Întunericul mă înghite pentru a mia oară, iar înainte ca totul să explodeze, îl văd pe Malakai apropiindu-se, cu un zâmbet sardonic care promite o nouă lovitură, de parcă n-ar fi fost niciodată suficient. Am fugit până acum degeaba, iar panica m-a cuprins din nou când am realizat că el nu mă va lăsa să plec niciodată. Apare de nicăieri în fața mea, ochii mei se măresc de groază, iar aerul devine tot mai greu, ca și cum plămânii mei refuză să mai lupte, în timp ce pumnul lui îmi strânge cu o forță insuportabilă gâtul.

ㅤTresar și mă ridic rapid în șezut, clipind rapid ca să alung ultimele imagini din fața ochilor mei. Îmi aud respirația sacadată, îmi simt transpirația pe corp și inima cum răzbate ca o nebună în toracele meu, dar nu mă pot convinge că nu a fost real.

ㅤGâtul începe să mi se strângă singur, de parcă mâna lui Kai încă este în jurul său. Aerul mi se obstrucționează atât de rău încât îmi este imposibil să mai respir și îmi duc mâna la gât, luptându-mă cu mintea mea ca plămânii mei să primească din nou aer.

E doar în mintea mea. Malakai e dispărut de mai multe luni, nu poate ajunge la mine.

ㅤ— Clary? vocea adormită a lui Abel mă face să reacționez, rupându-mă pentru puțin timp din negura în care mă aruncase propriul creier. Clarissa! a ridicat tonul și l-am simțit cum se ridică, înconjurându-mă cu brațele sale și apucându-mi mâna pe care o țineam pe gât. Nu se întâmplă nimic, doar respiră! m-a îndemnat, dar am scuturat din cap agitată, arătându-i neputința mea.

ㅤAerul era tot mai puțin și panica îmi acaparase întreg corpul, dar nu puteam să mă mișc. De ce nu mă puteam mișca? De ce nu puteam respira? Doamne, o să mor chiar acum!

ㅤ— Ascultă-mi vocea! mi-a ordonat, apucându-mi mâna și punând-o pe pieptul lui. Sunt aici, mă auzi? a continuat cu o voce mai calmă, dar la fel de fermă. Sunt chiar aici, nu se va întâmpla nimic!

ㅤMi-a presat mai tare palma pe pieptul său, și fiecare bătaie a inimii lui pătrundea în corpul meu, vibrând prin fiecare terminație nervoasă și cântând zgomotos în capul meu, înăbușind ecoul diabolic al minții mele. M-am agățat de acel ritm, lăsându-mi privirea să-l caute, să-l privească în ochi, în timp ce aerul începea să se întoarcă în plămâni.

ㅤAm răsuflat adânc, obosită, lipindu-mi fruntea de-a lui și strângându-mi puternic ochii, respingând ultimele fărâme ale coșmarului creat de subconștientul meu.

ㅤ— Așa, respiră, mi-a spus, ținându-mi mâna lipită de el. A trecut, nu a fost adevărat. A fost doar un vis urât. Ești cu mine, în casa noastră, în patul nostru; nimic rău nu se va întâmpla. Continuă să respiri.

ㅤL-am ascultat, incapabilă să fac altceva. Gândurile amestecate începuseră să se pună în ordine, iar pulsul meu scăzuse semnificativ, revenind la normal. Mi-am deschis ochii, întâlnindu-i privirea alarmată și am înghițit în sec, creând un mic spațiu între noi doi.

ㅤDar Abel nu s-a oprit să mă studieze. Simțeam că nu-mi lasă nici măcar o respirație fără să fie trecută în registrul său.

ㅤ— Ți-au revenit coșmarurile? m-a întrebat el, cât de calm a putut.

ㅤNu i-am răspuns și mi-am ferit privirea de-a lui, luând imperceptibil aer în piept.

ㅤMă trezisem dintr-un coșmar doar ca să trec prin altul.

ㅤNu exista persoană care să urască mai mult situația asta decât mine și am sperat, până în ultima clipă, că nu mi se va întâmpla asta lângă Abel.

ㅤUram să văd grija și gândurile care i se formaseră din cauza mea. Uram să fiu compătimită, la fel de mult pe cât uram vulnerabilitatea pe care creierul meu bolnav mă făcea să o resimt cu fiecare ocazie. Uram să fiu slabă.

ㅤAbel a înțeles totul din tăcerea mea și a oftat răsunător.

ㅤ— De cât timp?

ㅤAș fi vrut să fiu sinceră, să-i spun totul, dar n-am putut. Preferam să mă considere enervantă decât să-i mărturisesc că visele mele au reapărut după răzbunarea lui pe Raven și începeau încet-încet să devină la fel de brutale cum obișnuiau să fie în urmă cu patru ani.

ㅤMi-am întors privirea către el și mi-am strâns buzele, în timp ce o rugăciune tăcută se năștea în mine: să nu unească toate nodurile din mintea lui. Nu voiam să se învinovățească aiurea. Nu era nimeni vinovat că, în mintea mea, ceva s-a declanșat, că nu reușea să depășească definitiv umbrele trecutului cu Alec și Malakai.

ㅤ— Sunt bine, i-am răspuns sec, evitându-i ochii nemulțumiți. Am avut doar un coșmar stupid din cauză că sunt stresată cu spitalul. Nu face din țânțar armăsar, în regulă? l-am rugat, prinzându-i obrajii în mâinile mele și schițând un zâmbet pe jumătate fals.

ㅤEl nu mi-a spus nimic, dar era limpede pentru mine că nu crede niciun cuvânt. Nu insista pentru că nu voia să mă rănească. Știa cât de sensibilă devin când trebuie să vorbesc orice despre lucrurile acelea ce nici măcar nu merită menționate.

ㅤMereu sufeream când încercam să le dezgrop, chiar și puțin. Așa că am luat decizia de a le lăsa îngropate în acel loc al creierului meu, fără nicio intenție de a mai reveni vreodată la ele. Ca și cum nici măcar nu există.

ㅤ— Mă duc să fac un duș, am continuat, conștientă că nu îmi va răspunde în niciun mod. După aceea o să fac micul dejun pentru noi, bine? Mai dormi puțin... ieri ai venit târziu acasă. Trebuie să te odihnești, altfel o să te îmbolnăvești.

ㅤMi-am presat buzele de ale lui, într-un sărut scurt, și am zâmbit, ridicându-mă din pat sub privirile lui atente, care mă cercetau necontenit în tăcere.

ㅤZâmbetul mi-a dispărut în momentul în care i-am întors spatele, iar pașii m-au condus automat în baie. Mâna mi-a rămas lipită de clanță după ce am închis ușa, iar aerul din jurul meu s-a îngustat, plin de tăcere apăsătoare. Am inspirat adânc, dar nu reușeam să scutur emoțiile care mă amenințau – mă aflam la limita unei căderi nervoase.

ㅤNu a mai contat nimic pentru mine, totul își pierduse conturul. Mi-am dat jos pijamalele și m-am strecurat sub capul dușului, lăsând apa să curgă. Contactul rece mi-a lovit pielea, rupându-mă din orice gânduri inutile, iar curând mușchii mi s-au relaxat sub jeturile fierbinți care au înlocuit frigul.

ㅤMi-am înclinat capul, am închis ochii, și am lăsat apa să spele mizeria creată de creierul meu. Voiam doar să uit. Dacă aș fi putut, aș fi șters totul din memoria mea. Nu-mi păsa că toate lucrurile prin care am trecut m-au făcut mai puternică, nu-mi păsa de lecțiile învățate; îmi voiam liniștea înapoi. Fărâma de liniște pe care reușisem să o am după o copilărie în care a trebuit să-l suport pe Elijah. Era a mea și o meritam din plin, dar nu i-a păsat nimănui.

ㅤDe ce nu reușeam să-mi găsesc liniștea? De ce trebuia să plătesc mereu pentru dorințele altor persoane? De ce nu puteam să trec peste, așa cum am făcut cu multe alte lucruri din viața mea? De ce și pentru ce trebuie să duc toate aceste războaie?

ㅤChiar nu îmi va fi permis să pot trăi liniștită niciodată?

ㅤAm oftat, strângând din pleoape, lăsând apa să-mi amorțească chipul și trupul. Dar evadarea a fost scurtă.

ㅤMușchii mi s-au încordat brusc, un fior rece mi-a străbătut spatele când i-am simțit prezența. Stomacul mi s-a strâns, iar frisoanele s-au răspândit în tot corpul când mâinile lui mi-au urcat pe brațe, dându-mi părul ud la o parte. Buzele lui au coborât pe umăr și gât, arzându-mi pielea.

ㅤN-am mai putut respira normal.

ㅤ— Trebuie să vorbești cu cineva, a murmurat printre săruturi. Nu poți ignora asta, Clary. Dacă se întâmplă când ești la volan? Sau cu un pacient?

ㅤM-am răsucit, ștergându-mi fața cu o mână. L-am privit atentă, dar el nu putea înțelege că vorbele n-ar fi făcut decât să-mi dezlănțuie demonii. Era problema mea. Abel nu se putea amesteca și aici, oricât de bune îi erau intențiile.

ㅤMi-am așezat palmele pe pieptul lui și i-am presărat săruturi și mușcături. Respirația i s-a accelerat, iar trupul i s-a încordat sub atingerea mea.

ㅤ— Clarissa...

ㅤA încercat să continue discuția, dar i-am astupat gura cu a mea, oprindu-l printr-un sărut ce a făcut temperatura apei să se simtă în prag de fierbere. L-am simțit pierzându-și controlul, lipindu-mă mai tare de el în timp ce mâinile și limba lui îmi explorau corpul ca și cum ar fi fost prima oară.

ㅤCapul mi s-a înclinat, oferindu-i mai mult loc când buzele i-au coborât pe gâtul meu. Am gemut când m-a mușcat, pielea zvâcnindu-mi sub atingerea lui, înainte ca săruturile să stingă durerea, lăsând în loc o altă arsură.

ㅤFiecare nerv din trup îmi pulsa, copleșindu-mă. Respirația lui devenea mai grea, iar eu mai înfocată. Fiecare atingere îmi zdruncina mintea, dezlănțuind tot ce ținusem îngropat. Cu mișcări febrile, m-a împins spre paravanul dușului, smulgându-mi un alt geamăt când sticla rece mi-a lovit spatele.

ㅤS-a oprit brusc, rupând sărutul care-mi furase respirația, lăsându-mă cu un gol în piept. O clipă mai târziu, m-a răsucit cu fața spre paravan, smulgându-mă de sub apa fierbinte. Aerul rece mi-a înțepat pielea, dar trupul îmi ardea încă de la atingerea lui.

ㅤPalmele lui mi-au cuprins talia cu o forță ce mi-a tăiat răsuflarea. Îi simțeam privirea în spate, grea, arzătoare. Stomacul mi s-a strâns când i-am simțit buzele aproape de ureche și palmele mi s-au apăsat mai tare de sticlă.

ㅤ— Drăguță încercare, a șoptit, iar fiorii mi-au invadat pielea. Ține-te bine.

ㅤA sărutat lent umărul meu, apoi și-a îndreptat spatele, iar brațele lui m-au tras mai aproape. O amețeală dulce mi-a invadat simțurile, făcându-mă să mă topesc sub atingerea lui. Fiecare fibră din mine s-a strâns în acel punct de contact, iar inima mi-a luat-o razna.

ㅤUn scâncet scurt mi-a scăpat când m-a pătruns adânc, iar cuvintele lui de mai devreme și-au dezvăluit adevăratul sens. Mișcările lui au prins un ritm amețitor, iar fiecare opintire mă destrăma mai mult. M-am agățat de paravan, încercând să mă ancorez, dar totul era copleșitor, electric.

ㅤRespirațiile noastre sacadate se amestecau cu zgomotul apei. Trupul îmi tremura sub asaltul lui, iar tensiunea din pântec devenea insuportabilă, strângându-mă într-un vârtej fără scăpare.

ㅤDegetele mi s-au încleștat pe paravan, lăsând urme în condens. Simțurile mi-au luat foc când mișcările lui au atins un nou prag, spărgând bariere pe care nici nu știam că le am. Gemetele lui joase îmi vibraseră în piept, făcându-mă să cred că până și gresia sub picioare se cutremură.

ㅤApoi, totul s-a sfărâmat.

ㅤCorpul meu a cedat, scufundat într-o explozie de senzații care mi-au slăbit fiecare fibră. Abel s-a mai împins de câteva ori, mișcările lui devenind mai grele, mai lente, până când valul strivitor l-a prins și pe el. Strânsoarea lui s-a slăbit treptat, lăsând în urmă doar urmele fierbinți ale degetelor pe pielea mea.

ㅤMi-am pierdut încleștarea pe paravan, iar fruntea mi-a alunecat încet pe suprafața rece. Îmi simțeam corpul greu, fiecare mușchi străbătut de oboseală dulce, dar mintea mea era ciudat de lucidă, prinsă într-un echilibru delicat între epuizare și conștiență intensă.

ㅤMâinile lui Abel au alunecat de pe talia mea, rămânând câteva clipe pe pielea umedă. A făcut un pas în spate, lăsând jetul de apă să mă acopere.

ㅤ— Ești bine? a întrebat el, vocea lui joasă fiind o ancoră ciudată în liniștea apăsătoare a dușului.

ㅤAm inspirat adânc, lăsând căldura apei să-mi îmblânzească bătăile haotice ale inimii. M-am întors încet sub jet, ridicând privirea spre el. Ochii lui mă studiau atent, într-un amestec de căldură și seriozitate.

ㅤ— Mai mult decât bine, am răspuns, un zâmbet jucăuș întipărindu-mi-se pe buze.

ㅤUn rânjet de milioane i-a înflorit pe chip, dar s-a risipit la fel de repede. A făcut un pas înainte, ridicând o mână să-mi atingă obrazul umed.

ㅤ— Revenind la discuția noastră... chiar ar trebui să vorbești cu cineva, Clarissa, a spus calm, de parcă încerca să mă convingă fără să mă preseze.

ㅤ— Am vorbit destul pe ziua de azi, nu crezi? i-am răspuns, ridicând slab o sprânceană.

ㅤAbel a pufnit scurt, amuzat, dar n-a spus nimic. Privea fiecare mișcare a mea, iar când am întins mâna după buretele de baie, turnând gel de duș, am simțit greutatea privirii lui ca o atingere invizibilă. Aroma proaspătă s-a împletit cu aburii din aer, dar tot ce puteam simți era el – aproape de mine, prea aproape.

ㅤ— Ce e așa interesant la ce fac? l-am întrebat, fără să-mi ridic privirea, concentrându-mă pe mișcările lente ale buretelui.

ㅤ— Îmi place să te privesc, a spus simplu, ca și cum era cel mai firesc lucru din lume.

ㅤAm oftat prelung, dar zâmbetul m-a trădat.

ㅤ— Uneori chiar mă sperii, am glumit. Mă faci să cred că ești obsedat.

ㅤ— Sunt, a rostit fără ezitare. Tu ești obsesia mea.

ㅤAm râs scurt, crezând că e doar o altă glumă morbidă de-a lui. Dar el n-a râs. Privirea i-a rămas fixată asupra mea, intensă și serioasă.

ㅤMâna lui s-a ridicat încet, degetele alunecând pe brațul meu umed. Un fior mi-a străbătut șira spinării, dar am rămas nemișcată, sperând că asta îl va opri.

Nu s-a oprit.

ㅤRespirația mi s-a accelerat involuntar. Mâna lui s-a întins din nou, atingând-o pe a mea, oprindu-mi mișcarea.

ㅤ— Lasă-mă pe mine, a șoptit, apropiindu-se și mai mult.

ㅤAm vrut să protestez, să-i spun să înceteze, dar cuvintele mi s-au stins pe buze. Abel m-a privit o secundă ce a părut nesfârșită, apoi, fără să-mi lase timp să reacționez, mi-a luat buretele din mână cu un gest sigur.

ㅤ— Relaxează-te, a spus aproape într-o șoaptă, în timp ce buretele aluneca pe pielea mea.

ㅤSpuma parfumată se răspândea sub atingerea lui. Mișcările erau lente, precise, ca și cum fiecare gest avea un scop anume. A început cu umerii, apoi a coborât pe brațe, urmărindu-mi contururile pielii cu o tandrețe stranie, neexplorată.

ㅤ— Abel... n-am nevoie de asta, am încercat să spun, dar vocea mea abia s-a auzit.

ㅤ— Ba da, ai nevoie, a murmurat. Lasă-mă să am grijă de tine.

ㅤMâinile lui erau hotărâte, dar delicate, iar căldura pielii lui, combinată cu apa fierbinte, îmi sfărâma orice împotrivire. Am lăsat capul pe spate și am închis ochii o clipă, pierdută între senzațiile care se amestecau – atingerea lui, spuma catifelată, vocea joasă care vibra aproape de mine.

ㅤCând a coborât pe spate, degetele i-au urmat mișcarea, masând locurile unde tensiunea se adunase. Mi-am mușcat buza ca să-mi înăbuș un sunet, dar el părea să simtă tot.

ㅤ— În fața mea nu trebuie să te ascunzi, a spus cu o sinceritate care m-a lovit din plin.

ㅤL-am privit peste umăr. S-a oprit o clipă, sprijinindu-și mâna pe șoldul meu, ancorându-mă acolo.

ㅤ— Nu mă ascund.

ㅤA zâmbit slab, fără să răspundă. A continuat să mă spele, fiecare mișcare devenind mai lentă, mai intimă. Ajunsese să se apropie atât de mult, încât pieptul lui atingea ușor spatele meu de fiecare dată când respira.

ㅤ— Gata, am spus, încercând să închei momentul, dar el a scuturat ușor din cap.

ㅤ— Nu încă, a șoptit. Ești perfectă așa, Clary. Și n-ai idee cât mă chinuie să nu te țin aici toată ziua, să-ți arăt cât de obsedat sunt.

ㅤAm râs, întorcându-mă spre el și înconjurându-i gâtul cu brațele. L-am tras aproape, până când nasurile ni s-au atins, și i-am zâmbit provocator.

ㅤ— Ce te oprește?

ㅤ— Factura de la apă.

ㅤM-a bufnit râsul și m-am îndepărtat, lovindu-l ușor în piept. A continuat să rânjească, întinzându-mi buretele când i l-am cerut din priviri. S-a lăsat în voia mea când i-am aplicat același tratament, fără să-și abată ochii de la mine nicio clipă.

•♤•

ㅤMi-am strâns mai bine halatul în jurul meu după ce mi-am uscat părul și m-am îndreptat spre dressing, sprijinindu-mă cu umărul de prag. Mi-am încrucișat brațele la piept și l-am privit pe soțul meu cum își alege hainele, ținând prosopul în jurul șoldurilor cu o mână.

ㅤZâmbind, mi-am lăsat ochii să-i analizeze ținuta.

ㅤ— Rămâi la micul dejun sau trebuie deja să pleci?

ㅤNota tăioasă din glasul meu l-a făcut să zâmbească. Privirea lui m-a prins pe loc. Am ridicat din umeri, nevinovată.

ㅤ— Rămân, a răspuns simplu, îmbrăcându-se. Pentru că știu că altfel nu mănânci nimic.

ㅤAm oftat și m-am dus la sertarul cu lenjerie.

ㅤ— Ar trebui să te bucuri, am replicat plictisită, scormonind după perechea sutienului. Nu există riscul să mă îngraș niciodată, am continuat doar ca să-l calc pe nervi.

ㅤAm simțit cum privirea lui îmi arde spatele. M-am luptat să-mi ascund zâmbetul, dar a devenit imposibil când l-am simțit în spatele meu, oprindu-mă.

ㅤ— Să nu mai spui prostia asta niciodată, m-a avertizat pe un ton serios. Vreau să prindem bătrânețea împreună, iar pentru asta trebuie să fii sănătoasă. Și să nu crezi vreodată că aspectul fizic schimbă ceva pentru mine. Indiferent de cum arăți, eu te voi iubi oricum.

ㅤAm clipit, surprinsă de gravitatea tonului. Nu a așteptat un răspuns. Privirea lui a coborât spre sertarul meu și, fără să ezite, a ales un set de lenjerie. Mi l-a întins, iar eu mi-am arcuit o sprânceană. Era un set roșu cu dantelă neagră.

ㅤ— Sunt nuanțele care ți se potrivesc perfect, m-a lămurit când am continuat să-l privesc confuză.

ㅤL-am luat fără să comentez, încă puțin surprinsă. Nici nu-mi trecuse prin minte că el avea o opinie despre asta.

ㅤL-am îmbrăcat, ignorând privirile pe care mi le arunca când își încheia nasturii cămășii. Devenise o obișnuință pentru mine să fiu observată de el, nu mă mai incomoda cum o făcea în trecut. Mai mult decât atât, mă simțeam ciudat când nu o făcea.

ㅤ— Ești foarte autoritar azi, am spus în spirit de glumă, continuând să mă îmbrac cu restul hainelor. Nu o să mai fac sex cu tine dimineața.

ㅤL-am auzit râzând și mi-am ridicat privirea, zâmbindu-i. Nu am avut timp să reacționez când, brusc, m-a tras în brațele lui. L-am privit cu ochii ușor măriți.

ㅤ— Atunci o să facem dragoste.

ㅤAm râs, încercând să mă retrag, dar m-a ținut pe loc.

ㅤ— Dar tu ai un răspuns pentru orice?

ㅤA zâmbit în colțul buzelor, apropiindu-se și mai mult. Inima a început să-mi bată mai tare.

ㅤ— Am învățat de la cea mai bună.

ㅤAm pufnit ușor înainte să mă sărute. Sărutul ne-a fost întrerupt de bătăi insistente în ușă. Abel a mârâit iritat, iar eu am scos un oftat scurt. L-am urmărit cum se îndreaptă spre ușă.

ㅤN-am putut să îmi potolesc curiozitatea. M-am dus pe urmele lui, surprinzându-l alături de Damon. I-am privit întrebătoare, iar Abel s-a întors către mine, aruncându-mi o privire ciudată, prea serioasă. Mi s-a uscat gura.

ㅤ— Ai auzit? m-a întrebat criptic, cu o severitate ascunsă în glas. Omul care a atacat-o pe Edith a fost închis imediat după ce i s-a amputat mâna distrusă de acid. Ce coincidență, nu-i așa?

ㅤUn nod mi s-a format în gât și l-am privit pierdută. Expresia feței lui a fost suficientă ca să știu tot ce am nevoie. Nu, până și felul în care respira îmi spusese totul.

Am dat de dracu'.

ㅤRegretam că nu-i spusesem ce am făcut. Poate m-ar fi înțeles dacă ar fi știut că Edith m-a rugat să o răzbun.

ㅤDar acum era prea târziu.

ㅤȘi-mi venea să-l strâng pe Damon de gât că i-a spus.

ㅤAveam să-i spun eu... cândva. Când aș fi fost pregătită să suport supărarea lui și felul în care mă privește acum: de parcă duce un război cu el însuși să nu mă sugrume.

ㅤMi-am dres glasul și mi-am îndreptat spatele. I-am aruncat o privire scurtă și lipsită de emoție lui Damon.

ㅤ— Fiecare primește ce merită, i-am vorbit cu subînțeles. Mă duc să pregătesc micul dejun.

ㅤAm vrut să plec, dar pașii mi-au fost frânați brusc când mâna lui Abel m-a apucat de braț și m-a tras sub privirea lui tăioasă.

ㅤGâtul a fost următorul care s-a uscat complet, iar corpul mi-a refuzat orice reacție.

ㅤN-am putut să-i susțin privirea mult timp. Mi-am mutat ochii într-un punct fix, ignorând căldura arzătoare din zona în care mă ținea.

ㅤ— Asta e tot, Damon?

ㅤÎntrebarea lui simplă m-a făcut să-mi închid ochii pentru o clipă. Știam că vrea să scape de el ca să poată vorbi cu mine cum trebuie, iar, dintr-o dată, îmi doream ca Damon să nu mai plece.

ㅤ— Nu, a răspuns acesta. Am primit noi informații despre tipa pe care o căutăm. Apollo crede că i-a dat de urmă și pleacă diseară cu Ray. Restul continuă să scotocească.

ㅤAbel a încuviințat din cap, ținându-mă în continuare prinsă. Damon i-a răspuns la fel și a plecat, dar nu înainte de a-mi arunca o privire plină de empatie.

ㅤOdată cu el, aerul s-a îngreunat, iar liniștea a devenit sufocantă.

ㅤ— Tu ai făcut asta.

ㅤNu m-a întrebat. A afirmat. Iar eu nu am reacționat. Nu vizibil, cel puțin.

ㅤ— Uită-te la mine.

ㅤTonul autoritar nu mi-a lăsat loc de eschivă. Mi-am forțat capul să se întoarcă spre el și m-am ancorat în autocontrol ca nici măcar să nu clipesc în fața expresiei lui acuzatoare.

ㅤ— Am făcut ce trebuia făcut.

ㅤCuvintele mele, special alese, l-au izbit. S-a dat în spate, privindu-mă consternat. Mâna lui mi-a eliberat brațul, iar respirația mi s-a relaxat când s-a distanțat.

ㅤDar momentul lui de vulnerabilitate nu a durat mai mult de câteva zeci de secunde, asprimea i-a încătușat la loc chipul.

ㅤ— Nu, a răspuns cu un calm tăios. Ce trebuia făcut era să vii la mine! Dar, ca întotdeauna, ai acționat singură, fără să-ți pese de riscuri!

ㅤAm tăcut. Știam că are dreptate.

ㅤ— Am zis că pregătesc micul dejun, mi-a scăpat mai tăios decât intenționam.

ㅤIntenționam să ies din cameră și să fac întocmai ce am zis, dar glasul lui ridicat m-a oprit abrupt înainte să ajung la clanță:

ㅤ— Stai aici!

ㅤMi-am închis ochii, inspirând adânc, apoi m-am răsucit din nou spre el. Inima deja nu mai bătea, ci ducea un război în adevăratul sens al cuvântului în interiorul meu.

ㅤL-am privit, nefiind sigură ce urmează când a făcut un pas înspre mine. Dar nu am dat înapoi.

ㅤȘtiam că nu e furios pe ce i-am făcut lui Seth, ci pe faptul că nu m-am consultat întâi cu el. Dar nu am putut să o fac. El ar fi intervenit, iar asta a fost o chestiune personală ce trebuia rezolvată doar de mine.

ㅤ— Am stabilit că nu ne mai ascundem lucruri. Sau asta se aplică doar când îți convine?

ㅤAm înghițit în gol.

ㅤ— Abel...

ㅤ— Nu mă lua cu povești, răspunde!

ㅤAm tresărit ușor, dar mi-am revenit în fire rapid. Ochii mei s-au îngustat slab. Știa cât urăsc când cineva vorbește în felul acesta cu mine.

ㅤDar nu am ripostat, ci am acceptat. Avea dreptate. Greșeala fusese a mea. Eram vinovată, iar el avea tot dreptul să se simtă așa. Îl înțelegeam mai mult decât își dădea seama. Meritam orice urma să vină din partea lui.

ㅤMi-am coborât umerii și mi-am adâncit ochii în ai lui. Știam că justificările erau zadarnice, că acum nu mă poate asculta cu adevărat. Speram că știe că nu l-aș lua drept prost niciodată.

ㅤ— Îmi pare rău, am spus cu greutate, privind cum ochii lui se strâng închiși, răsuflând zgomotos.

ㅤI-a tresărit maxilarul.

ㅤ— Nu a fost cea mai bună decizie, dar a trebuit s-o iau.

ㅤA pufnit scurt, cu o tentă disprețuitoare. Ochii lui s-au pironit în ai mei, făcându-mi interiorul să se simtă incinerat.

ㅤ— Nu ai încredere în mine.

ㅤM-am încruntat automat, fiind sigură că a fost o iluzie auditivă. Era imposibil ca acele cuvinte să fi părăsit gura lui.

ㅤ— Ești singurul în care mă încred orbește.

ㅤNu părea convins. Am făcut pasul final pentru a distruge distanța și i-am cuprins obrajii în palme, forțându-l să mă privească.

ㅤ— Nu ți-am spus pentru că ai fi vrut să te implici, iar eu nu voiam asta. Nu voiam să-ți încurc afacerile sau să te împovărez mai mult. Înțelegi?

ㅤMi-am trecut degetele peste liniile fine ale feței lui.

ㅤ— Încrederea nu are legătură, am continuat, apropiindu-mă mai mult de el. Te-am urmat mereu în cele mai importante momente și o voi face întotdeauna. Pentru că știu că nu m-ai răni niciodată. Și pentru că mă iubești la fel de mult cât te iubesc eu pe tine.

ㅤMâinile lui s-au ridicat și s-au încleștat în jurul încheieturilor mele. Respirația mi s-a oprit o clipă. Am crezut că mă va împinge deoparte. În schimb, mi le-a strâns mai aproape de el.

ㅤ— E ultima oară, mi-a spus, iar tonul profund mi-a făcut inima să mi se strângă în piept. Ultima oară când îți mai spun să nu mă mai minți, Clarissa.

ㅤAm rămas încremenită când mi-a dat mâinile la o parte și s-a apropiat amenințător.

ㅤ— Ia-o ca pe un avertisment. Nu o să-ți placă ce se întâmplă dacă mai aflu că îmi ascunzi ceva.

ㅤ— Ce o să faci? am replicat acidă, neputând să îmi controlez gura la timp. O să divorțezi?

ㅤExpresia lui mi-a înghețat sângele în vene.

ㅤ— Ultima oară, a repetat, mai apăsat, de parcă nici nu m-a auzit.

ㅤA trecut pe lângă mine și a ieșit, lăsându-mă cu un gol inexplicabil în piept. Mi-am mușcat buza pe interior, holbându-mă la ușa pe care a dispărut.

ㅤDacă aș fi avut poftă de mâncare dimineață, în mod cert ar fi dispărut cu totul acum.

ㅤAm înghițit nodul din gât și m-am dus spre bucătărie.

ㅤL-am ignorat pe Damon când mi-a apărut în cale și l-am ignorat și când m-a urmat. Chiar nu înțelegeam de ce a simțit nevoia să vorbească despre Seth, nici măcar nu intra în atribuțiile lui.

ㅤAm deschis nervoasă frigiderul, apucând agresiv toate alimentele care îmi trebuiau și m-am abținut cu greu să nu le arunc pe blat.

ㅤDamon a tăcut când cuțitul a izbit tocătorul cu forță. A fost suficient ca să înțeleagă că ar face mai bine să mă lase în pace.

ㅤ— O singură dată te mai bagi peste mine și dispari.

ㅤCuvintele mele au răsunat în liniștea completă a bucătăriei. Când am terminat, am lăsat cuțitul jos cu un zgomot aspru, făcându-l pe bărbat să tresară ușor.

ㅤPărea un copil rătăcit în fața privirii mele sfredelitoare.

ㅤ— Abel e șeful meu...

ㅤ— Ai înțeles? l-am întrerupt, simțind cum furia amenință să pună stăpânire pe mine.

ㅤNu dădeam doi bani că Abel era șeful lui. Așa cum i-a ascuns adevărul despre coșmaruri, putea să ascundă și asta. Dar nu a făcut-o. I-a spus dinadins și eram încă prea supărată ca să mă gândesc care ar fi motivul.

ㅤȘi-a înghițit cuvintele, având o expresie ușor iritată, dar m-a aprobat cu o mișcare slabă a capului.

ㅤM-am îndreptat spre aragaz.

ㅤ— Voi doi semănați foarte mult, aproape că sunteți același om în corpuri diferite, a spus el, în vreme ce ocupa un scaun înalt din fața insulei. Ți-a mai spus cineva asta?

ㅤNu i-am răspuns, mi-am văzut de treaba mea. Nu avea rost să-i spun că e o prostie, așa cum nu le-am spus niciodată lui Raven sau lui Michael când au venit cu teoria asta.

ㅤEu și Abel ne potrivim, dar nu ne asemănăm. Nici pe departe nu suntem aceeași persoană. Diferențele dintre noi sunt prea mari pentru a putea pune la îndoială asta.

ㅤAbel este calm, analitic și tenace în majoritatea timpului. Eu sunt impulsivă, mereu pe cale să depășesc limita și pregătită să reacționez, fără prea multe gânduri despre ce va urma.

ㅤEu sunt ghidată de emoții și sentimente. El de logică și gânduri.

ㅤNoi ne completăm. De asta eu sunt sufletul lui, iar el este rațiunea mea. Împreună ne aflăm în echilibru, separați ne clătinăm.

ㅤCe ar fi un om fără puterea de a gândi până la capăt? Ce ar fi un om fără capacitatea de a simți?

ㅤUn singur lucru: periculos.

ㅤDamon nu ar fi înțeles nici dacă i-aș fi desenat și ținut o prelegere ca la grădiniță. Nimeni nu ar fi înțeles.

ㅤAm oftat imperceptibil și am aranjat mâncarea pe farfurie, apoi am pus-o pe tavă, alături de o cană cu ceaiul preferat al lui Abel.

ㅤ— Clary, ți-am făcut un bine. Dacă ar fi aflat de la alte cunoștințe, ne-ar fi masacrat pe amândoi.

ㅤM-am oprit înainte să ridic tava și l-am țintuit cu ochii mei.

ㅤ— Nu, ți-ai făcut un bine, am spus răspicat. M-ai aruncat la înaintare ca să nu existe riscul să-ți strici combinațiile, deși ți-am spus că o să mă ocup eu.

ㅤ— Clary...

ㅤ— Doamna Wraith pentru tine, l-am corectat, oferindu-i o ocheadă urâtă. O să te anunț când va fi nevoie de tine. Până atunci întoarce-te la colegii tăi.

ㅤLui Damon nu-i venea a crede că eu sunt cea care spune toate astea. Dar nu mi-a păsat. Nu aveam nevoie de un alt om în care să nu pot avea încredere, iar el nu a făcut altceva decât să-mi demonstreze cât am greșit lăsându-l prea aproape de mine.

ㅤAm greșit crezându-l prieten. Nu trebuia să uit niciodată că era doar angajatul lui Abel. Trebuia să mă opresc să proiectez aceste idei ce nu pot fi reale.

ㅤMi-am croit drum pe lângă el, ținând tava bine în mâini, dar m-a oprit când mi-a aținut calea. Mi-am încordat maxilarul, refuzând să-l privesc, chiar dacă era chiar în fața mea. Am strâns mai bine tava din mâinile mele.

ㅤ— Te-am acoperit de atâtea ori, mi-a reproșat, pe un ton enervat. Nu i-am spus de coșmaruri, de escapada de la spital, de întâlnirea avută cu Kane la fabrică.

ㅤ— Ai mare grijă ce scoți pe gură, l-am avertizat, sfredelindu-l cu ochii mei.

ㅤA pufnit ironic, susținându-mi privirile grele cu aceeași intensitate.

ㅤ— Aș putea să continui până mâine cu exemplele, a adăugat, privirea lui îngustându-se considerabil. Doar pentru că l-am anunțat un singur lucru înseamnă că sunt un turnător?

ㅤ— Dă-te din drum.

ㅤNu a cedat.

ㅤ— Mereu zici că ești corectă, a ripostat acid, frustrarea lui ieșind la suprafață. Dar adevărul e că ești cea mai alunecoasă dintre noi. Cât timp crezi că va merge să-i ascunzi toate astea lui Abel? Oricât de abilă ai fi, minciuna are picioare scurte, Cla... Doamnă Wraith.

ㅤ— Nu mă face să mă repet.

ㅤA zâmbit cu un amestec ciudat de emoții și a încuviințat apăsat, dându-se din calea mea. Ceva din toată situația asta m-a făcut să simt un gust amar în gură.

ㅤ— O sirenă nu poate supraviețui fără apă, mi-a spus și m-am încruntat, privindu-l ca pe un țicnit. Iar Abel va construi un deșert special pentru tine dacă vei continua să-l subestimezi. Nu uita asta.

ㅤAm simțit cum un val de emoții contradictorii s-a declanșat în mine și a fost nevoie de foarte multă stăpânire de sine să nu reacționez deloc. În special cum mi-a venit să o fac.

ㅤL-am privit cu o indiferență exersată, dându-i impresia că nu a reușit să ajungă deloc la mine. Dar o făcuse. Înțelesul metaforei lui mă făcuse să mă simt mai rău decât presupusul deșert.

ㅤMi-am ținut bărbia ridicată și l-am ocolit, ca și cum era un obstacol inutil, simțind un nod uriaș cum îmi chinuie stomacul. Dar m-am scuturat de toate acele stări și am pășit hotărâtă înainte, știind că îl voi găsi pe Abel în biroul lui.

ㅤMereu se refugia acolo când era nervos și nu voia să înrăutățească lucrurile. Iar eu reușisem să-l supăr în timp record așa cum nu o mai făcuse nimeni de mult timp.

ㅤVinovăția mi-a urcat în piept ca o lavă.

ㅤAm bătut de două ori și am intrat, având o mică ezitare. Inima a început să-mi bată mai rapid, iar ochii lui m-au întâlnit când s-au ridicat din calculatorul pe care lucra. Am schițat un zâmbet timid și am înaintat.

ㅤFelul în care m-a urmărit în timp ce mă apropiam să așez tava m-a făcut să cred că sunt pe punctul să o scap în orice secundă, având două mâini stângi.

ㅤ— Nu te rețin mult, ți-am adus doar să mănânci, am motivat, punând-o într-un colț sigur al biroului. Poftă bună.

ㅤAbia așteptam să ies din încăperea asta. Mă simțeam ca într-un pluton de execuție. Ironic, având în vedere că mi-aș fi dorit să rămân în dușul ăla alături de el în această dimineață.

ㅤFelul în care se mișcă lucrurile și cât de schimbătoare pot fi nu va înceta niciodată să mă uimească și îngrozească deopotrivă.

ㅤEl nu a zis nimic, dar nici nu mă așteptam să o facă. M-am răsucit pe călcâie, pregătită să caut și eu un loc în care să mă refugiez, dar m-am oprit când am auzit mișcare în spate și un glas dres.

ㅤAm clipit buimăcită când l-am văzut lângă mine cu tava în mână.

ㅤ— Mâncăm la masă, mi-a spus, derutându-mă total. Haide, iubire, ce mai aștepți? Sau credeai că nu o să mănânc cu soția mea?

ㅤUn zâmbet involuntar mi-a apărut pe buze, iar toate acele sentimente tensionate m-au părăsit cu viteza cu care au venit. L-am ajutat, luând cana ca să nu existe riscul să o verse, și l-am urmat.

ㅤ— Credeam că vei fi supărat pe mine toată ziua, am recunoscut, ocupând locul de lângă el după ce mi-am turnat o cană de cafea. Și ai avea dreptate, am făcut o măgărie.

ㅤAbel a râs ușor, privindu-mă cu blândețe.

ㅤ— Nu pot să stau supărat pe tine nici dacă vreau. Ai un avocat foarte bun aici, mi-a spus, arătându-mi fugitiv locul inimii lui.

ㅤAm zâmbit, luând o gură din cana mea. L-am urmărit cum mănâncă de parcă era cel mai fascinant lucru pe care-l văzusem vreodată și, chiar dacă mi-am dat seama că mă comport ca o nebună, nu m-am putut opri.

ㅤDar și el încetase să fie incomodat de privirile mele stăruitoare. De fapt, nu cred că a fost vreodată deranjat de ele.

ㅤ— La cât de multă șpagă i-am dat, ar face bine să mă apere cu prețul vieții.

ㅤAm început amândoi să râdem: el din vina glumei mele, eu din vina râsului său.

ㅤMi-am dat silința să nu afișez o grimasă când am văzut că împarte într-o farfurie mai mică puțin din mâncarea lui. Știam deja pentru ce este, mai ales că o făcea în fiecare zi. Dimineață de dimineață, când era acasă.

ㅤAbel, la fel cum obișnuia să o facă mama, refuza să creadă că corpul meu nu are nevoie de micul dejun. E suficientă o cafea. Dar încă nu mă puteam înțelege cu el. Speram să accepte într-un final adevărul și să nu mă mai forțeze să iau măcar câteva îmbucături.

ㅤMi-a pus farfurioara în față. S-a dus chiar și mi-a adus un tacâm. Un zâmbet șarmant i s-a clădit pe buze la vederea expresii mele.

ㅤ— Ești mai rău decât părinții mei, am bombănit, luând o gură din cauza presiunii privirii sale.

ㅤ— Trebuie să mănânci. Astăzi avem o zi plină.

ㅤAproape că m-am înecat și a fost nevoie să mă opresc din mestecat, holbându-mă la el ca mâța-n calendar.

ㅤ— Ce te uiți așa la mine? s-a amuzat el, continuându-și masa. Tu mi-ai cerut să te iau cu mine. Astăzi avem o ședință, tu trebuie să vorbești cu Xenon și după avem de rezolvat câteva treburi la localurile noastre.

ㅤAm înghițit mâncarea, nescăpându-l o secundă din ochii mei. Dar apoi mi-a picat fisa: voia să vorbesc doar în prezența lui cu Xenon. Cel din urmă acceptase să comunice cu toată echipa printr-un aparat special ce nu putea fi localizat și nu mai știu ce – niciodată nu am fost atentă la lucrurile acestea, Abel era cel care se pricepea cu tehnologia. Dar numai dacă auzea vocea mea. Ceilalți puteau fi doar prezenți, întrucât nu avea de gând să discute cu niciunul.

ㅤMotivase că sunetul vocii mele era de încredere. Eu bănuiam că are multe țigle lipsă de pe casă. I-am spus-o și în față, dar a tratat-o ca pe o glumă.

ㅤ— Crezi că o veți găsi?

ㅤA fost o întrebare sinceră, căci, în ciuda eforturilor din partea tuturor, nu avansasem cine știe ce. Dar cum să o și facem? Femeia asta era mai ceva decât o fantomă. Reușise să-și șteargă urmele de parcă nu ar fi existat vreodată.

ㅤÎntr-un fel, o admiram. Speram să o găsim doar ca să mă învețe puțin din abilitățile ei.

ㅤ— Nu îți face griji, o vom găsi. Nu există om pe planeta asta să scape de mine dacă îl caut, a adăugat, râzând ușor.

ㅤDar felul în care a spus-o... m-a făcut să mă gândesc că nu a fost o simplă glumă. Ochii lui mi-au făcut inima să zvâcnească. Părea că mă înștiințează, ca și cum mi-ar fi citit gândurile și știa ce vreau să deprind de la Katherine.

ㅤAm sorbit din cafeaua mea.

ㅤ— Unde ai găsit furnizorul? m-a întrebat din senin și, deși băusem cafea, o uscăciune de neexplicat mi-a acaparat gâtul. Nu e așa ușor, nu găsești pe toate drumurile acid sulfuric. Cine te-a ajutat?

ㅤAm lăsat furculița din mână, rezemându-mi spatele de scaun.

ㅤ— Tu ai oamenii tăi, eu îi am pe ai mei.

ㅤȘi-a arcuit o sprânceană, renunțând la rândul lui la furculiță, imitându-mi postura.

ㅤ— Nu cu mult timp în urmă mi-ai făcut o întreagă pledoarie despre cum răzbunarea nu e niciodată soluția. Ca acum să aflu că ai făcut nenorocirea asta. Eu ce ar trebui să fac în situația asta?

ㅤAm cântărit cuvintele lui, apoi m-am fâstâcit puțin în scaun. Brusc, devenise incomod.

ㅤ— Nu am făcut-o pentru mine, ci pentru Edith. Pentru mama, am adăugat, ținându-i privirea cât am putut de mult. Edith are în față ani de tratamente grele, iar mama ar fi putut fi în locul ei... Cineva trebuia să plătească.

ㅤS-a rezemat mai bine de spătar, mângâind absent lemnul mesei cu vârful degetelor. Desena cercuri invizibile, fără să-și desprindă privirea de mine, aproape obsesiv. Liniștea care s-a lăsat m-a apăsat ca un cuțit deasupra capului.

ㅤ— Nu ți-a fost teamă? m-a întrebat, lăsându-mă fără replică. Teamă că ai putea fi arestată? Că el te-ar fi putut ataca? Că Michael ar veni după tine pentru provocarea asta? Că eu nu aș putea trece peste minciunile tale? N-ai simțit deloc frică?

ㅤMi-am umezit buzele, coborându-mi pentru câteva clipe privirea către degetele lui de pe masă. Inima a început să-mi bată aritmic, dar nu m-am lăsat influențată de asta.

ㅤ— Jumătate din viață am trăit cu frica în suflet, Abel. Elijah mă pedepsea chiar și doar dacă i se părea că l-am sfidat. Mi-era teamă să vorbesc, îmi cântăream mereu cuvintele sau alegeam tăcerea. Mi-era teamă să-l privesc. Mi-era teamă de el și de prietenii lui. Mi-era teamă pentru Sylvia.

ㅤAm scos un suspin scurt și mi-am îndreptat coloana, respingând cu vehemență amintirile pe care mi le aducea în față creierul meu.

ㅤ— Frica nu m-a protejat, am continuat. Iar, în cele din urmă, nici măcar n-am mai fost capabilă să o simt cu adevărat. Elijah m-a învățat să nu mai văd pericolul ca pe o amenințare, ci ca pe o monedă de schimb – un preț necesar pentru a obține ceea ce vrei. Așa că nu, nu m-am temut. Nici de Michael, nici de ce ar putea urma. Mi-am petrecut prea mulți ani prizonieră în teroare ca să-i mai permit vreodată să mă domine.

ㅤAbel s-a oprit din orice mișcare și m-a privit cu o expresie imposibil de descifrat. M-am simțit incomodată, pentru că părea să citească ceva în ochii mei de care nici măcar eu nu știam că se află acolo.

ㅤS-a aplecat și mi-a prins mâna pusă pe masă, strângând-o ferm. Am simțit cum acel ceva s-a sfărâmat, luându-mi aerul pentru o secundă. Ochii mei au coborât spre mâinile noastre, iar lacrimile mi-au împuns colțul ochilor, dar nu mi-am dat voie să plâng.

ㅤ— Cum să te fac să înțelegi? a spus pe un ton cald, făcându-mi gâtul să se simtă strâns. Nu mai ești nevoită să lupți singură. Mă ai pe mine. Eu sunt aici pentru tine: să te ajut și să te protejez. Sunt prietenul tău cel mai bun, confidentul tău, soțul tău. Sunt orice vrei tu să fiu, mai puțin oponent.

ㅤ— Nu te-am considerat niciodată inamicul meu...

ㅤ— Lasă-mă să termin, m-a întrerupt el, iar eu am încuviințat slab. Eu nu te-aș judeca niciodată, poți discuta absolut orice cu mine. Pe mine nu trebuie să mă minți cu nimic, nu trebuie să-mi ascunzi nimic. Clarissa, dacă tu vii la mine și-mi zici că vei omorî un om, eu voi veni să te ajut să scapi de cadavru. Dacă vii și îmi spui că vrei să dai foc lumii întregi, eu mă voi asigura că ai destulă benzină. Pentru că tu ești singura care contează pentru mine. Ești tot ce iubesc și am mai de preț. De ce încă refuzi să accepți asta? De ce ridici ziduri inutile între noi? De ce continui să crezi că ești pe cont propriu? Ai idee cât mă doare?

ㅤ— Abel...

ㅤ— Pentru că îmi fierbe sângele în vene, Clary! Îmi arde inima în piept când văd că mă respingi!

ㅤ— Nu te resping! m-am grăbit să-l contrazic, ridicându-mă din scaun și mergând la el. Aș face orice pentru tine, cum să te resping? am adăugat afectată, strângându-l în brațe când m-am pus în poala lui. Te rog, să nu mai zici așa ceva. Niciodată să nu mai spui asta! am spus mai severă, printre lacrimi, prinzându-i fața în mâini și forțându-l să se uite la mine.

ㅤMi-am luat un moment să mă adun, zâmbind timid când mi-a șters lacrimile. Apoi și-a lipit fruntea de-a mea, iar noi am rămas tăcuți până când respirațiile noastre s-au sincronizat.

ㅤ— Nu plânge, mi-a cerut cu calm, masându-mi talia în locul în care cealaltă mână a lui mă ținea aproape. Nu vreau să plângi. Tu nu trebuie să plângi. Lacrimile tale sunt cuțite pentru mine, mi se înfig în mijlocul inimii. Te rog, nu mai plânge.

ㅤ— Restul pot fi mâine sau nu, dar nu și tu, am spus, luptându-mă cu mine să mă stăpânesc, iar Abel a încremenit cu ochii în ai mei. Tu trebuie să rămâi.

ㅤUn zâmbet emoționat i-a apărut pe chip și mi-a mângâiat obrazul, atrăgându-mă spre el într-un sărut apăsat, încărcat de toate sentimentele care ne sufocau.

ㅤ— Nu plec nicăieri, mi-a șoptit după sărut. Nici acum, nici altcândva.

ㅤI-am zâmbit, masându-i în același fel obrazul.

ㅤ— Nici eu nu plec nicăieri, i-am repetat cuvintele, zărind surâsul lui. Nici acum, nici altcândva. Abel, verighetele astea nu sunt gravate degeaba cu cuvintele: Până la capăt. Știu, fac greșeli, vorbesc aiurea, te mint și te supăr, dar există un singur lucru pe care nu-l pot modifica sau strica – sentimentele mele pentru tine. Ele sunt pure, imposibil de falsificat sau distrus.

ㅤAm tras aer în piept, oferindu-i un zâmbet scurt înainte să continui:

ㅤ— Ce simt pentru tine e cel mai real lucru pe care l-am simțit în toată viața mea. Nu pot să te resping, nu am cum când inima mea este doar a ta. Nu mai crede prostia asta niciodată. Nu mai crede vreodată că nu ești la fel de important pentru mine așa cum sunt eu pentru tine.

ㅤI-am trasat liniile fine de sub ochi cu degetele, apoi mi-am adâncit ochii în oceanul ascuns de genele sale.

ㅤ— Dacă te mai aud că spui așa ceva, o să fiu nevoită să te bat, am rostit amuzată, făcându-l să râdă zgomotos.

ㅤ— Te lasă inima care-mi aparține să dai în mine? a intrat în jocul meu.

ㅤAm pufăit pe nări, cu un rânjet pe buze.

ㅤ— La ce atrocități scoți pe gură, fii mulțumit că nu mă lasă să te omor.

ㅤA râs din nou, apăsându-mi talia. L-am acompaniat, în ciuda faptului că nu era o glumă. Nu sunt convinsă cât de conștient era de stările pe care le putea scoate din mine, cât de periculoase erau unele dintre ele.

ㅤEram capabilă să o fac dacă mă împingea prea mult peste margine. O știam înăuntrul meu. Mă rugam să nu întâlnească vreodată acea furie întunecată pe care mă chinui să o țin închisă. Pentru că ar fi prima și ultima dată când ar face-o.

ㅤ— Haide, trebuie să plecăm.

ㅤL-am aprobat cu un gest al capului și m-am ridicat, ștergându-mi încă o dată chipul. Mă bucuram că nu apucasem să mă machiez. L-am rugat să mă aștepte câteva minute, ducându-mă să-mi spăl fața și să-mi aplic puțin machiaj. Mai puțin decât o făceam de regulă, ca să nu stea prea mult după mine.

•♤•

ㅤCentrul Bostonului era foarte liniștit la ora asta. În afară de câțiva oameni care ocupau mesele de la cafenele, nu era multă mișcare. Era aproape utopic peisajul, amintindu-mi cât de aglomerat devine noaptea.

ㅤL-am urmat pe Abel înăuntrul clubului lui, salutându-i pe toți cei prezenți când am ajuns în birou. Acum înțelegeam de ce a ales să-l facă atât de spațios. Eram mai bine de opt persoane aici.

ㅤAbel s-a dus în spatele biroului său, scoțându-și paltonul pe care l-a pus pe scaun. Eu am rămas pe loc, confuză de prezența lui Kane aici. Stătea lângă fratele meu și mi-a făcut subtil cu ochiul când m-a surprins că-l privesc.

ㅤMi-am întors capul în altă direcție, fără să schițez nimic, deși un bolovan începuse să-mi apese sternul.

ㅤȘedința a început înainte să-mi dau seama, iar Xander s-a apropiat de birou, întinzând o hartă uriașă. Vorbeau despre mai multe transporturi încheiate cu succes și următoarele ce vor respecta același plan. Inima începuse să-mi pompeze mai puțin sânge, realizând că Abel era încă departe de a ieși din mediul ăsta.

ㅤDar nu am spus nimic. M-am apropiat de fratele meu și Kane.

ㅤ— L-ai distrus pe viață, a replicat Apollo, fără să arate nimic pe chipul său, apoi și-a întors ochii la mine. Jegul de fost socru al tău ne bănuiește pe noi.

ㅤAm pufnit ușor, privind în colțul ochilor cum discuția dintre Abel și restul continua. Nu am putut să nu observ că Blake lipsea. Unde naiba era el? Ar fi trebuit să fie aici.

ㅤ— Trebuia să se gândească înainte să încerce să-mi atace familia, i-am răspuns pe același ton scăzut. Iar Frank... nu are nicio dovadă. Nu poate face nimic.

ㅤ— Sora ta a luat toate măsurile de siguranță ca să nu fim legați niciunul de evenimentul tragic, mi-a sărit în apărare Kane.

ㅤApollo l-a privit ciudat, apoi și-a strâns maxilarul, ațintindu-și privirea înapoi în față. Eu i-am zâmbit lui Kane ca apreciere. M-am oprit când am sesizat că Abel se uita la noi.

ㅤA lăsat deoparte planurile pe care le avea în mâini și s-a îndreptat de spate, analizându-l incomod de mult pe Kane. O tensiune subtilă s-a ridicat în aer, iar Apollo a profitat din plin de ea, realizând că Abel a auzit vorbele lui Kane.

ㅤ— Ei doi formează o echipă de invidiat, a spus fratele meu, atrăgând atenția asupra noastră. Ea cântă și el execută, a adăugat, oferindu-i o privire lui Abel care mi-a picat greu. Întâi au furat un tir împreună, apoi au nenorocit un om. Mă întreb ce urmează, a încheiat vag, străpungându-l cu ochii lui de ciocolată pe Kane ce devenise vizibil încordat.

ㅤMi-am dres glasul și am pășit în față, simțind constant o țintă asupra mea.

ㅤ— Trebuie să vorbim cu Xenon, am schimbat subiectul, păstrându-mi chipul cât de inexpresiv am putut. Nu ne va mai ajuta dacă consideră că nu facem nimic în schimb.

ㅤAbel mă privea tăios, iar Apollo era la un pas să-i dea un pumn lui Kane dintr-un motiv sau altul. Xander a fost singurul care a reacționat, dându-mi dreptate și aducând acel aparat.

ㅤRay s-a interpus între Kane și Apollo, oferindu-mi o privire complice pe care n-am înțeles-o.

ㅤCe naiba se petrecea? Bărbații ăștia nu se opreau să mă surprindă cu ciudățenia lor.

ㅤ— Spune-i că o vom găsi în maxim o lună, a declarat Xander în tăcerea absolută a celorlalți. Știți deja că Apollo va pleca să verifice o pistă, iar eu voi merge să verific o alta. Nu are cum să ne mai scape.

ㅤEram prea tulburată de reacțiile anterioare ca să mai comentez ceva. Am făcut întocmai cum a zis, pornind butonul de comunicare deschisă. Un sunet asurzitor s-a auzit, iar apoi vocea profundă a lui Xenon a umplut încăperea.

ㅤ— De două ori în aceeași săptămână? Vă mișcați repede.

ㅤMi-am înghițit nodul din gât, ferindu-mi privirea de-a lui Abel și m-am apropiat mai mult de aparat. M-am concentrat doar asupra conversației cu Xenon.

ㅤ— O vei avea înapoi pe Katherine până la sfârșitul lunii viitoare. Așa cum ți-am promis și am convenit. Acum, ar fi frumos din partea ta să ne trimiți jumătate din înregistrările pe care le ai după ce ai modificat programul, pentru tot deranjul prin care am trecut pentru tine.

ㅤUn râs scurt, adânc, s-a auzit.

ㅤ— Doar dacă îmi trimiteți tot ce ați găsit despre ea.

ㅤAm aruncat o privire în jur, verificând dacă băieții sunt de acord. Am inspirat încet, primind aprobarea lor.

ㅤ— S-a făcut. O să le primești până la miezul nopții.

ㅤ— Într-o oră se vor transfera înregistrările, a răspuns relaxat. Ne auzim curând, Sireno.

ㅤM-am crispat când l-am auzit și i-am răspuns monosilabic înainte să se întrerupă convorbirea. Le-am aruncat fiecăruia câte o privire asasină când le-am citit amuzamentul din expresii.

ㅤSerios, chiar trebuia să scap cumva de porecla asta.

ㅤ— Cu ce ne ajută dacă îl ascultăm? a întrebat Ray. O să ne petrecem viața respingând atacurile lui Michael? El nu va înceta să pună presiune decât după ce obține ce vrea. Iar voi doi o știți prea bine, li s-a adresat fratelui și soțului meu.

ㅤVorbele lui nu au fost pe placul celor doi, ambii devenind cam rigizi. Dar Ray nu a cedat, iar eu am simțit nevoia să mă retrag, ajungând din nou în apropierea lui Kane.

ㅤ— Mi-a vandalizat firma și a încercat să o intimideze pe Sage. Ce o să facem? O să așteptăm să le facă rău femeilor noastre?

ㅤStomacul mi s-a chircit și am înghițit în sec. În mintea mea au răsunat amenințările lui Michael; știam că nu se va opri.

ㅤ— Nu o să le luăm în calcul și pe ele când facem toate planurile astea elaborate? Cum rămâne cu Clarissa? Cu logodnica mea? Cu Adira? Cu soția ta, Xander?

ㅤ— Și ce propui? a ripostat iritat Apollo.

ㅤ— A venit timpul să acceptați că nu mai este în beneficiul nimănui să-l țineți prizonier pe Malakai. Ne creează mai multe probleme în felul ăsta decât dacă ar fi liber. IMAV ne vor slăbi dacă primesc susținerea comisarului înapoi.

ㅤAm putut vedea cum chipul lui Abel s-a întunecat, iar Ray s-a oprit din argumentat când i-a întâlnit privirea. Apollo nici nu s-a mai sinchisit să deschidă gura când a văzut schimbul lor de priviri, știind că Abel e de partea lui.

ㅤ— Malakai iese din discuție, a spus brunetul meu pe un ton categoric. Nu va reveni în lumea asta decât pe bucăți și cu asta am încheiat discuția despre eliberarea lui pentru totdeauna.

ㅤKane a văzut cât de mult mă tulbură discuția și s-a apropiat, înconjurându-mă cu un braț, strângându-mă ușor, ca un gest de îmbărbătare.

ㅤPentru mine, era un subiect extrem de sensibil. Știam că odată eliberat, viața mea se va complica și mai mult. Ray nu vedea lucrurile la fel, altfel nu ar fi sugerat așa ceva.

ㅤ— O să fie bine, mi-a șoptit Kane.

ㅤI-am zâmbit slab, aprobator, deși vorbele lui nu au reușit să mă liniștească.

ㅤDar orice urmă de relaxare a dispărut când mi-am ridicat privirea și am întâlnit ochii lui Abel. Ardeau. Maxilarul i se încordase, iar conversația celorlalți nu mai exista pentru el. Ne fixa pe mine și pe Kane.

ㅤNu a fost nevoie de cuvinte. M-am retras instinctiv, spre confuzia lui Kane. Inima îmi pulsa haotic, iar palmele mi s-au umezit. Nu voiam să se interpreteze greșit apropierea noastră, dar întunericul din privirea lui Abel îmi spunea că exact asta se întâmplase.

ㅤOchii lui s-au întors spre Kane, iar acesta a înțeles imediat mesajul nerostit. Aerul din încăpere s-a îngreunat, dar nimeni nu a spus nimic.

ㅤMă bucuram. Ar fi fost absurd ca o simplă îmbrățișare să primească mai multă atenție decât merita.

ㅤȘedința a continuat fără incidente, dar eu am vorbit cât mai puțin. Nodul din gât devenea insuportabil ori de câte ori vocea mea se făcea auzită, simțind cum furia tăcută a lui Abel mă apasă.

ㅤCând, în sfârșit, totul s-a terminat și ceilalți au plecat, am răsuflat ușor. Eram convinsă că lucrurile vor avea o evoluție groaznică dacă Kane mai rămânea pentru mult timp în încăperea asta și în preajma mea.

ㅤRămași singuri, Abel nu a spus nimic. A luat niște foi și le-a trântit de birou ca să le alinieze, sunetul loviturii făcându-mă să tresar puțin. Mi-am dat seama că ar fi mai bine să-i las puțin spațiu. Chiar nu îmi doream să ne certăm din cauza unor tâmpenii.

ㅤCând am făcut un pas spre ușă, vocea lui m-a oprit:

ㅤ— Nu-mi place de el.

ㅤMâna mi-a rămas în aer, deasupra clanței. Am închis ochii o secundă, inspirând adânc. Nu voiam să mă întorc, să răspund, să alimentez furtuna care mocnea în privirea lui. Dar știam că nu aveam de ales.

ㅤM-am întors lent, sprijinindu-mă ușor de ușă.

ㅤ— Și ce vrei să fac eu în legătură cu asta?

ㅤAbel s-a îndreptat de spate, iar maxilarul i s-a încordat și mai tare.

ㅤ— Să păstrezi distanța.

ㅤAm râs scurt, fără urmă de amuzament. Când am văzut cât de serios era, m-am oprit.

ㅤ— Abel, ești ridicol. Suntem doar prieteni. E o nebunie doar că mă faci să spun asta!

ㅤPrivirea lui nu s-a clintit. Aerul din încăpere a devenit sufocant.

ㅤ— El nu e prietenul tău, a spus cu o siguranță care mi-a trimis un fior pe șira spinării.

ㅤAm clipit de câteva ori, încercând să-mi păstrez cumpătul.

ㅤ— Și tu de unde știi? l-am provocat, deși vocea mea nu suna la fel de sigură cum aș fi vrut.

ㅤAbel și-a trecut limba peste măsele, iar flăcările din ochii lui s-au intensificat.

ㅤ— Pentru că îl cunosc, Clarissa. Și pentru că știu cum privește un bărbat o femeie pe care o vrea.

ㅤStomacul mi s-a strâns.

ㅤ— Și dacă ar fi adevărat? am murmurat. Asta nu înseamnă că și eu vreau ceva de la el.

ㅤO secundă de tăcere. O secundă prea lungă. Inima mea a început să bubuie când s-a ridicat și s-a apropiat de mine, golindu-mi mintea complet. A înclinat ușor capul, iar privirea lui a devenit și mai pătrunzătoare.

ㅤ— Nu, nu înseamnă, a spus rar, măsurându-mi fiecare reacție. Dar nici nu înseamnă că nu te bucură atenția lui.

ㅤM-am încruntat. Obrajii mei s-au încălzit din cauza furiei care a izbucnit cu o forță neașteptată, iar maxilarul mi s-a încleștat. Nu-mi venea să cred că a spus așa ceva. De parcă aveam nevoie de atenția cuiva, în special a unui bărbat! Un bărbat care nu era el!

ㅤ— Faci o glumă proastă? am ripostat acid. Nu e amuzant deloc, Abel! Cum poți să spui așa ceva?

ㅤ— I-ai permis prea multe. Tu l-ai lăsat să se simtă confortabil în manifestările astea.

ㅤTonul lui a fost ca o lovitură. În privirea lui nu era doar furie. Era ceva mai periculos. O gelozie crudă, nefiltrată, care mocnea dincolo de mască.

ㅤ— Nu i-am permis nimic! i-am tăiat-o. Kane e doar un prieten, nu are nimic pentru mine! Iar dacă ar avea, nu pot controla ce simte sau ce vrea! Contează că nu mă interesează!

ㅤ— Fie îl pui tu la locul lui, fie o să o fac eu.

ㅤOchii mi s-au îngustat și am pufnit nervoasă.

ㅤ— M-ai acuzat că nu am încredere în tine, doar ca să-mi demonstrezi că tu ești cel care nu are în mine! am răbufnit. Nu o să mai ascult prostiile astea!

ㅤM-am întors către ușă, hotărâtă să plec, dar m-a oprit imediat. Mâinile lui m-au prins ferm din spate și m-au învârtit cu fața spre el, izbindu-mă de lemnul rece. Respirația mi-a înghețat în plămâni.

ㅤ— Nu te juca cu răbdarea mea, a șuierat aspru. Prima oară ți-o spun frumos, a doua oară o rezolv eu. Asta vrei? Spune-mi! a ridicat tonul, făcându-mă să închid ochii pentru o clipă când respirația lui de foc mi-a izbit fața.

ㅤ— Rezolv-o! m-am răstit, luptându-mă cu el să-mi dea drumul. Ce o să faci?! O să bați fiecare bărbat care mă privește?! am continuat, deși vocea mi s-a spart. Nu ai deloc încredere în mine? Chiar crezi că aș putea să fiu cu alt bărbat în afară de tine?

ㅤ— În el nu am încredere! a izbucnit, presându-mă mai mult de ușă, făcându-mă să gem înfundat. Ai înțeles acum? El e problema, nu tu! Nu vezi că se dă bine pe lângă tine, așteptând momentul să profite de tine?! Atât de oarbă ești?!

ㅤ— Lasă-mă! am continuat să mă lupt cu el, auzindu-i mârâitul slab de fiecare dată când mă imobiliza din nou. Kane nu e cum crezi tu! Și chiar dacă ar fi, el nu poate face nimic fără să vreau eu! Dar tu ai atât de puțină încredere în mine încât crezi că dacă cineva se poartă frumos cu mine, aș ceda! Atât de mult mă subestimezi! La ce m-ai mai luat de nevastă dacă nu poți să stai liniștit când sunt lângă alt bărbat?!

ㅤAbel s-a oprit să exercite presiune, dar aș fi preferat să o facă în loc să mă privească în felul ăsta. Era atât de schimbat, încât părea alt om. Era prima dată când vedeam că e capabil de orice.

ㅤ— Mișcă-te! s-a răstit și mi-a prins brațul, trăgându-mă după el.

ㅤ— Abel, ce dracului faci?! am strigat, opunându-mă cu toate forțele mele. Dă-mi drumul!

ㅤ— Mergi!

ㅤN-a acceptat un refuz; mi-a strâns mai tare brațul ca să nu-i alunec din mână și a continuat să mă tragă prin club, până am ajuns la mașină.

ㅤMă simțeam amețită, abia respirând după tot acel efort, când mi-a dat drumul lângă mașină și a deschis portiera cu un gest nerăbdător. Mi-a făcut semn să urc, iar inima mi-a căzut în călcâie.

ㅤAm urcat, șovăind, înainte ca el să-și piardă complet cumpătul. Puteam simți că ajunsese la capătul răbdării. A urcat și el, s-a asigurat că mi-am pus centura și a accelerat, depășind limita legală. Nu l-am întrebat nimic; aveam inima încă precipitată, iar lacrimile se zbăteau în colțurile ochilor mei.

ㅤSperam să mă ducă acasă. Nu voiam să mai fiu în preajma lui o perioadă. Mă aflam într-un șoc de care nu mă puteam rupe; creierul meu refuza să accepte că el s-a purtat în halul ăsta. Totul doar dintr-o gelozie stupidă.

ㅤN-am realizat cât de mult timp trecuse până când a parcat într-un loc necunoscut, la marginea orașului. Totul părea părăsit: o clădire abandonată, cu vegetație sălbatică ce se împletea cu zidurile crăpate.

ㅤMi s-a făcut pielea de găină.

Nu am vrut să cobor.

ㅤAbel a deschis ușa și a trântit-o cu nervi vizibili.

ㅤPentru o secundă, mi-a trecut prin minte întrebarea cea mai absurdă și terifiantă: O să mă omoare?

ㅤEra locul perfect. Scenariul ideal dintr-un horror. Dar chiar și filmele alea nu mă făcuseră niciodată să simt ce simțeam acum.

ㅤMi-am scuturat gândul, forțându-mă să mă ridic. Exageram. Era clar că exageram.

ㅤSau nu?

ㅤAm coborât, dar n-am apucat să mă liniștesc. Aerul avea o greutate ciudată. Ceva nevăzut mă apăsa.

ㅤ— Unde suntem?

ㅤ— Vino, tonul lui era mai temperat acum, dar nu-mi oferea niciun răspuns.

ㅤM-am apropiat încet, aruncând priviri atente împrejur. De data asta, Abel mă aștepta răbdător. Când am ajuns lângă el, mi-a prins mâna și m-a condus în clădire.

ㅤL-aș fi preferat furios. Asta... asta era și mai rău.

ㅤCând am coborât în subteran, în loc să mă mai țină, m-a eliberat. Am rămas în urmă, lăsându-l să înainteze. Apoi s-a întors brusc, cu un gest dramatic, și mi-a arătat ce era acolo.

Catacombe.

ㅤApa picura încet printre pietre. Aerul greu, îmbibat cu umezeală și un miros străin, mă sufoca.

ㅤEram în ceață mai mult ca niciodată.

ㅤ— Te-am adus în locul pe care l-am arătat doar unei singure persoane, a rostit calm, dar cuvintele m-au izbit ca un pumn în stomac. Locul unde cea mai urâtă parte a mea e liberă.

ㅤMi-am încruntat sprâncenele, rămasă nemișcată.

ㅤApoi am văzut ușile.

Zeci de uși mascate în piatră.

ㅤRespirația mi s-a tăiat. Mi-am dus instinctiv mâna la gură.

ㅤAuzeam voci. Slabe. Stinse.

ㅤAm pășit înainte, trecând pe lângă Abel, incapabilă să mă mai concentrez pe altceva.

ㅤÎncăperi.

În spatele fiecărei uși era cineva.

ㅤMi-am simțit tot corpul greu, realitatea izbindu-mă mai tare decât orice altceva până acum.

ㅤ— Un loc care m-ar putea închide pe viață într-o închisoare de maximă securitate dacă ar fi descoperit, a spus glacial. Apoi, cu o satisfacție crudă: Așa că da, atât de puțină încredere am în tine.

ㅤI-am ridicat privirea. Și, în sfârșit, am înțeles.

ㅤDe ce reacționase așa. De ce făcuse toate astea.

Îmi demonstra că are încredere în mine.

ㅤMi-a luat câteva secunde – poate minute – să-mi găsesc cuvintele în haosul din mintea mea. L-am privit fix, căutând echilibru pe marginea prăpastiei în care mă împinsese. Abel mă studia atent, fără grabă, fără să clipească.

ㅤ— Vrei să mă sperii? l-am întrebat sincer, după ce mi-am îndreptat coloana.

ㅤUn scurt pufnet de râs i-a animat expresia, înainte să se apropie de mine. Vocea lui, blândă și amenințătoare în același timp, m-a făcut să-mi simt inima accelerând:

ㅤ— Nu, a răspuns plat. Îți arăt exact cine sunt. Singura parte pe care am ținut-o ascunsă de tine.

ㅤMi-am înghițit saliva, pierzându-mă în scânteile din ochii lui.

ㅤ— Crezi că eu nu știu cine ești? i-am aruncat înapoi, făcând un pas spre el.

ㅤAbel a zâmbit, dar nu era un zâmbet obișnuit. Era un tăiș.

ㅤ— Habar nu ai.

ㅤUn râs scurt mi-a părăsit plămâni, în pofida tensiunii care-mi strângea oasele. Ochii mei s-au îngustat slab.

ㅤ— Eu te-am văzut mereu dincolo de ce mi-ai arătat, am spus, făcând încă un pas spre el. Te cunosc mai bine decât îți imaginezi.

ㅤÎncă un pas.

ㅤ— Știu ce zace în tine, am adăugat, cu ochii pironiți în ai lui. Când am intrat în biserica aia, am știut la ce mă înham.

ㅤ— Ești sigură? m-a întrebat, derutându-mă.

ㅤA făcut câțiva pași în lateral, apăsând un buton secret ce a făcut una dintre uși să se deschidă. S-a întors în fața mea, aruncându-mi provocări mute cu ochii săi.

ㅤ— Atunci intră, mi-a spus direct. Demonstrează-mi.

ㅤInima mea a început să palpite și îmi devenea din ce în ce mai greu să mă uit în ochii lui, dar nu am cedat. Am încuviințat scurt, acceptându-i provocarea, deși o parte din mine se răzvrătea puternic pentru că nu voia să vadă ce se află dincolo.

ㅤAm făcut un pas, apoi altul, apropiindu-mă de intrare cu Abel în spatele meu. Pulsul mi-a crescut cu fiecare secundă scursă, iar creierul meu se activase complet, făcând totul mai intens.

ㅤAproape că am vrut să o iau la fugă, dar nu m-am lăsat.

ㅤAm intrat în cameră.

ㅤMirosul greu, de mucegai și urină, mi-a înțepat nările. Dar nu a mai contat nimic când ochii mei s-au plimbat prin încăpere, rămânând încremeniți asupra unui singur lucru.

ㅤN-am mai reușit să respir. Ochii mei s-au lărgit înainte să mă pot controla.

ㅤBlake. Era el, dar nu mai arăta deloc cum mi-l aminteam. Un lanț îl ținea încătușat de podeaua rece din piatră, iar hainele lui erau complet răvășite, zdrențuite, expunându-i mai multe răni.

ㅤAtât de mult sânge. Atât de multe răni. Atât de desfigurat.

ㅤMedicul din mine a vrut să intervină, dar picioarele mi-au rămas înțepenite.

ㅤAbel s-a apropiat, vocea lui alunecând pe pielea mea:

ㅤ— Ăsta sunt eu.

ㅤBlake s-a mișcat greoi, gemând la fiecare efort.

ㅤ— Asta pățesc cei care uită cine sunt, a adăugat Abel, aruncându-mi o privire cu subînțeles.

ㅤAm simțit furnicături sub piele.

ㅤDintr-o dată, nu mai simțeam nimic. Toată neliniștea îmi părăsise corpul, ca și cum nici nu mă torturase până acum. M-am răsucit către el, sfidându-l fără echivoc, dar nu a fost deloc surprins de reacția mea.

ㅤAșteptase reacția asta.

ㅤNu a reacționat când i-am luat arma din tocul ascuns. Nici atunci când m-am apropiat de prizonierul lui. În schimb, Blake a început să se agite, bolborosind.

ㅤ— Iar asta sunt eu, am replicat tăios, încărcând arma.

ㅤCând i-am lipit țeava de frunte, ochii lui Abel s-au îngustat și au aruncat săgeți de avertizare.

ㅤ— Clarissa, nu te prosti.

ㅤAm pufnit fals amuzată, lipind țeava mai bine de capul lui Blake. Bărbatul își închise ochii și murmurul lui suna a rugăciune. Abel a făcut un pas în față.

ㅤ— De ce? am rostit cu furia reținută în glas. O să îmi reamintești cine ești? Spune-mi, dacă îți stric jucăria, o să-i iau locul?

ㅤExpresia lui s-a întunecat, dar nu m-am oprit.

ㅤ— Haide, ce mai aștepți? l-am provocat, dar nici nu a tresărit. Vino!

ㅤA rămas tăcut, privirea lui având intenția clară să-mi perforeze fiecare parte a corpului.

ㅤ— Fă-o, mi-a spus liniștit, spre groaza lui Blake, și m-am blocat. Omoară-l și află, a continuat, sadic, sfărâmându-mi ultimele rămășițe de îndrăzneală. Apasă trăgaciul, Clarissa. Fă-o!

ㅤAm clipit dezorientată, fiind sigură că a înnebunit. A profitat de clipa mea de rătăcire și s-a apropiat suficient de mult să-mi ia arma din mână. Dar nu a luat-o.

ㅤPrivirea lui a devenit mai aspră, suficient de aspră să mă facă să simt că am înghițit un pumn de nisip.

ㅤ— Ce alegi? a întrebat criptic. O lași jos sau tragi cu ea?

ㅤOpțiunile au răsunat în mintea mea cu un ecou dureros, iar ochii mi-au coborât spre locul unde stătea țeava armei. Rugămințile slabe, disperate, ale lui Blake mi-au sfredelit urechile și siguranța mi-a dispărut.

ㅤÎl disprețuiam pe Blake, dar nu îl uram. Oricât de ticălos a fost cu mine, nu merita să moară.

ㅤMi-am strâns dinții și am pus piedica înapoi. Blake a răsuflat ușurat când arma i-a părăsit corpul.

ㅤAbel era mai mult decât mulțumit de sine când ochii mei, deși plini de dispreț, s-au întors la el. Știa că câștigase. I-am pus arma în mână când a pregătit-o pentru asta.

ㅤAm vrut să plec de acolo, înainte ca orgoliul meu rănit să facă o nebunie, dar mi-a tăiat calea.

ㅤ— Și eu te cunosc mai bine decât îți imaginezi, a replicat, arogant. Știu ce ești și ce nu ești. Iar tu, Clary, nu ești o criminală.

ㅤNu i-am răspuns, doar l-am privit. Fără nicio emoție pe chip.

ㅤ— Manipulările tale nu funcționează pe mine, a continuat, cu o umbră de rânjet în colțul gurii. Mie nu-mi forțează mâna nimeni, iubita mea.

ㅤAm pufnit, vrând să-l ocolesc, dar mi-a blocat din nou drumul. Sentimentele pe care mă luptam să le reprim deveneau imposibil de stăpânit.

ㅤ— Nu te-am adus aici să te ameninț. Am vrut doar să știi totul. Și acum că știi... și că el nu e nici singurul, nici cea mai extraordinară operă a mea, ai șansa să iei din nou o decizie.

ㅤM-am încruntat. Ce voia să fac mi se părea o prostie, dar n-am spus nimic. L-am privit câteva clipe în ochi, apoi am trecut pe lângă el, întorcându-mă în hol.

ㅤAm tras adânc aer în piept, încercând să mă desprind de intensitatea celor întâmplate.

ㅤChiar credea că, după ce văd toate astea, voi fugi?

ㅤO femeie normală ar fi fugit. Dar eu nu sunt una. Dacă eram, nu m-aș fi căsătorit cu el.

ㅤAbel a venit după mine, surprins să mă vadă lipită de peretele de lângă ușă. Un zâmbet i-a luminat chipul – probabil crezuse că plecasem. L-am urmărit cum introduce codul pentru a securiza ușa și ascunde tableta.

ㅤPrivirea mi-a fugit instinctiv spre o ușă din capăt; o senzație puternică, inexplicabilă, punând stăpânire pe mine. Abel a observat direcția privirii mele și maxilarul i s-a încordat.

ㅤ— Acolo nu vei intra niciodată, a spus, vocea lui devenind aspră și hotărâtă.

ㅤAm înțeles de ce și fără să-mi spună cu subiect și predicat. Acolo îl ținea. Acolo era Malakai. Inima a încetat să-mi bată.

ㅤCorpul meu a intrat în stare de alertă doar la gând.

ㅤAbel mi-a atins ușor brațul, făcându-mi semn să plecăm. Nu m-am împotrivit. Acum, știind că Kai e acolo, îmi doream să fiu cât mai departe.

ㅤAfară, Abel s-a îndreptat spre mașină, dar l-am oprit, prinzându-i încheietura. S-a întors confuz, iar eu am inspirat imperceptibil.

ㅤ— Tu ești alegerea mea, i-am spus.

ㅤBuzele i s-au curbat involuntar.

ㅤ— Nu-mi pasă că ai construit o închisoare. Nu-mi pasă ce le faci celor de acolo. Știu că fiecare merită să fie acolo – te cunosc prea bine ca să cred altceva.

ㅤA făcut un pas spre mine, de parcă nu-i venea să creadă ce aude.

ㅤ— Asta nu schimbă că le fac rău. Chiar poți iubi un om ca mine?

ㅤAm zâmbit, luându-i fața în mâini.

ㅤ— Nici eu nu sunt vreo sfântă, Abel. Să nu trăiești cu falsa impresie că sunt. Normal că pot iubi un om ca tine. Iar acum că mi-ai arătat și asta... te iubesc și mai mult.

ㅤ— Nici acum nu ți-e teamă? m-a întrebat, iar eu am râs slab, apropiindu-mă mai mult de el. Știi... am ezitat până acum. Mi-a fost teamă că o să te sperii. N-am vrut să-ți fie frică de mine.

ㅤ— Mie nu o să-mi fie frică de tine niciodată. Indiferent de ce faci.

ㅤAbel a zâmbit – un zâmbet care mi-a topit inima – și m-a tras aproape, alipindu-ne buzele într-un sărut amețitor. M-am agățat mai mult de el, lăsându-l să-mi exploreze fiecare colț, de parcă asta a putut șterge toate conflictele dintre noi.

ㅤ— Iartă-mă că m-am purtat așa cu tine. Am fost un dobitoc, a murmurat, sprijinindu-și fruntea de-a mea, în timp ce încercam să ne regăsim suflul. Ar trebui să știu mai bine decât să mă las condus de furie.

ㅤ— E în regulă, l-am asigurat, odihnindu-mi mâinile pe umerii lui. Nu ești un robot, e normal să îți pierzi controlul uneori. Nu te voi judeca pentru că ești uman, mai ales când știu că, indiferent cât de furios ai fi, nu m-ai răni niciodată.

ㅤ— Nu există așa ceva, m-a aprobat, luându-mi obrajii în mâini. Nici măcar nu ar trebui să o spui, darămite să o gândești vreodată. Da, sunt un om periculos, dar nu pentru tine. Indiferent ce scot pe gură, asta nu se va schimba niciodată.

ㅤAm zâmbit, plimbându-mi ochii între ai lui, admirând fiecare nuanță de albastru pe măsură ce furia îl părăsea.

ㅤ— Să nu mai spui niciodată că nu am încredere în tine, a adăugat, cu o voce serioasă. Ești singura în care mă încred orbește. Singura, Clarissa. Prima și ultima.

ㅤ— Nu te-aș trăda niciodată, am simțit nevoia să o rostesc cu voce tare. E împotriva naturii mele. Împotriva oricărei logici.

ㅤMi-a masat obrajii, cerându-mi indirect să tac.

ㅤ— Știu. Nu m-am îndoit niciodată de tine, nici măcar când m-am forțat să o fac.

ㅤO scurtă tăcere și un schimb de priviri au spus tot ce mai era de spus între noi. Într-un mod paradoxal, simțeam că legătura dintre noi devenise chiar mai puternică, în ciuda tuturor tensiunilor.

ㅤ— Să mergem, mai avem ceva de rezolvat, mi-a comunicat, iar eu am încuviințat, urmându-l în mașină.

ㅤMașină în care aerul devenise din nou respirabil. Am pornit muzica și am lăsat-o să cânte în surdină, concentrându-mă mai mult la drumul care ducea spre locația aceasta. M-am lăsat în scaun, citind semnele rutiere trecătoare când am revenit în oraș.

ㅤÎn scurt timp, am înțeles că ne întoarcem în centru, mai exact la clubul lui. Curiozitatea mă măcina, dar am ales să am răbdare. Abel a parcat, mi-a zâmbit cu un subînțeles pe care nu l-am priceput și a coborât. L-am urmat la scurt timp, aruncând o privire în treacăt la străzile ce începeau să se aglomereze.

ㅤPână diseară aveau să fie ticsite.

ㅤL-am prins de mână și am mers după el înăuntru, având un sentiment ciudat în stomac. Dar am înțeles rapid ce uneltise când l-am văzut pe Apollo mai în față, acompaniat de Adira.

ㅤA simțit că am vrut să mă opresc și m-a strâns mai tare, silindu-mă să merg după el în continuare. Ochii mei s-au fixat pe brunetă, iar aceasta a părut la fel de încurcată când m-a văzut.

ㅤZâmbetul ei dispăruse treptat, iar corpul ei devenise rigid. La fel ca al meu când Abel ne-a oprit în apropierea celor doi. Adira și-a ferit privirea când nu a mai suportat contactul nostru vizual și l-a sfredelit cu ea pe fratele meu.

ㅤApollo a rânjit mulțumit, salutându-se cu Abel. N-am știut cum să reacționez când m-a salutat și pe mine, arătându-mi în ochii lui că a fost doar planul lui. Iar Abel l-a ajutat.

ㅤ— Nu vă salutați fetelor? a întrebat Abel, iar eu am strâns din dinți.

ㅤAdira a zâmbit stânjenită, căutând ajutor prin ochii ei la Apollo. Dar fratele meu nu a vrut să o ajute. Bruneta a simțit pe loc că era pe cont propriu și s-a redresat, dregându-și ușor glasul.

ㅤ— Mă bucur să te văd, mi-a vorbit direct, iar eu am lăsat mâna lui Abel, făcând un pas în față.

ㅤ— Haide, Abel, să le lăsăm să vorbească, i-a cerut Apollo când o tăcere jenantă s-a așternut. Te aștept la bar.

ㅤAbel a aprobat, dar nu a plecat imediat. Era destul de evident că voia să ne spună câteva cuvinte.

ㅤ— Adira nu are nicio vină, a declarat, uitându-se la mine. Eu am rugat-o să nu-ți spună nimic și să facă totul. A încercat mereu să mă convingă să vorbesc cu tine, dar nu am ascultat-o. Pentru mine, te rog doar să îți păstrezi mintea deschisă câteva minute și să vorbiți, mi-a spus, iar eu am înghițit greu, simțind o presiune în piept.

ㅤAm acceptat în cele din urmă, observându-l cu coada ochiului cum se îndepărtează. Tăcerea jenantă a revenit și nu reușeam să-mi găsesc cuvintele potrivite când am privit-o din nou pe Adira. Nici ea nu părea să o facă.

ㅤȘi-a presat buzele după schimbul nostru de priviri și a luat aer în piept, redresându-se din nou.

ㅤ— Nu am știut nimic despre asta, a mărturisit cu răceală. Dacă aș fi știut, nu aș fi venit. Am înțeles când mi-ai spus să stau departe de tine, nu vreau să te deranjez inutil.

ㅤI-am făcut semn să se oprească, derutând-o când am zâmbit ușor.

ㅤ— Nici eu nu am vrut să te rănesc, am recunoscut și puteam vedea lupta ei să nu devină emoțională. Am vrut să îți arăt cât de mult ai greșit și n-am realizat când am devenit răutăcioasă gratuit. Îmi pare rău.

ㅤ— Nu a fost gratuit, m-a dezaprobat, expresia ei devenind înduioșătoare. Te-am mințit și am lucrat pe la spatele tău, am meritat totul. Am fost o prietenă de tot rahatul.

ㅤ— Toți facem greșeli, Adira. Amândouă am avut partea noastră de vină: tu că mi-ai ascuns totul, eu că te-am renegat fără să te ascult cu adevărat.

ㅤOchii ei au început să strălucească de la lacrimi, dar nu a plâns. A zâmbit cu amărăciune, ridicând slab din umeri.

ㅤ— Nu am conștientizat, a motivat ea. Dacă aș fi știut că prostia aia o să-ți facă atât de mult rău, nu l-aș fi ajutat pe Abel. Ba chiar, aș fi încercat să-l opresc dacă nu s-ar fi oprit singur. Nu știu cum să-ți exprim tot ce este în capul meu, dar chiar nu am avut intenții rele.

ㅤM-am apropiat și i-am prins umerii în mâinile mele.

ㅤ— Ai avut dreptate. Cu tot ce ai spus în seara aia. Te-am judecat greșit și-mi pare rău, chiar îmi pare rău!

ㅤUn surâs cald i-a împrejmuit buzele și, înainte să pot clipi, m-am trezit cu ea în brațele mele, îmbrățișându-mă cu putere. I-am răspuns după câteva momente de ezitare.

ㅤ— Să lăsăm asta în trecut, a spus pe un ton scăzut, slăbind strânsoarea înainte să mă sufoce. Începem din nou. De data asta cu dreptul.

ㅤAm răsuflat amuzată, privind-o cum se desprinde de mine și întinde o mână în fața mea. O sprânceană mi s-a ridicat involuntar și am scuturat din cap întrebătoare.

ㅤ— Eu sunt Adira Warner, îmi pare bine să te cunosc!

ㅤAm înțeles ce făcea și am râs scurt, jucându-i jocul când i-am prins mâna.

ㅤ— Clarissa Wraith. Și mie îmi face plăcere!

ㅤ— Torres! s-a auzit din spate și ne-am întors simultan către sursă. Adira Torres, soare! a corectat-o, cu un zâmbet șarmant pe buze.

ㅤAdira a pufnit, iar eu am început să râd, înconjurându-i umerii cu brațul. Cei doi de la bar s-au amuzat pe seama ei, iar ea, auzindu-ne pe toți râzând, nu s-a mai putut abține și a cedat și ea, izbucnind în râs, chiar dacă fratele meu o iritase.

ㅤ— Fratele tău îmi mănâncă zilele! s-a plâns ea, iar eu nu m-am putut abține și am râs mai tare.

ㅤMi-am plimbat mâna pe brațul ei într-un gest de încurajare și i-am zâmbit larg.

ㅤ— Bun venit în familie!

•♤•

ㅤApelul cu Edmond s-a întrerupt brusc când Adira m-a tras după cu ea cu o forță de care nu o credeam capabilă, doar ca să-mi arate raftul plin cu tot felul de tâmpenii pentru Ziua Îndrăgostiților. Am început să râd, clătinând din cap, și i-am lăsat un mesaj lui Edy că îl voi suna mai târziu.

ㅤ— Trebuie să le facem și noi un cadou! a spus energică, scotocind prin raft. Nu i-am văzut de atât de mult timp!

ㅤAtât de mult timp însemnând două zile. Mi-am mușcat buza ca să nu izbucnesc în râs și am aruncat o privire spre Damon, care deja părea să-și piardă răbdarea.

ㅤ— Și crezi că o să-i impresioneze un cadou de aici? am întrebat sceptică. Sunt sigură că fratele meu ar fi încântat de ursulețul ăsta, am continuat, ironic. Ia uite, și cântă!

ㅤ— Ești rea! s-a bosumflat ea. Nu cadoul contează, ci gândul! Că ne pasă!

ㅤ— Există un mod mai bun de a le arăta asta, a intervenit Damon, făcându-ne să ne întoarcem spre el. Credeți-mă, pe acela l-ar prefera amândoi.

ㅤAm ridicat o sprânceană și am schimbat o privire cu Adira. Bruneta a încrețit din nas, înțelegând imediat la ce se referea, și i-a întors spatele.

ㅤ— Nu greșește, am comentat, iar ea a oftat. Oricum au tot ce și-ar putea dori. Dar știi ce nu au? am întrebat retoric, provocându-i curiozitatea. Supunerea noastră. Cadoul perfect ar fi o seară în care nu comentăm și facem ce vor ei.

ㅤAdira a izbucnit în râs, iar Damon i s-a alăturat imediat. I-am privit, derutată.

ㅤ— Nu-ți dau nici cinci minute! a chicotit bruneta, lăsând din mână articolul ridicat. Doamne, asta a fost cea mai tare glumă!

ㅤM-am enervat din oarecare motiv.

ㅤ— Ce vrei să spui? am întrebat, încrucișându-mi brațele. Ce e atât de amuzant?

ㅤDamon și Adira au schimbat priviri complice, apoi s-au uitat la mine de parcă eu eram cea absurdă.

ㅤ— Clary, tu nu poți să taci nici două secunde dacă nu-ți convine ceva! Sunt sigură că ai face urticarie dacă ai încerca!

ㅤ— Ai exagerat, a completat Damon. Voiai să zici o secundă!

ㅤAm inspirat adânc, aruncându-i o privire tăioasă. Damon s-a oprit la timp, dar Adira continua să chicotească.

ㅤExasperată, m-am îndepărtat de ei înainte să-i înjur. Adira m-a ajuns din urmă, agățându-se de brațul meu și încercând să-și stăpânească râsul.

ㅤ— În plus, nașului nu i-ar plăcea asta, a rostit ea, împăciuitoare. Am văzut eu, adoră firea asta a ta. Te iubește exact așa cum ești și nu ai mai fi tu dacă te-ai abține.

ㅤAm râs slab, amintindu-mi expresiile de „iubire" pe care le are când îl contrazic și mă opun cu încăpățânare. Cred că Adira avea informații puțin eronate. Abel tolerează firea asta a mea, nu o adoră.

ㅤ— Iar Apollo ar crede că sunt bolnavă dacă aș face orbește tot ce spune el, a glumit ea, provocându-mi și mai mult râsul, înainte de a mă trage spre un magazin de lenjerie intimă. Dar cu asta n-avem cum să dăm greș, a adăugat cu emfază, ignorându-mi expresia neimpresionată.

ㅤAm ridicat o sprânceană, însă înainte să apuc să spun ceva, am simțit privirea lui Damon fixată asupra mea. Când am întors capul spre el, l-am găsit rigid, cu maxilarul încleștat și o expresie aproape exasperată.

ㅤ— Intrați, eu aștept aici, a spus sec, încrucișându-și brațele.

ㅤAdira și-a suprimat un zâmbet, distrată de reacția lui.

ㅤ— Ce sensibil ești, Damon, l-a tachinat.

ㅤ— Ce îmi place viața, a corectat-o el, fără urmă de amuzament.

ㅤAm chicotit și m-am întors spre Adira, care deja scotocea printre rafturi, analizând modele. A prins de pe raft un set din dantelă roșie și mi l-a fluturat în față, ochindu-mă cu un zâmbet complice.

ㅤ— Ăsta e perfect! Trebuie să-l încerci!

ㅤAm râs scurt, luându-l doar ca să-i fac pe plac.

ㅤ— Hai, nu fii plictisită, o să probez și eu! m-a împins Adira spre cabine, apucând alt set pentru ea.

ㅤM-am uitat la Damon peste umăr, iar el mi-a întâlnit privirea cu o expresie împietrită.

ㅤAdira s-a strecurat prima într-o cabină, iar eu am urmat-o, închizând perdeaua în urma mea. Am început să mă schimb, dar știind că Damon era atât de aproape, o parte din mine nu se putea abține să nu-și imagineze cât de stânjenit trebuie să fie.

ㅤ— Crezi că i s-a ridicat tensiunea? a șoptit Adira printre chicoteli, din cabina alăturată.

ㅤ— Cred că deja regretă că a acceptat să vină cu noi, am răspuns la fel de încet, abia reținându-mi râsul.

ㅤAm tras bretelele pe umeri și m-am privit în oglindă. Setul ales de Adira era surprinzător de frumos, dar n-am apucat să-l analizez prea mult înainte ca vocea iritată a lui Damon să ne întrerupă:

ㅤ— Cât mai durează?

ㅤAdira a pufnit în râs.

ㅤ— Ce, Damon? Te simți inconfortabil?

ㅤ— Nu sunt plătit pentru asta.

ㅤ— Da, dar ești plătit să o protejezi, iar în momentul ăsta Clarissa e în spatele unei perdele subțiri, vulnerabilă, într-un magazin unde oricine poate arunca o privire, a continuat Adira, provocându-l.

ㅤLiniștea de după a fost de aur. Aproape că-l simțeam luptându-se cu propriile gânduri, încercând să nu-și imagineze scenariul descris.

ㅤ— Termină odată, Clarissa, a mormăit el.

ㅤAm zâmbit, apoi, dintr-un impuls, am tras perdeaua cabinei cât să-mi scot capul afară.

ㅤ— Ești sigur că nu vrei să te uiți?

ㅤDamon și-a întors capul brusc în direcția opusă, făcându-mi plăcerea vinovată să crească și mai mult.

ㅤ— Intră înapoi, a rostit printre dinți, fără să mă privească.

ㅤ— Așa de rău e? l-am tachinat.

ㅤ— Clarissa.

ㅤN-a fost nevoie să spună mai mult. Tonul lui plin de avertisment și postura rigidă mi-au spus că deja atinsesem limita.

ㅤAm chicotit, trăgând perdeaua la loc, în timp ce Adira râdea fără nicio reținere.

ㅤ— O să te omori singură, Clary, a zis ea printre hohote.

ㅤ— Ce să zic, măcar o să mă distrez înainte.

ㅤDamon a plecat când m-a adus acasă și l-am trimis la plimbare. A fost mai mult decât fericit să o facă după câte necazuri am continuat să-i provocăm la cumpărături. Eu și Adira formam o echipă de neegalat când ne uneam forțele, spre ghinionul bărbatului.

ㅤMi-am spălat mâinile și am respirat adânc, privind peste umăr la ceas. Mai aveam două ore până la momentul în care Abel m-a anunțat că va ajunge acasă – suficient timp să pregătesc tot ce-mi propusesem.

ㅤAm început să pregătesc mâncărurile preferate ale brunetului, aruncând din când în când o privire la ceas, pentru a mă asigura că îmi rămâne timp să aranjez masa cu decorațiunile cumpărate și să mă pregătesc.

ㅤCuptorul s-a preîncălzit la țanc, când terminasem de pregătit tava și am împins-o înăuntru, asigurându-mă că am setat programul potrivit. L-am lăsat să-și facă treaba și am curățat bucătăria de tot ce rămăsese în urmă.

ㅤDupă ce am lăsat lună în bucătărie, am urcat la etaj și m-am dus în baie, făcând un duș rapid ca să înlătur mirosul de mâncare și urmele de transpirație după efort.

ㅤUn sentiment prostesc de anticipație mi se clădea în stomac când am îmbrăcat lenjeria nouă și rochia cumpărată special pentru seara asta, ale cărei nuanțe și croială erau menite să se îmbine perfect. M-am machiat cu concentrarea unei experte, asigurându-mă că fiecare detaliu – de la conturul subtil al ochilor până la rujul intens – se armoniza impecabil.

ㅤAm zâmbit mulțumită la rezultat și mi-am aranjat părul cu grijă. Retușul final a transformat totul într-o imagine ce depășea perfecțiunea. Priveam în oglindă și, pentru o clipă, nu-mi venea să cred că eu sunt cea din reflexie, chiar dacă trăsăturile rămăseseră la fel ca întotdeauna. Mă autodepășisem în noaptea asta.

ㅤTocurile le-am lăsat pentru mai târziu, cărându-le după mine la parter. Erau mai mult de efect, știam deja că nu vor rămâne pentru mult timp în picioarele mele.

ㅤM-am dus la masă după ce am verificat mâncarea din cuptor și am întins fața pe care o cumpărasem, aranjând milimetric fiecare decorațiune cu tematica zilei acesteia. La fel am procedat cu vesela și tacâmurile.

ㅤTemporizatorul cuptorului a răsunat în casă cu puțin înainte să termin de pregătit masa pentru noi și m-am grăbit să-l opresc, sperând că mâncarea nu s-a ars. Știam în sinea mea că era imposibil să se ardă, având în vedere că a stat mai puțin cu două minute peste timp, dar îmi mai știam și norocul în viață.

ㅤOrice era posibil.

ㅤAm scos tava și am pus-o pe blat ca să se răcească. În răstimpul ăsta am scos salata din frigider și m-am uitat din nou la ceas. Mai erau doar opt minute. Speram să reușesc să pun toată mâncarea pe masă înainte ca el să intre pe ușă.

ㅤDevenisem agitată din cauza presiunii, dar totodată abia așteptam să-l văd. A lipsit doar două zile, am vorbit cu fiecare ocazie, dar tot mi s-a făcut dor de el.

ㅤPoate că Abel nu mai era singurul obsedat din relația asta.

ㅤAm alungat gândurile inutile și am așezat fiecare preparat la locul lui, simțind cum nervozitatea îmi strânge stomacul într-un mănunchi de emoții.

ㅤDe parcă era prima noastră întâlnire.

ㅤUneori nu reușeam să mă înțeleg nici eu. Creierului meu îi plăcea să creeze presiune fără rost.

ㅤMi-am încălțat tocurile, am luat aer în piept și am zâmbit la reușita mea. Totul era exact cum îmi imaginasem. Eram nerăbdătoare să văd și reacția lui.

ㅤM-am așezat pe scaunul meu și am început să butonez telefonul, așteptându-l. Nu m-am putut abține și am trimis o poză în grupul de mesagerie cu Edmond, Adira și Sage, arătându-le tot ce făcusem. Fetele au fost încântate de decor și au început să mă bombardeze cu complimente, iar Edmond, cum era de așteptat, a început să mă ironizeze, comentând că m-am înmuiat și făcând glume despre romantismul meu.

ㅤLe-am ignorat, pentru că eram mult prea binedispusă ca să mă las influențată de comentariile lui.

ㅤAm rămas liniștită în minutele care curgeau fără oprire, depășind cu mult ora la care mi-a promis că o să ajungă, găsindu-i tot felul de scuze. Poate că era blocat în trafic. Poate că s-a oprit la benzinărie. Poate că Xander l-a rugat să-l ajute cu ceva. Sau poate Apollo.

ㅤNu putea să fie vorba de altceva, mi-ar fi trimis un mesaj dacă intervenea ceva. Dar nu ar fi lăsat nimic să intervină. Chiar dacă nu a spus nimic despre ziua asta, eram sigură că știe și nu ar fi permis să rămân singură.

ㅤDoar un idiot insensibil și-ar lăsa soția singură de Ziua Îndrăgostiților, iar Abel nu era așa.

ㅤEntuziasmul meu se estompase semnificativ când trecuse o jumătate de oră peste ora transmisă, iar el nu dăduse niciun semn. Începusem eu să mă simt ca o idioată. M-am ridicat și am desfăcut sticla de vin, turnându-mi în pahar și luând o gură zdravănă după ce m-am așezat.

ㅤNici măcar nu mai voiam să mă uit la telefon ca să nu mai văd timpul, dar o făceam în continuare periodic doar ca să văd cum orele trec și el nu mai apare. Eram încercată de atât de multe sentimente că mă aflam pe punctul de a distruge tot ce am făcut și să mă car din casa asta.

ㅤNu l-am căutat în niciun fel. Știam înăuntrul meu că nu a pățit nimic. Oare chiar nu și-a dat seama ce zi este? Altă explicație nu exista. Sau poate că doar nu-i păsa.

ㅤAm încetat să-i caut scuze și m-am resemnat cu situația, turnându-mi alt pahar de vin. Mă simțeam groaznic. Mai rău decât ultima fraieră de pe planetă. Eram dezamăgită cum nu fusesem vreodată și avusesem parte de dezamăgiri crâncene. Eram furioasă, luptându-mă să-mi înfrânez impulsurile violente. Eram tristă, forțându-mă să nu vărs niciuna din lacrimile pe care le simțeam în ochi.

ㅤMâncarea era rece sloi când ușa s-a auzit, iar eu ajunsesem într-un punct periculos cu supărarea mea. Trei ore. Atât timp îl așteptasem. Atât timp întârziase. Nici nu mai aveau sens pregătirile mele, trecuse de miezul nopții cu ore bune.

ㅤÎncepusem să-mi fac tot felul de scenarii din ce în ce mai absurde când ușa a început să se deschidă lent, sunetul ei zgâriindu-mi timpanele. Dacă exista altă femeie și a fost cu ea în tot timpul ăsta?

ㅤM-am rezemat de scaun, ignorându-mi durerea pulsatilă din piept și am ținut paharul de vin aproape. După tot caruselul emoțional prin care trecusem și tortura psihologică venită din partea creierului meu minunat, n-am mai fost capabilă să exprim nicio emoție când l-am văzut în prag.

ㅤFuria mi s-a întețit când am văzut că era cât se poate de bine, iar mâinile lui nu țineau nici măcar o amărâtă de păpădie.

ㅤOchii lui albaștri m-au privit cu stupoare, apoi s-au dus către cina pe care o pregătisem. Expresia lui s-a schimbat radical, arătându-i afectarea, dar eram prea supărată ca să-mi pese.

ㅤ— Clarissa...

ㅤAm pus paharul înapoi pe masă și m-am ridicat, trântindu-i o privire amestecată cu toate sentimentele care m-au traversat în orele astea.

ㅤ— S-a răcit, am rostit mecanic, cu acreală.

ㅤPașii mei erau determinați să mă ducă cât mai departe de el, dar nu le-a permis. Mi-am închis strâns ochii când mi-a prins brațul și m-a tras înapoi, lipindu-mă de el.

ㅤ— Îmi pare rău, a spus și mi-am ațintit privirea în a lui. Au apărut mici probleme cu ultimul transport... nu am știut că pregătești ceva pentru mine. Dacă știam nu rămâneam să rezolv... Doamne, îmi pare atât de rău!

ㅤLacrimile mi-au revenit cu încăpățânare în ochi, dar nu le-am lăsat să iasă. Mi-am tras mâna din strânsoarea lui, nefiind impresionată de discursul lui. Era prima Zi a Îndrăgostiților pe care o sărbătoream căsătoriți, normal că-i pregătisem ceva! Era la mintea cocoșului.

ㅤ— Știi ceva, domnule Wraith? am spus, lipsită de tact. O spui tot mai des, iar eu încep să mă satur. Noaptea asta trebuia să fie una frumoasă pentru noi, dar ai avut grijă să o distrugi complet. Pentru că, așa cum faci mereu, pui afacerile tale mai presus decât orice! Mai bine rămâneai în New York pentru că nici nu pot să mă uit la tine! am răbufnit, plecând, furioasă, înainte să îmi pierd cumpătul cu adevărat. Ești cel mai mare bou pe care l-am cunoscut în toată viața mea! Cel mai mare! am strigat, fără să mă întorc, mărind pasul.

ㅤM-am oprit brusc, simțindu-l aproape, deși nu l-am auzit apropiindu-se. Mâna lui mi-a prins brațul înainte să mă pot mișca, iar privirea lui pătrunzătoare m-a făcut să îngheț pe loc.

ㅤ— Dă-mi două minute! mi-a cerut, făcând eforturi să nu se enerveze la rândul lui. După poți să mă faci în toate felurile, dar ascultă-mă puțin!

ㅤFruntea mi s-a încrețit, iar respirația îmi ieșea grea. O parte din mine urla să-i dau una și să plec, dar cealaltă mă paralizase, dornică să-l asculte.

ㅤ— Ai dreptate, a început, iar eu l-am descurajat când am pufnit disprețuitor.

ㅤAm încercat să plec din nou, dar m-a reținut.

ㅤ— Sunt un bou, așa este, a spus mai apăsat, fulgerându-mă cu ochii săi pentru tentativa de evadare. M-am lăsat prins în treburile mele când am o soție atât de frumoasă care mă așteaptă acasă. Merit toate înjurăturile și jignirile pe care le știi. Dar acum, înainte să mă dai dracului definitiv, vreau să vii cu mine.

ㅤÎncruntătura mi s-a adâncit, iar inima mi s-a animat în piept. Dar nu mi-am dat voie să îmi fac speranțe deșarte, am rămas fermă pe poziții. El aștepta răspunsul meu cu o răbdare ieșită din comun.

ㅤMi-am încleștat maxilarul, oferindu-i mai multe priviri urâte, în vreme ce cântăream oferta lui în mintea mea. Am acceptat în cele din urmă, iar el a rânjit în colțul gurii.

ㅤCe aveam de pierdut?

ㅤM-a ajutat să-mi îmbrac paltonul și m-a luat de mână, ghidându-mă după el. Confuzia a pus stăpânire pe mine când am depășit mașinile noastre și părăseam curtea. Ne-a îndepărtat de casă în direcția care știam că nu ducea spre nimic, în afară de un câmp slab împădurit.

ㅤCuriozitatea mi-a înlocuit confuzia. Voiam să văd ce urmărește cu tot tămbălăul ăsta.

ㅤM-a dus până într-un anumit punct din locul pustiu, iar eu l-am privit pierdută, uitându-mă jur împrejur. El s-a uitat la ceasul de la mână, iar după aceea a zâmbit, ridicându-și ochii în ai mei.

ㅤNu mai înțelegeam nimic.

ㅤL-am privit ca pe un nebun, dar apoi am încremenit auzind zgomotele asurzitoare făcute de elicele unor elicoptere. Toată zona s-a iluminat la scurt timp. Rânjetul lui Abel a devenit mai larg când șocul m-a acaparat complet. Mi-am dus mâna la gură, tresărind slab și apropiindu-mă inconștient de el când am auzit bubuituri.

Artificii.

ㅤEl m-a prins în brațele lui, râzându-mi în ureche din cauza reacției mele când din elicoptere au început să cadă zeci de trandafiri roșii, acoperind zăpada din jurul nostru.

ㅤApoi, am văzut în jocul de artificii cum se construiește o propoziție:

Vrei să fii Valentina mea?

ㅤM-am răsucit către Abel când i-am pierdut atingerea, cu un zâmbet încântat, căscând ochii când l-am văzut așezat într-un genunchi și cu o cutie mijlocie din catifea roșie în mână.

ㅤN-am mai avut cuvinte.

ㅤA deschis-o și un document s-a dezvăluit înaintea mea. Prima oară m-am încruntat, derutată, apoi m-am grăbit să văd ce naiba este. Inima mi s-a oprit când am citit foaia și, n-am mai putut să mă stăpânesc, am început să plâng.

ㅤ— Chiar credeai că am uitat? s-a amuzat când s-a ridicat, înconjurându-mă cu brațele lui ca un scut uman. Au întârziat piloții, iar după am așteptat să se îmbunătățească vremea. A fost mai greu decât îți imaginezi să pun totul în desfășurare. De asta nu am venit la timp și regret enorm că te-am făcut să te simți în felul ăsta.

ㅤEu încă eram blocată cu ochii pe acea foaie. Am reușit să mă adun, suficient ca să mă uit direct în irișii lui de un albastru electric.

ㅤ— Tu nu ești întreg la cap! am spus, năpădită de uimire.

ㅤEl a râs, trăgându-mă mai aproape de el, și a apucat de un colț al acelui document. Era foarte mândru de cadoul lui și de ce a reușit să scoată de la mine.

ㅤ— Dacă te uiți unde îți arăt eu, o poți vedea, a replicat, făcându-mă să-mi ridic privirea spre cer, acolo unde degetul lui indica. Chiar acolo, lângă Carul Mic, este și a noastră. O vezi?

ㅤAm aprobat cu un gest slab al capului, încercând să mă liniștesc, dar îmi era aproape imposibil.

Abel cumpărase o constelație pentru noi.

ㅤCine naiba face asta?!

ㅤ— Mai rămâne să-i dai un nume.

ㅤÎncă nu eram sigură dacă nu cumva am luat-o razna și am halucinații. Dar atingerea și căldura pe care o emana erau cât se poate de reale.

ㅤEra incredibil felul în care mă făcuse să-l urăsc doar ca să-l iubesc înzecit mai mult.

ㅤM-am uitat din nou la foaie, apoi la constelația noastră și după aceea la noi doi. Abel era intrigat când mi-am dres glasul și m-am redresat, păstrând un zâmbet autentic pe chip.

ㅤ— Abelissa, am rostit, urmărind sclipirea din ochii lui. Acesta să-i fie numele.

ㅤBrunetul a zâmbit, sărutându-mi tâmpla, iar eu am râs când m-a forțat să mă lipesc mai mult de el.

ㅤ— Acum și când o să fiu plecat, o să fiu aproape de tine. De fiecare dată când te vei uita la stele, cum îți place să o faci, o să fiu chiar acolo, să-ți fiu liniște.

ㅤ— Dacă nu te oprești, o să plâng din nou, l-am avertizat pe un ton glumeț, ștergându-mi colțurile ochilor. M-aș fi mulțumit cu un buchet de flori și prezența ta, nu trebuia să faci nebunia asta!

ㅤAbel a pufnit, prefăcându-se jignit, apoi a zâmbit ca un copil neastâmpărat.

ㅤ— Nu e destul pentru cât însemni pentru mine, fato, a spus, amuzându-mă copios. Tu încă nu ești conștientă... dacă mi-ai cere, ți-aș dărui toată lumea! Nici nu aș sta pe gânduri. Atât de mult te iubesc!

ㅤMi-am simțit inima plină după toate acele torente negative și am lăsat-o să se bucure, un val de căldură inundându-mi fiecare colț.

ㅤ— Dar tu ești conștient că aș face același lucru? l-am întrebat. Poate că mi-ar fi greu, dar aș face pe dracu-n patru și tot ți-aș aduce lumea unde vrei tu!

ㅤAbel a râs, un sunet dulce care părea să topească toată zăpada din jur. Nu am putut să nu zâmbesc. Ochii lui străluceau în adevăratul sens al cuvântului acum, părând să aibă propriul cer și stele încastrate după genele lui.

ㅤ— Tu ești lumea mea.

ㅤToate replicile m-au părăsit. Corpul meu a reacționat strict din impuls, destabilizându-l pe Abel cu sărutul pe care l-a pornit. Dar nu pentru mult timp. M-a tras chiar mai aproape și a adâncit sărutul, răpindu-mi suflul cu totul. Cu atât de multă intensitate că fiecare lucru devenise difuz când ne-am despărțit.

ㅤA pășit îndărăt și m-a luat de mână.

ㅤ— Să mergem acasă, mi-a spus. Am de mâncat o mâncare excelentă și de mulțumit o soție cu prezența mea.

ㅤM-a bufnit râsul și l-am ciupit de braț, dar l-am lăsat să mă ia după el. Am clătinat din cap, încă amuzată, ascultându-i râsul ca pe un imn.

ㅤ— O soție? am replicat cu o notă acuzatoare. Dar ce, ai mai multe și nu știam?

ㅤAbel mi-a aruncat o privire care ar fi făcut pe altcineva să își înghită limba, dar eu am început să râd. A scuturat încet din cap, dar nu a putut să se abțină să nu zâmbească.

ㅤ— Crezi că mai am nervi pentru alta? a ripostat, făcându-mă să ridic din sprâncene. M-ai înnebunit! Tot sufletul mi l-ai mâncat!

ㅤM-am lipit de el, zâmbindu-i cu îngâmfare.

ㅤ— Și eu te iubesc! i-am răspuns, aducându-i rânjetul la lumină.

•♤•

ㅤAm aruncat mănușile de unică folosință și i-am zâmbit pacientului, acum mai liniștit după ce i-am schimbat branula. Asistentele nu erau nicăieri, așa că i-am administrat un calmant suplimentar și l-am lăsat să se odihnească. Odată cu asta, consultațiile pe ziua de azi se încheiaseră.

ㅤL-am găsit pe Damon într-unul din scaunele de lângă salon, dormind cu brațele încrucișate la piept și capul rezemat de perete. N-am putut să nu mă amuz și mi-am pus întrebarea dacă să-l trezesc sau nu. Venise cu mine de la începutul turei, adică foarte de dimineață, iar el nu era o persoană matinală.

ㅤNici eu nu eram, dar nu aveam încotro.

ㅤAm decis să-l trezesc, pentru că era ora prânzului, iar el nu mâncase nimic. L-am mișcat ușor, abținându-mă să nu râd când expresia lui de om strivit de tren m-a întâmpinat.

ㅤ— Ce s-a întâmplat?

ㅤ— Să mergem să mâncăm, i-am spus direct, dându-i câteva clipe să se dezmeticească. Îți fac eu cinste.

ㅤS-a schimonosit la cuvintele mele și s-a ridicat cu un oftat obosit. M-a urmat pe coridor, frecându-și fața cu o mână ca să alunge complet somnul. Unei părți din mine chiar îi era milă de el, altei părți, cea încă supărată pe el, îi venea să sară în sus de bucurie în fața chinului său.

ㅤ— O să vorbesc cu Abel să nu te mai pună să stai după mine la spital, i-am comunicat, în vreme ce ne apropiam de cantină și după ce am salutat câțiva colegi. E ciudat și inutil, oricum nu am ce să pățesc aici.

ㅤ— De parcă Abel acceptă păreri când e vorba despre siguranța ta, a mormăit în barbă, deschizându-mi ușa. Bucură-te că încă nu mă pune să-ți țin ușa la baie.

ㅤRemarca lui m-a făcut să râd, dar nu pentru mult timp. Știam că soțul meu e capabil de așa ceva, iar un fior mi-a traversat coloana. Uneori chiar mă gândeam până unde e dispus să meargă pentru a nu mă pierde, căci, în esența lucrurilor, despre asta era vorba.

ㅤÎl cunoșteam mai bine decât oricine altcineva și totuși nu puteam să-mi răspund. Sau poate că nu voiam să-mi răspund, știind că răspunsurile m-ar tulbura.

ㅤOricare dintre variante ar fi, totul rămânea difuz.

ㅤ— Nu mai comenta atât și caută o masă, i-am cerut, luând-o în direcția vitrinelor.

ㅤ— Să-mi iei un espresso dublu! a spus cu voce tare. Și un meniu cu aripioare de pui!

ㅤAm pufnit, dar i-am făcut semn că am înțeles. Mă îndoiam că voi găsi ce își dorește, dar nu i-am dat vestea proastă. Până la urmă ne aflam într-un spital, nu restaurant.

ㅤI-am dat, amabilă, comanda doamnei angajate aici și i-am răspuns cu un zâmbet când s-a purtat la fel de frumos. Am așteptat relaxată ca femeia să termine de pregătit tava mea și i-am răspuns lui Abel la mesaje, gândindu-mă doar la clipa în care voi ajunge acasă și-l voi vedea.

ㅤO răceală specifică mi-a străpuns oasele, iar mușchii mi s-au tensionat ca răspuns. M-am îndreptat de spate și am înghițit în sec, respingând felul în care plămânii voiau să mă lase fără aer când o voce de bariton, prea familiară, s-a auzit din spatele meu:

ㅤ— O cafea simplă, a cerut femeii.

ㅤAm lăsat telefonul și m-am întors către sursa vocii, clipind de mai multe ori la imaginea bărbatului de lângă mine. Ce căuta aici? Credeam că s-au asigurat că noi doi nu ne vom intersecta când au planificat turele.

ㅤInima mea s-a oprit când ochii lui înghețați m-au privit în cele din urmă și am simțit un soi de durere când n-am primit decât indiferență absolută din partea lui.

ㅤDar la ce mă puteam aștepta de la Elijah Darcel?

ㅤM-a trecut cu vederea de parcă nu existam și a vorbit politicos cu femeia, luând paharul cu cafea și lăsând un bacșiș în borcanul special. Nici măcar o mică reținere nu a avut când mi-a întors spatele și a plecat. Pur și simplu.

ㅤNu pricepeam de ce m-a afectat atât de mult prostia asta, dar rămăsesem paralizată, cu lacrimi abia reținute în ochi. Nu aș fi vrut să stea la taclale cu mine de parcă suntem cei mai buni prieteni, dar meritam măcar o formă de salut. Măcar un dram de respect.

ㅤSunt fiica lui și totuși o străină a primit mai multă recunoaștere și respect decât mine.

ㅤ— Frumușico, comanda ta, m-a trezit doamna din transa în care intrasem și am tresărit slab, grăbindu-mă să iau tava.

ㅤI-am mulțumit din nou și i-am lăsat la rândul meu câteva bancnote în acel borcănaș.

ㅤCreierul meu era total înnegurat când m-am apropiat de Damon și am lăsat tava pe masă. El m-a privit confuz, dând întrebător din cap când m-am așezat și am rămas foarte tăcută.

ㅤÎncă mă luptam să nu plâng. Era penibil.

ㅤMă uram că încă-i ofer suficientă putere lui Elijah să-mi schimbe dispoziția după bunul plac. Mă uram că încă îmi păsa că nu dă doi bani pe mine. Doamne, aș fi vrut să mă bat singură!

ㅤ— Cine era domnul? m-a întrebat, desfăcând ambalajul protector al mâncării. Am văzut cum îl priveai. Îți face probleme?

ㅤAm râs fără un strop de umor, întorcându-mi ochii la fața lui. Confuzia i s-a înrăutățit. Și încă câte probleme! Și încă de când! Simțeam nevoia să mă descarc de frustrarea scormonită de Elijah, dar nu aveam de gând să discut despre neînțelegerile dintre mine și tatăl meu în public.

ㅤM-am redresat și m-am forțat să devin inexpresivă.

ㅤ— Era tatăl meu, i-am răspuns sec, îndulcindu-mi cafeaua cu pliculețele de zahăr.

ㅤSprâncenele lui Damon s-au înălțat involuntar, trădându-i surprinderea. Dobândise o oarecare stânjeneală, dar nu l-am luat în seamă.

ㅤ— Serios? a întrebat, nedumerit, în cele din urmă. Nici măcar nu ți-a vorbit.

ㅤA tăcut mâlc când mi-am ațintit brusc ochii în ai lui, dându-se în spate cu un gest infim de capitulare. N-a trebuit să spun ceva ca să înțeleagă să-și vadă de lungul nasului. Însă deja îmi răsucise cuțitul în rană, fără ca măcar să știe.

ㅤ— Poftă bună, i-am urat ca să închid subiectul și am început să mănânc, mai mult cu sila, din salata mea cu piept de pui.

ㅤÎmi pierdusem pofta de mâncare.

ㅤNe-am petrecut prânzul în tăcere. Cu Damon evitând să mă calce pe coadă și cu mine prizonieră în gândurile create de mintea mea ticăloasă. Vocea aceea răutăcioasă din capul meu întorcându-se să-mi șoptească cât de nesemnificativă sunt.

ㅤAm înecat toate acele cuvinte dureroase cu gurile zdravene de cafea.

ㅤVoiam să par normală. Stăpână pe sine. Dar era ușor de remarcat că nu mai sunt în apele mele. Damon habar nu avea ce risca dacă continua să mă privească cu o subtilă compătimire.

ㅤPutea să-și păstreze mila, eu nu aveam nevoie de ea.

ㅤ— Știi că nu o să te las să te ridici de la masa asta până nu termini toată salata aia, nu? m-a readus la realitate. Abel a fost mai mult decât clar în privința asta și nu pot să-l judec. Chiar și eu am observat cât de puțin mănânci.

ㅤ— Tu n-ai altceva de făcut în afară să vezi cât mănânc eu?

ㅤ— Nu, a spus simplu, săltând din umeri. Nu trebuie nici foarte multă atenție ca să se vadă. Mergi pe un drum foarte periculos, Clarissa. Mama a avut o tulburare de alimentație și s-a îmbolnăvit grav din cauza ei, ajunsesem să o văd mai des la spital decât acasă. Nu-ți face asta.

ㅤPovestea lui m-a atins și l-am privit cu sprâncenele ușor împreunate de afectare. Era remarcabil felul în care vorbea atât de degajat despre un subiect sensibil. Sau poate că pentru el nu era unul.

ㅤCa răspuns, am luat o cantitate considerabilă în furculița mea și am băgat-o în gură. El a zâmbit ușor.

ㅤ— Fericit? l-am întrebat, ironic, după ce am înghițit. Singurele mele tulburări sunt de comportament, așa că nu-ți face griji pentru mine. Sunt bine.

Până când nu mai sunt.

ㅤA pufnit amuzat, scuturând lent din cap, înainte să bea din cafeaua lui.

ㅤ— Ești chiar dulce când vrei, a rostit el, făcându-mă să-mi încrețesc nasul. Îmi place mai mult de tine când nu ești dornică să îmi faci rău.

ㅤ— Încă sunt, am replicat, în glumă. Doar că acum arăt adorabil în timp ce o gândesc.

ㅤDamon a râs pentru câteva momente, iar eu l-am acompaniat. 

ㅤAm dus la capăt ultimele treburi, răsuflând ușurată când am pus totul deoparte. Eram epuizată. Fizic și emoțional. Gândurile nu mă părăsiseră nicio secundă și am fost nevoită să depun un efort uriaș să mă concentrez pe ce trebuie să fac.

ㅤDar furia continua să-mi crească în piept. O simțeam trecându-mi prin vene, marcând fiecare zonă. Revendicând tot ce-i ieșea în calea. Mi-am închis pleoapele și am respirat măsurat. Trebuia să mă calmez. Riscam să fac ceva ce aveam să regret și nu îmi doream asta.

ㅤM-am schimbat de uniformă și am ieșit din birou, chiar când Damon se întorcea de la toaletă. Nu a înțeles de ce am continuat să mă holbez la o anumită pancartă. Pancarta care indica direcția biroului tatălui meu.

ㅤAm strâns din dinți, repetându-mi în minte că nu merită. Că doar m-aș răni pe mine. Dar n-am putut să mă opresc. Picioarele mele au pornit din proprie inițiativă și m-au purtat pe holuri, în ciuda chemărilor lui Damon. Puteam să-l aud cum se grăbește să mă ajungă.

ㅤȘtiam că e o prostie, dar am apăsat clanța și ușa s-a deschis cu avânt, aproape izbindu-se de perete. Asistenta care era înăuntru cu el a țipat de la sperietură și s-a răsucit brusc, mărind ochii când m-a recunoscut.

ㅤOchii mei s-au plimbat între ei, apoi s-au pironit, plini de dispreț, în ai tatălui meu. Nici el nu mă privea mai frumos. Era mai mult decât furios că am îndrăznit să dau buzna în felul ăsta.

ㅤAsistenta părea cu prea puțini ani mai mare decât mine și s-a înroșit toată, strecurându-se grăbită pe lângă mine ca să iasă cât mai repede din cabinet.

ㅤ— Dacă ți-ai găsit altă femeie, de ce nu-i acorzi divorțul mamei? l-am întrebat fără ocolișuri, luându-l pe nepregătite.

ㅤAm închis ușa în urma mea, pășind înăuntru. Elijah și-a încleștat dinții. Și pumnii.

ㅤ— Vezi-ți de treaba ta.

ㅤ— Fie, am renunțat, scârbită. Atunci poate că vrei să-mi spui cum poți să lucrezi cu un gunoi ca Michael Gold. Asta nu e împotriva valorilor tale?

ㅤS-a încruntat imediat, iar ochii lui ascundeau o notă de surpriză. Una neplăcută.

ㅤ— De unde îl știi tu pe Michael? m-a întrebat înapoi, iar eu am pufnit disprețuitor, făcând încă un pas în direcția lui. Ascultă la mine, stai departe de asta!

ㅤ— De unde îl știu? am repetat. Când îl aduceai la noi în casă nu te-ai gândit că ar putea intra în camera mea și a Sylviei? Sau nu ți-a păsat deloc?

ㅤ— Ce vorbești acolo? Vorbește clar!

ㅤ— O să te oprești, i-am spus cu o autoritate de care nici nu știam că sunt capabilă. Tu vei sta departe de el! Serviciile tale dezgustătoare încetează chiar acum!

ㅤ— Cine ești tu să-mi dai mie ordine?! s-a enervat, ochii lui scânteind de furie. Eu te-am făcut pe tine, nu tu pe mine! Cunoaște-ți locul! Nu-mi dictezi tu mie la vârsta mea! Întoarce-te la soțul ăla al tău și nu te mai băga în viața mea!

ㅤ— A vrut să o rănească pe mama! mi-a scăpat, iar el a încremenit. Omul pe care-l servești cu atâta dedicare a pus pe cineva să arunce acid pe ea. Ai priceput acum? Înțelegi ce riscuri sunt la mijloc?!

ㅤFigura i s-a mai îmblânzit. L-am urmărit cum își descheie nasturii cămășii, ducându-și o mână la piept. S-a așezat greoi pe scaun, încercând să se adune. Când a vorbit din nou, tonul îi era schimbat:

ㅤ— Ce spui acolo, Clarissa? A pățit ceva mama ta? Unde este ea acum? De-asta nu-mi răspunde? Spune-mi ceva!

ㅤL-am privit, surprinsă. Era prima oară când îl vedeam așa. Dar m-am forțat să-mi revin.

ㅤ— Nu a pățit nimic, am spus, coborându-mi tonul. A avut noroc. Nu a reușit să o stropească. Mama e bine, l-am asigurat din nou, crezând că e pe punctul să facă infarct.

ㅤM-am apropiat, măsurându-l din priviri. Am oftat iritată – mai mult pe mine decât pe el – și m-am dus la dozatorul de apă. Când m-am întors, i-am pus paharul pe masă, păstrând totuși distanța.

ㅤA rămas tăcut, neștiind cum să reacționeze.

ㅤ— Oprește colaborarea. Spune-le că nu mai poți să ajuți, inventează un motiv. Ești un mincinos priceput, găsești tu ceva plauzibil.

ㅤ— Tu de unde știi?

ㅤ— Nu te suport, i-am recunoscut fără ezitare. Dar nu vreau să mori. Nu vreau ca mama sau Sylvia să moară. Niciunul. Așa că te vei distanța de tot. Îți dau eu câți bani vrei, doar nu te mai implica în așa ceva!

ㅤ— Nu mi-ai răspuns, a insistat, vizibil enervat. De unde știi despre asta? Soțul ăla al tău ți-a spus? Nu mi-a plăcut deloc de el, am știut eu că e ceva în neregulă cu el!

ㅤȘi-a ațintit arătătorul spre mine, fără să fie impresionat de expresia mea ucigătoare, și a continuat:

ㅤ— O să-ți facă rău, m-a prevenit, iar eu mi-am apăsat atât de tare dinții că eram sigură că s-au fisurat. O să te facă să suferi foarte mult, nu uita ce-ți zic! Ai grijă! Scapă de el!

ㅤÎmi venea să-i arunc în față toate nenorocirile pe care mi le făcuse, să-i amintesc de fostul soț pe care mi-l îndesase pe gât. Dar am tăcut. Era inutil să răscolesc morții.

ㅤ— Abel o protejează pe mama, i-am spus, luându-i apărarea. L-ai văzut pe bărbatul acela care era cu mine?

ㅤNu a răspuns, dar am văzut cum ochii i se îngustează.

ㅤ— E omul pus să aibă grijă de mine. Cât timp tu ești ocupat să faci mizeriile astea, el s-a asigurat că Michael nu mai ajunge la noi!

ㅤA rămas tăcut, dar pieptul i se ridica și cobora într-un ritm neregulat, semn că furia îi mocnea sub piele. Nu știam dacă își căuta cuvintele sau dacă încerca să se stăpânească, dar eu nu aveam timp să-i aștept criza de conștiință.

ㅤ— A făcut ce trebuia să faci tu, am replicat, simțindu-mi frustrarea crescând ca un nod în gât. Iar înainte de Abel a fost Apollo. Drace, până și Edmond a făcut o treabă mai bună decât tine pentru familia ta! am scos cuvintele ca pe o toxină, iar expresia lui s-a schimbat brusc, ca și cum l-aș fi lovit. Și mai înainte de ei, a fost doar mama. Când ea a obosit, am rămas eu.

ㅤ— Unde vrei să ajungi cu asta? a vorbit peste mine, vocea lui vibrând de iritare.

ㅤ— Chiar nu-ți pasă de nimeni altcineva în afară de tine? Nu simți absolut nimic? Atât de egoist ești?

ㅤMaxilarul i s-a încordat, iar privirea i-a devenit glacială.

ㅤ— Ieși afară.... ieși!

ㅤL-am privit fără să clipesc, simțind cum furia mi se scurge în vene ca un drog periculos. A tras aer în piept, dar mâinile i-au rămas încleștate, iar gura strânsă într-o linie subțire.

ㅤ— Mă dezguști.

ㅤCuvintele mele au căzut între noi ca o sentință. Am văzut cum i se contractă ușor mușchii feței, dar nu a spus nimic. A clipit, de parcă încerca să se convingă că nu fusese doar o halucinație auditivă.

ㅤ— Îmi este rușine că împart același ADN cu tine. Ești cea mai mare dezamăgire a vieții mele. Aș fi dat orice să nu fii tu tatăl meu.

ㅤPieptul i s-a ridicat brusc, dar nu de furie – ci de șoc. De neputință. O neputință pe care, pentru prima dată, nu o mai puteam privi cu milă.

ㅤ— E cel mai umilitor lucru la care am fost supusă, am continuat, fără să-mi cobor tonul. Să am sângele tău. Să știu că, oricât aș încerca, nu mă pot desprinde complet de tine.

ㅤSilențioasă și rece, am făcut un pas în spate, rupând orice iluzie că între noi mai exista vreo legătură.

ㅤ— Te urăsc.

ㅤElijah nu a schițat nicio reacție. Nu a clipit, nu a tresărit. Doar m-a privit cu aceiași ochi goi, ca și cum fiecare cuvânt al meu se izbea de un zid impenetrabil.

ㅤAm așteptat. Nimic.

ㅤ— Regret că nu am forțat-o pe Cassandra să facă avort. Tu nu trebuia să te naști, ești o molimă... mi-aș fi dorit să mori la naștere.

ㅤTăcerea s-a lăsat între noi, densă, apăsătoare. Cuvintele lui s-au infiltrat în mine ca un pumnal rece, dar n-am clipit. Nici măcar n-am respirat mai greu.

ㅤL-am privit fix, lăsându-i propozițiile să plutească între noi, să-și piardă orice urmă de putere.

ㅤ— Mă bucur că simțim la fel, am răspuns sec, apoi am făcut cale întoarsă, fără să-i mai ofer alt cuvânt, altă privire.

ㅤNu merita nici măcar atât.

ㅤDamon mă aștepta afară, privindu-mă curios când am ieșit de acolo ca un robot. Nu i-am spus nimic, am pășit pe lângă el și m-am forțat să mă îndepărtez. Dar fiecare pas îmi făcea respirația mai grea, iar afirmațiile lui s-au întors să mă lovească.

ㅤÎmi simțeam bătăile inimii în tâmple, pulsând furios, dar în rest... nimic. O liniște grea se așezase peste mine, ca un vid în care furia și durerea nu mai puteau ajunge.

ㅤPașii mei au răsunat pe coridor. În spatele meu, ușa nu s-a trântit, nu s-au auzit pași grăbiți venind după mine. Elijah nu a spus nimic mai mult. Pentru prima oară, nu a încercat să-și salveze aparențele, nu s-a străduit să-și acopere disprețul în spatele unor scuze slabe. Și poate că asta mă durea cel mai mult – că, în loc să fie șocat de propriile lui cuvinte, chiar le credea.

ㅤAm inspirat adânc, încercând să alung senzația de greutate din piept. Nu mai conta.

Nu mai conta.

ㅤAtunci de ce mi se încețoșase privirea? De ce îmi devenea mai greu să mișc fiecare picior? De ce simțeam o gheară în pieptul meu, sufocându-mi inima? De ce nu mai puteam să respir normal?

ㅤLipsa de aer m-a oprit brusc. Am încercat să trag aer în piept, dar plămânii refuzau să mă asculte. Lacrimile mi-au izbucnit din ochi înainte să le pot opri, înecându-mă într-un val de durere pe care nu-l mai puteam controla.

ㅤO mână mi s-a dus la gât, de parcă aș fi putut alunga presiunea apăsătoare, dar nu a ajutat. Tremurând, m-am aplecat înainte, iar realitatea s-a contopit într-un vârtej amețitor de sunete îndepărtate și lumină încețoșată.

ㅤApoi, fără puterea de a mă mai împotrivi, am cedat. Tot ce ținusem în mine până atunci a explodat într-un plâns nestăvilit, sfâșietor.

ㅤ— Clarissa!

ㅤDamon m-a prins exact când genunchii mi-au cedat, ținându-mă strâns, dar fără brutalitate. Tonul lui era un amestec de alarmă și fermitate, dar vocea îmi răsuna prea departe, acoperită de propriile mele sughițuri.

ㅤ— Ce, Doamne iartă-mă, s-a întâmplat acolo? Respiră! Agață-te de mine!

ㅤNu a așteptat să-l ascult. Cu mișcări sigure, m-a așezat pe o bancă din apropiere, trăgându-mi părul ud de lacrimi de pe față. Privirea lui mă fixa cu intensitate, căutând răspunsuri, dar eu nu aveam niciunul.

ㅤTot ce puteam face era să plâng, necontrolat, cu toată greutatea durerii pe care o ignorasem prea mult timp.

ㅤDamon a rămas lângă mine, tăcut. A întins o mână ezitantă, ca și cum s-ar fi temut că mă va frânge, apoi m-a tras într-o îmbrățișare precaută.

ㅤNu a spus nimic.

ㅤNu m-a presat.

ㅤDoar m-a lăsat să plâng, să mă descarc până când în mine nu a mai rămas nimic. Nicio lacrimă. Nicio forță. Doar un gol secat de orice urmă de emoție.

•♤•

ㅤ— Sigur te simți mai bine? a întrebat Damon, încă neconvins. Să-l anunț pe Abel? Să te duc la el?

ㅤAm refuzat cu mișcări ferme ale capului, redresându-mă în scaunul mașinii. Ultimul lucru pe care mi-l doream era ca Abel să audă de căderea mea nervoasă sau ce naiba o fi fost aia.

ㅤDeja eram jenată că Damon m-a văzut în asemenea hal. N-aș fi suportat să afle încă o persoană.

ㅤPe lângă asta, nu voiam să știu cum ar reacționa soțul meu dacă ar afla cum am fost tratată de propriul tată. Nu voiam să aflu ce s-ar întâmpla dacă ar ști cât de mult poate Elijah să mă rănească.

ㅤAbel avea zero toleranță pentru cei care îmi făceau rău. Devenea atât de furios că ai fi zis că el a fost cel rănit și se consuma foarte mult. Nu voiam să fie supărat din cauza mea. Nu voiam să-i pară rău pentru mine. Nu voiam să-l las să se apropie de această ușă interzisă a vieții mele. Nimeni nu se putea apropia de ea.

ㅤNici măcar eu.

ㅤAm luat cu putere aer în plămâni și m-am asigurat că pe chipul meu nu mai erau semnele stării execrabile de dinainte. Speram ca roșeața ochilor să se piardă mai repede, să dispară complet până când voi ajunge la Lara.

ㅤNu o mai văzusem de peste două săptămâni și trebuia să mă asigur că e bine. Suferise enorm după intervenție. Nu pentru că și-ar fi dorit să-l păstreze, ci pentru că fusese forțată să ajungă acolo. Acum spunea că e mai bine, dar eu nu puteam s-o cred.

ㅤȘtiam mai bine decât oricine cât de falsă poată fi acea afirmație.

ㅤVoia să pară puternică – și era, dar Michael rămânea o amenințare uriașă, mereu prezentă. Cum să nu fie? Nenorocitul ăla era mult mai bolnav decât crezusem.

ㅤPentru el, Lara nu era doar o jucărie. Rolul ei fusese prestabilit: un incubator pentru moștenitorii lui.

Michael se asigura că organizația lui nu va muri niciodată.

ㅤIar asta o distrugea încet. O vedeam în ochii ei, în felul în care își încleșta degetele, în zâmbetul forțat pe care încerca să mi-l vândă drept adevărat. Dar nu era.

ㅤȘi nu avea cum să fie, nu cât timp el încă respira.

ㅤNu voiam să mă gândesc cât de multe persoane mai sunt în situația ei. Câți trăiau același coșmar. Câți vor mai fi sacrificați pentru dorințele lui.

ㅤEra greu de spus ce mă enerva mai tare – neputința ei sau propria mea neputință. O parte din mine voia să creadă că există o soluție, că pot face ceva. Dar realitatea era alta.

ㅤMichael nu era un simplu bărbat cu prea multă putere. Era un monstru înrădăcinat adânc în lumea asta, iar tentaculele lui se întindeau mult dincolo de ce puteam controla. Îi era ușor să decidă cine trăiește și cine nu.

ㅤDar asta nu însemna că voi renunța.

ㅤNu puteam să stau deoparte și să privesc. Oricât de puternic ar fi fost, oricât de adânc și-ar fi împlântat colții în lumea asta, nu era invincibil. Nimeni nu e.

ㅤAm coborât din mașină, iar Damon m-a urmat în tăcere prin clădire. Abel o mutase pe Lara din acel hotel într-una dintre proprietățile lui Ray. Un complex nou, încă nevândut, ceea ce o făcea pe Lara primul și singurul locatar.

ㅤSistemul de siguranță era atât de bine pus la punct, încât nu mai era nevoie de oameni de pază, dar Ray angajase câțiva doar pentru liniștea ei. Atât el, cât și Sage o îndrăgeau mult. Voiau să se simtă cât mai confortabil.

ㅤDamon a apăsat pe panoul de control de lângă ușă, iar sistemul de securitate a confirmat accesul nostru. Ușa s-a deschis fără niciun zgomot.

ㅤÎnăuntru, era liniște. Prea liniște.

ㅤLara stătea pe canapea, cu genunchii trași la piept, învăluită într-un pulover mult prea mare pentru ea. Părea că nu mă observase sau, mai degrabă, că nu-i păsa. Privirea ei era pierdută în gol, undeva departe de locul ăsta, de momentul ăsta.

ㅤM-am apropiat încet și m-am așezat pe marginea mesei din fața ei.

ㅤ— Lara.

ㅤOchii ei m-au privit înlăcrimați. Mi-a frânt inima.

ㅤ— Ți-ai luat pastilele?

ㅤA încuviințat scurt, trăgând de ea să-și revină. Și-a șters fața de lacrimi cu mânecile puloverului.

ㅤDamon și-a mutat greutatea de pe un picior pe altul, neliniștit. Nu era obișnuit cu tăcerea asta apăsătoare. Eu, însă, știam că nu trebuia să o forțez.

ㅤ— Nu mai suport, a spus cu un glas vlăguit. Nu mai suport să fiu aici, să nu pot ieși nicăieri, să mă uit pe fereastră la toți oamenii care se bucură de viață în timp ce eu mi-o pierd pe a mea aici! Nu mai rezist, Clary! Nu mai pot! Mă simt atât de singură...

ㅤMi-am presat buzele de afectare și m-am pus lângă ea, înconjurând-o cu un braț. Am strâns-o aproape, încercând să o consolez cum am putut mai bine, dar eram conștientă că era doar un ajutor temporar. Lara ajunsese la capăt. Obosise să se simtă prizonieră în propria viață.

ㅤO înțelegeam mai bine decât își imagina. Am fost în locul ei. Am oftat, continuând să o țin lângă mine. Nu avea nevoie de îmbrățișări sau cuvinte frumoase, avea nevoie să se simtă în control. Avea nevoie de o gură de aer, de viață.

ㅤ— Atunci hai să ieșim.

ㅤA tresărit ușor și m-a privit, de parcă nu înțelesese ce am spus.

ㅤ— Unde? a întrebat, vocea ei răgușită de la plâns.

ㅤ— Undeva unde să poți respira. Să te bucuri de viață, de vremea frumoasă de afară.

ㅤAm simțit-o ezitând. Părea să cântărească riscurile, pericolele, regulile nescrise care o țineau închisă aici. Dar dorința de a scăpa, măcar pentru puțin, era mai puternică.

ㅤ— Ai voie să faci asta? Să mă scoți de aici?

ㅤNu mi s-a spus că nu am voie, dar mi s-a explicat că ar fi foarte riscant, în absența mai multor întăriri. Dar îl aveam pe Damon. L-am avut și când am mers la cumpărături acum ceva timp și nu ni s-a întâmplat nimic.

ㅤ— Lara, vrei să ieși sau nu? Atât trebuie să-mi zici.

ㅤÎn ochii ei stinși s-a reaprins o lumină și un zâmbet mi-a încolțit pe buze.

ㅤ— Merg să mă pregătesc!

ㅤDamon a bombănit ceva neinteligibil, dar nu ne-a oprit. În câteva minute, Lara era îmbrăcată, iar eu îi strecuram pe umeri o jachetă subțire. Când am ieșit din clădire, aerul călduț, specific începutului de primăvară, mi-a tăiat respirația pentru o clipă. Am simțit-o cum își încordează degetele în mâneca hainei, ca și cum realitatea ieșirii o lovea abia acum.

ㅤ— Hai, cu curaj, i-am spus încet. O să-ți placă.

ㅤNe-am urcat în mașină, iar eu am pus locația în GPS. Damon a strâmbat din nas, dar nu l-am băgat în seamă. Era locul perfect pentru Lara și unde puteam profita de noul anotimp din plin. Ea iubea natura, avea mai multe plante în apartament de care se îngrijea atent. Grădina botanică avea să o facă să-și iasă din minți de bucurie.

ㅤPe drum, Lara își freca palmele de materialul blugilor, semn clar că era emoționată. Am lăsat muzica să umple liniștea dintre noi, fără să forțez conversația. Vedeam în ochii ei că anticipa momentul, că încerca să-și tempereze speranțele, să nu fie dezamăgită dacă lucrurile nu ieșeau cum își imagina.

ㅤCând am ajuns, am parcat aproape de intrare. Soarele blând al după-amiezii se strecura printre crengile copacilor, proiectând umbre jucăușe pe aleile pietruite. Când Lara a coborât din mașină, a rămas nemișcată pentru câteva secunde.

ㅤ— Clary... e minunat, a șoptit, ochii ei mari oglindind lumina caldă a zilei. Mulțumesc!

ㅤMi-am împins mâinile în buzunare și am zâmbit.

ㅤ— Haide, să vedem ce ne rezervă locul ăsta.

ㅤAm pășit alături de ea, înconjurate de flori abia înmugurite și copaci ce fremătau ușor sub adierea vântului. Lara își trecea degetele peste frunzele plantelor, atingându-le cu o delicatețe care trăda cât de mult le iubea.

ㅤDamon ne urmărea din umbră, păstrând o distanță respectuoasă. Pentru prima dată în mult timp, Lara părea altfel. Mai ușoară. Mai aproape de cea care fusese odată.

ㅤCând a ajuns în fața unei arcade de glicină, s-a oprit și a închis ochii, inspirând adânc parfumul dulce.

ㅤ— Îți amintește de ceva? am întrebat-o.

ㅤA deschis ochii și a zâmbit slab.

ㅤ— Da, de bunicul meu. Avea glicină peste tot în grădină. Mirosea a primăvară... a libertate.

ㅤLara s-a întors spre mine, iar pentru prima dată în această după-amiază, privirea ei avea o licărire vie.

ㅤ— Mulțumesc din nou că m-ai adus aici.

ㅤAm ridicat din umeri.

ㅤ— Oricând.

ㅤÎn ochii ei s-a aprins ceva ce speram să nu dispară prea curând: speranța. M-am simțit mai bine văzând-o atât de fericită. Un zâmbet mi s-a imprimat pe buze, în vreme ce ea studia fascinată niște plante din sutele care erau aici.

ㅤ— Nu o să se supere cei pe care i-ai pus să o țină în siguranță că ai luat o decizie fără ei?

ㅤZâmbetul mi-a scăzut puțin și mi-am întors privirea la Damon.

ㅤ— Nu am salvat-o de Michael ca să o fac prizoniera noastră, i-am explicat, ațintindu-mi din nou ochii la Lara și bucuria ei de copil. Merită să fie fericită. Doar Dumnezeu știe prin ce a trecut.

ㅤ— Știu că intențiile tale sunt pure și ai un suflet bun, dar trebuie să te gândești că ei nu o țin ascunsă din vreo plăcere bolnavă. Va fi mai fericită dacă nu va fi prinsă de Michael, crede-mă. Mai stăm cinci minute și plecăm.

ㅤM-am distanțat de el și m-am apropiat de Lara. Nu îmi convenea ce a spus, dar știam că are dreptate. Mă bucuram că, măcar pentru câteva zeci de minute, am făcut-o pe Lara să se simtă lider peste viața ei.

ㅤEa se bucura de tot: plante, sculpturi din piatră, oameni care treceau pe lângă noi. Era complet absorbită de toată atmosfera. Am râs când m-a strâns brusc în brațe, aruncându-se ca un copil.

ㅤ— Ești eroina vieții mele! a spus, încântată. Te iubesc, pur și simplu te iubesc atât de mult! Nu-mi vine să cred cât de frumos e locul ăsta și că am putut să-l văd!

ㅤA revenit la studiul florilor. Ajunsese să mă cunoască suficient de bine ca să știe că eu nu sunt o persoană foarte expresivă. Nu știam cum să reacționez în astfel de momente, darămite ce să spun.

ㅤ— Vino, a spus, chemându-mă energică lângă o floare albă pe care n-am recunoscut-o. Simți? Au un miros foarte puternic, nu-i așa?

ㅤAm inspirat aerul dulceag cu subtile note de lemn și am privit-o întrebătoare când continua să se uite la mine în așteptarea unei reacții. Dacă se aștepta să-i spun ce este, greșise persoana. Nu mă pricepeam deloc la flori.

ㅤ— Sunt magnolii, mi-a răspuns când și-a dat seama că habar nu am. Unele dintre cele mai vechi specii de flori de pe pământ. Ți se potrivesc de minune.

ㅤ— Mă faci cumva bătrână? am râs eu, îndreptându-mă de spate. Sunt mai tânără decât tine!

ㅤ— Nu, s-a grăbit să mă contrazică, râzând ușor. Mă refer că sunt rezistente. Supraviețuiesc și au forță. Ca tine.

ㅤAm zâmbit stânjenită, simțindu-mi inima bătând ceva mai tare.

ㅤ— Ești singura persoană care a făcut ceva pentru mine fără să-mi ceară nimic în schimb. Singura care mi-a arătat respect și căldură. Datorită ție mai cred că lumea asta mai poate fi bună. Datorită ție am șansa să renasc ca toate florile de aici. Tu ești primăvara mea și habar nu am cum, dar o să mă străduiesc mereu, să te răsplătesc pentru tot ce ai făcut pentru mine.

ㅤI-am făcut semn să se oprească și i-am zâmbit. Deja îmi simțeam lacrimile în ochi. I-am prins umerii în mâinile mele, fixând-o cu ochii mei.

ㅤ— Nu trebuie să mă răsplătești. Să nu te mai aud că spui asta. Îmi e de ajuns să zâmbești. Asta să fie răsplata mea, bine?

ㅤM-a aprobat prin mișcări sigure ale capului și apoi s-a desprins de mine, aruncând o privire în jur.

ㅤ— Dar Damon are voie să plece de lângă tine?

ㅤ— Cum?

ㅤM-am încruntat, privind la rându-mi jur împrejur. Nu era nici urmă de el, iar asta mi-a făcut stomacul să se facă mai mic decât un ghem. Lara continua să se concentreze pe flori, iar eu m-am asigurat că nu ne distanțăm una de cealaltă. Scanam împrejurimile, trecând în revistă fiecare mișcare, fiecare chip al oamenilor de pe lângă noi.

ㅤUnde naiba era Damon? Poate că s-a dus la toaleta, dar nu avea sens. Știa că Abel l-ar pedepsi aspru dacă ar ști că ne-a lăsat expuse.

ㅤNu îmi plăcea deloc situația asta.

ㅤAm încercat să rămân calmă, pentru a nu o alarma pe Lara, dar în același timp, nu puteam să nu observ că mai mulți bărbați îmi atrăgeau atenția. Se amestecau cu mulțimea, dar ceva în felul în care erau poziționați – în colțuri cheie – mi-a făcut pielea să se încrețească. Erau prea atenți la noi. Prea mult.

ㅤTrebuia să plecăm de aici. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

ㅤAm realizat că ne observau fiecare mișcare atunci când m-am apropiat mai mult de Lara. Se uitau cu atenție, încercând să mă studieze, să afle ce aveam de gând sau dacă înțelegeam ce se întâmpla.

ㅤAm forțat un zâmbet, încercând să par interesată de ceea ce spunea Lara despre flori. Trebuia să rămân relaxată, să nu arăt panică.

ㅤDacă ei știau că i-am văzut, s-a zis cu noi.

ㅤÎncercam să încropesc în timp record un plan de evadare, folosindu-mă de tot ce am învățat. Nu aveam multe opțiuni viabile. Lupta cu ei ieșea din discuție: erau prea mulți și erau masivi. Puteam doborî unul, dar nu patru.

ㅤ— Am auzit că au un labirint. Ce zici, mergem să-l vedem? am spus, cu un calm mult prea forțat.

ㅤLara s-a încruntat, sesizând schimbarea în vocea mea.

ㅤ— Fără Damon? Dacă nu ne mai găsește?

ㅤM-am abținut să nu îmi încordez maxilarul. Lara nu putea să-și aleagă un moment mai prost să pună întrebări inutile. M-am forțat să nu arăt panica ce începea să încolțească în mine ca un virus.

ㅤ— Eu vreau să-l văd. Haide cu mine! am insistat, tensionând-o când și-a dat seama că e ceva în neregulă cu mine.

ㅤDin colțul ochilor, am observat schimbul de priviri între bărbați. Realizaseră că îi descoperisem. Inima mi-a sărit într-un salt greu, dar nu aveam timp să mă gândesc la asta.

ㅤ— Clary...? m-a întrebat Lara, confuză, dar nu aveam niciun timp de pierdut.

ㅤAm văzut că se pregătesc să vină după noi. Am luat-o de mână și am tras-o cu forță, aproape aruncând-o după mine. Ea s-a împiedicat, dar s-a redresat rapid.

ㅤ— Fugi! i-am șoptit, aproape strigând. Să nu te oprești!

ㅤMâna ei m-a prins mai bine, iar ritmul pașilor ei a crescut. Lara și-a întors capul pentru o fracțiune de secundă. Groaza i-a umplut ochii când a văzut ce se întâmpla.

ㅤAm început să fugim, printre oameni, în adevăratul sens al cuvântului, ca și cum aerul în jurul nostru s-ar fi strâns într-un hău care ne înghițea.

ㅤȘi nu aveam unde să ne ascundem.

Sper că v-a plăcut!

În sfârșit, programul mi s-a eliberat și capitolele vor apărea în timpul obișnuit. Așa cum v-am promis, am pregătit două capitole pentru voi și răbdarea voastră, al doilea va fi postat peste două zile. Mi-ați lipsit enorm de mult zilele acestea, mă bucur să mă întorc la voi! ❤️

Mă găsiți și pe:
Instagram - authorclauurux
TikTok - authorclauurux
Facebook - Author ClauuRux

Pe data viitoare, dragii mei! ❤️