duci? a rupt liniștea, cu voce răgușită.

ㅤNu i-am răspuns. Mâinile mele au rămas ferme pe volan, privirea lipită de drum. Așteptam. Într-un fel, era fascinant să-l văd în postura asta – frânt, fără putere, redus la o simplă existență precară.

ㅤ— Clarissa..., tonul i s-a schimbat, încercând să sape în mine cu o umbră de apropiere. Nu are niciun rost, eu nu o să te mai deranjez.

ㅤMi-am încordat maxilarul, dar n-am cedat provocării. L-am ignorat, iar asta l-a făcut să râdă scurt, disprețuitor.

ㅤ— Wraith ți-a făcut și ție spălare pe creier, nu? Începi să semeni cu el. Sau poate mereu ai fost așa, doar că eu am fost prea orb să văd...

ㅤAm apăsat mai tare pedala de accelerație.

ㅤ— Nu vorbi despre el.

ㅤ— De ce? Pentru că el e „soțul tău"? a scuipat ultimul cuvânt ca pe o batjocură. Îți dai seama că nu ești altceva decât un trofeu pentru el, nu? Un moft pe care și l-a permis. Și când se va plictisi–

ㅤAm frânat brusc, iar Malakai s-a izbit de scaun, scoțând un icnet de durere.

ㅤ— Taci.

ㅤA oftat adânc, dar a înțeles că a împins prea mult.

Tocmai el spunea asta!

ㅤAm repornit mașina și mi-am continuat drumul. Malakai putea să spună orice, dar nu mai avea puterea să mă dezechilibreze. Își pierduse pentru totdeauna acest privilegiu.

ㅤAm tras pe dreapta când am considerat că am găsit locul perfect și i-am dat sacul de pe cap. A clipit de mai multe ori, ochii lui obișnuindu-se din nou cu lumina. S-a uitat încruntat la mine când i-am desfăcut centura.

ㅤ— Coboară.

ㅤI-a luat câteva momente să înțeleagă că vorbesc serios.

ㅤ— Aici? a întrebat, neîncrezător. Suntem în câmp!

ㅤ— Pare să fie problema ta, nu a mea. Coboară!

ㅤ— Clarissa....

ㅤAm răsuflat adânc, numărând în gând ca să mă liniștesc. M-am aplecat peste el, deschizându-i portiera cu forță. A rămas înmărmurit. Habar nu aveam ce-i făcuseră fratele și soțul meu, dar nu a avut nici măcar impulsul să mă atingă.

ㅤEra... domesticit.

ㅤ— Coboară, i-am repetat, de data asta mai încet.

ㅤA pufnit, dându-și ochii peste cap, dar în cele din urmă a coborât. Vântul rece de afară a foșnit în câmpul gol, iar Malakai s-a uitat în jur, încercând să înțeleagă unde se află.

ㅤ— Chiar o să mă lași aici? Singur?

ㅤ— Ai reușit să scapi din situații mai grele, nu? Poate e momentul să-ți pui din nou la încercare norocul.

ㅤ— Ești cea mai meschină târfă pe care am întâlnit-o, a murmurat, cu un zâmbet amar.

ㅤM-am sprijinit cu o mână de volan, înclinându-mi capul într-o parte.

ㅤ— Perfect. Sentimentul e reciproc.

ㅤAm închis portiera și am apăsat accelerația, ridicând un nor de praf în urma mea. Malakai a rămas în urmă, o umbră pierdută în pustiul din jur.

ㅤMi-am strâns mâinile pe volan când au început să tremure și am inspirat adânc, concentrându-mă asupra drumului ca să nu pierd în fața emoțiilor ce refuzau să mai fie suprimate.

ㅤNu-mi venea să cred că am făcut asta.

ㅤÎmi era groază să mă gândesc ce se va întâmpla când Abel își va da seama că camerele sunt manipulate. Mi s-a pus un nod amar în gât pe care nu l-am putut înghiți, oricât am încercat.

ㅤAm oprit la primul semafor care îmi spunea că sunt din nou în oraș și mi-am umplut plămânii cu aer, încercând să-mi limpezesc mintea. Privirea mi-a fugit spre oglinda retrovizoare, iar în secunda în care i-am recunoscut pe oamenii lui Mihael, tot tumultul din mine s-a stins. Maxilarul mi s-a strâns când am văzut semnul discret – voiau să trag pe dreapta cu prima ocazie.

ㅤAsta am și făcut, deși nu era cea mai înțeleaptă alegere. Am ieșit din mașină, păstrându-mi chipul gol. Nici nu apucasem să închid portiera când vehiculul lor s-a oprit brusc lângă mine. Doi bărbați necunoscuți au ieșit imediat, apropiindu-se cu un aer vag amenințător.

ㅤAș fi putut să-i ignor, dar știam că Michael nu era genul care să accepte sfidarea. Dacă nu mă conformam, furia lui avea să cadă asupra altcuiva – Lara sau oricine din anturajul meu putea deveni ținta greșită. Timpul pe care mi-l acordase se terminase. Și amândoi știam asta.

ㅤ— Nu e nevoie să vă etalați mușchii, le-am spus cu un calm total opus stării mele interioare. Malakai e liber. Dacă vă grăbiți, poate îl veți găsi întreg.

ㅤAu schimbat priviri între ei, apoi au pufnit amuzați. Unul dintre ei s-a apropiat mai mult de mine, iar eu mi-am fixat atenția doar asupra lui. El trebuia să fie liderul din echipa asta. Ochii mi s-au îngustat ușor la vederea înfumurării lui.

ㅤȘi Ezra a fost înfumurat. Arogant din cale-afară. Toată lumea știa ce s-a întâmplat cu el, iar cei din jurul lui Michael știau că eu sunt autoarea. Individul ăsta se juca cu focul.

ㅤ— Omule, ocupă-te de asta, i s-a adresat colegului său. Nu pleci nicăieri până nu primim confirmarea, mi-a spus și i-am zâmbit malițios.

ㅤNu m-am împotrivit. Am așteptat, în vreme ce colegul lui s-a îndepărtat și vorbea codat la telefon. De parcă Frank sau oricine din poliție s-ar sinchisi să le asculte telefoanele.

ㅤCorupția din orașul ăsta îmi lăsa un gust acru pe limbă.

ㅤ— Soția lui Abel Wraith, eh? a schimbat subiectul, scrutându-mă cu un zâmbet batjocoritor. Ești mai tânără decât mă așteptam. Te-a luat de când erai mică, așa-i?

ㅤA râs scurt, iar un fior rece mi-a trecut pe șira spinării. Mi-am încleștat pumnii, dar nu suficient încât să mă trădez.

ㅤ— Nenorocitul e atât de îndrăgostit de sine că te-a modelat după chipul lui, a continuat, savurând fiecare cuvânt. Te-a crescut să fii ca el.

ㅤ— Nu sunteți deloc originali, am replicat, nepăsătoare. Veniți cu ceva nou, textele astea sunt deja răsuflate.

ㅤMi-am lăsat privirea să-l străpungă, urmărindu-i reacțiile.

ㅤ— Înțeleg că vă roade invidia, că soțul meu e mai bun decât voi din toate punctele de vedere, fără măcar să ridice un deget, dar eu nu sunt cutia milei. Frustrările voastre nu mă interesează. Și nici nu mă jigniți când mă comparați cu el. Din contră. Mă flatează că mă considerați la fel de inteligentă și superioară.

ㅤI-am închis gura, iar ochii lui m-au străbătut cu răutate.

ㅤColegului său nu i-a luat mult să verifice și să revină cu confirmarea că nu mințisem. Un rânjet mi-a înflorit pe buze când l-am văzut încordându-se, ofticat.

ㅤ— Mi-a făcut deosebită plăcere, băieți, le-am spus eu când păreau prea surprinși ca să mai scoată un sunet. Acum, scuzați-mă, dar am lucruri mai importante de făcut decât să pierd timpul cu voi.

ㅤ— Nu te grăbi! a ripostat cel mai enervant dintre ei, blocându-mi mâna înainte să ajungă la portieră. Cine a spus că am terminat cu tine? Vii cu noi, păpușo.

ㅤSprâncenele mi s-au încruntat când mi-am smuls mâna din prinderea lui, măsurându-i atent pe amândoi. Cel din fața mea era masiv, o stâncă de carne și mușchi, dar celălalt... era mai slăbănog, mai ușor de doborât. Dacă se punea problema, puteam să-i înving într-o luptă corp la corp. Apollo nu petrecuse cu mine degeaba toate acele ore, zile la rând, în sala aia.

ㅤ— Malakai e liber, am subliniat pe un ton ferm. Treaba mea aici s-a terminat. La revedere!

ㅤ— Michael nu e de aceeași părere, m-a contrazis, făcându-mă să inspir adânc, înainte să mă întorc din nou spre ei. Ne-a cerut să te ducem într-un loc ales de el, a completat, iar o sprânceană mi s-a arcuit involuntar.

ㅤAtât de naivă păream? Atât de proastă credea Michael că sunt? De parcă nu văzusem ce-i făcuse Larei, chiar în ochii mei! Nu exista univers în care aș fi mers într-un alt loc de-al lui.

ㅤ— Cu altă ocazie, am replicat, cu zâmbetul fals de politețe pe buze.

ㅤDeschisesem portiera când am simțit că mă împunge ceva în coloană. Am rămas nemișcată, în timp ce inima îmi bătea neregulat, gata să-mi spargă pieptul. Maxilarul mi s-a încleștat și mi-am strâns ochii închiși, încercând să mă controlez, înainte ca lucrurile să degenereze.

ㅤ— Crezi că ai de ales? mi-a murmurat, venind mai aproape de mine ca lumea din jur să nu vadă pistolul plasat pe mine. Când Michael zice ceva, execuți, a continuat, apăsând mai tare pistolul.

ㅤO furnicătură mi-a urcat pe șira spinării, dar nu i-am oferit satisfacția unei tresăriri.

ㅤ— O să ți-o zic o singură dată, am rostit cu un subton amenințător. Îndepărtează-te de mine și nu mă mai amenința. Nu mă descurc cu amenințările, reacționez foarte urât. Ezra ar putea să-ți spună mai multe... ah, da, nu poate.

ㅤL-am auzit când a mârâit iritat, împungându-mă mai mult cu țeava în spate. Se pare că aveam de-a face cu un prieten de-al lui. Celălalt, ceva mai lucid, i-a pus o mână pe umăr și l-a rugat să înceteze.

ㅤ— O să plătești pentru ce i-ai făcut vărului meu, curvă penală ce ești, mi-a șoptit aspru în ureche, apoi s-a îndepărtat cu o scârbă afișată ostentativ. Saint, mergi tu cu ea! Eu nu garantez că pot respecta condiția să n-o ating, a adăugat, aruncându-i o ultimă privire tăioasă înainte de a se retrage.

ㅤSaint a rămas lângă mine, rigid, cu o expresie încurcată. Am surprins cum își ferea privirea, de parcă i-ar fi fost teamă că-l voi hipnotiza dacă mă privea prea mult. Mi-am înghițit un zâmbet ironic și am oftat, ridicând ușor din umeri.

ㅤ— Hai, am spus plictisită, făcându-i semn să urce în mașină.

ㅤMichael ar fi venit oricum după mine, dacă nu mă duceam eu la el.

ㅤȘi atunci, ar fi început un război cum Bostonul și lumea interlopă nu mai văzuseră de la înființarea lor. Pacea deja atârna de un fir de ață. Unul minuscul.

ㅤ— Relaxează-te, i-am spus, lăsându-l pe colegul lui să o ia în față și să ghideze drumul. Eu mă iau doar de oamenii care și-o cer. Iar tu nu mi-ai greșit cu nimic, deși lucrezi pentru...

ㅤAm lăsat fraza neterminată. Nu voiam să-i spun numele și nici să-l jignesc în fața lacheilor săi. Nu ar fi făcut decât să se întoarcă împotriva mea.

ㅤM-am uitat fugitiv la Saint. Era mult mai tânăr decât celălalt, mai tânăr și decât mine. Isuse, era doar un copil! Ce căuta el aici, alături de oamenii ăștia ieftini? Cred că de abia împlinise optsprezece ani.

ㅤ— Lucrezi de mult pentru ei? m-am interesat, simțind o nevoie inexplicabilă de a-l ajuta pe băiatul ăsta. Nu ar trebui să fii la liceu?

ㅤA încercat să se țină tare, dar a cedat, coborându-și ochii către mâinile lui de pe genunchi. Era mai mult decât evident că el nu era făcut pentru lumea asta, era foarte diferit de colegii și șefii săi.

ㅤ— Nu am fost niciodată la școală, mi-a mărturisit, luându-mă pe neașteptate. Părinții mei au murit când aveam șase ani, nu au apucat să mă dea la școală, iar cei de la orfelinat nu dădeau doi bani pe noi ca să facă asta. Ilya m-a adoptat la scurt timp după, dar nu pentru a mă ajuta, ci pentru a-l sluji. Nu-mi amintesc nici măcar numele meu.

ㅤAm devenit chiar mai confuză, iar un junghi mi-a străbătut toracele. Îmi părea rău pentru el. Era îngrozitor ce trăise... încă de când era un biet copil!

ㅤ— Cum adică? Nu te cheamă Saint?

ㅤEl a pufnit, arătând o repulsie vădită pentru acel nume.

ㅤ— Ei mi-au pus numele ăsta doar ca să râdă de mine... pentru că încă sunt virgin.

ㅤOchii mi s-au mărit ușor și n-am știut cum să reacționez. L-am privit în treacăt, simțindu-mă prost pentru el. El a zâmbit slab, semn că era obișnuit cu astfel de reacții. Mi-am presat buzele.

ㅤMi-am revenit în fire când l-am văzut că se foiește, vizibil rușinat. Mi-am dres glasul și am virat încotro a luat-o celălalt.

ㅤ— Sunt niște dobitoci. Crede-mă, Saint, ei sunt mai virgini decât tine. N-au simțit niciodată dorința unei femei, pentru că unicul mod în care le pot convinge să facă sex cu ei e prin forță. Lor ar trebui să le fie rușine, nu ție.

ㅤ— M-au avertizat să am grijă cu tine, dar nu ești deloc cum au zis ei. Ești... de treabă. Amabilă.

ㅤAm zâmbit, parcând undeva în spatele mașinii celuilalt când a oprit. Ne aflam lângă clădirea acelui mall abandonat. Am oftat imperceptibil. Eram prea obosită pentru rahatul ăsta.

ㅤ— Eu tratez oamenii cum merită, i-am explicat, scoțând cheile din contact. Dacă au avut o experiență negativă cu mine și mă vorbesc de rău, fii sigur că și-au căutat-o.

ㅤM-a aprobat, redevenind rigid când colegul său a părăsit mașina, scrutându-ne din priviri cu ochii lui lipsiți de viață. Am ieșit împreună și am simțit impulsul să-l opresc să se apropie de acel individ, dar m-am abținut.

ㅤN-am așteptat indicații. Mi-am dat ochii peste cap și m-am îndreptat spre intrare, amintindu-mi perfect drumul spre sala aceea de conferințe. Cei doi mi-au urmat pașii, aruncând priviri furișe împrejur.

ㅤSaint părea să fie aici pentru prima oară.

ㅤS-au oprit lângă ușa vișinie, fără nicio intenție de a avansa.

ㅤ— Drumurile noastre se despart aici, a spus ironic vărul lui Ezra, sprijinindu-se lejer de perete. Sper să am ocazia să te îngrop.

ㅤUn chicot slab mi-a scăpat, iar când m-am apropiat și i-am pus o mână pe umăr, l-am simțit cum se încordează instinctiv. A încercat să se scuture, dar i-am strâns ușor clavicula, suficient cât să-l fac să se strâmbe.

ㅤ— E o vorbă, știi... cine sapă groapa altuia, cade în ea. Ar trebui să fii mai atent.

ㅤL-am lăsat în urmă înainte să apuce să-mi răspundă, un zâmbet îngâmfat întinzându-mi buzele în timp ce pășeam înăuntru. Mă așteptam să-l găsesc pe Michael sau pe cineva din cercul lui apropiat, dar sala era aproape goală. Doar doi bărbați necunoscuți mă priveau atent.

ㅤM-am apropiat fără grabă, privirea mea alunecând peste încăpere până când l-am văzut pe Alec. În picioare. Din nou pe post de paznic. Umerii mi-au coborât, iar noi doi am făcut un schimb de priviri pe care ceilalți nu l-au putut înțelege.

ㅤ— Cine sunteți voi? i-am întrebat direct, oprindu-mă în spatele unui scaun. Unde vă e liderul?

ㅤ— Noi suntem cei care se ocupă de contracte, mi-a răspuns automat, aproape robotic. Suntem trimiși să ne asigurăm că semnezi asta.

ㅤMi-a întins un dosar, iar eu mi-am înălțat o sprânceană înainte să-l iau. Am răsfoit câteva pagini, citind suficient cât să-mi dau seama ce prostie îmi băgau sub nas, apoi l-am aruncat pe masă, un zâmbet batjocoritor încolțindu-mi pe buze.

ㅤCum să nu fie amuzant? Michael încerca să mă lege de afacerile lui murdare, forțând un parteneriat între barul meu și o firmă despre care nici nu știam că există. Presupuneam că era una fantomă – un paravan perfect pentru ca poliția să nu bănuiască nimic când mi-ar fi umplut rafturile cu otrăvurile lui.

ㅤ— Anunțați-l că știe deja unde să-și bage toate foile astea.

ㅤSerios, ce era atât de greu de înțeles? Nu aveam de gând să-i cedez nimic, cu atât mai puțin să-i vând drogurile în barul meu. Poate că Abel făcea afaceri în lumea asta, dar eu nu aveam să o fac niciodată.

ㅤCei doi bărbați s-au privit pentru o fracțiune de secundă, dar n-au protestat. Probabil că Michael îi instruise deja să nu piardă vremea cu mine.

ㅤ— Transmite-i și că aș aprecia să nu mă mai cheme pentru porcării din astea, am continuat sec. Timpul meu e valoros.

ㅤMi-am aranjat haina, pregătindu-mă să plec, dar n-am apucat să fac nici doi pași spre ușă când un clic metalic a răsunat în încăpere. Privirea mi-a alunecat spre masă, unde unul dintre bărbați își sprijinise nonșalant arma, țintindu-mă direct.

ㅤNu m-am clintit.

ㅤSerios? Iar spectacolul ăsta? Ce era cu toți oamenii ăștia și fixația lor pentru arme?

ㅤ— Dacă ăsta e momentul în care ar trebui să tremur, îmi pare rău să vă dezamăgesc.

ㅤCel care ținea pistolul și-a lăsat capul ușor într-o parte, analizându-mă.

ㅤ— Ai gura cam mare pentru cineva în situația ta, a remarcat, de parcă ar fi fost doar o observație neutră.

ㅤAm râs scurt, întorcându-mă din drum. M-am apropiat de masă cu pași calculați, fixându-l doar pe cel care mă amenințase. Ne-am scrutat unul pe celălalt, lăsând tăcerea să se aștearnă între noi. Nu suportam să fiu amenințată. Dacă cineva voia să joace jocul ăsta cu mine, măcar să o facă bine.

ㅤL-am privit direct în ochi și am împins ușor cu degetul țeava armei, ca și cum era doar un obiect oarecare, nu un instrument al morții.

ㅤ— Dacă ai nevoie de ceva ca să-ți ții mâinile ocupate, îți recomand un fidget spinner. E mai puțin patetic decât să te agăți de un pistol.

ㅤMaxilarul i s-a încordat, iar degetul de pe trăgaci s-a mișcat ușor. Nu suficient cât să mă sperie, dar destul cât să-mi confirme că i se urcase tensiunea la cap.

ㅤ— Ai noroc că Michael vrea doar o semnătură. Altfel, lucrurile ar fi fost mult mai simple.

ㅤM-am sprijinit cu vârful degetelor de marginea mesei și am ridicat o sprânceană.

ㅤ— Simple pentru cine?

ㅤEl n-a răspuns, dar privirea i-a alunecat o clipă spre Alec, care stătea impasibil lângă perete.

ㅤ— Hai să scurtăm discuția, a continuat cel cu arma, împingând dosarul spre mine. O să fiu clar, ca să-nțelegi. Nu înseamnă BANG, a spus, făcând un semn cu pistolul spre capul lui. Iar omul tău de aici nu va vărsa nicio lacrimă când va privi în altă parte.

ㅤTonul lui era ca gheața, iar mușchii feței lui nici măcar nu s-au mișcat când a aruncat amenințarea. Alec a ascultat totul, în special pentru că a arătat spre el, apoi și-a presat mandibula cu putere.

ㅤAm luat dosarul, cântărindu-i cuvintele. Privirea mi s-a deplasat între acte și acest bărbat mult prea îndrăzneț. Mi-am presat buzele și am răsuflat ușor.

ㅤ— Cu toate astea, răspunsul meu rămâne nu.

ㅤI-am aruncat dosarul înapoi și am făcut stânga-mprejur, îndreptându-mă spre ușă fără ezitare.

ㅤApoi, un zgomot asurzitor a sfâșiat aerul.

ㅤM-am oprit brusc. Inima a încetat să-mi mai bată, iar ochii mi-au căzut instinctiv pe propriul corp, ca să mă asigur că nu eu eram cea împușcată.

ㅤDar sunetul din spate m-a lămurit.

ㅤM-am întors exact când bărbatul cu arma se prăbușea la podea. Celălalt a încercat să fugă, dar Alec i-a apăsat o mână fermă pe umăr, înfigându-i țeava pistolului în tâmplă.

ㅤAm clipit buimăcită, privind balta roșiatică ce se lărgea pe podea. Era mort. Fără îndoială. Gaura din cap și ochii larg deschiși erau dovezile clare.

ㅤMi s-a întors stomacul pe dos, dar m-am forțat să rămân calmă.

ㅤEra prima oară când vedeam un om omorât în fața mea. Pentru Alec însă, era doar o zi ca oricare alta.

ㅤ— Vreau să fugi de aici și să transmiți un mesaj clar, i-a șoptit printre dinți celui care tremura sub amenințarea pistolului. Clarissa Wraith e a mea. Eu o voi ucide. Să-și caute altă țintă!

ㅤM-am încruntat, privind consternată cum omul scutură frenetic din cap și o rupe la fugă imediat ce Alec îi dă drumul.

ㅤEu am rămas nemișcată, cu ochii blocați asupra lui. Alec a rânjit în colțul gurii, punându-și arma înapoi la locul ei.

ㅤ— Cu plăcere, a spus, în tăcerea sinistră care se lăsase. Tocmai te-am salvat de un glonț.

ㅤAm făcut un pas în spate când s-a apropiat, iar ochii mei s-au mutat asupra cadavrului. Sângele continua să curgă, prelingându-se neîncetat pe podea.

ㅤDoamne, părea că nu se mai oprește!

ㅤAlec și-a înclinat capul, vizibil amuzat de reacția mea.

ㅤ— De ce ai făcut asta? am îngăimat, ridicându-mi ochii spre chihlimbariul irișilor lui.

ㅤ— Nu mai auzi bine? a râs el, făcând încă un pas spre mine. Eu te voi ucide. Mi-ai dat și binecuvântarea ta. Ai uitat?

ㅤMi-am amintit. Când m-a răpit, i-am spus că dacă mă transform vreodată în ce este el, are permisiunea să mă omoare.

ㅤAm înghițit în sec.

ㅤ— E prima oară? a continuat el, zâmbind ca un psihopat ce este. Te descurci mai bine decât mulți. E un lucru mare că nu ți-ai vărsat mațele încă.

ㅤ— Ești bolnav, i-am spus scârbită.

ㅤNu m-am mișcat când a venit chiar mai aproape, nici măcar nu m-am clintit. Alec continua să mă studieze îndeaproape, adâncindu-mi greața pe care o simțeam în rărunchi.

ㅤOchii noștri s-au încleștat.

ㅤVisul pe care-l avusesem mi-a revenit brusc în minte, uscându-mi gâtul. Gândurile mi s-au învălmășit, dar le-am renegat imediat.

ㅤNu era cu putință.

ㅤ— Cu ce l-ai supărat atât de rău pe ăsta? m-a întrebat, aducându-mă înapoi la realitate.

ㅤMi-am strâns buzele, coborând umerii.

ㅤ— I-am omorât copilul.

ㅤOchii lui Alec s-au mărit, apoi a râs, clătinând din cap.

ㅤ— Am impresia că ai o înclinație bizară spre durere. Altfel nu-mi explic înverșunarea cu care continui să te arzi singură.

ㅤAm pufnit, îngustându-mi privirea.

ㅤ— Eu nu ard, Alec, am replicat rece. Toți devin cenușă în jurul meu, dar eu rămân în picioare, am continuat, îndreptându-mi atenția spre cadavru.

ㅤUn val de amărăciune mi-a scuturat pieptul. Declarația mea nu era o laudă, iar Alec s-a prins repede de asta. Nu putea fi așa ceva... era un blestem.

ㅤFiecare lucru atins de mine sfârșea tragic.

ㅤ— E selecția naturală, puștoaico. Nu toți sunt făcuți să supraviețuiască. Sau să ucidă.

ㅤAm chicotit fără urmă de amuzament, lăsându-mi ochii să vadă sângele care își croia lent drum spre pantofii mei.

ㅤ— Ce rost are supraviețuirea dacă nu mai rămâne nimic?

ㅤAlec m-a înțeles. O vedeam în ochii lui.

ㅤ— E prețul pe care-l plătești pentru putere.

ㅤAm surâs neînsemnat, holbându-mă la dâra de sânge care urma să ajungă în vârful pantofilor mei.

ㅤ— Nu, e doar începutul sfârșitului.

ㅤPrivirile noastre s-au ciocnit din nou. Era mult mai zguduit decât mă așteptam.

ㅤN-am mai spus nimic și nici el nu a vrut să o facă. I-am întors spatele și am luat-o spre ușă, exact înainte ca sângele să-mi păteze pantofii. I-am simțit privirea cum îmi arde spinarea.

ㅤAm inspirat imperceptibil, punându-mi mâna pe clanță. Mi-am lăsat capul să se întoarcă lent într-o parte, permițându-i să-mi vadă profilul.

ㅤ— Malakai e din nou liber.

ㅤCu asta, l-am lăsat în urmă.

ㅤAm ieșit din încăpere și am înaintat pe drumul către parcare, fără să fiu șocată de absența unor întăriri. M-am urcat în mașină și am băgat cheia în contact, respirând adânc înainte să apăs accelerația.

ㅤOdată cu mașina pusă în mișcare, a dispărut și chipul inert al acelui bărbat necunoscut.

•♤•

ㅤCorpul meu a refuzat să se miște după ce am parcat în curte. Degetele îmi erau încleștate pe volan, iar un nod greu mi se așezase în stomac. Senzația s-a urcat încet spre piept, strângându-mi plămânii. Am înghițit în sec, privind fix spre ușa de la intrare și siluetele paznicilor din jur.

ㅤAbel probabil aflase deja totul.

ㅤAm tras adânc aer în piept și mi-am forțat trupul să se miște. Am coborât din mașină, iar sunetul portierei trântite mi-a sfâșiat auzul, amplificând golul ce mi se căsca în torace.

ㅤFără să vreau, mi-am presat buzele. Înaintam spre ușă, iar fiecare pas îmi cântărea tot mai greu. Nici măcar nu ajunsesem la prag, dar deja îi simțeam furia vibrându-mi în oase, pulsând prin vene, ca un avertisment mut.

ㅤAm urcat treptele cu respirația prinsă în piept. Fiecare pas mă apropia de vijelie, iar tensiunea din aer devenea aproape palpabilă.

ㅤAm împins ușa, iar căldura din interior m-a izbit, contrastând cu frigul ce îmi înghețase pielea pe drum. Tăcerea era grea, încărcată, ca un cer plumburiu înainte de furtună.

ㅤI-am văzut imediat și m-am oprit în pragul sufrageriei. Privirea mi s-a mișcat de la unul la altul, în vreme ce inima îmi pulsa tot mai slab.

ㅤErau toți aici.

ㅤApollo. Xander. Edmond. Adira. Lydia. Ray. Sage.

ㅤTăcuți, așezați ca niște piese de șah, ocupând fiecare un colț al camerei. Unii stăteau în picioare, alții pe canapea, dar nimeni nu părea relaxat. Nu era o simplă întâlnire. Atmosfera era prea densă, prea încărcată de ceva nespus. Aproape de înmormântare.

ㅤMi-am simțit stomacul strângându-se.

ㅤNimeni nu a vorbit imediat. Apollo și-a mutat greutatea de pe un picior pe altul, Adira a tras aer în piept, iar Edmond și-a trecut limba peste măsele, ca și cum încerca să își tempereze impulsul de a spune ceva.

ㅤFiecare îmi oferise câte un indiciu – o ezitare, o încruntare, o mișcare reținută –, mai puțin cel care conta cu adevărat.

ㅤOchii mei s-au pironit asupra lui, iar saliva mi s-a înghițit singură.

ㅤAbel stătea pe canapea, nemișcat, cu coatele sprijinite pe genunchi și degetele împreunate. Capul ușor aplecat îi ascundea privirea, dar nu era nevoie să o văd ca să-i simt furia. Se revărsa din el în valuri mute, grele, umplând încăperea până în cel mai îndepărtat colț.

ㅤÎn jurul lui, toți păreau să-și țină răsuflarea. Nimeni nu se mișca. Apollo își încrucișase brațele, sfredelindu-mă cu ochii lui, iar Xander își mutase greutatea de pe un picior pe altul, dar nimeni nu spunea nimic.

ㅤDar nu aveam nevoie de niciun cuvânt. Știam ce mă așteaptă, am știut din clipa în care am pășit în acele catacombe în absența lui. Mi-am încleștat fără putere mâinile, încercând să-mi stabilizez tremurul slab al degetelor și am respirat încet, simțind încordarea din aer pe plămânii mei.

ㅤColoana mi s-a îndreptat, iar bărbia mi s-a ridicat, în ciuda lacrimilor care se adunau în spatele ochilor mei. Apollo a vrut să spună ceva, dar gura i s-a închis când a înțeles că niciun cuvânt de-al lui nu avea greutate aici.

ㅤ— Eu am făcut-o.

ㅤCuvintele mele au căzut în cameră ca o lespede grea, dar nimeni nu a părut surprins. Toți știau deja. Mă măsurau tăcuți, fiecare în felul său, dar singura privire care conta nu se ridicase încă spre mine.

ㅤAbel și-a lăsat mâinile să atârne între ele. Degetele i s-au unit o clipă, apoi s-au desfăcut lent, un gest atât de controlat, atât de calculat, încât pielea mi s-a zbârlit.

ㅤ— I l-am dat lui Michael. Și aș face-o din nou.

ㅤÎn sfârșit, ochii lui s-au ridicat spre mine. Oțel albastru, rece, tăios. Nu mai era nimic uman în privirea lui. Abel dispăruse.

ㅤMi-am mușcat obrazul pe interior.

ㅤAbel s-a ridicat încet, fiecare mișcare a lui fiind încărcată de o amenințare tăcută. Nu avea nevoie să ridice vocea, nu avea nevoie să-și exprime furia în mod direct – o simțeam în aer, în felul în care privirea lui mă țintuia locului, în modul în care maxilarul i se încorda subtil.

ㅤ— Ieșiți.

ㅤVocea lui a fost joasă, aspră, dar a tăiat aerul ca un cuțit. Un cuvânt. Încărcat cu o greutate care mi-a apăsat pieptul.

ㅤMi-am simțit gâtul strângându-se, dar am înghițit nodul care amenința să mă înece. Am rămas nemișcată, susținându-i privirea letală.

ㅤXander a fost primul care a ascultat îndemnul lui, trăgând-o pe Lydia după el. Au trecut pe lângă mine, cu șatenul clătinând dezaprobator din cap. Sage a fost următoarea; l-a atins ușor pe Ray și i-a făcut semn să meargă, dar nu înainte să-mi zâmbească cu empatie.

ㅤCu fiecare persoană care părăsea casa, îmi era mai dificil să respir.

ㅤ— Abel..., a rostit Adira, opunându-se mutește tragerilor lui Apollo, de parcă se temea să mă lase singură cu el.

ㅤCeva s-a frânt în mine.

ㅤ— Ieșiți!

ㅤVocea lui a explodat în încăpere, făcându-ne pe mine și Adira să tresărim. Furia lui era atât de pură, atât de brută, încât Edmond și Apollo nici măcar nu au încercat să protesteze. Adira i-a urmat șovăitoare pe cei doi bărbați, aruncându-mi priviri peste umăr.

ㅤI-am făcut un semn infim din cap că voi fi în regulă.

ㅤUșa s-a închis în urma lor, iar camera a devenit un vid în care singurul lucru ce mai avea greutate era privirea lui. O privire care mă spinteca fără milă, tăindu-mă strat cu strat, fără să se oprească.

ㅤA fost doar o secundă, dar în acea secundă, întreaga lume s-a comprimat în ochii lui albaștri, înghețați. În acea secundă, m-a sfâșiat fără să clipească.

ㅤGenunchii mi-au slăbit când a pășit spre mine, dar m-am silit să nu mă mișc. Respirația mi s-a blocat în piept, de parcă aerul refuza să intre într-un loc unde nu mai era loc de el.

ㅤ— Ar trebui să-ți fie rușine cu tine.

ㅤCuvintele lui au fost un tăiș care mi-a sfâșiat carnea, lăsând în urmă doar durere mută. Fiecare silabă s-a înfipt adânc, zdrobind orice scut imaginar pe care încercasem să mi-l ridic. Expresia de dezgust de pe chipul lui mi-a strâns inima într-o menghină.

ㅤA trecut pe lângă mine fără să se mai uite înapoi, dar vântul lăsat în urmă mi-a străpuns carnea până la os.

ㅤAm rămas nemișcată, încremenită în locul în care mă sfărâmasem. Ecoul vocii lui mi-a zguduit oasele ca un clopot spart, până când aerul din jur s-a solidificat, transformându-mă într-o statuie de sare – sfărâmicioasă, amară.

ㅤApoi, ceva s-a rupt.

ㅤFuria mi-a umplut golurile abia căpătate, explodând în venele mele ca o lavă care înghițea totul în calea ei. Mintea mi s-a cufundat într-un haos alb, remușcările s-au evaporat, iar durerea s-a transformat într-un foc care nu mai cerea permisiunea să ardă.

ㅤPumnii mi s-au încleștat, maxilarul mi s-a întărit, iar picioarele mele s-au mișcat de parcă nu mai erau ale mele. Mergeam spre el, fără frică, fără ezitare.

ㅤAbel reușise să declanșeze ceva în mine.

ㅤCeva ce nici eu nu eram sigură că pot controla.

ㅤAm traversat încăperea cu o hotărâre pe care nici măcar nu mi-o recunoșteam. Fiecare pas era alimentat de furia mocnită care mă împingea înainte, fără să-mi lase timp să gândesc, fără să-mi lase loc de îndoială.

ㅤM-am năpustit înăuntru, respirând anevoios, în vreme ce lacrimile continuau să-mi înțepe colțurile ochilor.

ㅤUșa s-a izbit de perete când am intrat în urma lui, dar Abel nici măcar nu s-a întors. Stătea cu spatele la mine, palmele încleștate pe marginea biroului, respirația lui grea umplând aerul. Umerii îi erau încordați, iar liniștea lui mă zdruncina mai tare decât orice altceva.

ㅤ— Spune-mi, am izbucnit, glasul meu tăindu-se între furie și durere. Spune-mi în față ce gândești despre mine!

ㅤNu a mișcat nici măcar un deget. Nu a tresărit. Era ca și cum nici nu existam pentru el, ca și cum fusesem deja alungată din mintea lui.

ㅤ— Nu meriți nici măcar asta.

ㅤCeva s-a frânt în mine a doua oară, dar nu era slăbiciune. Era furia pură care îmi electriza fiecare fibră a corpului.

ㅤM-am apropiat până când i-am simțit căldura, până când între noi nu mai era decât un pas infim.

ㅤ— Du-o la capăt, am șoptit, cu glasul meu oțelit.

ㅤAbia atunci s-a întors.

ㅤPrivirea lui întunecată m-a lovit ca o lamă rece, dar nu am clipit. Nu aveam să fiu prima care cedează.

ㅤ— O să taci acum? am șuierat, vocea mi se rupea între lacrimile ce-mi ardeau colțurile ochilor și ura care îmi împietrea trupul. De ce taci, hm?

ㅤNu a spus nimic, iar furia mea a explodat. I-am împins pieptul cu ambele mâini, forțându-l să se lovească de birou.

ㅤ— Spune ceva, nenorocitule! Judecă-mă! Acuză-mă că am vrut să-l protejez pe Damon! Că am cedat presiunilor lui Michael după ce a distrus-o pe Lara în fața mea! Haide!

ㅤRespirația lui s-a accelerat, flăcările din ochii lui devenind mistuitoare. Într-o fracțiune de moment, mâinile lui mi-au prins încheieturile, iar căldura pielii lui a devenit un nou tip de război.

ㅤ— Ieși afară! a tunat, glasul lui vibrând de o furie abia stăpânită.

ㅤAm tras aer în piept, dar el nu mi-a dat timp să răspund. M-a împins un pas înapoi, dar am refuzat să cedez.

ㅤ— Nu vreau! am strigat, zvârcolindu-mi brațele în strânsoarea lui, dar Abel nu s-a mișcat nici măcar un milimetru.

ㅤApoi, brusc, s-a apropiat.

ㅤPrea aproape.

ㅤPrivirea lui mă sfâșia, răscolindu-mi toate rănile, toate slăbiciunile.

ㅤ— M-ai trădat, a murmurat, vocea lui coborâtă până la un pericol șoptit.

ㅤMi-am încleștat fălcile.

ㅤ— Unde erai când am avut nevoie de tine? am aruncat printre dinți, simțind cum o lacrimă mi-a evadat pe obraz, în ciuda mea. Când Damon a fost asaltat? Când ne-au luat? Când... când Lara a fost violată în fața mea? Unde erai, Abel?!

ㅤM-am smucit din nou, dar strânsoarea lui a rămas neclintită.

ㅤ— Taci din gură, a spus pe un ton tranșant, dar în glasul lui se simțea altceva.

ㅤMai mult decât ordine. Mai mult decât furie. O rugăminte.

ㅤȘi totuși, a fost el cel care a cedat primul.

ㅤM-a eliberat brusc, ca și cum atingerea mea îl ardea, și s-a întors cu spatele, trecând în spatele biroului. A ajuns la fereastră și s-a sprijinit de pervaz. Capul plecat, respirația grea, neregulată. Mâinile lui s-au încleștat pe lemnul masiv, iar umerii i s-au încordat periculos.

ㅤÎncerca să-și mențină controlul.

ㅤ— Crezi că mi-a fost ușor? am continuat în tăcerea apăsătoare. Să stau față în față cu acel monstru, doar ca să-ți protejez închisoarea bolnavă? Să mă las folosită ca să nu le dau locația? Totul doar ca oamenii din jurul nostru să nu mai fie răniți? Pentru că tu ești prea mândru ca să recunoști că Michael...

ㅤGlasul mi s-a tăiat brusc.

ㅤAbel a izbucnit.

ㅤLovitura lui a răsunat în încăpere când pumnul i s-a izbit cu furie de pervaz. Apoi s-a întors, iar ceea ce am văzut în ochii lui mi-a răpit aerul din plămâni.

ㅤFuria lui a explodat, vărsându-se în fiecare colț al camerei. A doborât tot ce i-a ieșit în cale – hârtii împrăștiate, obiecte aruncate, scaunul trântit la pământ.

ㅤAm încremenit.

ㅤBuzele mi s-au despărțit ușor, iar inima mi-a bubuit în piept când el a făcut un pas spre mine.

ㅤApoi altul.

ㅤAerul dintre noi s-a subțiat până când abia mai puteam respira.

ㅤ— Niciodată nu vii la mine, a rostit, iar vocea lui era periculos de joasă, răgușită. Niciodată. Iar eu m-am săturat să-ți spun același lucru, Clarissa.

ㅤAm făcut un pas înapoi, dar a fost inutil. Abel a continuat să se apropie, iar privirea lui mă sfâșia, fiecare pas al lui fiind încărcat de o furie viscerală, crudă, greu de stăpânit.

ㅤ— Ai idee cum e să-ți pierzi mințile căutându-te? a continuat, apropiindu-se și mai mult. Ai idee cum e să te uiți în ochii mei și să-mi spui că am greșit, când tu ai fost cea care a mers direct în gura lupului?!

ㅤRespirația mi s-a tăiat, dar nu din cauza fricii.

ㅤ— Cineva trebuia să facă ceva! am izbucnit, furia clocotindu-mi din nou în vene. Iar tu nu ai fost acolo, Abel! Nu ai fost acolo!

ㅤDe data asta, el a fost cel care s-a smucit.

ㅤM-a prins de bărbie, ridicându-mi chipul spre el, iar atingerea lui a fost o combinație brutală între posesivitate și furie.

ㅤ— Nu-mi spune mie unde ar fi trebuit să fiu, a rostit apăsat, ochii lui scrutându-mi fiecare reacție. Am fost exact unde trebuia. Și dacă aș fi ajuns mai devreme...

ㅤNu a terminat propoziția. Dar am văzut-o în ochii lui.

Distrugerea.

ㅤDurerea care aproape îl devora din interior.

ㅤ— Dacă aș fi ajuns mai devreme, i-aș fi omorât pe toți.

ㅤAm simțit cum aerul din încăpere devine greu, apăsător.

ㅤ— N-ai fi putut face nimic, am șoptit, dar Abel a zâmbit – un zâmbet rece, lipsit de orice urmă de umanitate.

ㅤ— Nu știi de ce sunt în stare, iubito.

ㅤMâna lui mi-a alunecat de pe bărbie pe gât, nu pentru a mă strânge, ci pentru a mă ține acolo, lipită de el, prizonieră între furia lui și propria mea suferință.

ㅤ— Scoți ce e mai rău din mine.

ㅤPreț de o clipă, am crezut că o să mă sărute.

ㅤDar nu a făcut-o.

ㅤAm clipit amețită când s-a distanțat de mine, lăsând un ger de nedescris să mă acopere. Am știut că nu o să-mi placă ce urmează doar din expresia feței lui. Am înghițit în sec.

ㅤ— O să pleci, m-a anunțat, făcându-mă să mă încrunt automat. O să-ți termini primul an de rezidențiat în Londra.

ㅤAm rămas mută, plimbându-mi agitată ochii între ai lui, în timp ce în pieptul meu eram împunsă de mii de ace imaginare.

ㅤ— Am vorbit deja. Totul e pregătit. Pleci în seara asta.

ㅤÎncă nu-mi venea să cred că spune asta. Lacrimile mi-au căzut pe obraji, iar un zâmbet slab, de neînțeles, s-a ivit pe buzele mele. Nu a trădat nicio emoție în fața durerii mele, în contrast direct cu momentele de adineauri.

ㅤ— Ce e asta? am întrebat pe un ton vlăguit. Mă exilezi? Ca în Evul Mediu?

ㅤ— E puțin pe lângă ce meriți cu adevărat.

ㅤAm pufnit disprețuitor, neputând să-mi rup privirea din tăișul ascuns al ochilor lui. M-a urmărit, rece și nemilos, cum lacrimile mi se prelingeau pe obraji, încordându-și maxilarul.

ㅤ— Ce merit cu adevărat? am repetat, strângând din dinți, ștergându-mi furioasă lacrimile. E viața mea! am ridicat tonul, înghețându-l în loc pentru o secundă. Nu e o jucărie, e viața mea! am simțit cum cuvintele îmi ardeau în gât. Iar tu nu ai niciun drept să dictezi în ea! Ai înțeles?! Niciun drept!

ㅤRespirația mi s-a tăiat atunci când m-a apucat de brațe, împingându-mă cu o forță brutală, trântindu-mă de ușa din spate, fără niciun avertisment. Un sunet înfundat a ieșit din gâtul meu, simțind cum tot corpul meu se încinge. S-a presat de mine, iar ochii lui m-au biciuit cu o privire mortală.

ㅤ— Vei merge unde dracului zic eu! s-a răstit, lăsându-mă fără cuvinte. O să faci ce ți se spune! a continuat, proptindu-mă mai mult de lemn, în ciuda disconfortului meu vizibil. Nu vreau să-ți mai aud glasul, nu vreau să te mai văd, nici măcar să știu că împărțim același aer. Ai priceput acum? a scuipat cuvintele, iar veninul lor m-a lovit din plin, făcându-mă să plâng din nou. O să pleci în Londra, și cu asta basta!

ㅤS-a îndepărtat brusc, iar între noi rămânea o tensiune ca un cablu pe cale de a se rupe. Chiar și cu el la distanță, mă simțeam prinsă într-o plasă invizibilă. Lacrimile îmi ardeau gâtul, dar nu aveam nici puterea, nici curajul să mă mișc. Eram captivă în furia mea, în durerea mea, în tăcerea care părea să ne consume pe amândoi.

ㅤÎn liniștea aceea, am simțit fiecare bătaie de inimă ca un ecou al strigătului meu neauzit. Între noi se ridica un zid invizibil, dar de netrecut. Mă simțeam prinsă între dorința de a-i răspunde și frica de a nu-l înfuria și mai mult. Mă luptam cu lacrimile, dar nu aveam puterea să le opresc.

ㅤPicioarele îmi tremurau, iar gândurile îmi erau confuze, dar nu aveam voie să mă dau bătută.

ㅤ— Nu înțelegi... nici acum nu înțelegi, am șoptit, vocea mea aproape înecată de furie și durere.

ㅤ— Ești liberă.

ㅤCuvintele lui au pătruns în aerul încărcat ca un cutremur de necontrolat.

Ești liberă.

ㅤLe-am simțit greutatea, dar nu le-am înțeles pe deplin. Mi-au lovit pieptul, dar nu m-au eliberat. Nu m-au făcut să mă simt ușurată.

ㅤAm rămas acolo, învăluită în tăcerea care s-a instalat între noi. Liberă? întrebarea mi-a ars pe buze, dar nu am avut curajul să o rostesc. Îmi era teamă de răspuns.

ㅤLacrimile mi-au fost smulse fără milă, dar nu le-am lăsat să se vadă. Furia mea, cu fiecare respirație, îmi dădea putere să rămân în picioare.

ㅤDar în ochii lui, am văzut o adâncă durere. O durere pe care nu o recunoșteam, dar care era mai reală decât orice altceva.

ㅤM-am desprins încet de ușă, dar privirea lui a rămas fixată pe mine, tăcută, ca un vânt rece care mă îngheța până în măduva spinării. S-a încruntat puțin din cauza confuziei când am încuviințat apăsat, resemnându-mă.

ㅤ— O să fie cum vrei tu, Abel, am replicat, cu un ton mult prea rece față de haosul de dinainte. O să plec și nu o să mă mai vezi. Nu-ți face griji, nici nu o să te deranjez.

ㅤL-am văzut cum își pierde siguranța, masca lui de fier suferind mai multe fisuri. Dar nu mi-a mai păsat.

ㅤ— Dar, în tot timpul ăsta, vreau să te gândești serios, am adăugat, adâncindu-i cuta dintre sprâncene. Vreau să te gândești... să-ți pui întrebarea cam de câte ori mai poți să-mi calci inima în picioare și să te aștepți să mai bată pentru tine după ce se reface.

ㅤPrivirea lui s-a întunecat, dar nici măcar acum nu m-a întrebat nimic. Nu a spus nimic. A rămas acolo în picioare, cu toată durerea și furia ascunse sub o mască pe care n-o mai putea menține. Nu în fața mea.

ㅤAm zâmbit disprețuitor, pufnind scurt înainte să-mi pun mâna pe clanță.

ㅤ— Gândește-te bine la asta.

ㅤAm spus-o cu un ton care se simțea mai distant decât ar fi trebuit. Cuvintele mele erau tăioase și, chiar dacă aveam un zâmbet în colțul gurii, știam că, în spatele acestora, se ascundea o durere care nu putea fi ștearsă nici cu furia mea.

ㅤMi-am rupt privirea de la el și am pășit fără ezitare, cu pași rapizi, ignorând greutatea care îmi apăsa pieptul. Biroul lui dispărea în urmă, dar senzația că nu mă mai întorc nu mă părăsea. Fiecare pas mă îndepărta de tot ce am fost și m-ar fi putut face să mă opresc, dar nu aveam voie. Nu mai aveam voie să dau înapoi.

ㅤAm urcat primele trepte, ținându-mă strâns de balustradă când picioare încă-mi erau slăbite, dar m-am oprit, auzind bufnitura venită dinspre biroul lui. Ochii mi s-au mărit slab, clipind rătăcită, când Abel a apărut de nicăieri, trecând pe lângă scări de parcă casa era în flăcări și a ieșit val-vârtej pe ușa de la intrare.

ㅤIzbitura ușii mi-a reverberat în suflet, spărgându-mi scutul pe care-l ridicasem în jurul meu. Ochii mi s-au umplut de lacrimi, iar durerea a pulsat atât de puternic, încât am simțit nevoia să mă așez.

ㅤNu mă așteptam să plece. Nu așa. Pur și simplu.

ㅤMi-am lăsat corpul să alunece, până când fundul mi-a lovit treapta și mi-am pus mâna la gură, înăbușindu-mi scâncetele. Mi-am închis ochii pentru o clipă, lăsând întunericul să mă cuprindă, dar nu a fost destul. Durerea îmi străpungea pieptul, ca un ciob de sticlă adâncit acolo. Nu am fost pregătită pentru ceea ce tocmai se întâmplase.

ㅤ— Clarissa? vocea consternată a Adirei a spart liniștea și mi-am ațintit ochii la ea. Iubito...

ㅤNu i-au trebuit cuvinte, și-a aplatizat buzele, venind la mine și așezându-se pe treaptă. Brațul ei mi-a petrecut umerii și m-a atras aproape de ea, lăsându-mi capul să cadă în scobitura gâtului ei. Mâna ei a coborât lent pe brațul meu, ținându-mă aproape.

ㅤ— O să fie bine, mi-a spus, cu vocea răgușită de lacrimile reținute. Nașul e doar furios, o să-și revină. Ai să vezi, totul se va rezolva.

ㅤ— Mă trimite în Anglia, am rostit pe o voce scăzută, trăgându-mi nasul. Mi-a spus că nici aerul nu vrea să-l mai împartă cu mine, am scos cuvintele cu greu, începând să plâng din nou.

ㅤ— A vorbit gura fără el, s-a grăbit să mă calmeze. Știi mai bine decât mine că nu e adevărat. Ce naiba, Clary? Doar știi cât te iubește! Nu te mai consuma degeaba!

ㅤ— Mă doare inima...

ㅤAdira a oftat adânc, lipindu-mă mai mult de ea. Nu m-am împotrivit, căldura ei era ceva ce nici nu mă gândeam că aș avea nevoie într-un moment ca ăsta.

ㅤ— Știu, știu, a șoptit, lăsându-și obrazul pe fruntea mea. Dar tot răul va fi spre bine, crede-mă. Abel va repara totul când își va da seama că a exagerat. Trebuie doar să ai răbdare.

ㅤM-am desprins de ea, ștergându-mi lacrimile. I-am zâmbit obosită, iar privirea ei blândă m-a făcut să mă simt puțin mai ușoară.

ㅤ— Trebuie să-mi fac bagajele.

ㅤAdira a aprobat, ridicându-se în picioare. Am pufnit slab când mi-a întins o mână, dar tot am prins-o.

ㅤ— O să te ajut, mi-a spus, cu un zâmbet prietenos. Deși nu-mi prea convine, pentru că știu că facem o muncă degeaba. Nașul nu va rezista prea mult fără tine.

ㅤMi-am presat mandibula, supărarea încolțindu-mi din nou în suflet. De data asta mult mai puternică.

ㅤ— Va învăța să o facă.

Sper că v-a plăcut!

Mă găsiți și pe:
Instagram - authorclauurux
TikTok - authorclauurux
Facebook - Author ClauuRux

Pe data viitoare, dragii mei! ❤️