ㅤPicăturile reci de apă mă trezesc și îmi întredeschid ochii, căutând sursa. Cum naiba era posibil să existe o scurgere în dormitor, chiar deasupra patului? Să se fi fisurat acoperișul, lăsând zăpada topită să pătrundă printre crăpături? Trebuia să discut cu Abel despre asta.

ㅤAm întins mâna spre partea stângă a patului, dar locul era gol. M-am uitat în jur după ceas, însă nu era niciunul. Probabil plecase devreme cu treburi. Sau poate că nici nu se întorsese acasă aseară. Nu-mi puteam aminti.

ㅤM-am încruntat când picăturile au devenit mai dese și mi-am ațintit ochii spre tavan din nou. Ochii mi s-au mărit, iar o senzație de greață m-a străbătut când am văzut pata uriașă stacojie. Tavanul începea să se umfle. Am vrut să trag pătura la o parte și să cobor din pat, dar am fost trasă înapoi cu putere. Eram legată. O teamă inexplicabilă m-a cuprins în încercările mele de a mă elibera.

ㅤS-au auzit pași pe hol și inima mi-a tresărit.

ㅤ— Abel? Ești acasă?

ㅤNu mi-a răspuns nimeni. Puteam auzi doar apa cum se adună în tavan și cum picăturile cad pe cuvertură. Am încercat să aprind lampa de pe noptieră, dar becul a rămas stins. Înghițind în sec, mi-am strâns buzele.

ㅤCe naiba e toată asta?

ㅤAlți pași s-au auzit, acompaniați de un râs înfundat care mi-a făcut pielea să mi se zbârlească.

ㅤ— Nu e amuzant! am continuat să vorbesc cu el, trăgând de cătușele care mă țineau imobilizată. Abel! Încetează! Vino și dă-mi drumul!

ㅤChemările mele au rămas fără răspuns, iar sunetul tavanului care crăpa mi-a făcut inima să stea. Am devenit mai disperată. Îl strigam pe Abel, dar ceva îmi spunea că nu el este cel din casă. Nu voiam să aflu cine e în casă cu mine.

ㅤPicăturile deveniseră șiroaie reci care mi-au pătruns în păr, udând pătura și perna. Am încercat să mă trag înapoi, dar când piciorul mi-a atins podeaua, am simțit umezeala crescândă. Mi-am retras imediat piciorul, privind înmărmurită. Apa se ridica lent, dar sigur, transformând totul într-o capcană lichidă.

ㅤDe ce era apă pe jos? Ce dracului se întâmplă?!

ㅤAm încercat să mă ridic în genunchi, trăgând din toate puterile mele de cătușe. Metalul îmi rănea pielea, dar nu conta. Singurul lucru care conta era să mă eliberez.

ㅤUn zgomot surd, trei bătăi scurte în ușa dormitorului, m-a paralizat. Am rămas nemișcată, cu respirația suspendată. Bătăile au continuat, insistente.

ㅤ— Știu că mă poți auzi, a răsunat o voce gravă dincolo de ușă, aproape cântată, înghețându-mi sângele în vene. Deschide ușa... vreau doar să ne jucăm puțin.

ㅤÎmi venea să urlu, dar vocea mi se pierduse undeva în întuneric. Nu era uman. Se simțea ca și cum întreaga casă vibra sub puterea acelui glas. Sunetele mi se imprimau în minte, ca o rugăciune bolnavă, menită să aducă groază. Am încercat să-mi rețin orice zgomot, dar bătăile nu încetau.

ㅤ— Nu mă poți lăsa așteptând, a continuat vocea solemnă, sfâșiindu-mi ultima urmă de rațiune. Te văd prin fereastră... îți simt groaza. Și abia aștept să o privesc de aproape.

ㅤAm rămas nemișcată, strângându-mi ochii închiși. Cuvintele lui îmi sunau ciudat de cunoscute, dar nici măcar nu aveam curajul să deschid gura. Era un coșmar din care părea imposibil să mă trezesc.

ㅤDoamne, ce se întâmplă?

ㅤInima îmi bătea sălbatic, iar sângele părea să îmi țiuie în urechi. Îmi doream cu disperare să fie doar o halucinație, un vis urât din care aveam să mă trezesc în orice clipă. Dar frigul apei care îmi înmuiase hainele, senzația metalului care îmi zgâria pielea și vocea aceea... toate erau mult prea reale.

ㅤ— Te rog... încetează..., am șoptit, mai mult pentru mine decât pentru cine sau ce se afla dincolo de ușă.

ㅤTavanul crăpa tot mai tare, iar apa picura acum în șuvoaie rapide, îngreunând pătura și umezindu-mi fața. Încercam să-mi reglez respirația, să-mi păstrez calmul, dar fiecare secundă care trecea îmi zdrobea speranța. M-am forțat să mă mișc, să trag mai tare de cătușe, chiar dacă durerea devenise insuportabilă. Nu puteam să rămân acolo, să aștept.

ㅤ— Te simt, a venit din nou vocea, acum mai aproape. Fiecare pas pe care îl făcea părea să zguduie întreaga casă. Am spus că te văd... și nu îți mai poți ascunde frica.

ㅤUn sunet puternic mi-a atras atenția. Tavanul de deasupra patului cedase parțial, lăsând să cadă o cascadă de apă rece care m-a acoperit complet pentru o secundă. Am tușit violent, trăgând aer în piept și încercând să îmi șterg fața. M-am întors instinctiv spre ușă și am încremenit. Umbra unei siluete întunecate era clar vizibilă pe marginea ușii, o formă distorsionată, care nu părea complet umană.

ㅤ— Te voi găsi oricum, a spus glasul, mai jos, mai grav, aproape un murmur. Nu are rost să lupți.

ㅤAm strâns din dinți și am tras încă o dată de cătușe, simțind cum metalul alunecă puțin. Era șansa mea. Trebuia să mă mișc mai repede. Nu aveam timp să gândesc, nu aveam timp să mă tem. Fiecare fibră din corpul meu îmi spunea să mă eliberez și să fug, oriunde, doar să scap din încăperea aceea.

ㅤAm auzit mânerul ușii rotindu-se încet. Silueta din umbră se mișca lent, cu o răbdare bolnavă, de parcă se bucura să prelungească momentul. Cu o ultimă smucitură, cătușa de la mâna dreaptă a cedat, iar eu m-am dezechilibrat și am căzut din pat, în apa care acum îmi ajungea aproape de glezne.

ㅤAm alunecat, sprijinindu-mă de marginea patului. Respirația mea era greoaie, dar nu mai conta. Trebuia să ajung la fereastră. Trebuia să ies de acolo. Picioarele mi se împiedicau în pătura udă, dar am continuat să mă mișc, ignorând zgomotele din spatele meu.

ㅤ— Te văd, a repetat vocea, iar mânerul ușii s-a mișcat cu un scârțâit lung.

ㅤAm întors capul instinctiv și am văzut cum ușa începea să se deschidă.

ㅤÎn acel moment, ceva din mine s-a rupt. Am uitat de frică, de durere, de orice altceva. Am sărit spre fereastră, încercând să o deschid, dar mâinile mele erau reci și tremurau. Luminile din afară erau estompate, ca și cum întreaga lume dispăruse, lăsând doar întunericul în urmă.

ㅤUșa s-a deschis complet, iar o umbră înaltă, imposibil de definit, a pășit în cameră. Nu putea fi real. Era prea înalt, prea întunecat, prea nefiresc. Ochii mei s-au lipit de silueta lui, incapabili să privească în altă parte.

ㅤ— Hai să jucăm un joculeț și să ne distrăm, a rostit, iar acum era în cealaltă parte a camerei, departe de ușă.

ㅤAm tresărit și frica m-a făcut să paralizez. Rânjetul groaznic de pe chipul demonic mi-a înghețat sângele în vene. N-am putut nici măcar să-mi înghit nodul din gât.

ㅤ— Grăbește-te și fugi.

ㅤCuvintele lui m-au lovit ca un bici, iar corpul meu, de parcă era hipnotizat de glasul acela, a reacționat înainte să-mi pot da seama. Am început să fug. Picioarele îmi căutau disperate stabilitatea pe podeaua alunecoasă, iar viteza mea creștea pe măsură ce ecoul pașilor lui se auzea mai aproape, mai amenințător.

ㅤAm ajuns la parter și am alergat direct spre ușa de la intrare. Am tras de clanță cu toată puterea mea, dar ușa nici măcar nu s-a clintit. Era ca și cum fusese sudată de perete.

ㅤ— Vin să te găsesc, a răsunat vocea lui, reverberând prin pereți ca o incantație malefică.

ㅤAm întors capul, dar nu am mai văzut nimic în spatele meu. Într-un acces de panică, am schimbat direcția și am coborât în subsol, îndreptându-mă spre camera de panică pe care Abel o construise cu atâta minuțiozitate. Îmi simțeam fiecare fibră a corpului tremurând de frică, dar am reușit să ajung la panoul de securitate.

ㅤDegetele mele tremurau atât de tare încât abia am reușit să tastez codul. În jurul meu, întunericul devenea tot mai dens, ca și cum însuși aerul conspira împotriva mea.

ㅤ— Unde te-ai dus? Crezi că ai câștigat? Jocul nostru de-a v-ați ascunselea abia a început, a continuat vocea, acum mai aproape, de parcă era chiar în spatele meu.

ㅤAm greșit codul. Un sunet scurt și ascuțit a confirmat greșeala mea, iar panica a crescut, acoperindu-mi gândirea. Mai aveam doar două încercări.

ㅤ— Îți aud pașii răsunând pe holuri. Îți aud respirațiile intense. Nu prea ești pricepută să te ascunzi, a spus vocea, ca și cum se distra din plin. Așteaptă puțin... Nu te poți ascunde de mine. Vin!

ㅤAm inspirat adânc, forțându-mă să îmi controlez tremurul mâinilor. Luminile panoului clipeau în fața mea, iar în urechi îmi răsuna doar ecoul propriei respirații. Am tastat din nou, mai atentă, și am apăsat pe buton. Panoul a emis un sunet scurt de confirmare, iar ușa masivă a camerei de panică s-a deschis.

ㅤFără să mai pierd o secundă, am intrat și am închis-o în urma mea, blocând mecanismul din interior. Am rămas sprijinită de perete, încercând să-mi reglez respirația și să-mi calmez bătăile inimii. Eram în siguranță... cel puțin pentru moment.

ㅤDar apoi s-a auzit râsul lui, înfundat, adânc, ca și cum pătrundea prin ziduri.

ㅤ— Crezi că o ușă mă va opri? a șoptit, iar cuvintele lui îmi răscoleau fiecare celulă. Jocul abia a început.

ㅤAm făcut un pas îndărăt, dorindu-mi să mă îndepărtez cât mai mult de acea creatură, dar spațiul parcă se micșora cu fiecare clipă. Țipătul meu a sfâșiat liniștea când ceva rece și implacabil m-a înșfăcat din spate, astupându-mi gura cu o forță copleșitoare.

ㅤ— Te-am găsit! a șoptit vocea care părea să devoreze orice speranță.

ㅤM-am zbătut cu disperare, dar lupta mea era inutilă, fiecare mișcare întâlnind o rezistență de neînvins.

ㅤAm încremenit, paralizată de groază, când am recunoscut vocea. Era aceeași voce care mă urmărise în vise, aceeași care răsuna acum ca o condamnare. Apa a început să se ridice în cameră, valurile reci lovindu-mi pielea și amplificându-mi panica. Râsul lui, un sunet infernal, s-a înălțat deasupra zgomotului apei, pătrunzându-mi fiecare fibră a corpului.

ㅤPicioarele mi se loveau de suprafața tot mai adâncă a apei, iar zgomotul, acel plescăit monoton, îmi crea un gol tot mai adânc în stomac. N-am avut timp să mă dezmeticesc. O forță nevăzută m-a împins brusc, prăbușindu-mă în genunchi. Apa deja îmi ajungea la coapse, îngreunându-mi mișcările, iar fiecare încercare de a mă ridica părea zadarnică.

ㅤAm încercat din nou, dar mi-a fost smuls controlul asupra propriului corp. O mână mi-a prins părul, trăgându-mă înapoi cu brutalitate. Am fost forțată să mă așez în patru labe.

ㅤ— Se pare că am câștigat... acum tu ești! a rostit, vocea lui sunând aproape amuzată, dar ascunzând o cruzime ce părea să nu aibă limite.

ㅤAm rămas nemișcată, tremurând, simțind cum apa urca tot mai sus, înghițind treptat orice scăpare. Râsul lui continua, un ecou infernal, și în acel moment am știut că jocul nu era decât începutul unui coșmar fără sfârșit.

ㅤAm vrut să strig, dar nu mi-am mai găsit glasul. Gura îmi era uscată, iar respirația, cândva greoaie, devenise superficială, ca și cum aerul însuși fusese alungat din cameră. Apa urca neîncetat, iar sunetul ei, acel clinchet, era acompaniat de pașii grei ai creaturii care părea să danseze în jurul meu, savurându-mi spaima.

ㅤ— Nu ești destul de rapidă... sau poate doar îți place să pierzi, a spus, cu un ton ce amesteca batjocura cu o satisfacție bolnavă.

ㅤÎn timp ce apa ajungea la talie, am încercat să mă ridic, dar genunchii mi-au cedat, iar o durere ascuțită mi-a străpuns picioarele. Simțeam cum frica îmi amorțește fiecare mușchi, transformându-mă într-o marionetă lipsită de voință. Îmi venea să plâng, dar lacrimile păreau să fie deja înlocuite de apă.

ㅤ— Termină jocul, am reușit să îngân printre dinți, dar vocea mea era atât de slabă, încât mi-am dat seama că nici eu nu credeam în acele cuvinte.

ㅤEl s-a oprit, iar liniștea care s-a așternut mi s-a părut mai îngrozitoare decât râsul său. Într-o clipă, s-a aplecat spre mine, atât de aproape încât am putut simți răceala care emana din trupul său.

ㅤ— Jocul abia începe, a șoptit, iar tonul vocii lui era atât de încet, încât părea să se strecoare direct în mintea mea.

ㅤM-a prins de bărbie, forțându-mă să-l privesc. Ochii lui erau un hău întunecat, fără fund, și am simțit cum ceva din mine se pierde, tras în acea prăpastie.

ㅤ— Iar tu deja ai pierdut.

ㅤÎn clipa următoare, apa m-a acoperit complet. M-am zbătut cu toată forța, dar mișcările mele erau lente, ca și cum apa devenise un lichid vâscos care mă împiedica să mă eliberez. Respirația mea disperată se transforma în bule de aer ce se ridicau la suprafață, iar în jurul meu, întunericul devenea tot mai dens.

ㅤSimțeam cum ceva mă trage în jos, ca și cum pământul însuși încerca să mă înghită. Lumea se estompa, sunetele deveneau înfundate, iar pieptul meu ardea, implorând pentru un strop de aer.

ㅤApoi, totul s-a schimbat. Apa din jurul meu a dispărut brusc, iar un aer înghețat mi-a lovit fața. Am fost smulsă în sus cu o forță neașteptată, ca și cum un cârlig invizibil mă apucase de umeri. Înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, o mână fermă m-a prins și m-a tras printr-o trapă care apăruse din neant.

ㅤM-am prăbușit pe o suprafață dură, cu fața în jos, încercând să-mi recapăt suflarea. Aerul rece și tare îmi invada plămânii, dar respirațiile mele erau neregulate și haotice. În jurul meu, totul era întunecat, dar deasupra, trapa prin care fusesem trasă începea să se închidă, lăsând doar o dungă subțire de lumină ce se estompa rapid.

ㅤ— Ridică-te, repede, înainte să vină, a șoptit Alec și m-a făcut să tresar.

ㅤM-am întors spre el, privindu-i mâna care încă mă ținea. Degetele lui erau puternice, strângându-mi încheietura ca și cum fiecare secundă conta. Privirea mea s-a întâlnit cu a lui, însă în loc să găsesc o urmă de liniște, ochii săi reflectau aceeași panică pe care o simțeam eu.

ㅤAm încercat să mă ridic, dar picioarele îmi tremurau necontrolat. Era ca și cum corpul meu refuza să coopereze, încă blocat între disperare și neputință. Alec nu mi-a dat timp să mă adun. M-a prins ferm de braț și m-a tras în picioare.

ㅤ— Nu avem timp! Trebuie să plecăm acum! vocea lui era scăzută, dar fermă, iar disperarea din tonul său mi-a amplificat teama.

ㅤ— Ce se întâmplă? Ce... ce cauți aici? am bâiguit, în timp ce mă lăsam ghidată de el spre o direcție necunoscută.

ㅤAlec nu mi-a răspuns imediat. Mă trăgea după el printr-un coridor întunecat, ai cărui pereți erau umezi și păreau să vibreze ușor, ca o respirație stranie a locului.

ㅤ— Nu întreba. Tot ce trebuie să faci e să fugi, a spus el într-un final, fără să se uite înapoi.

ㅤRitmul său era rapid, iar pașii noștri răsunau sinistru în acel spațiu închis. Inima îmi bătea atât de tare, încât aveam impresia că Alec o putea auzi. Am înghițit în sec, încercând să îmi stăpânesc respirația care devenea tot mai neregulată.

ㅤDin spate, un sunet gutural, aproape animalic, a răsunat, iar fiecare fibră din corpul meu a încremenit. Alec și-a întors brusc capul peste umăr și a înjurat printre dinți.

ㅤ— Grăbește-te! Nu mai e mult!

ㅤDar în loc să găsesc puterea să alerg, m-am împiedicat și m-am prăbușit în genunchi. Mi-am simțit palmele zdrelite de podeaua rece, dar nu durerea era cea care mă împiedica să mă ridic. Era teama, viscerală, care mă împietrise.

ㅤ— Clarissa, trebuie să te ridici! Alec s-a întors spre mine, disperat, dar vocea lui suna de parcă venea de departe.

ㅤÎnainte să pot reacționa, o umbră s-a materializat la capătul coridorului. Era înaltă și deformată, cu margini ce păreau să se dizolve în întuneric. Ochii, sau ceea ce păreau a fi ochii, ardeau cu o lumină roșiatică, iar un râs grotesc a umplut spațiul îngust.

ㅤ— Credeai că poți fugi, Clarissa?

ㅤAm simțit cum Alec mă apucă din nou, de data aceasta mai brutal, trăgându-mă în picioare.

ㅤ— Nu te uita la el! Ține-ți privirea înainte!

ㅤM-a împins să alerg, iar eu, ca și cum fiecare celulă din corpul meu răspundea unui ordin străin, am început să mă mișc din nou.

ㅤDar râsul continua, umplând coridorul, iar fiecare pas pe care-l făceam părea să mă apropie mai mult de marginea unui abis invizibil. Mă străduiam să nu cad din nou, dar senzația de prăpastie era omniprezentă, iar aerul devenea tot mai greu.

ㅤ— Alec... Alec, nu pot..., am șoptit, dar el m-a ignorat, strângându-mi mâna și trăgându-mă după el cu o forță ce părea supraumană.

ㅤÎn fața noastră, un punct de lumină a apărut brusc.

ㅤ— Acolo e ieșirea! Acolo trebuie să ajungem! vocea lui Alec era acum un strigăt, iar mâna lui îmi ardea încheietura, obligându-mă să continui.

ㅤDar umbra din spate nu se oprea. Pașii ei erau tot mai aproape, iar râsul... râsul devenea un ecou în mintea mea.

ㅤ— Nu veți scăpa. Nimeni nu scapă.

ㅤNu mai simțeam podeaua sub picioare, dar continuam să alerg. Alec mă trăgea cu toată puterea, iar mâna lui părea singurul lucru care mă ținea ancorată în realitate. Sau ce mai rămăsese din ea. Respirația mea era haotică, iar corpul meu tremura atât de tare, încât simțeam că mă voi prăbuși în orice moment.

ㅤUmbra din spatele nostru s-a apropiat atât de mult, încât am simțit ceva rece și vâscos atingându-mi glezna. Am țipat, încercând să mă smulg, dar am alunecat, prăbușindu-mă cu fața în jos. Alec s-a întors imediat, apucându-mă de braț, dar ceva m-a tras înapoi cu o forță incredibilă.

ㅤ— Nu! Nu îl lăsa să mă ia! am țipat, agățându-mă de el.

ㅤ— Nu te dau! a strigat Alec, trăgându-mă cu toată puterea, dar umbra își întinse formele întunecate, acaparându-mi picioarele și începând să mă învăluie.

ㅤL-am privit pe Alec în ochi, disperată. Mâinile noastre erau tot mai alunecoase, iar strânsoarea se slăbea. Lacrimile mi se amestecau cu transpirația, iar teama devenea insuportabilă.

ㅤ— Nu te uita în spate, Clarissa! Ține-te de mine! Ține-te!

ㅤDar ochii mei s-au mutat involuntar spre ceea ce mă trăgea în abis. Fața acelei umbre a început să capete forme familiare, un chip demonic, dar recognoscibil. Am simțit cum inima mi s-a strâns.

ㅤ— Malakai? am șoptit, dar vocea mea era slabă, pierdută în ecoul coridorului.

ㅤUmbra a râs, dar râsul s-a transformat într-un strigăt grotesc. Alec a profitat de o clipă de ezitare și m-a tras cu o ultimă forță, reușind să mă elibereze. Am căzut pe podea, iar întunericul s-a retras pentru o secundă, lăsând doar o liniște apăsătoare.

ㅤ— Haide, acum! Asta e ultima șansă! a strigat Alec, ridicându-mă din nou.

ㅤL-am urmat șovăind, dar înainte să ajungem la lumină, umbrele au izbucnit din nou, răspândindu-se ca niște tentacule care ne urmăreau fără oprire. Lumina din față părea tot mai îndepărtată, iar pașii noștri deveniseră greoi, ca și cum întunericul ne cântărea corpurile.

ㅤ— Clarissa, dacă eu nu ajung...

ㅤ— Taci! Nu spune asta! am strigat, agățându-mă de el.

ㅤ— Trebuie să continui, orice ar fi! a spus el, iar tonul lui era serios, dar disperat.

ㅤÎnainte să pot răspunde, o explozie de întuneric ne-a cuprins, iar lumina a dispărut complet. Am simțit cum mâna lui Alec mi-a scăpat, iar strigătul meu s-a pierdut în haosul din jur.

ㅤAm căzut, dar nu pe podea. Ci într-un gol, un abis nesfârșit, în care toate sunetele, toate senzațiile păreau să dispară. Am închis ochii, așteptând impactul.

ㅤ— Clarissa! Trezește-te! Clarissa!

ㅤZguduiturile m-au smuls brutal din lumea aceea întunecată, iar un fior rece mi-a străbătut întregul corp. Am tresărit, respirând sacadat, cu inima bătând ca nebuna. Încă simțeam umbra coșmarului, agățată de mine ca un văl greu, imposibil de dat la o parte.

ㅤEram udă leoarcă de transpirație. Lenjeria din jurul meu la fel.

ㅤ— La naiba, Clarissa! Am crezut că e nevoie să chem ambulanța! Ești bine?

ㅤAm clipit dezorientată, uitându-mă la mâinile mele care tremurau necontrolat. Încă simțeam strânsoarea lui Alec, atât de reală încât mă durea. Dar era doar un coșmar... nu-i așa?

Doar un coșmar.

ㅤL-am privit pe Damon cu ochii măriți, încercând să descifrez realitatea care se amesteca ciudat cu rămășițele visului. Durerea din piept nu dispăruse. Mi-am dus mâna la tâmple, închizând ochii pentru o secundă, sperând să-mi adun gândurile împrăștiate. Damon, vizibil mai relaxat, a lăsat brațele care mă zguduiau să cadă pe lângă corp și s-a dat mai în spate, studiindu-mă cu atenție.

ㅤEram încă derutată.

ㅤ— E a patra oară, Clary, mi-a spus pe un ton scăzut. Nu mai pot să-i ascund lui Abel adevărul despre coșmarurile tale, mai ales când par că devin din ce în ce mai rele.

ㅤMi-am încordat maxilarul, iritată.

ㅤDamon era omul de încredere căruia mă încredințase după incidentul cu Michael și Ilya. Fusesem reticentă la început, dar mă obișnuisem cu ideea după ce Abel și-a ținut promisiunea de a mă include în lumea lui.

ㅤChiar săptămâna trecută, m-a luat la o ședință cu oamenii lui și, spre șocul tuturor, m-a întrebat ce părere am despre un transport despre care discutau. Mă aflam pe un teritoriu străin, dar nu mai părea atât de amenințător.

ㅤAm ajuns să accept acest rol de observator al lumii lui.

ㅤ— Sunt bine, Damon, am murmurat într-un final, dând plapuma la o parte. Nu e cazul să-l îngrijorezi degeaba.

ㅤAm simțit cum își mută privirea jenat în altă parte când și-a dat seama că picioarele mele erau goale din cauza pijamalelor scurte. Isuse, mai relaxează-te, omule! M-am ridicat din pat și am luat o gură zdravănă de apă rece din paharul de pe noptieră, încercând să-mi liniștesc pulsul.

ㅤ— Nu pari bine deloc, a insistat el, cu brațele încrucișate și o privire care aproape mă provoca.

ㅤAm pufnit exasperată.

ㅤ— Sunt doar niște vise! Vise urâte, pe care le are toată lumea!

ㅤ— Toată lumea? a răspuns el sarcastic, ridicând o sprânceană. Uită-te la patul ăsta, Clarissa! Pare că a turnat cineva o găleată cu apă aici! Și asta e nimic pe lângă sunetele pe care le-ai scos... Am crezut că ești pe moarte, păreai că te sufoci! Asta nu e normal! Și cu siguranță nu le are toată lumea!

ㅤL-am ignorat și m-am apropiat de fereastră cu paharul în mână. Privirea mi s-a oprit asupra oamenilor angajați de Abel pentru pază. Unii stăteau nemișcați, serioși, lângă poartă, cu mâinile încleștate pe arme, în timp ce alții patrulau metodic în jurul casei, scanând fiecare colț al curții.

ㅤAm oftat scurt, lăsându-mi fruntea să atingă geamul. Casa, odată un loc de refugiu, se transformase într-o fortăreață sufocantă, iar totul se datora paranoiei lui Abel.

ㅤDe când aflase, cu câteva zile în urmă, că trebuie să plece în alt stat, iar eu nu-l puteam însoți, din cauza turelor de la spital, lucrurile escaladaseră rapid. Numărul paznicilor fusese dublat, poate chiar triplat, și, ca să fie sigur, instalase camere de supraveghere aproape peste tot — inclusiv pe stradă.

ㅤIlegal, cel mai probabil. Dar pe Abel nu-l interesau detaliile de genul ăsta.

ㅤEra foarte sigur că Michael va riposta cumva după umilința cauzată. Nici eu nu eram inconștientă, știam că acel gunoi nu va lăsa lucrurile așa, dar mai știam că nu și-ar bate capul să încerce să se infiltreze în casa asta. Toți știau că a fost construită de la zero de către soțul meu și-i cunoșteau mintea. Erau conștienți că aici era o zonă imposibil de pătruns.

ㅤN-am reacționat când Damon s-a ridicat din pat și i-am putut auzi pașii undeva în apropiere. Nu voiam să recunosc, dar acel simplu vis urât mă tulburase cu adevărat și asta pentru că nu puteam să înțeleg ce încearcă subconștientul meu să-mi spună.

ㅤMereu am avut vise ciudate. Încă de la unsprezece ani. S-au înrăutățit după ce m-am trezit din comă, atunci au devenit terifiante. Mă luptasem zilnic cu ele mai bine de doi ani și o perioadă au dispărut, dar s-au întors după ce am revăzut-o pe Raven în urmă cu câteva săptămâni.

ㅤNu la fel de frecvente, dar de-a dreptul cumplite când apăreau.

ㅤȘi aveam această senzație înlăuntrul meu. O senzație foarte bizară ce îmi făcea stomacul să fie doar un mic ghem și îmi crea furnicături sub piele. Simțeam că există o semnificație în spatele fiecărui vis, în special că de multe ori se termina la fel.

ㅤÎi visam pe Malakai și Alec. Visul mereu începea cu acea figură întunecată care își bate joc de mine, în vreme ce eu fac tot ce pot ca să fug de ea. Apoi, aproape întotdeauna lua înfățișarea unuia dintre ei și continua să facă lucruri înfricoșătoare doar ca să se termine la fel de fiecare dată: cu mine așteptând să fiu înghițită de acel întuneric.

ㅤAcum era prima oară când visam că Alec încearcă să mă ajute, iar asta mi se părea mai înspăimântător decât orice altceva. Ceva mai lipsit de logică nu mi-a fost dat să trăiesc. Eram oripilată de propriul creier ce a putut să transforme acel ticălos într-un eventual erou.

ㅤ— O să-i spun.

ㅤDamon m-a adus înapoi cu picioarele pe pământ. M-am răsucit către el, lăsând din mână pandantivul colierului cu care mă jucam. L-am scrutat din cap până în picioare. De mai multe ori.

ㅤChiar mă amenința?

ㅤ— Abel trebuie să rămână concentrat ca să se poată întoarce cu bine acasă, nu să-și facă gânduri inutile din cauza ta.

ㅤAm făcut un pas spre el, cântărindu-l din ochi.

ㅤ— Nu o să-i spui nimic.

ㅤUn rânjet i s-a ivit în colțul gurii, iar ochii lui căprui s-au întunecat. Ca răspuns, mi-am îngustat privirea.

ㅤ— Pe mine nu mă poți intimida.

ㅤAm zâmbit sfidătoare, simțindu-mă provocată. Mi-am încolăcit brațele la piept, adâncindu-mi ochii în ai săi într-un schimb de priviri care l-a făcut să se gândească de două ori la ce a spus adineaori.

ㅤ— Am zis că nu o să-i spui nimic, Damon.

ㅤ— De ce te-aș asculta pe tine? Nu tu îmi plătești cecurile.

ㅤAm pufnit ușor, cu o notă de batjocură.

ㅤ— O să-i spun că ai intrat peste mine când eram dezbrăcată, cuvintele mi-au ieșit fără vreun semn de ezitare, iar ochii bărbatului s-au lărgit. Și o să mă asigur că o să creadă că ai făcut-o intenționat.

ㅤ— Nu o să creadă așa ceva. Mă cunoaște foarte bine.

ㅤZâmbetul mi s-a lățit. Damon începuse să șovăie.

ㅤ— Tu ești angajatul, iar eu soția lui. Pe cine crezi că o să creadă? Ești dispus să riști?

ㅤA cumpănit la cuvintele mele câteva secunde bune, apoi înfumurarea aceea i-a dispărut, făcând loc unei iritări vizibile. Și-a strâns buzele, sfredelindu-mă cu ochii săi.

ㅤȘtia că Abel mă va crede fără să clipească și îmi va lua apărarea, iar el va plăti niște consecințe pe care nu le merită.

ㅤ— Așteaptă-mă jos, i-am cerut, mult prea mulțumită de sine. O să fac un duș și o să vin. Anunță-l pe Abel că mergem la spital să o văd pe Edith.

ㅤA încuviințat scurt, destul de apăsat, și a părăsit camera, în vreme ce eu mă duceam spre baie. Am râs în sinea mea când mi-am amintit expresia pe care a făcut-o. Încercam să ghicesc cam câte înjurături aș primi din partea lui dacă ar putea să le rostească cu voce tare când m-am băgat sub apa fierbinte a dușului.

ㅤDar n-am zăbovit. Nu aveam timp de pierdut. Am lăsat toate gândurile și amintirile acelui vis să alunece odată cu apa de pe corpul meu. Știam că dacă voi obseda asupra lor, îmi voi face rău doar mie.

ㅤAm adunat pijamalele transpirate și le-am aruncat într-un coș de rufe, pe care plănuiam să-l duc la spălătoria din subsol. Apoi m-am apropiat de pat, unde transpirația din timpul nopții lăsase urme pe cearșaf. Cu mișcări precise, am scos lenjeria de pat, aruncând-o peste pijamale. Din fericire, salteaua scăpase neatinsă.

ㅤAm scos o altă lenjerie de pat din dulap și am lăsat-o pe un fotoliu din cameră. Mama îmi repeta mereu să las salteaua să respire înainte de a pune altceva peste ea. Nu eram convinsă că avea vreun fundament științific, dar obiceiul se lipise de mine. Fără să respect această regulă, nici măcar nu puteam dormi în acel pat — și nu, nu era o exagerare.

ㅤCu coșul de rufe pregătit să fie dus la mașina de spălat, m-am îndreptat spre dressing, căutând ceva potrivit de îmbrăcat. Am ales niște egări negri și un pulover tricotat de aceeași culoare, destul de larg, ce-mi acoperea șoldurile. Înainte să-l îmbrac, am tras pe mine un maiou simplu, pe care l-am băgat în colanți după ce am ajustat rapid breteaua sutienului.

ㅤDeja mă simțeam obosită și de abia începuse ziua.

ㅤM-am așezat pe banchetă să-mi pun ghetele. Șireturile lor păreau să aibă propria voință, dar după câteva minute de luptă, am reușit să le leg. Am oftat ușurată și m-am ridicat, îndreptându-mă spre oglindă.

ㅤAm luat un tuș și mi-am trasat o linie subțire pe pleoape, completând cu un strat de rimel pentru gene. La final, mi-am aplicat pe buze un luciu cu un miros delicios, care m-a făcut să zâmbesc puțin când mi-am reamintit că nu era comestibil oricât mi-aș fi dorit.

ㅤMi-am uscat puțin părul cu uscătorul, având grijă să nu mă lovesc cu șuvițele în ochi și să întind toată munca mea de adineauri. N-am putut să nu mă întreb de ce n-am făcut asta înainte, dar am mers mai departe oricum.

ㅤDe când mă știu am avut o rutină haotică. Dacă se poate numi rutină. În fiecare zi făceam lucrurile diferit, într-o măsură sau alta. În ciuda disciplinei pe care am dobândit-o de-a lungul anilor de studiu, îmi era imposibil să-mi creez un program și să mă țin de el.

ㅤDar mă descurcam cumva în haosul meu. Deja mă simțeam ca acasă.

ㅤEram mulțumită că, măcar pentru pacienții mei, reușeam să rămân consecventă. La spital, totul funcționa ca un mecanism bine pus la punct, iar eu deveneam parte din el, ca și cum mă transformam într-un robot odată ce pășeam pe holurile acelea. Nu întârziam niciodată, nu lăsam loc greșelilor, pentru că pur și simplu nu-mi permiteam.

ㅤOboseala acumulată, senzația de foame, toate dispăreau. Conta doar să fiu acolo, să fiu prezentă pentru acei oameni care aveau nevoie de mine, pentru cei a căror viață depindea de calmul și concentrarea mea.

ㅤNu-i puteam dezamăgi. Nu-mi permiteam nici măcar să gândesc că aș putea face asta.

ㅤM-am rupt din gândurile mele când m-am convins că părul meu arată cum trebuie și am lăsat peria din mână, întorcându-mă în dormitor. Mi-am luat telefonul și le-am lăsat câte un mesaj mamei și lui Abel.

ㅤDupă ce am terminat, am apucat coșul de rufe, ținându-l cu greu în mâini, pregătită să-mi continui treaba. Am coborât treptele cu grijă, trecând pe lângă Damon când s-a oferit să mă ajute, auzindu-l cum răsuflă iritat în urmă.

ㅤNu a cedat nici el. A venit pe urmele mele și mi-a deschis ușa de la subsol, bombănind ceva ce nu m-am sinchisit să descifrez. M-a urmat până jos și m-a ajutat să ridic coșul pe locul special pe care îl creasem lângă ambele mașini.

ㅤ— Abel a spus că e în regulă.

ㅤM-am reținut să râd. De parcă dacă nu era în regulă nu m-aș fi dus. Am aprobat printr-un gest al capului și am deschis ușa de la mașina de spălat, începând să bag toate rufele după ce m-am pus pe vine.

ㅤ— Băieții au adus cafea. Ți-am păstrat și ție una.

ㅤM-am oprit din îndesat și m-am prins cu mâna de ușă, ridicându-mi ochii către el. O sprânceană mi s-a înălțat involuntar, iar Damon a ridicat slab din umeri, ca și cum nu înțelege reacția mea.

ㅤ— Eu ar trebui să vă aduc vouă cafea! am spus, reluându-mi activitatea. Vă sacrificați timpul vostru ca să aveți grijă de noi, aș putea să fac și eu măcar atât pentru voi.

ㅤ— Nu o facem gratis, domniță, a râs el, iar eu am clătinat din cap, luptându-mă să îndes pătura. Soțul tău ne dă remunerații foarte generoase.

ㅤM-am asigurat că ușa se închide bine, presându-mă de ea și am adăugat tot ce era necesar, pornind programul potrivit. Cu un oftat slab, am luat coșul și l-am pus lângă celelalte, punându-mi mâinile în șolduri când am simțit privirile lui Damon.

ㅤ— Ați mâncat micul dejun? l-am întrebat și m-a privit amețit. Întreabă-i prin stația aia dacă au mâncat, i-am făcut semn și a încuviințat, apropiind-o de gură și apăsând un buton. O să vă pregătesc eu ceva, i-am anunțat când am auzit răspunsul lor.

ㅤ— Dar suntem prea mulți, a vorbit neîncrezător Damon. Suntem cincisprezece persoane, Clarissa. Cu noi doi, șaptesprezece.

ㅤ— Atunci e bine că am frigiderul plin, am spus eu, râzând ușor, auzindu-l cum vine după mine pe trepte și mă urmează până în bucătărie. Și așa vizitele la spital încep peste două ore, trebuie să pierd cumva vremea până atunci, am motivat, pregătindu-mi alimentele.

ㅤMi-am prins părul la spate cu o clemă găsită anapoda pe măsuța din sufragerie, încercând să-mi amintesc cum ajunsese acolo. Ultima dată, Abel și cu mine urmăriserăm un film împreună. Deși, dacă stau bine să mă gândesc, filmul doar rulase în fundal.

ㅤ— Doar la Edith vrei să mergi astăzi? m-a întrebat el, așezându-se comod pe unul dintre scaunele înalte de lângă barul din bucătărie.

ㅤNu i-am răspuns imediat, fiind prea concentrată pe gătit. Le pregăteam câte două sendvișuri fiecăruia, folosindu-mă și de salata și șunca rămase în frigider. Luasem prea mult și nu voiam să se strice degeaba.

ㅤ— Pui foarte multe întrebări.

ㅤ— Iar tu nu răspunzi la niciuna.

ㅤAm râs în barbă, trecând la a șaptea farfurie. Mașina de spălat vase va avea mult de muncă după ziua de astăzi. L-am auzit cum oftează exasperat și zâmbetul mi-a crescut pe buze.

ㅤ— Vom vedea, i-am răspuns în cele din urmă. Poate vom merge la cumpărături, ce zici? Știu cât de mult le adori!

ㅤM-a făcut să râd din nou când s-a strâmbat și aproape mă implora să nu-i fac asta. A mai fost cu mine acum două zile la cumpărături și aproape s-a dat cu capul de perete până m-am decis între două rochii. Asta doar într-un magazin.

ㅤ— Prefer un glonț în cap.

ㅤAm pufnit, scuturând dezaprobatoare din cap, pregătind ultimele sandviciuri. Obosisem, dar nu m-am oprit. Mă străduiam să pun aceleași cantități pentru toți.

ㅤ— Nu spune asta, am început când liniștea a început să domine aerul. Cândva, poate, vei avea o iubită care va vrea să mergi cu ea la cumpărături. Ce-o să faci atunci? Ar trebui să-mi mulțumești că te pregătesc!

ㅤ— O să-mi găsesc o iubită care urăște să meargă la cumpărături.

ㅤN-am putut să nu râd.

ㅤ— Oh, mi-e milă de tine, am spus, chicotind în timp ce el își dădea ochii peste cap. Vrei să-ți spun un secret? Nici mie nu-mi place să fac cumpărături, dar tot merg din când în când pentru că e necesar. Și știi ce fac atunci? Mă răsfăț în adevăratul sens al cuvântului, astfel încât fiecare minut să merite. Pentru câteva ore, mă simt ca și cum întreaga lume se învârte în jurul meu și al dorințelor mele. Și, dragule, crede-mă, orice femeie – dacă nu chiar orice om – își dorește să simtă asta măcar din când în când.

ㅤAm terminat ultimele sandviciuri și i-am făcut semn să anunțe prin walkie-talkie că pot veni la fereastra bucătăriei. Pe rând, le-am întins farfuriile, ascultându-le mulțumirile și răspunzându-le cu un zâmbet cald. Înainte să închid fereastra, privirea mi-a alunecat către grădină, unde îi vedeam așezați la masa din terasă, savurând ceea ce le pregătisem.

ㅤDamon s-a uitat lung la mine când i-am așezat ultima farfurie în față și m-am întors să fac curat. Căzuseră firmituri de pâine peste tot.

ㅤ— Tu nu mănânci? a întrebat, încruntat, cu o bucată din sendviș în falcă.

ㅤ— Eu nu pot să mănânc dimineața.

ㅤA ridicat din umeri nepăsător și s-a întors la masa lui. Eu mi-am luat paharul mare din carton de la Starbucks, sorbind o gură în timp ce mă asiguram că am terminat curățenia. M-am așezat lângă el, aruncându-i o privire mustrătoare.

ㅤ— Serios, niciuna dintre legumele pe care le-am tăiat? am întrebat, ridicând o sprânceană.

ㅤEl a schițat un zâmbet ștrengăresc, dar nu a spus nimic, ceea ce mi-a confirmat suspiciunile. Am oftat teatral, prefăcându-mă dezamăgită.

ㅤAbel le-ar fi mâncat. Ba chiar, m-ar fi obligat și pe mine să mănânc măcar câteva guri din farfuria lui, iar apoi m-ar fi certat că beau prea multă cafea. M-am trezit zâmbind fără niciun motiv.

Abia așteptam să se întoarcă acasă.

ㅤ— Trebuie să-ți zic, ești o bătaie de cap, dar trăiesc bine lângă tine, a râs el, iar eu mi-am ridicat sprâncenele, surprinsă și amuzată. Apreciez că mereu îmi umpli stomacul înainte să îmi întinzi nervii la maximum.

ㅤ— Așa sunt eu... mai grijulie, am rostit ironic, afișând un zâmbet de copil. Contrar așteptărilor mele, chiar te agreez. Nu ești așa rău cum îmi imaginam.

ㅤ— Cât timp nu mă amestec în lucrurile tale, a adăugat și am pufnit amuzată, luând altă gură de cafea.

ㅤ— Vezi? Ești și inteligent, am remarcat cu un zâmbet, sprijinindu-mi cotul pe masă. Abel te-a ales bine.

ㅤTelefonul mi-a bâzâit și m-am grăbit să mă uit cine este vinovatul. Un zâmbet ușurat mi-a apărut pe chip când atât mama, cât și Abel mi-au răspuns, asigurându-mă că totul e bine. Dar a dispărut la vederea mesajului primit de la Kane.

ㅤEra un simplu emoticon, dar noi știam exact ce înseamnă. Prin noi mă refer la mine, el și Connor. Voia să ne întâlnim, dar era o mică problemă: nu-i spusesem lui Abel ce îl rugasem pe Kane să facă și nu aveam de gând să-l informez tocmai acum. Dacă afla, ar fi revenit imediat din Chicago doar ca să se asigure că nu mai fac vreo prostie și nu voiam să-l încurc.

ㅤAm aruncat o privire fugitivă bărbatului de lângă mine care mă studia cu curiozitate și am înghițit imperceptibil în sec. Damon l-ar fi anunțat numaidecât că m-am întâlnit cu Kane, iar brunetul meu ar fi pus totul cap la cap de unul singur.

ㅤTrebuia să mă gândesc cum să scap de el măcar pentru un sfert de oră.

ㅤ— Poți începe să te pregătești, plecăm imediat ce mă întorc de la baie.

ㅤAm aprobat și am sărit din scaun, răspunzându-i lui Kane cu un alt emoticon, fără să mă gândesc prea mult. M-am îmbrăcat rapid cu paltonul meu, mi-am pus fularul și căciula, lăsându-le la final pe mănuși. Afară era mai mult decât frig, iar aerul înghețat pătrundea adânc, făcându-mă să simt fiecare fibră a pielii. Îmi venea să urlu doar gândindu-mă că mai era încă o lună și jumătate de iarnă înainte să vină primăvara.

ㅤDamon s-a întors și m-a îndemnat să ies, urcând la volanul mașinii mele la scurt timp. M-am așezat în scaunul din dreapta, cuplându-mi centura și inspirând adânc după tot acel aer înghețat. Nu-mi mai simțeam fața și stătusem mai puțin de cincisprezece secunde afară.

ㅤ— Ai emoții?

ㅤEra evident din felul în care îmi frământam mâinile. Cum să nu am? Edith luptase pentru viața ei la limită, iar acum avea nevoie de tratamente dure și operații estetice pentru a-și recăpăta aspectul de odinioară.

ㅤÎmi aminteam prima vizită la ea. Era înfășurată complet, ca o mumie, cu excepția feței, singura neatinsă de acid. Restul corpului îi fusese distrus.

ㅤȘi totul era din vina mea.

ㅤDacă nu îl enervam pe Michael... Dacă nu mergeam în acea zi să-l cunosc... Dar regretele nu mai contau acum. Nu puteam schimba trecutul. Edith devenise o altă victimă colaterală în acest război, iar gândul că nu va fi ultima mă îngrozea.

ㅤCine urma? Adira? Lara? Edmond...?

ㅤIncertitudinea mă scotea din minți. Nu ghiceam niciodată următoarea mutare a lui Michael. Era la fel de imprevizibil ca mine. Poate că de asta îi era teamă lui Abel. De instabilitatea lui. Poate chiar de a mea. Totuși, eu nu acționez decât atunci când sunt împinsă peste margine.

ㅤM-aș putea considera o persoană calmă... până când furia mă copleșește. Atunci, totul dispare: omenia, toleranța, respectul. Rămâne doar furia, viscerală, sălbatică, transformându-mă în altcineva. O versiune a mea de care nu sunt mândră, dar pe care n-o pot controla.

ㅤ— Mi-e teamă, am spus în sfârșit, iar Damon aproape a frânat brusc.

ㅤNu mă auzise niciodată rostind asemenea cuvinte. Încercasem mereu să mă prezint ca fiind neînfricată, dar adevărul era altul. Adevărul era că povara acestui război mă apăsa.

ㅤDacă ar fi fost vorba doar despre mine, ar fi fost simplu. Nu mă temeam de moarte. Știam că, orice iad aș înfrunta, m-aș ridica. O făcusem deja, de prea multe ori.

ㅤDar când alții erau implicați, totul se schimba. Nimeni din jurul meu nu părea să aibă aceeași rezistență. Gândul că ei ar putea fi distruși mă îngrozea. Și nu m-aș fi iertat niciodată.

ㅤ— Abel s-a asigurat că e bine păzită înainte să plece. Nimeni nu poate ajunge la ea, a spus Damon, încercând să mă liniștească.

ㅤAm scuturat încet din cap, dezorientându-l.

ㅤ— Nu despre asta e vorba, am murmurat. Știu că e în siguranță, dar mă tem că Edith pe care o știam eu... a murit în acea zi, pe strada aceea. Mă tem că o să mă urască. Și ar avea tot dreptul.

ㅤ— I-ai salvat viața. Plătești pentru toate tratamentele și ai pus cei mai buni doctori să se ocupe de ea! Cum să te urască? Vorbești prostii!

ㅤDin cauza mea are nevoie de acele tratamente și de cei mai buni doctori. De asta, Damon.

ㅤNu i-am mai răspuns în niciun fel, iar el nu a insistat. A lăsat să-i scape un oftat adânc și și-a văzut de condus, în vreme ce eu am privit pierdută pe geam, ascultând acordurile melodiei pe care o pornise.

ㅤEra una dintre preferatele mele. When The World Was At War We Kept Dancing de Lana Del Rey. M-am adâncit în scaun și i-am lăsat vocea să-mi vorbească ca și cum ar cânta doar pentru mine. Era singura artistă care putea ajunge la mine în felul acesta, încă de când eram doar o adolescentă.

ㅤViața mea se schimbase pentru totdeauna când am descoperit-o la cincisprezece ani. De atunci, nu exista niciun playlist fără o melodie de-a ei.

ㅤ— Pe stradă se vorbește..., a început el, cu o anumită nesiguranță în glas, ca și cum medita dacă e înțelept să-mi spună sau nu. S-a răspândit vorba peste tot despre ce le-ai făcut în localul lor. Ești subiectul momentului.

ㅤDamon a așteptat o reacție din partea mea, dar nu a venit niciuna, iar el s-a plictisit. Nu-mi păsa despre ce se vorbește. Nu-mi păsa ce cred despre mine. Nu mă interesa atenția pe care o primeam, ba chiar mă incomoda pentru că asta însemna că toată lumea e cu ochii pe mine.

ㅤNu înțelegeam ce li se părea atât de grozav. Faptul că am avut curajul să fac ce și-ar fi dorit să facă ei de mult timp? Toată lumea îl detesta pe Michael. Îl respectau doar pentru că știau că este un sociopat și aveau nevoie de ceva de la el.

ㅤAsta mă diferenția de ei. Eu nu aveam nevoie de nimic de la nimeni. Nu eram dornică să fac complet parte din lumea lor și nici să mă îmbogățesc cu ajutorul ilegalităților. Nu mă interesau relațiile și nici puterea.

ㅤVoiam să mă respecte suficient cât să se țină departe de mine. Voiam să aibă în vedere că eu și oamenii din jurul meu nu pot fi atinși. Voiam să-i fiu un ajutor lui Abel ca să poată ieși cât mai repede din lumea interlopă și să putem trăi liniștiți ca niște oameni cinstiți.

ㅤ— Ți-au pus o poreclă, a continuat, în tăcerea mea. Fiecare om care se face remarcat printre noi primește una. De exemplu, pe la început, Abel era poreclit Cobra, dar acum a primit denumirea de Asul Fantomă. Fratele tău e Inferno, iar lui Xander îi spun Arcașul. Bănuiesc că ai mai auzit.

ㅤL-am privit intrigată, dar și ușor amuzată, ascultând cum încearcă să mă facă să înțeleg cât mai bine. Porecle. Oare mai avem zece ani să ne poreclim în stânga și-n dreapta? Tind să cred că mulți dintre ei nu s-au maturizat mai departe de vârsta aceea.

ㅤDar totuși, voiam să știu ce poreclă îmi dăduseră. Bănuiam că eram cățeaua nenorocită sau scorpia fără scrupule, așa cum le plăcea multora să-mi spună. Asta fără să le iau în calcul pe cele mai urâte.

ㅤ— Și care e? l-am încurajat să continue.

ㅤA zâmbit în colțul gurii, aruncându-mi o uitătură de peste umăr.

ㅤ— Sirena, mi-a răspuns, iar eu am început să râd. Sirena de pe 6th Avenue.

ㅤNu mă puteam opri din râs. Mă întrebam cine a fost cel care a venit cu ideea asta. Probabil urmărise prea multe desene când era mic.

ㅤ— Sirena? am repetat, cu glasul înăbușit de amuzament. Serios, altceva nu au găsit?

ㅤ— Ți se potrivește, a spus el, ridicând din umeri când a virat să intre în parcarea spitalului. Sirenele se foloseau de frumusețea lor ca să atragă marinarii și să-i ucidă. Păreau inofensive la început... le cântau cu o voce dulce, îi provocau și-i manipulau doar că să-și dezvăluie adevăratul chip când era prea târziu pentru ei să se salveze.

ㅤA oprit motorul și m-a țintuit cu ochii lui de scaun când s-a răsucit către mine. A văzut încruntarea mea și a întâmpinat-o cu un surâs mic, neînsemnat.

ㅤ— Te consideră periculoasă, a concluzionat. Nu doar pentru ce ai dovedit, ci și pentru că știu că le cânți în ureche oamenilor potriviți.

ㅤAm pufnit amuzată, susținându-i privirea.

ㅤ— Ai grijă să nu te seduc și pe tine! am glumit eu și am coborât din mașină, auzindu-i râsetul în urmă.

ㅤM-a urmat pe coridoare ca o umbră, așa cum fusese instruit. Îmi amintesc și acum cât de aspru i-a vorbit Abel, subliniind că nu avea voie să mă piardă din vedere nici măcar o secundă.

Păcat că fix asta o să se întâmple.

ㅤTrebuia să mă întâlnesc cu Kane fără însoțitor, mai ales când acesta îi raportează soțului meu tot ce fac. Soțului care nu e de acord cu activitățile mele extracurriculare.

ㅤA ciulit urechea la tot ce am vorbit cu doctorul lui Edith, apoi m-a urmat în salonul în care aceasta dormea. Încă era bandajată. Mi s-a strâns inima când am văzut-o.

ㅤM-am apropiat cu pași mici, citindu-i fișa de la capătul patului. Sunetul aparatelor mi-a răsunat în urechi în această liniște acaparantă și am înghițit în sec când mi-am adus aminte de zilele în care îl auzeam constant în urechea mea ca un disc zgâriat.

ㅤMi se rupea sufletul că Edith va fi nevoită să suporte același lucru un timp îndelungat. Aș fi vrut să pot face ceva să o scap din asta, să o vindec ca prin minune. Dar nu puteam și din cauza asta furia revenea, împreună cu dorința de a-l ucide pe Michael.

ㅤNu, dorința de a-l tortura și a-l ucide.

ㅤNu înțelegeam de ce oamenii buni pățesc cele mai atroce lucruri, iar cele mai mari gunoaie rămân neatinse. Îmi venea să mă duc la biserică doar ca să mă cert cu Dumnezeu, să-l trag la răspundere pentru toată nedreptatea de care dă dovadă.

ㅤDacă exista măcar.

ㅤAm suspinat scurt și mi-am făcut curaj să mă apropii. I-am mutat încet câteva șuvițe de păr, încercând să nu mă las copleșită de toată tristețea pe care o resimțeam.

ㅤ— Clarissa? a șoptit răgușită șatena și m-am oprit, ațintindu-mi ochii în ai ei. Ce cauți aici?

ㅤ— Nu te mișca, am rugat-o când voia să se ridice mai sus în pat. E în regulă, rămâi nemișcată.

ㅤM-a ascultat și am căpătat o expresie afectată când am văzut lacrimile ce se adunau în ochii ei. Începea să conștientizeze starea în care se află.

ㅤLacrimile ei păreau că mă sfâșie, dar nu aveam puterea să spun ceva. Tăcerea dintre noi devenea tot mai grea, iar fiecare clipă se simțea ca o veșnicie. Îi priveam fața, încercând să găsesc cuvintele, dar nu exista nimic care să o poată consola.

ㅤ— De ce...? a murmurat, vocea ei tremurând, dar nu a mai apucat să termine.

ㅤMă întreba dacă merita tot ce se întâmplase. Am lăsat o pauză, lăsând respirația să-mi alunge tremurul din piept.

ㅤ— O să-i fac să plătească, i-am spus solemn, făcându-i ochii să se mărească și pe Damon să mă privească intens până când spinarea mea a început să ardă. Îți promit că-i voi îngenunchea pe toți cei care ți-au făcut rău. Până la ultimul.

ㅤEdith și-a folosit minima forță rămasă ca să-și așeze mâna bandajată peste a mea. Am privit-o încurcată, ridicându-mi ochii înapoi către chipul ei. Era atât de mult foc în ochii ei, atât de multă furie...

ㅤMi-a strâns mâna cât de mult a putut ea și m-a privit direct în ochi cu o expresie ce nu lăsa loc de prea multe interpretări.

ㅤ— Arde-i, mi-a cerut neclintită. Te rog, fă-i să sufere, vocea i-a devenit mai moale, iar eu am pierdut din cuta ce mi se formase ușor între sprâncene. Te rog, Clarissa! Am depus plângere, dar știu că poliția nu va face nimic, așa că tu rămâi unica mea soluție. Răzbună-mă!

ㅤMi-am presat buzele, resimțindu-i strângerea, deși slabă, în tot corpul. Ochii ei nu m-au părăsit o secundă, ținându-mă captivă în privirea ei, pentru că nu puteam să mă desprind. Era ca și cum între noi se întindea un fir nevăzut, fiecare bătaie de inimă devenind un ecou în tăcerea aceea densă, înțeles doar de noi două.

ㅤ— Îți dau cuvântul meu.

ㅤPentru prima oară de la atac, Edith a zâmbit. I-am zâmbit înapoi, aplecându-mă ușor și depunându-i un sărut pe tâmplă. Ea nu a renunțat la strângerea din jurul mâinii mele, iar eu nu i-am spus nimic despre asta.

ㅤ— Fă-te bine, ascultă de medici și ai răbdare, i-am murmurat lângă ureche ca Damon să nu poată auzi. Când vei ieși din spital, toți vor fi terminați, i-am promis, auzindu-i răsuflarea mai grea în urechea mea. Numele meu să nu mai fie Clarissa Wraith dacă nu-i îngrop pe toți!

ㅤAm făcut un pas în spate și am privit-o cu un zâmbet complice pe buze, sub privirile nedumerite ale bărbatului. Edith a încuviințat slab, iar eu i-am răspuns în același fel, ca un acord tacit stabilit între noi două.

ㅤ— Însănătoșire grabnică! i-a urat Damon, apoi a venit pe urmele mele.

ㅤL-am așteptat pe hol, puțin mai departe de ușa salonului lui Edith. El s-a apropiat, ochii lui strălucind de iritarea pe care i-am cauzat-o cu secretomania mea.

ㅤ— Ce i-ai șoptit?

ㅤ— Chestii femeiești. Așteaptă-mă aici!

ㅤMi-a prins cotul și m-a tras înapoi, lăsându-mă fără răsuflare. Expresia lui se întunecase, iar eu am înghițit imperceptibil.

ㅤ— Ce pui la cale, hm? Crezi că Abel nu m-a avertizat despre șmecheriile tale?

ㅤMi-am încleștat maxilarul, silindu-mă să-mi păstrez chipul inexpresiv. Ochii lui m-au cercetat îndelung, căutând și cea mai mică fisură în masca mea, dar nu a putut să găsească niciuna. Iar asta l-a enervat mai tare.

ㅤ— Mă duc la baie, am susținut, implacabilă. Dacă nu ești dispus să vii să mă ții de mână cât timp mă ușurez, atunci dă-mi dracului drumul! am ridicat tonul, străfulgerându-l cu privirea.

ㅤM-a eliberat după un alt schimb dur de priviri și am pufnit surescitată, pășind apăsat până înăuntrul toaletei.

ㅤ— Dacă nu ieși în cinci minute, intru după tine! a strigat de după ușă.

ㅤAm răsuflat exasperată. În cinci minute voi fi deja departe, cretinule!

ㅤM-am apropiat de fereastră și am deschis-o, dezbrăcându-mi paltonul pentru mai mult loc, apoi l-am așezat ca pe o acoperitoare ca să nu mă lipesc cu abdomenul de zăpadă.

ㅤDumnezeule, cât de frig era! Aproape că am degerat până m-am îmbrăcat din nou.

ㅤMi-am scuturat zăpada de pe mănuși și am pășit grăbită pe lângă clădire, intrând prin ieșirea de urgență. Fiecare secundă conta și speram că Kane a ajuns deja. Pe lângă emoticonul trimis, i-am transmis și locația mea în timp real. Trebuia să ne întâlnim pe acoperiș, așa că am urcat scările în viteză, sperând că Damon se va gândi mult prea târziu să mă caute acolo.

ㅤAproape că-mi ieșea sufletul pe gură când m-am apropiat de intrarea acoperișului, dar am tras de mine, forțându-mi picioarele să urce treptele finale. Speram să fi meritat tot efortul când aerul mult mai înghețat de aici m-a izbit, iar eu am pășit înfrigurată, strângându-mi mai bine paltonul în jurul meu.

ㅤAm privit în jur, căutându-l. Era o liniște sinistră. Mi s-a zbârlit pielea pe mine și am tras chiar mai mult de palton, dar nu a avut niciun efect.

ㅤ— Kane?

ㅤAm pășit nesigură, scanând împrejurimile. Mai să fac un infarct când capul lui Kane s-a ivit de nicăieri. O înjurătură mi-a scăpat, iar el a râs încet, întâmpinându-mă cu ochii lui verzi.

ㅤ— Te-ai furișat? s-a amuzat mai tare.

ㅤI-am aruncat o privire tăioasă.

ㅤ— Ai reușit? am întrebat, ignorând ironia lui. L-ai găsit?

ㅤRâsul i s-a stins, redevenind serios.

ㅤ— Da. Mi-a luat ceva timp, dar l-am găsit. Gunoiul s-a ascuns bine, se adăpostea la niște rude mai în vârstă.

ㅤBucuria mi-a dispărut la fel de repede cum apăruse.

ㅤ— Și cum îl scoatem de acolo? Nu putem să intrăm peste niște sărmani oameni. N-aș vrea să fiu responsabilă de...

ㅤ— Oprește-te, m-a întrerupt cu un zâmbet. L-am scos deja. E într-o locație sigură. Mai lipsea să-i pun o fundiță pentru tine.

ㅤAm pufnit amuzată, dar sceptică.

ㅤ— Deși, a adăugat ridicând din sprâncene, nu e timpul pierdut.

ㅤN-am rezistat și am chicotit, împingându-l ușor, în timp ce râsul lui răsuna în aer. Am aruncat o privire peste umăr, la ușă, apoi am făcut un pas spre el.

ㅤ— Am nevoie să faci altceva pentru mine, iar de data asta va fi mult mai dificil.

ㅤKane s-a uitat la mine cuprins de curiozitate.

ㅤ— Fii atent pentru că nu știu când voi mai avea ocazia să ne vedem.

ㅤOchii mei au căzut din nou asupra ușii, iar Kane a înțeles subtextul vorbelor mele fără să fie nevoie să le mai menționez. Până la urmă, era destul de evident.

ㅤ— Trebuie să găsești un furnizor de acid sulfuric și să faci rost de suficient cât să umplem o cadă. Plătește cu bani gheață, iar după aceea îmi trimiți suma, ca să-ți virez banii, clar?

ㅤPrivirea lui era împietrită de consternare. Pe măsură ce analiza expresia serioasă din ochii mei, șocul lui devenea tot mai evident.

ㅤ— Ce vrei să faci, Clary?

ㅤ— Înainte de asta, trebuie să găsești o fabrică abandonată cu o bandă de lucru funcțională și să-l muți acolo pe prietenul nostru. Mă pot baza pe tine?

ㅤA stat un timp tăcut, cântărindu-mi cuvintele. În timp ce rumega informațiile, privirile noastre nu s-au desprins una de cealaltă. Un nod mi-a încolțit în stomac, pe măsură ce respirația lui devenea singurul sunet pe care îl mai percepeam.

ㅤMereu mi se întâmpla asta și eram nevoită să-mi feresc ochii de-ai lui.

ㅤ— O să te caut când am totul pregătit.

ㅤAm aprobat printr-un gest al capului, neavând nicio replică când a trecut pe lângă mine și m-a lăsat de una singură aici sus. Am simțit nevoia să iau o gură sănătoasă de aer.

ㅤM-am răsucit pe călcâie și am coborât toate treptele urcate, îndreptându-mă spre toaleta unde l-am lăsat pe Damon. Mă îndoiam că era acolo, probabil realizase deja că am dispărut și mă căuta disperat peste tot.

ㅤSperam doar că nu l-a anunțat pe Abel.

ㅤL-am văzut în depărtare, vorbind agitat cu un om al securității spitalului și mi-am înfrânat rânjetul care voia să iasă la iveală. Mi-am scos mănușile când mi-am simțit mâinile transpirate, pășind neperturbată către locația lui.

ㅤAșteptam să mă vadă și să se relaxeze.

ㅤDar nu a fost așa. Ocheadele pe care mi le-a trântit când m-a recunoscut mă făceau să mă întreb cum de nu m-a strâns de gât până acum.

ㅤ— Îți bați joc de mine?! a izbucnit printre dinți, furia vibrând în glasul lui. Am crezut că ți s-a întâmplat ceva! Eram convins că viața mea s-a sfârșit!

ㅤ— Ești prea dramatic, am replicat cu un ton sec, îndesând mănușile în buzunar. Haide, să mergem.

ㅤMi-a aținut calea. Mi-am arcuit o sprânceană, susținându-i privirea severă.

ㅤ— Unde ai fost?

ㅤUn zâmbet ironic a răsărit pe buzele mele.

ㅤ— La toaletă.

ㅤAm încercat să mă strecor pe lângă el, dar mi-a blocat din nou drumul.

ㅤ— Clarissa! a rostit apăsat, cu o notă amenințătoare în glas. Spune-mi sau îți jur că pun mâna pe telefon și-i povestesc lui Abel totul! Totul¸ a subliniat.

ㅤ— N-ai face-o.

ㅤA ridicat telefonul la nivelul feței mele, având degetul așezat pe contactul cu numele soțului meu.

ㅤ— Pune-mă la încercare!

ㅤMi-am plimbat ochii între el și telefonul din mâna lui. Un nod mi s-a pus în gât și m-am enervat încercând să-l înghit. L-am sfredelit cu privirea pe Damon.

ㅤNu suportam să fiu pusă la zid, fără nicio scăpare.

ㅤ— M-am dus în curtea spitalului, am mințit, iar el a părut uimit că am cedat. Am dat un telefon cuiva. Ești mulțumit acum?

ㅤÎncă mă privea bănuitor. M-am abținut să răsuflu ușurată când a coborât telefonul și l-a blocat sub ochii mei, punându-l înapoi în buzunar. Am avut grijă să nu mă dau cu nimic de gol.

ㅤ— Cui? m-a presat, ochii lui îngustându-se.

ㅤ— Destul! am răbufnit, încercând să trec pe lângă el, dar m-a oprit din nou. Nu sunt obligată să-ți dau ție raportul!

ㅤ— Preferi să i-l dai lui Abel? a ripostat cu aciditate, iar cuvintele lui m-au redus pentru o clipă la tăcere. Cu cine a trebuit să vorbești, de n-ai putut să o faci lângă mine? Să ieși până în curtea spitalului...

ㅤTonul lui căpăta o insinuare care îmi zgândărea nervii, dar m-am abținut. Hotărâtă să tac, l-am privit impasibilă, așteptând să renunțe singur, indiferent cât de nervos devenea.

ㅤ— Ce ascunzi de Abel, Clarissa? m-a acuzat direct, iar eu am scrâșnit din dinți. Cumva...

ㅤ— Cu ginecologul meu! l-am întrerupt brusc, aruncând prima minciună care mi-a venit în minte. Am discutat cu el, apoi am mers la control, de asta am dispărut, am adăugat, sub privirea lui încremenită.

ㅤEl a făcut un pas înapoi, privindu-mă ca pe ceva extraterestru. Nodul mi-a reapărut în gât când ochii lui au coborât spre abdomenul meu și a început să mă ardă când s-au întors înapoi la fața mea.

ㅤ— Ești...?

Doamne ferește!

ㅤ— Nu! i-am răspuns prompt. De asta n-am vrut să afle Abel, ca să nu-și facă speranțe false, am întărit minciuna, păstrându-mi calmul.

ㅤEra metoda ideală să-l opresc din interogatoriu. Subiectul era suficient de sensibil încât să-l facă să ezite. Oamenii tind să se ferească de astfel de discuții, preferând să nu se implice mai mult decât e strict necesar. În plus, nici nu voia să fie el cel care i-ar da lui Abel o veste proastă.

ㅤBineînțeles, nu avea cum să știe că Abel e deja conștient că e imposibil să fiu însărcinată.

ㅤA rămas fără replică, iar eu am pufnit ușor, trecând pe lângă el. Pentru cineva carevasăzică inteligent și ales cu grijă, se dovedise surprinzător de ușor de manipulat.

ㅤNu eram sigură dacă Abel l-a supraevaluat sau doar m-a subestimat pe mine.

ㅤNe-am întors în mașină și i-am cerut să mă ducă la Lara. Încă era încordat și a fost nevoie de multă stăpânire de sine să nu râd de el. L-am lăsat să conducă, măcinat de gânduri, doar ca să-l surprind din nou când eu am fost cea care l-a sunat pe Abel.

ㅤDar nu mi-a răspuns.

ㅤProbabil era copleșit de muncă. Știam că încerca să rezolve totul cât mai repede pentru a se întoarce acasă, ceea ce însemna să-și înghesuie timpul cu mai multe treburi.

ㅤAm oftat și eram pregătită să las telefonul din mână, dar a început să vibreze, iar numele lui Abel a apărut pe ecran. Un zâmbet mi-a încolțit pe buze. Am răspuns și am dus telefonul la ureche, simțindu-mi inima bătând ceva mai repede.

ㅤ— Da, iubire? Mă auzi?

ㅤEra într-un loc aglomerat și, din ce am putut auzi, părea că încearcă să se distanțeze de zgomot ca să poată vorbi cu mine.

ㅤ— Te aud. Voiam doar să te întreb cum merg lucrurile.

ㅤ— Ca dracu', a râs el. Dar o scot eu la capăt cumva. Să știi că ce ai sugerat tu a mers de minune, dar au apărut niște complicații și a trebuit să improvizez.

ㅤSângele a început să-mi curgă mai rapid prin vene, iar creierul meu s-a activat instantaneu, lucrând neîncetat la cât mai multe scenarii necerute.

ㅤ— Complicații? am repetat, încercând să-mi ascund îngrijorarea. Ce complicații? Și cum ai improvizat? Ești bine, nu?

ㅤDamon m-a privit cu coada ochiului când am început să mă agit. Un oftat răsunător s-a auzit de la celălalt capăt.

ㅤ— Sunt bine, Clarissa. Toată lumea e bine. Mă rog, nu-i iau în calcul pe cei care au încercat să ne tragă pe sfoară.

ㅤ— Abel, sper că nu ai făcut vreo prostie! am adoptat un ton mai dur. Și nici nu o să faci! am completat repezită, știind că e periculos să las portițe pentru brunet.

ㅤ— Ai încredere în mine, mi-a cerut, iar eu mi-am închis ochii, numărând până la zece în gând. O să vin acasă în curând și o să-ți povestesc totul așa cum trebuie, cu câte detalii vrei tu, dar până atunci vreau să ai răbdare și să ai încredere în mine. Nu aș risca să fiu despărțit de tine cu nimic. Înțelegi ce vreau să spun?

ㅤVorbea despre arest. Îmi spunea că n-ar risca să fie prins de poliție cu niciun lucru. Mi-am deschis ochii și mi-am pironit privirea pe drumul din față, simțindu-mi bătăile inimii mai liniștite.

ㅤ— Fă ce trebuie să faci, am spus cu resemnare. Dar întoarce-te acasă. Să nu uiți, înțelegi? Să nu uiți că cineva te așteaptă.

ㅤ— Niciodată, mi-a răspuns ferm. Stai liniștită, nu am ce să pățesc. O să am grijă, îți promit.

ㅤAm strâns telefonul în mână, știind că ar trebui să închid apelul, dar n-am avut curaj să o fac.

ㅤ— Trebuie să mă înt...

ㅤ— Mi-e dor de tine, l-am întrerupt, vorbind peste el fără să vreau.

ㅤTăcerea care a urmat a lăsat un gol în stomacul meu. Cuvintele mi-au ieșit din gură fără să le pot opri. Îi auzeam respirația, acum mai grea, și am înghițit în sec.

ㅤ— Și mie îmi este, puiule, a răspuns, într-un final. Dar trebuie să avem răbdare. După aia o să te plângi că stau numai pe capul tău, a glumit el pentru a detensiona atmosfera, dar eu doar am surâs, mai mult forțat.

ㅤAm auzit niște strigăte în fundal, dar nu le-am putut desluși.

ㅤ— Chiar trebuie să mă întorc acum, dar o să te sun înainte să adormi. Te iubesc!

ㅤApelul s-a încheiat înainte să apuc să-i răspund și am strâns din buze, inspirând adânc. Am pus telefonul în poala mea, simțind o strângere inexplicabilă de inimă.

ㅤ— S-a întâmplat ceva?

ㅤAm scuturat încet din cap, incapabilă să mă descotorosesc de acea senzație.

ㅤ— Sper că nu.

•♤•

ㅤAm râs de privirile tot mai ucigașe ale lui Damon, care se chinuia să care toate pungile de cumpărături înăuntru. L-am privit inocentă, ridicând din umeri. Lara avea nevoie să mai iasă din hotel, iar eu trebuia să-mi aleg o rochie pentru evenimentul la care urma să-l însoțesc pe Abel.

ㅤNu e vina mea că am găsit mai multe piese vestimentare care mi se potriveau de minune. Cheltuisem cam douăzeci de mii de dolari și eram sigură că Abel a trăit un șoc când a primit notificarea de la bancă pentru contul nostru comun.

ㅤTotuși, nu mi-a zis nimic. Era suspect de tăcut. Bănuiam că era conștient că un singur costum de-al lui costa două mii de dolari, iar eu îi alesesem vreo patru, folosindu-l pe Damon drept manechin orientativ. Cei doi aveau cam aceeași statură, deși Abel era ceva mai masiv.

ㅤDamon a suportat această corvoadă mai bine de o jumătate de oră, până când croitorul, aflând că sunt soția lui Abel, m-a dojenit că nu i-am spus mai devreme – avea toate măsurile lui notate deja.

ㅤ— Poți să le lași aici, o să le urc eu.

ㅤA pufnit surescitat și a apucat mai bine sacoșele, dispărând la etaj cu pași apăsați, unde probabil le-a lăsat în dressing pentru mine.

ㅤM-am descotorosit de toate straturile inutile de haine și m-am îndreptat spre sufragerie, tresărind ca o pisică speriată când Apollo a apărut de după colț, luându-mă prin surprindere. Mi-am dus mâna la piept și i-am aruncat o privire de criminală.

Uram când făcea asta!

ㅤFratele meu a rânjit mulțumit, depărtându-se cu pași conciși, analizând totul în jur. M-am abținut să nu-i zic ceva când și-a lăsat amprentele pe o statuetă pe care o ștergeam religios în fiecare zi.

ㅤ— Ce cauți aici? l-am întrebat când s-a apropiat de vaza cu flori și a fost cât pe ce să o dărâme. Nu trebuia să fii cu Abel și Xander?

ㅤS-a întors către mine, privindu-mă cu o sprânceană arcuită.

ㅤ— Eu nu lucrez pentru soțiorul tău, mi-a răspuns ironic, întorcându-se la admirat cele câteva obiecte de artă pe care le aveam în sufragerie. Lucrez cu el, nu pentru el, mi-a subliniat, derutându-mă. Așa că nu, nu trebuia să fiu cu ei.

ㅤ— Și n-ai altceva mai bun de făcut în afară să vii pe capul meu?

ㅤMi-am lăsat telefonul pe măsuța de cafea. Damon ni s-a alăturat, iar expresia lui s-a schimbat imediat când l-a recunoscut pe fratele meu. Sau, mai bine spus, pe Inferno. Pentru bodyguardul meu, Apollo nu era doar un nume, ci un mit sângeros, gata să izbucnească în orice clipă.

ㅤEra aproape amuzant cât de intimidat părea să fie doar de simpla lui prezență.

ㅤ— Tabloul ăsta e alegerea ta, nu? m-a întrebat, ignorându-mă complet, înainte să râdă fără noimă.

ㅤM-am apropiat și i-am dat peste mână chiar când încerca să zgârie pânza cu unghia lui.

ㅤ— E urât cu spume, locul lui e la gunoi, a continuat să se joace cu răbdarea mea. Salut, amice! i-a făcut un semn lui Damon pe care acesta i l-a întors cu o ușoară stângăcie. Ți-am zis că o să te vindeci frumos, n-ai vrut să mă crezi, a adăugat spre nedumerirea mea, iar Damon și-a încordat maxilarul.

ㅤ— Apollo! i-am atras atenția. Încetează și spune-mi pentru ce ai venit!

ㅤM-a ocolit și s-a dus în fața lui Damon, măsurându-l cu ochii lui cafenii. Stomacul mi s-a chircit dureros când am văzut rânjetul întunecat căpătat de buzele fratelui meu.

ㅤ— Cum e să ai grijă de sora mea? Pun pariu că deja ai gânduri suicidare!

ㅤ— Măcar știe să gătească.

ㅤApollo a râs zgomotos, privindu-mă pentru câteva clipe scurte.

ㅤ— Da, sora mea are o slăbiciune pentru animalele fără adăpost. Nu se poate abține să nu le hrănească.

ㅤOchii mi s-au mărit. Nu îmi venea să cred ce a spus Apollo și nu-i înțelegeam răutatea. Din fericire, Damon nu s-a lăsat provocat, doar a surâs fără putere, exprimându-și disprețul prin privirile pe care i le oferea necontenit.

ㅤ— N-am nimic personal cu tine, a spus tot el. Dar ia du-te și verifică dacă mai crește iarba sub zăpadă, am ceva de discutat cu Clarissa.

ㅤL-am putut vedea pe Damon cum își mușcă limba. Totuși, a încuviințat și a ieșit din casă, lăsându-ne singuri.

ㅤFratele meu n-a fost impresionat de privirea urâtă pe care i-am dat-o.

ㅤ— Care e problema ta cu Adira?

ㅤAm clipit surprinsă, luată pe nepregătite de franchețea lui. Tonul lui devenise mai dur, iar expresia prietenoasă și relaxată dispăruse.

ㅤMi-am strâns buzele într-o linie dreaptă.

ㅤ— Nu te băga, l-am avertizat. E între mine și ea.

ㅤ— Hai, nu mă înnebuni! a ripostat el, sprâncenele lui adunându-se. Știu că ești instabilă psihic și ai personalități multiple, dar nu o mai răni! În fiecare zi îmi plânge în brațe din cauza ta, și știi ceva? M-am cam săturat!

ㅤMi-am adunat brațele la piept și l-am privit flegmatică. Sigur, era doar o mască, dar el nu trebuia să știe asta. Mă afecta să știu că Adira suferă din cauza mea, țineam la ea, dar trebuia să își învețe lecția. Altă dată știam că nu îmi va mai ascunde nimic.

ㅤ— Ești avocatul ei? l-am ironizat. Ce-o să-mi faci dacă nu o iert, o să mă bați? Unde era cavalerul...

ㅤ— Fata asta nu ți-a greșit cu nimic și știi bine asta. De ce nu îți verși ranchiuna asupra cui trebuie? Sau Abel primește o învoire pentru că îți bagă mâna-n chiloți?

ㅤSângele a început să-mi clocotească în vene.

ㅤ— Ieși afară! m-am răstit, fulgerându-l cu privirea. Ieși!

ㅤÎn loc să plece, a făcut un pas mai aproape de mine. Abia mă controlam să nu-l pocnesc, iar el mă cunoștea suficient de bine ca să știe asta. Dar nu-i păsa.

ㅤNormal că nu-i păsa. Lui nu-i pasă de nimic. Dacă i-ar păsa, ar avea măcar un filtru de bun simț la ceea ce scoate pe gură, dar i se rupe de toți și toate.

ㅤ— Ridică-i interdicția, mi-a cerut cu o notă de autoritară. Nu merită să fie exclusă. Nu merită nimic din ce faci acum. Și-a plătit greșeala cu săptămâni în urmă și continuă să o facă, fără să comenteze că pe Abel l-ai iertat imediat. Dacă asta nu spune totul despre ce fel de persoană e, atunci habar n-am ce mai vrei.

ㅤ— Ai terminat?

ㅤNu aveam de gând să-i spun că nu eu o mai pedepseam pe Adira, ci ea însăși. Ridicasem de foarte mult timp interdicția pe care o avea să nu intre în bar, dar ea nu a avut curajul să mai vină. Fusese cu noi la munte, pentru Dumnezeu! Era mai fraieră decât îmi închipuiam.

ㅤNu mai aveam nimic cu ea. O iertasem, chiar dacă nu i-am spus și ei.

ㅤ— Nu, a renunțat el, făcând un pas înapoi. Am auzit ceva interesant astăzi și am vrut să-l împărtășesc cu tine, poate ai o idee despre ce ar putea fi vorba.

ㅤAcum inima mea bătea neregulat din cauza panicii, nu a furiei.

ㅤ— Kane caută un furnizor de acid sulfuric, a spus, iar inima mea a căzut undeva în călcâie, dar m-am silit să nu schițez nicio grimasă. Mi s-a părut ciudat, în special când mi-am amintit că nu cu mult timp în urmă o angajată de-a ta a fost atacată cu așa ceva. O fi un nou trend? Ce zici?

ㅤ— Nu ești deloc subtil.

ㅤÎmi era evident de ce mă acuză și fără să spună cuvintele necesare. Mă întrebam dacă știe deja răspunsul din ochii mei sau dacă mă crede capabilă de așa ceva. Pentru că eu nu eram ca el.

ㅤ— Pui ceva la cale, n-am dreptate? ochii lui m-au scrutat din nou. Și nu poți fi făcută să te răzgândești, a concluzionat singur. Da, văd acum, nu te vei opri.

ㅤ— Habar n-am ce îndrugi acolo.

ㅤ— Scutește-mă! a pufnit el. Dacă nu te-aș cunoaște...

ㅤ— Cred că ai înnebunit.

ㅤ— Dacă n-am făcut-o eu, cu siguranță Abel o va face, a mutat subiectul, privindu-mă cum înghit în sec. Ce-ar zice el dacă ar afla ce faci tu în lipsa lui?

ㅤDeja începeam să mă satur de toți oamenii care-mi spuneau asta. De parcă Abel era șeful meu și nu puteam să mișc un fir de praf fără aprobarea lui! În ce lume trăiesc oamenii ăștia?

ㅤ— Nu ar zice nimic pentru că nu fac nimic.

ㅤ— Clarissa! m-a atenționat. Ascultă-mă bine și bagă la cap, pentru că deja ai făcut o prostie cât tine de mare... nu poți continua să-l provoci în mod direct pe Michael. Să nu crezi că ești în avantaj doar pentru că nu reacționează; fii sigură că îți pregătește ceva cu care să te liniștească bine de nici nu o să știi ce te-a lovit. Renunță odată!

ㅤ— Acidul ăla trebuia să fie pe mama, știai asta? am contracarat, la limita răbdării. Michael să se roage în fiecare zi și să-i mulțumească lui Dumnezeu că mama nu a pățit nimic. Ăsta e singurul motiv pentru care i-am tras glonțul ăla în picior și nu între ochi, am încheiat pe un ton mai aspru decât intenționam.

ㅤAm vrut să trec pe lângă el, dar s-a pus înaintea mea. Ochii lui dezvăluiau prea multe critici de care nu aveam niciun chef. Eram sătulă să aud ce nu pot să fac și ce nu ar trebui să fac. Să mi se reamintească că sunt doar o femeie, de parcă asta ar cântări la ceva. Să mi se ceară să stau în colțul meu, eventual cu ochii în pământ, și să aștept ca alții să rezolve problemele pentru mine.

ㅤNu. Refuz să fac asta. Ar însemna să renunț la ceea ce sunt, să devin o altă persoană și deja am pierdut prea multe din cauza unora ca ei. Nu o să mă pierd și pe mine. Nu de data asta.

ㅤ— Dacă o iubești atât de mult pe Cassandra, nu o face să-și piardă fiica. Crede-mă, nu va conta deloc că acidul ăla n-a atins-o când va fi nevoită să privească cum ți se coboară sicriul în pământ!

ㅤAm simțit un gol în piept și mi-au trebuit câteva momente ca să mă pot aduna după imaginea pe care mi-a oferit-o.

ㅤ— Îți spun ceva, Apollo, am spus pe un ton scăzut, fixându-l cu ochii mei. Dacă îmi este dat să mor, fii sigur că sicriul lui Michael va coborî odată cu al meu! Dacă eu mor, o să-l trag în iad după mine și după aceea o să mă odihnesc în pace!

ㅤ— Ce ți-a făcut atât de rău de-i porți atât de multă pică?

ㅤ— Nu e vorba doar despre mine. E vorba despre Lara, despre Abel, despre mama, Edith... despre tine! i-am răspuns, în timp ce i se adâncea încruntătura. Despre voi toți!

ㅤ— Ce tot spui acolo? vocea lui fusese învăluită de confuzie.

ㅤ— Michael are nevoie de Frank ca să continue să-și facă mendrele, iar pentru asta trebuie să-l recupereze pe Malakai, am început eu, dând voce gândurilor ce mă bântuiau de luni întregi. Odată recâștigat de partea lui, va face tot ce-i stă în putință să-l închidă pe Abel ca să scape de el. Fără Abel, va avea cale liberă către Lara. Și știi de ce? Pentru că Malakai va veni după noi doi cu tot ce are.

ㅤ— Malakai? Încă vorbim despre el? a mormăit, trădându-și disprețul pe chip. Rahatul ăla nu poate să facă nimic dacă nu e vorba de tras pe nas sau dus sticla la gură.

ㅤ— Nu-l cunoști cu adevărat. L-a plătit pe Alec să se ocupe de fosta lui iubită după ce a torturat-o! Și nu a fost singura. Am văzut toate filmările.

ㅤ— Ce filmări?

ㅤ— De ce crezi că am ținut să îl cunosc pe Michael? am întrebat retoric. Mi s-a spus că el are lucruri care m-ar putea ajuta împotriva lui Kai, dar nu a fost așa. Nu se vede că e el în nicio filmare. Purta masca cu care a venit în seara aceea la bar, îți amintești?

ㅤ— Stai, ia-mă încet, a replicat el, bulversat, ocupând un fotoliu din apropiere. Cine ți-a spus asta?

ㅤM-a țintuit cu ochii săi, iar eu am rămas fără replică. Am realizat că am spus mai multe decât trebuia. Apollo a mârâit iritat când a înțeles că n-am de gând să-i răspund și expresia i s-a întunecat.

ㅤ— Cine? a întrebat mai apăsat.

ㅤ— Asta nu contează.

ㅤS-a enervat de-a dreptul.

ㅤ— Michael era cel care-i dădea tot felul de droguri lui Kai, iar, în schimb, Kai se ocupa de oamenii de care-i zicea că trebuie înlăturați și se asigura că tăticul închide ochii la ce se întâmplă în oraș. Toată lumea știe asta, așa că, spune-mi tu, de ce te-ar trimite cineva la el? Iar Michael de ce ți-ar da filmări cu ilegalitățile făcute pentru el?

ㅤAm clipit amețită. Am analizat cuvintele lui, dar îmi era neclar ce vrea să insinueze.

ㅤ— Spune-mi că n-ai telefonul conectat la laptop, a zis el, iar atunci inima a început să mi se lovească de pereții toracelui. Unde e USB-ul acum?

ㅤGândurile care mi se construiau în cap deveneau tot mai negre și am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

ㅤ— Am cumpărat anonim o casetă de valori, i-am răspuns pe un ton aproape șoptit. Apollo, ce înseamnă toate astea?

ㅤ— Înseamnă că ți s-a întins o cursă, idioato! a spus el, ridicându-se și repezindu-se la telefonul meu.

ㅤL-am urmărit buimăcită cum îl închide și-l aruncă în canapea, trecându-și mâna prin păr de mai multe ori, în vreme ce începuse să se plimbe ca un leu în cușcă.

ㅤ— Măcar acum nu ne mai pot asculta, a spus, aruncându-mi o privire critică. De ce nu mi-ai zis mai devreme?! Ai idee ce ai făcut?! Drăcia dracului! a răbufnit, făcându-mă să tresar când a răsturnat măsuța.

ㅤAm încremenit când s-a apropiat, cu arătătorul ațintit spre mine.

ㅤ— Din cauza ta, suntem ascultați de luni întregi! Când ai introdus USB-ul acela, fără să întrebi pe nimeni pentru că tu ești cea mai deșteaptă, le-ai dat accesul la tot! Tot! Mesaje, emailuri, conturi bancare, poze, filmări, tot ce te poți gândi!

ㅤCuvintele mi s-au împotmolit în gât, iar vina a dat năvală peste mine. Lacrimi inexplicabile mi-au venit în ochi. Am retrăit fiecare moment din lunile acestea, amintindu-mi de unde a plecat totul.

Nenorocitul de Alec!

ㅤ— Și dacă mi-am schimbat telefonul?

ㅤ— Laptopul a rămas infectat, Clarissa! Cine știe ce bazaconie s-o fi instalat odată cu filmările alea!

ㅤM-am așezat în canapea, încercând să-mi controlez respirația și să-mi adun gândurile împrăștiate. Mi-am trecut mâinile prin păr, netezindu-l spre spate și băgând șuvițele rebele după urechi.

ㅤCum de nu m-am gândit? Am fost atât de naivă că îmi vine să mă bat singură! L-am mai și convins pe Abel să îmi spună planurile lui! Dacă complicațiile apărute erau doar din vina mea?

ㅤIsuse, o iau razna!

ㅤ— Scuză-mă, am mai multe telefoane de dat. Nici nu ai habar câte necazuri ai creat cu prostia ta!

ㅤM-a lăsat singură, dar îl puteam auzi de aici cum vorbește la telefon. Vocea lui mi-a stârnit fiori sub piele. Nu cred că l-am mai văzut vreodată atât de furios și când mă gândeam că asta e nimic pe lângă ce mă așteaptă de la Abel... îmi venea să fug de pe acum.

ㅤTrebuia să găsesc o cale să îndrept lucrurile. Trebuia să existe una, aveam nevoie doar să mă liniștesc puțin ca să pot gândi. Am luat aer în piept și m-am chinuit să mă calmez, punându-mi mintea la treabă.

ㅤAm gândit și răzgândit până s-a întors fratele meu că eram sigură că o să-mi explodeze creierul. Dar măcar găsisem o luminiță la capătul tunelului.

ㅤ— Dar dacă am întoarce programul în favoarea noastră? am vociferat când el se pregătea să plece furios.

ㅤA rămas nemișcat, părând să cântărească cuvintele mele.

ㅤ— Trebuie să găsim un om care să poată să facă asta. Sunt convinsă că există unul în lumea voastră. Nu, sunt mai mult decât sigură.

ㅤS-a răsucit către mine, privindu-mă de jos în sus, spunându-mi mutește să continui.

ㅤ— Gândește-te, îi facem să creadă că doar i-am oprit și, când colo, vom fi noi cei care le știu fiecare mișcare. Dar trebuie să-l găsim pe cel mai bun din domeniu pentru asta, cineva atât de bun încât să nu fie lacheul nimănui. Să nu existe riscul să fie legat de Michael.

ㅤ— Există cineva, a cedat el. I se spune Xenon, dar nimeni nu știe cum să-l contacteze și cum arată. Își alege singur clienții. Dacă te consideră destul de bun, se zice că vei fi băgat într-o mașină și va vorbi cu tine de la distanță, printr-o hologramă.

ㅤMi-am ridicat sprâncenele, impresionată de ce auzeam. Mi se părea ceva demn de filmele SF, dar ajunsesem într-un punct în care știam că ar fi o prostie să cred că ceva e imposibil.

ㅤDacă ai suficienți bani și creier, poți face orice.

ㅤ— Și cum devenim destul de buni pentru pretențiosul ăsta?

ㅤ— Habar n-am. Știu doar că trebuie să te duci într-un anumit loc și să lași un bilețel adeziv cu X ca să fii măcar luat în considerare. Dar nimeni nu știe dacă e o invenție sau e reală treaba asta.

ㅤM-am ridicat în picioare după ce mi-am lovit coapsele cu palmele și l-am privit, cu un zâmbet plin de speranță.

ㅤ— Încercarea moarte n-are!

ㅤ— Stai! m-a oprit când am vrut să mă duc să fac întocmai ce a spus și să plecăm. Tipul ăsta poate să ceară milioane de dolari.

ㅤ— Ce bine că știu unde ține soțul meu banii gheață, am replicat, fluturând inocent din gene. O să înveți și tu: încrederea e primordială într-o căsnicie!

ㅤ— Să mă ferească Dumnezeu de o nevastă ca tine! a strigat în urma mea când am luat-o în pas alergător spre biroul lui Abel.

ㅤL-am ignorat și m-am dus la sertarul unde văzusem ultima oară acele note adezive. Am luat tot pachetul și un pix, grăbindu-mă să mă întorc la fratele meu. Era deja echipat de plecare.

ㅤL-am pus să le țină până îmi îmbrac din nou toate acele straturi, amuzându-mă în sinea mea când pufăia iritat că abia mă mișc. Am luat notele și pixul din mâna lui și le-am îndesat în buzunar, făcându-i semn să mergem.

ㅤDamon și-a bulbucat ochii când ne-a văzut, renunțând la țigara pe care o fuma și alergând spre noi când ne apropiam de mașina lui Apollo. M-am oprit să-l aștept, deși fratele meu a insistat să urc odată.

ㅤ— Unde pleci?! s-a scandalizat el, gâfâind de la efort. Nu poți să pleci fără mine! Abel o să mă spânzure!

ㅤ— Urcă în spate! l-am îndemnat, blocându-l. Haide, Damon, nu avem toată noaptea!

ㅤȘi-a revenit în simțiri când m-a văzut aproape urcată înăuntru și a sărit în mașină, înainte ca Apollo să plece fără el. Îmi era destul de clar că cei doi nu se aveau la suflet. Din motive necunoscute și care, sinceră să fiu, nu mă interesau deloc.

ㅤ— Trebuia să-ți lași cățelușul acasă, a mormăit Apollo, apăsând accelerația.

ㅤI-am aruncat o privire sfredelitoare.

ㅤ— Numele lui e Damon și o să te porți frumos cu el! i-am luat apărarea, spre șocul celui din spate. Când tu ai fost prea ocupat să-mi dai un telefon măcar, omul ăsta a avut grijă de mine și s-a asigurat că am tot ce îmi trebuie! O să-i acorzi respectul pe care-l merită!

ㅤ— Da, cum să nu, imediat!

ㅤ— Dacă am învățat ceva de când stau cu sora ta, este că mereu obține ce vrea, a comentat Damon din spate, plin de aroganță.

ㅤApollo a strâns mai bine volanul și a scos alte mormăieli, de data asta de nedeslușit. Bănuiam că ne-a înjurat pe amândoi.

ㅤEu i-am aruncat un zâmbet complice, enervându-l chiar mai rău pe fratele meu.

ㅤ— Damon, tu știi ceva de vreun Xenon?

ㅤ— Hackerul?

ㅤ— Nu, mă-ta! a intervenit Apollo, dându-și ochii peste cap.

ㅤAvea mare noroc că era la volan că altfel i-aș fi dat una. Numai din principiu.

ㅤ— Da, hackerul, l-am aprobat, uitându-mă urât la Apollo. Știi ceva sau nu?

ㅤ— Nu mai multe decât frate-tu. Știu ce știe toată lumea.

ㅤAm strâmbat din buze nemulțumită, scoțând un suspin mic. Normal că omul de care aveam nevoie trebuia să fie aproape imposibil de găsit, iar totul i se datora lui Michael și minții lui bolnave.

ㅤȘtiam deja. Aveam să dansez pe mormântul lui.

ㅤÎn răstimpul acesta, am scrijelit litera pe un post-it, ca să îl am pregătit. Mi-am ridicat privirea, ascultând sunetul motorului în liniștea deplină, observând cum ne îndepărtăm destul de mult de partea populată a orașului.

ㅤDamon era cu nasul în telefon și puteam să bag mâna în foc că-i raportează lui Abel tot ce se întâmplă, deși nu știa motivul pentru care îl căutăm pe acest Xenon.

ㅤ— Adira chiar plânge în fiecare zi sau ai exagerat tu ca să mă îndupleci?

ㅤ— Mi-ar fi plăcut să fie o exagerare, crede-mă. Fata aia ține prea mult la tine, mai mult decât meriți.

ㅤ— Nu eu sunt nenorocita din povestea asta, m-am apărat pe un ton incisiv. Dacă n-ar fi complotat cu Abel pe la spatele meu, nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea! Spui că l-am iertat imediat... Ai idee că am plecat de acasă și mă gândeam serios să divorțez? Ei doi au greșit, iar eu am reacționat. Fiecare acțiune pe care o facem în viața asta, are o consecință, Apollo.

ㅤM-a ascultat, fără să încerce să mă contrazică într-un fel. Însemna că îmi dă dreptate.

ㅤ— Ca acum, am adăugat, aruncând o privire cu coada ochiului la Damon care ne asculta, deși voia să dea impresia că nu. Am greșit, iar acum țin piept consecinței. Nu doar eu; din cauza mea, așa cum ai zis și tu, plătesc și alții.

ㅤAm inspirat adânc, alungându-mi gândurile intruzive.

ㅤ— Mă vezi să îmi plâng de milă? am continuat eu, în tăcerea celor doi. Crede-mă, și mie îmi vine să plâng în pumni. Să urlu. Dar aleg să fac tot ce pot să îmi repar greșeala. Și știi de ce? Pentru că lacrimile sunt inutile dacă doar aștepți să-ți cadă din cer o soluție. Nimeni nu-ți va oferi nimic de-a gata.

ㅤ— Ai impresia că nu știu asta deja?

ㅤ— Ba da, dar asta vreau să-i transmiți Adirei, i-am explicat pentru ce a fost discursul meu, iar el mi-a aruncat o privire fugitivă. Să-i spui toate astea, iar apoi să-i mai zici să-și adune curajul și să vină personal, nu să trimită intermediari! Până la vârsta asta n-am mâncat pe nimeni. Nu o să încep cu ea.

ㅤFratele meu a încuviințat, iar Damon a continuat să tasteze pe telefon. Ne-am îndepărtat chiar mai mult de partea bună a orașului, deja ne apropiam de autostradă. Eram sigură că vom ieși din Boston, dar apoi Apollo a oprit pe o șosea lăturalnică, coborând fără să mă aștepte.

ㅤMi-am înghițit cuvintele care voiau să iasă.

ㅤ— Lipește-l aici, m-a îndemnat, făcând un gest către un stâlp de iluminat care deja avea mai multe postere lipite de el.

ㅤ— De unde știm că o să-l vadă?

ㅤ— Nu știm, mi-a răspuns imediat. Asta e toată șmecheria.

ㅤAm oftat și l-am lipit, neavând mari speranțe.

ㅤNe-am mai pierdut vremea pe aici câteva minute, suficient timp cât să fumeze cei doi. În pauza asta, eu mi-am plimbat privirea în jur, studiind împrejurimile. Am văzut un parc ceva mai în față, niște blocuri abandonate sau, cel puțin, așa arătau. Era un fel de cartier.

ㅤ— Nu s-a gândit nimeni că poate locuiește într-unul din blocurile astea? mi-am făcut auzită teoria, aducându-le un zâmbet pe față.

ㅤ— Firește că s-a gândit cineva. Chiar mai mulți, dacă-mi amintesc bine. Au scotocit toată zona și toate apartamentele... degeaba.

ㅤ— Mulți spun că nici măcar nu e în țară, a adăugat Damon.

ㅤOchii mi-au căzut asupra aerisirilor de la subsolurile blocurilor.

ㅤ— De multe ori, cea mai bună ascunzătoare este chiar cea de sub nasul tuturor, am spus eu, fixând acele deschizături. Nu cred că a plecat din America; cred doar că e viclean. Și asta îl face omul perfect pentru noi, am încheiat, răsucindu-mă către ei cu un zâmbet înfumurat.

ㅤDamon a pufnit amuzat și l-a lovit cu cotul pe fratele meu în braț.

ㅤ— Cum ar fi ca după toți anii ăștia soră-ta să fie cea care descoperă unde stă ascuns?

ㅤA redevenit serios când a primit o ocheadă de milioane de la Apollo și s-a ținut departe de el.

ㅤM-am abținut să zic ceva. I-am privit cum aruncă mucurile de țigară și le calcă cu ghetele, abia stăpânindu-mă să nu mă strâmb. Nu suportam să văd gunoaie aruncate pe stradă. Nu suportam să văd gunoaie nicăieri.

ㅤȘi totuși eram obligată, nu doar să le văd periodic, ci și să interacționez cu ele.

ㅤ— Să mergem, vom vedea ce va fi.

ㅤApollo a luat-o înainte, iar Damon a așteptat după mine. A început să meargă odată cu mine, fiind mai ceva ca o umbră. Aveam de gând să intru în mașină, la căldură, dar mi-am luat mâna de pe portieră când sunetul unui motor de mașină s-a auzit.

ㅤPrivirea mi s-a îndreptat către sursă și un zâmbet slab mi s-a înfiripat pe chip, în vreme ce acea mașină despre care îmi vorbise Apollo se apropia. Semăna mult cu o limuzină, iar geamurile erau fumurii. Nu puteai să vezi cine o conducea.

Dacă o conducea cineva.

ㅤFratele meu s-a grăbit să iasă din mașină, schimbând priviri mirate cu mine și Damon. Nici măcar nu mă mai puteam urni din loc, mi se părea ceva de domeniul fantasticului.

ㅤMașina a parcat ceva mai în față și o portieră s-a deschis automat, în așteptarea cuiva. Noi trei am schimbat alte priviri între noi. Nu eram sigură ce trebuia să facem acum.

ㅤCe-i drept, a devenit mai limpede cu cine voia să converseze Xenon când fratele meu a făcut un pas și portiera s-a închis. A răsuflat iritat.

ㅤPortiera s-a redeschis când eu am făcut un pas, dar Damon mi-a aținut calea, privindu-mă dezaprobator. Eram conștientă de riscurile pe care le luam, dar ce altă opțiune aveam?

ㅤNici Apollo nu a fost mai înțelegător.

ㅤ— Băieți, nu are ce să se întâmple. Sunteți chiar aici.

ㅤAm oftat surescitată.

ㅤ— Apollo, avem nevoie de el! am zis exasperată, iar fratele meu a strâns din dinți, făcându-i semn lui Damon să se dea din calea mea.

ㅤDamon s-a încăpățânat. A început să șovăie abia când Apollo a răsuflat răsunător și a trântit portiera, venind către noi. L-am rugat din priviri pe Damon să renunțe.

ㅤ— Abel o să mă omoare.

ㅤ— Eu sunt mai aproape, i-a replicat fratele meu din spate.

ㅤ— O să vorbesc cu el, l-am asigurat. Nu o să pățești nimic.

ㅤA ezitat încă câteva clipe, dar a cedat în cele din urmă, oferindu-mi cale liberă. I-am mulțumit cu un zâmbet sincer.

ㅤN-am mai ascultat ce șușoteau cei doi și m-am apropiat de acea mașină, urcând pe banchetă. Nici măcar nu am avut o reacție când ușa a început să se închidă lent în dreptul meu.

ㅤInteriorul era atât de spațios și modern, încât putea trece drept o garsonieră pe patru roți. Designul de ultimă generație nu m-a surprins – mă așteptam ca un om cu profesia lui să trăiască la nivelul unui miliardar.

ㅤPartea din față era complet izolată de un perete, iar trapa care făcea legătura era închisă, ascunzând totul dincolo de ea.

ㅤ— Clarissa Wraith, a răsunat o voce profundă prin difuzor, atât de joasă încât părea inumană.

ㅤInima mi s-a oprit pentru o clipă, surprinsă de neașteptatul moment.

ㅤ— Aștept întâlnirea asta de mult timp. Ai făcut multe valuri în ultima vreme. Sunt curios să descopăr dacă toate zvonurile despre tine sunt adevărate.

ㅤMi-am adunat buzele într-o linie dreaptă.

ㅤ— Credeam că ești ascuns de restul lumii. Cum de ai auzit de mine? Nu-mi spune că ai primit deja comenzi împotriva mea.

ㅤUn râs scurt, aproape funest s-a auzit la scurt timp după. Mă simțeam ciudat să vorbesc așa, era ca și cum aș fi vorbit singură. Totuși, mă simțeam privită. Probabil că avea camere de luat vedere pe undeva.

ㅤ— Eu știu totul. Sunt pretutindeni și nicăieri, a vorbit în dodii, făcându-mă să încrunt.

ㅤCam melodramatic tipul ăsta pentru gustul meu.

ㅤ— Adică oriunde există o conexiune wireless, m-a luat gura pe dinainte.

ㅤRâsul acela s-a auzit din nou.

ㅤ— În ziua de astăzi, unde nu există o conexiune wireless?

ㅤAm pufnit slab, uitându-mă în jur după cameră.

ㅤ— Mă simt flatat că vrei să mă vezi, dar degeaba mă cauți. Nu o să mă găsești. Mai bine spune-mi de ce ai cerut o audiență.

ㅤMi-am arcuit o sprânceană.

ㅤ— Nu știi deja? Adineauri ai zis că știi totul.

ㅤ— Of, Doamne! Chiar ești amuzantă cum spuneau, a râs el, dar nu suna ca râsul de dinainte. Dar acum vorbim serios, Clarissa. Te ascult.

ㅤL-am lăsat să aștepte răspunsul, concentrându-mă să-mi ascut simțurile până am putut distinge sursa cea mai puternică a senzației că sunt urmărită. Ochii mei s-au pironit într-un punct fix din partea de sus a paravanului, putând după câteva secunde să văd conturul minuscul al unui obiectiv.

ㅤTăcerea lui mi-a spus tot ce era nevoie să știu. Am schițat un zâmbet.

ㅤ— M-am gândit mai bine, am rostit eu încet, fixând acel obiectiv. Asta nu va funcționa.

ㅤ— Poftim?

ㅤAm întins mâna spre portieră, împiedicându-mi rânjetul să iasă când am auzit că a blocat-o. Geniu sau nu, ego-ul rămâne mereu cel mai vulnerabil punct al unui bărbat.

ㅤ— Mă refuzi? m-a întrebat, neîncrezător. Cred că nu știi câte persoane ar vrea să fie în locul tău!

ㅤ— Le donez locul, m-am ținut tare, făcându-i semn să deschidă ușa. Eu nu lucrez cu oamenii în care nu am încredere. Îmi pare rău.

ㅤAu urmat câteva clipe de tăcere tensionată. Sunetul portierei s-a auzit din nou, dar nu am reacționat cine știe ce. Nu trebuia să afle cât de multă nevoie aveam de el, atunci am fi fost cu toții la cheremul lui.

ㅤ— Fie cum îți dorești.

ㅤFără să mai zic nimic, m-am întins din nou spre portieră, apăsând butonul de deschidere. Mi-am păstrat calmul la exterior, deși stomacul îmi era un vârtej, iar o îndoială firavă începuse să mă roadă, întrebându-mă dacă nu cumva l-am judecat greșit.

ㅤAm apucat să pun un picior pe asfalt când glasul acela a răsunat din nou:

ㅤ— În regulă! a spus, redându-mi toată încrederea pierdută, ba chiar mai mult. Spune-mi ce vrei să fac în act de bună credință.

ㅤ— Și cum să fiu sigură că nu e doar o altă înșelătorie? am întrebat, întorcându-mă în locul meu, în timp ce portiera s-a închis din nou cu un clic.

ㅤ— Pentru că și tu vei face un act de bună credință pentru mine, a răspuns calm.

ㅤM-am încruntat.

ㅤ— Nu vrei bani, nu-i așa? am întrebat, cu o bănuială crescândă. Vrei altceva de la mine.

ㅤ— Găsește pe cineva pentru mine, a spus direct. Știu că ești înconjurată de oameni care pot localiza o persoană chiar și în celălalt capăt al lumii. Și mai știu că tu îi poți convinge să facă asta pentru mine.

ㅤ— Cu toate abilitățile tale... cum de ți-a scăpat?

ㅤ— E o poveste mult mai complicată, a răspuns, tonul lui coborând într-o nuanță mai apăsată.

ㅤAm contemplat la oferta lui minute bune. Minute în care el m-a lăsat să gândesc fără să mă tulbure. Nu-mi păsa deloc despre ce persoană este vorba și de ce vrea atât de mult să o găsească. Știam că am nevoie de el să mă ajute cu programul lui Michael.

ㅤ— De acord. Dar ar putea dura luni de zile, iar eu nu am luni de zile la dispoziție. Cineva mi-a virusat laptopul și telefonul, are acces la toate datele mele și mă ascultă.

ㅤ— Asta e ușor de rezolvat. Pot să îl opresc chiar acum și să vorbesc cu tine în același timp. Vom considera asta actul meu de bună credință.

ㅤ— Dar eu nu vreau doar să îl opresc. Vreau să întorc totul împotriva lui, fără să își dea seama. Poți rescrie ce naiba cod e ăla și să-l faci să-mi dea mie accesul, în vreme ce șterge tot ce a adunat despre mine?

ㅤA tăcut. Părea să fie el cel care cântărea dacă ar trebui să accepte sau nu.

ㅤ— Pentru asta voi avea nevoie de sursa cu care ai fost infectată, să pot studia mai bine cum a fost conceput de la bun început. Momentan, le-am oprit accesul și am făcut-o să pară o eroare din partea lor. Vor petrece săptămâni încercând să-și dea seama ce s-a întâmplat, a râs el, iar un vag sunet de tastatură s-a auzit în fundal.

ㅤ— Iar eu am nevoie de mai multe detalii despre persoana asta pe care vrei să o găsești.

ㅤ— O cheamă Katherine. Katherine Thompson. A dispărut în urmă cu șase ani, ar trebui să aibă douăzeci și nouă de ani acum. A studiat informatica la Stanford și a fost șefa promoției din anul ei, deci probabil că lucrează pe undeva în domeniul ei. Are ochii verzi, un semn de naștere în formă de stea puțin mai jos de claviculă și o aluniță mică pe obrazul drept, chiar sub ochi. Pe încheietura stângă încă are cicatricea lăsată de operația suferită la cinci ani când și-a rupt mâna. Sunt destule informații?

ㅤ— Mai rămânea să-mi zici ora la care a fost născută.

ㅤUn râs scurt, cu un strop de amărăciune s-a făcut auzit. Nu trebuia să fii un savant să înțelegi că acest Xenon își căuta fosta iubită. Unei părți mici din mine chiar îi părea rău pentru el.

ㅤ— O să te contactez cu locul în care să lași ce-mi trebuie.

ㅤNu l-am întrebat cum va face asta, având în vedere că nu-i dădusem niciun detaliu de contact. Reușise să-mi pătrundă în telefon cu câteva combinații de taste, așa că eram convinsă că-i va fi la fel de ușor să obțină numărul meu.

ㅤ— Iar eu o să fac tot ce îmi stă în putere să ți-o aduc pe prietena ta.

ㅤ— A fost o plăcere să fac afaceri cu tine, mi-a spus el ca rămas bun, iar eu am surâs. Ne revedem curând, Sireno.

ㅤSurâsul mi s-a stins treptat. Nu credeam că o să-mi pese de acea poreclă până când am auzit-o rostită de gura unui necunoscut și am realizat că toată lumea o știe și o ia în serios, spre deosebire de mine.

ㅤMă întrebam dacă are o metodă să o șteargă din mințile oamenilor, dar mi-am păstrat curiozitatea pentru mine.

ㅤ— Pe curând, Xenon.

ㅤCu asta m-a lăsat să cobor din mașină. Fratele meu și Damon mă așteptau nerăbdători ceva mai în față, iar chipurile lor s-au aprins de curiozitate când m-au văzut la culoare.

ㅤAm auzit cum mașina se îndepărtează în spatele meu.

ㅤApollo a scuturat întrebător din cap, iar Damon și-a aprins o altă țigară.

ㅤ— Ne va ajuta, i-am dat vestea bună. Dar trebuie să găsim pe cineva pentru el. O fată care a dispărut în urmă cu șase ani.

ㅤ— Serios? s-a strâmbat fratele meu. Putea să ne ceară o grămadă de bani și a ales să ne pună să căutăm o păsărică pentru el?

ㅤM-am crispat la cuvintele alese de el. Am luat decizia înțeleaptă să-l ignor.

ㅤ— Numele ei este Katherine Thompson. Apelează-ți cunoștințele și începe căutarea. Eu o să vorbesc cu Abel și Kane. E imposibil să nu-i dăm de urmă dacă ne unim toți.

ㅤ— Ai auzit-o, l-a bătut Damon pe umăr, strecurându-se pe lângă el să ajungă lângă mine. Treci la treabă!

•♤•

ㅤLiniștea casei începea să apese pe mine într-un fel covârșitor. Ajunsesem acasă cu ore în urmă și pusesem la punct restul detaliilor cu fratele meu, chiar și cu Kane.

ㅤNimeni nu a putut da de Abel. Era, pur și simplu, de negăsit.

ㅤAm încercat să nu mă alarmez degeaba, să nu dau curs gândurilor negre și să rămân relaxată. Mi-am spus că sigur are treabă, sigur o să mă caute când va avea puțin timp liber. În plus, îmi zisese că o să mă sune înainte să adorm, așa cum o făcea de fiecare dată.

ㅤAșa că am așteptat. Am păzit telefonul, proaspăt curățat, ca pe ceva de valoare. Dar apelul nu a venit, iar strângerea din pieptul meu, ce m-a frământat toată ziua, se înrăutățea cu fiecare minut, coborând până în stomac.

ㅤRenunțasem deja să încerc să adorm; începusem să mă plimb prin cameră dintr-un colț în altul, jucându-mă obsesiv cu colierul de la gâtul meu.

Ceva nu era bine.

ㅤAm inspirat adânc, aruncând o ultimă privire spre telefon. Nu m-am mai obosit să-l sun, nu răspunsese la niciunul din apelurile și mesajele lăsate de mine. În schimb, i-am scris lui Kane, rugându-l să-mi pună la dispoziție avionul privat al familiei sale.

ㅤȘtiam că nu doarme la ora asta, deși era aproape trei dimineața.

ㅤNu puteam să mai rămân în așteptarea asta, aveam să îmi pierd mințile garantat. Trebuia să văd cu ochii mei că Abel nu a pățit nimic. Dacă plecam în timp util, în mai puțin de două ore puteam să fiu în Chicago.

ㅤM-am îmbrăcat rapid cu un trening și după aceea m-am dus în camera unde dormea Damon. Îi cedasem una dintre camerele copiilor și-i oferisem o saltea gonflabilă.

ㅤN-am ciocănit la ușă. M-am furișat înăuntru, încercând să-mi maschez respirația agitată, și m-am aplecat pe vine lângă el, mișcându-l încet.

ㅤ— Damon, am murmurat. Damon, trezește-te! Haide!

ㅤOchii lui s-au deschis brusc, privindu-mă buimăciți. S-a încruntat și s-a tras în spate, acoperindu-și mai bine goliciunea abdomenului cu pătura.

ㅤ— Ce mai vrei de la mine? s-a ofuscat, frecându-și fața. Ce e?

ㅤ— Abel nu a sunat, i-am spus eu, de parcă asta i-ar oferi toate răspunsurile.

ㅤ— Și ce vrei să fac eu?

ㅤ— Să te îmbraci, i-am spus, neșovăitoare, și m-am ridicat dreaptă în picioare. Mergem la el!

ㅤN-am așteptat vreo aprobare, am luat-o spre ușă, auzindu-i forfota în spate.

ㅤ— Ce facem?! a strigat după mine. Nu mergem nicăieri, am ordin clar să rămânem aici! Clarissa!

ㅤ— Atunci o să plec fără tine! am strigat înapoi din hol. Eu nu primesc ordine de la nimeni! am continuat, apropiindu-mă de scări.

ㅤI-am ignorat ocheadele săgetătoare bărbatului din fața mea, zâmbindu-i cu o mulțumire de sine ce nu putea fi egalată de nimic altceva. A fost simpatic în încercările lui de a mă face să mă răzgândesc, de parcă exista o forță în lumea asta care să mă oprească odată ce mi-am pus ceva în cap.

ㅤNu putea înțelege prin ce trec. Nu era o simplă nebunie sau o grijă exagerată. Simțeam înăuntrul meu că s-a întâmplat ceva, iar absența unui semn din partea soțului meu doar amplifica acea senzație.

ㅤÎntre noi doi exista un fir invizibil, care transcende legile obișnuite ale rațiunii. Dacă unul dintre noi era în pericol sau pe cale să pățească ceva, celălalt simțea. Și nu numai atât. Eram legați unul de celălalt. Îl puteam simți, chiar și de la distanță. Fiecare stare, fiecare gând, fiecare durere.

ㅤAcum simțeam că se întâmplase ceva atât de grav, încât durerea îmi cuprinsese întregul torace. Coastele păreau să-mi ardă, iar respirația devenise abia suportabilă.

ㅤNu putea fi doar mâna anxietății mele.

ㅤ— Ești o femeie foarte încăpățânată. Dacă ți-am spus că nu ai de ce...

ㅤ— Eu știu mai bine, l-am întrerupt, observând cum își strânge maxilarul. Abel nu ar fi dispărut pur și simplu, tocmai pentru că știe cât de mult mă îngrijorez pentru el.

ㅤ— Probabil că este prea ocupat...

ㅤ— Nu există! l-am întrerupt din nou, fără să-mi dau seama că ridicasem tonul. Chiar și în bătaia gloanțelor, și-ar fi făcut timp pentru mine. E ocupat pentru toți ceilalți, nu pentru mine. A pățit ceva!

ㅤA ridicat mâinile în semn de capitulare și a rămas tăcut. Realizase că nu există nimic care să mă poată liniști. Nimic în afară de Abel.

ㅤ— De ce nu te suportă Apollo? l-am întrebat când liniștea devenise prea apăsătoare și pentru a-mi distrage puțin atenția de la demonii ce perindau prin capul meu.

ㅤEl a oftat, ridicând slab din umeri.

ㅤ— I-a tras-o fostei mele iubite când încă eram împreună. Am vrut să mă lupt cu el, dar tot el m-a bătut, așa că habar n-am. Eu am mai multe motive să-l urăsc, dar mi se rupe.

ㅤAm fost surprinsă de degajarea cu care mi-a spus toate astea.

ㅤ— Fratele meu își câștigă o parte din existență din lupte, trebuia să te gândești că nu e o idee bună.

ㅤUmerii lui s-au săltat din nou.

ㅤ— Am și dat, dar am și luat. Se mai întâmplă, nu e mare lucru.

ㅤMi-am presat buzele, ridicând din sprâncene. Măcar era împăcat cu asta.

ㅤL-am înghiontit cu piciorul când am aterizat, trezindu-l din visul frumos pe care părea să-l aibă. I-am făcut semn să se miște și mi-am decuplat centura de siguranță.

ㅤTrebuia să mergem să închiriem o mașină.

ㅤAm mulțumit echipajului, aruncându-i o privire critică lui Damon când a căscat și doar le-a făcut cu mâna, fiind prea obosit să le mai zică ceva. Am scuturat din cap și m-am abținut de la comentarii, mergând în locul de unde puteam închiria mașina.

ㅤNici măcar nu mi-a păsat ce model de mașină îmi oferă bărbatul mic de statură din spatele tejghelei. Cu atât mai puțin costul. Gândul meu era doar la Abel când semnam toate acele foi ce păreau că nu se mai termină. Nici n-am clipit când i-am întins suma exorbitantă pe care mi-a cerut-o, deși Damon făcea fețe-fețe lângă mine.

ㅤCând ni s-a întins cheia și ni s-a spus că mașina era pregătită, mâinile ni s-au ciocnit. L-am săgetat cu ochii mei.

ㅤ— Conduc eu. Tu încă ești adormit.

ㅤ— Iar tu n-ai dormit deloc, a ripostat, smulgându-mi-le din mână.

ㅤMi-am mușcat limba și l-am urmat, abținându-mă să nu râd când s-a împiedicat de prag. Omul ăsta trebuia să mă apere de eventualele pericole?

ㅤ— E departe locația? l-am întrebat.

ㅤEra deja 4:45 dimineața.

ㅤ— O să ajungem numaidecât.

ㅤA apăsat accelerația, profitând de strada goală, aproape făcându-mă una cu scaunul. A râs când m-am prins de portieră, iar eu l-am privit urât, simțindu-mi toate organele cum se amestecă între ele.

ㅤSperam să nu fim opriți de poliție din cauza lui.

ㅤA frânat brusc lângă o clădire de apartamente. Aș fi zburat prin parbriz dacă nu purtam centura, dar lui Damon nu părea să-i pese când continua să rânjească ca un idiot.

ㅤAm răsuflat iritată și am ieșit din mașină, nepăsându-mi că el a rămas în urmă.

ㅤOmul de la intrare a mărit ochii când m-a văzut, apucându-se să ridice receptorul, dar s-a oprit imediat ce i-am făcut un semn scurt, aruncându-i o singură privire ce a fost suficientă să-mi ofere cartela.

ㅤAm grăbit pasul spre lift, auzindu-i pașii lui Damon, la fel de grei, cum vin după mine. A sărit înăuntru când eu deja apăsasem butonul și băgasem cartela pentru penthouse¸ chiar înainte ca ușile să se închidă.

ㅤInima mea începuse să bată ca o nebună.

ㅤAproape că am dat buzna înăuntru când ușile s-au deschis, căutându-l din priviri pe Abel. Dar nu era nicăieri, deși livingul forfotea de agitație. Toți bărbații adunați acolo s-au întors către mine, oprindu-se brusc din discuții.

ㅤXander s-a schimbat la față când m-a văzut.

ㅤ— Sfântă Fecioară Maria, nu se poate așa ceva! a izbucnit, plecând în grabă într-o direcție necunoscută, în timp ce îl fixam cu privirea.

ㅤ— Xander! am strigat, luând-o în fugă după el, ignorând complet restul privirilor. Așteaptă!

ㅤAm reușit să-l ajung, apucându-l de braț cu toată forța mea ca să-l pot opri. El a rămas pe loc, privind în față, departe de ochii mei. A oftat răsunător, apoi s-a răsucit către mine.

ㅤ— Ce cauți aici?

ㅤ— Unde e Abel?

ㅤ— Nu ar trebui să fii aici.

ㅤ— Unde e?! am ridicat vocea, străpungându-l cu privirea.

ㅤTăcere. Mi s-a părut că îl văd cum înghite în sec. M-am încruntat mai tare, chinuindu-mă să-mi țin în frâu impulsurile violente, dar îmi făcea munca al dracului de grea când stătea ca un prost și doar se uita la mine.

ㅤȘi-a coborât umerii, oftând din rărunchi.

ㅤ— Clarissa, vreau să mă asculți pentru două minute și să stai liniștită. Poți face asta pentru mine?

ㅤ— Ai zece secunde să-mi spui ce s-a întâmplat și de ce nu ești cu Abel până când nu mai răspund de ce fac.

ㅤȘi-a încordat maxilarul. Eram sigură că o să-mi explodeze inima în piept.

ㅤ— Abel este bine.

ㅤAm răsuflat ușurată, ducându-mi o mână în piept. Dar momentul meu de relaxare s-a curmat brusc, neînțelegând de ce nu este aici. Toată lumea era aici, el de ce nu era?

ㅤL-am privit atât de stăruitor că și-a ferit ochii pentru o clipă.

ㅤ— Au fost niște probleme, iar situația a degenerat într-o luptă. Unul dintre ei avea un baston telescopic și, înainte ca oricare dintre noi să-l observe, a reușit să-l lovească pe Abel destul de urât.

ㅤ— Cât de grav? am întrebat, simțind cum îmi crește neliniștea cu fiecare secundă.

ㅤXander a evitat să mă privească direct, iar tăcerea lui a fost suficientă să-mi dea fiori. Am simțit că înnebunesc. Sângele îmi aluneca cu atâta rapiditate că îmi simțeam venele vibrând.

ㅤAm clacat.

ㅤÎnainte să-mi dau seama, mâinile mi s-au înfășurat în jurul gâtului lui, iar forța neașteptată a gestului l-a împins pe Xander până la perete.

ㅤ— Jur pe ce am mai sfânt că te omor cu mâinile mele dacă nu-mi spui unde e! am izbucnit, vocea tremurându-mi de furie și disperare.

ㅤ— Clarissa! Potolește-te!

ㅤTonul lui a părut să reverbereze în tot penthouse-ul, răsunând și în creierul meu, iar corpul mi-a reacționat la secundă. L-am eliberat pe Xander, care a început să tușească ușor. Am făcut un pas în spate, iar ochii mei au zburat către originea sunetului, umplându-se de lacrimi pe care nu mi le-am putut explica.

ㅤM-am grăbit să ajung la el, îmbrățișându-l strâns, de parcă încercam să mă conving că este real. Am respirat ușurată, simțindu-i pieptul cum se ridică și coboară.

ㅤ— Sunt aici, mi-a șoptit, răspunzându-mi la îmbrățișare doar cu un braț. N-am nimic, calmează-te.

ㅤParcă în ciuda lui, m-am agățat mai mult de el.

ㅤM-am desprins de el, prinzându-i obrajii în mâini. Avea mai multe vânătăi pe față. Stomacul mi s-a strâns din nou, mult mai puternic.

ㅤ— Astea sunt nimic? l-am certat, privindu-l în ochi.

ㅤEl a pufnit amuzat, un rânjet formându-se în colțul gurii sale.

ㅤ— Trebuia să-i vezi pe ceilalți!

ㅤ— Abel! l-am mustrat, făcând un pas în spate. Mi-ai promis că o să ai grijă!

ㅤM-am încruntat când a oftat și a părut să fie un efort chinuitor pentru el, chipul lui schimonosindu-se. Am observat că se sprijinea cu o mână de clanță. I-am auzit respirația ceva mai deficitară.

ㅤMi-am amintit tot ce mi-a spus Xander. Am resimțit acea arsură în coaste. Mintea mea s-a golit.

ㅤ— A fost o mică neînțelegere, dar s-a rezolvat. Trebuia să mă aștepți acasă ca o soție normală.

ㅤ— Ridică-ți tricoul.

ㅤ— Aici? Ești sigură? a glumit el, dând altă tentă cerinței mele.

ㅤ— Ridică-l! mi-am pierdut răbdarea, repezindu-mă să o fac în locul lui.

ㅤEl s-a smucit instinctiv, dar durerea l-a oprit. A gemut, iar eu am ridicat colțurile tricoului, înghețând la vederea corsetului de pe el. Sângele mi s-a făcut oprit în vene.

ㅤ— Dumnezeule! am fost năpădită de consternare. Asta nu e nimic, Abel!

ㅤA pufnit, de parcă nu conta deloc.

ㅤ— Nici măcar nu sunt rupte.

ㅤPrivirea criminală pe care i-am trântit-o l-a făcut să-și înghită celelalte replici. I-am pus un braț pe după gâtul meu și o mână sub subsuoară, devenind un sprijin pentru el până la patul în care l-am ajutat să se întindă.

ㅤ— Trebuie să te odihnești, i-am spus, aranjându-i șuvițele scurte ce-i căzuseră pe frunte. Mă duc să îți aduc ceva de mâncat și băut... da, și o pungă de gheață, am bolborosit, fiind complet zăpăcită.

ㅤMi-a prins încheietura în pumnul lui, reținându-mă înainte să apuc să fac un pas.

ㅤ— N-am nevoie de nimic altceva în afară de tine. Vino aici! mi-a cerut, iar eu am oftat resemnată.

ㅤMi-am descălțat pantofii și m-am așezat pe cealaltă parte a patului, apropiindu-mă de el, cu prudență, să nu-i provoc mai multă durere. Mi-a sărutat tâmpla, strecurându-și degetele printre ale mâinii pe care o așezasem peste a lui, iar apoi și-a lipit capul de al meu. Un zâmbet mic a apărut pe buzele mele.

ㅤ— Cine te-a anunțat?

ㅤ— Nimeni. Pur și simplu am știut. Uiți că nu poți ascunde nimic de mine?

ㅤA râs ușor, oprindu-se înainte să-l doară.

ㅤ— Așa e, a mormăit el, înclinându-se mai aproape de mine. Nu pot să fac niciun pas fără să știi, parcă ai senzor.

ㅤ— Crezi că poți să faci ce vrei tu... așa, de capul tău? Nu merge așa, întâi îmi spui mie.

ㅤ— Alte dorințe? a pufnit el, făcându-mă să zâmbesc.

ㅤ— Sper că ești conștient că pentru asta o să te sechestrez, nici măcar în grădină nu o să te las să mai ieși. Nu m-am căsătorit cu tine ca să ajung văduvă!

ㅤ— Ciudat, pentru că mă omori cu zile!

ㅤM-a bufnit râsul și l-am lovit ușor în umăr, cuibărindu-mă mai aproape de el.

ㅤ— Fii sigur că, dacă nu te-aș iubi atât de mult, erai mort demult!

ㅤ— Sentimentul e reciproc, iubire.

ㅤAm pufăit pe nări, dar el doar și-a închis ochii, păstrând rânjetul acela enervant pe buze. N-am mai spus nimic. L-am lăsat să adoarmă, ascultându-i respirația.

ㅤÎmi imaginam cât de extenuat trebuia să fie.

ㅤM-am furișat afară din pat abia după ce m-am convins că dormea adânc. Am pășit cu grijă prin cameră, temându-mă să nu-l trezesc, și am ieșit pe hol, expirând zgomotos.

ㅤEu oricum nu puteam să dorm. Gândurile nu mă lăsau și nici teama de a avea un coșmar lângă el. Nu voiam să îl îngrijorez, cu atât mai puțin să-i provoc un infarct.

ㅤPe lângă asta, mai aveam niște socoteli de încheiat.

ㅤAm înaintat pe hol, numărând exact două uși. Xander alegea mereu dormitorul de la două uși distanță de camera lui Abel. Am aruncat o privire în stânga și în dreapta, apoi am bătut în ușă.

ㅤAm insistat până când mi-a răspuns.

ㅤNu am așteptat să-mi dea permisiunea, m-am strecurat pe sub brațul lui și am pătruns în cameră, privindu-l intens când s-a întors spre mine, vizibil surprins.

ㅤAr fi greșit să spun că furia mi-a revenit, având în vedere că nu a plecat niciodată.

ㅤXander s-a resemnat cu situația. Umerii lui au căzut, iar el a scos un oftat prelung, închizând ușa în urmă.

ㅤ— Îți amintești ce am vorbit înainte să plecați?

ㅤ— Abel nu e un copil, Clary, a mormăit el, vrând să treacă pe lângă mine, dar i-am aținut calea. Nu poate fi controlat, a adăugat, privirea lui întunecându-se.

ㅤ— Te-am rugat un singur lucru. Atât! i-am spus, abia reușind să-mi stăpânesc furia. Nici măcar atât nu ai reușit să faci. Nu ai fost capabil să-ți protejezi nici măcar cel mai bun prieten.

ㅤ— Tu nu înțelegi ce îți spun?

ㅤ— Mi-ai spus că mă pot baza pe tine, l-am ignorat, ochii mei îngustându-se. Să stau liniștită că Abel e pe mâini bune. Nu tu ai zis asta?

ㅤA tăcut mâlc, privindu-mă iritat.

ㅤ— Pe mine nu o să mă lase niciodată să merg cu el pe teren, am continuat, neputința strecurându-mi-se în glas. Nu pot fi acolo să văd lucrurile pe care ar trebui să le observați voi, nu pot fi acolo să am grijă de el. Am mâinile legate, am continuat, coborându-mi privirea spre podea. Așa că tu ai fost singura mea alternativă, cuvintele mi-au ieșit pe un ton grav, iar ochii mei s-au ridicat către el. Am crezut că tu vei face ceea ce nu pot eu să fac, pentru că îl iubești pe Abel.

ㅤ— Există o singură persoană în lumea asta pe care Abel o ascultă, iar aceea ești tu. Eu pot să-l protejez de alții, cu excepția greșelii de azi, dar nu-l pot proteja de el însuși. Clarissa, a spus calm, prinzându-mi umerii în mâinile lui, îmi pare rău, dar înțelege-mă și pe mine. Nu pot face miracole.

ㅤMi-am reținut lacrimile, aprobând cu un gest aproape imperceptibil al capului.

ㅤ— Te înțeleg, i-am spus, ștergându-mi discret obrazul. Desigur că înțeleg, doar că... Abel nu poate să moară. Pricepi?

ㅤCuvintele mi s-au blocat în gât, iar neliniștea mi se înfășura tot mai strâns în jurul meu. Am scuturat din cap, respingând cu vehemență gândul care îmi străpungea mintea.

ㅤ— Nu pot să accept asta, am șoptit, vocea mea abia dacă se făcea auzită. Nu pot să-l pierd, nu așa.

ㅤPrivirea lui a devenit mai blândă, dar și mai tristă. N-am știut cum să reacționez când buzele lui s-au presat de afectare, iar el m-a tras mai aproape, brațele lui înfășurându-se în jurul meu.

ㅤȘocul mi-a alungat toate lacrimile. Era pentru prima dată, în patru ani, când Xander mă îmbrățișa.

ㅤ— O să am grijă de el, a spus, cu o hotărâre care suna a promisiune. O să fac tot ce-mi stă în putere, bine? Nu mai plânge. Îți promit că îl voi aduce mereu acasă.

ㅤAm pufnit slab, răspunzându-i cu o oarecare reticență îmbrățișării. O parte din mine încă era convinsă că era doar rodul imaginației mele.

ㅤ— Îmi pare rău că te-am strâns de gât.

ㅤXander a râs scurt și s-a retras suficient cât să mă privească în ochi.

ㅤ— A fost mai mult un masaj. Dar, da, intenția contează, bănuiesc.

ㅤAm clătinat din cap, cu zâmbetul proaspăt recăpătat pe buze. L-am lăsat să se odihnească și am ieșit din camera lui, asigurându-mă că am închis ușa cum trebuie în urma mea.

ㅤM-am îndreptat spre bucătărie să-i pregătesc lui Abel o carafă cu apă și un pahar, pentru când avea să se trezească. Chiar dacă părea curată, am clătit-o din nou înainte să torn apa îmbuteliată.

ㅤTresărind, m-am răsucit brusc când am observat figura lui Blake. Răsuflând adânc, mi-am așezat carafa pe insulă și l-am privit întrebătoare.

ㅤEl mă studia în tăcere, cu brațele încrucișate și spatele rezemat de un dulap. Privirea lui rece și calculată m-a făcut să strâng din dinți, refuzând să mă las intimidată.

ㅤBlake era unul dintre oamenii lui Abel, cel mai vârstnic dintre ei, având aproape patruzeci de ani. Nu am avut niciodată o părere bună despre el. Poate că nu făcuse nimic concret ca să-mi susțină bănuielile, dar aveam mereu impresia că ascunde ceva.

ㅤ— Îți bagi nasul în operațiunile noastre acum? a întrebat sec.

ㅤEra evident că nici el nu mă plăcea. Deși nu o spusese direct, atitudinea lui vorbea de la sine.

ㅤ— Sunt alături de soțul meu. Ai o problemă cu asta?

ㅤA zâmbit, dar avea genul acela de zâmbet care nu ajungea niciodată și la ochi.

ㅤ— Contează? a replicat, jucându-se absent cu trabucul din mână. Oricum e orbit de tine, deci nu are niciun rost.

ㅤNu l-am scăpat din ochi nici pentru o secundă.

ㅤ— Spuneai că ai lucrat în forțele speciale, nu? am continuat, scrutându-l cu privirea. Mi se pare ciudat că, cu toată pregătirea ta, nu ai observat la timp un cretin cu un baston telescopic.

ㅤ— Mă acuzi de ceva?

ㅤAm scos un oftat disprețuitor, luând carafa.

ㅤ— O să fiu directă cu tine, Blake. Nu îmi placi deloc, pot vedea că ești fals și ai un interes ascuns. E doar o problemă de timp până când îți vei da arama pe față și toată lumea va vedea cine ești, iar eu nu voi ceda până când lucrul ăsta nu se va întâmpla cât mai repede cu putință.

ㅤPrivirea lui glacială nu a trădat nicio emoție. S-a desprins lent de perete, apropiindu-se de insulă. Fără să spună un cuvânt, a aruncat trabucul aprins în carafa mea, fără să-și ia ochii de la mine.

ㅤ— Mult noroc cu asta, a spus cu o indiferență tăioasă, zâmbind ironic.

ㅤM-a lăsat acolo, privind după el cu ochii îngustați. Bănuielile mele despre Blake erau din ce în ce mai clare.

ㅤAveam o presimțire rea în legătură cu tipul ăsta. Trebuia să-l îndepărtez de Abel.

•♤•

ㅤ— Așteaptă-mă în mașină, Damon.

ㅤPrimul lui impuls a fost să mă sfideze, dar s-a răzgândit când a văzut unde suntem. Pentru un om care ar trebui să mă apere de orice și oricine, era foarte sperios.

ㅤDar mă gândeam că probabil nu vrea să vadă ce o să fac. Era mai bine pentru psihicul lui astfel.

ㅤMi-a oferit o aprobare tacită, iar eu i-am zâmbit scurt, ieșind din mașină și pășind către intrarea în fabrica părăsită. Acolo unde Kane mă aștepta cu o răbdare ieșită din comun.

ㅤNu a fost nevoie de cuvinte, am făcut un schimb de priviri ce a spus tot ce era de spus între noi. Știam deja că îl prinsese pe atacatorul lui Edith, iar el știa că ăla nu va ieși pe picioarele sale de aici.

ㅤAveam o promisiune de îndeplinit.

ㅤAm trecut pe lângă el, intrând în sala uriașă, plină de echipamente învechite. Puteam să jur că am auzit un chițăit de șobolan. Mă rog, pe lângă sunetele scoase de bărbatul legat și întins pe banda de lucru.

ㅤS-a albit la față când m-a recunoscut, iar eu i-am zâmbit ca salutare. A început să se zvârcolească ca un pește pe uscat.

ㅤ— E o dimineață frumoasă, nu-i așa? am întrebat eu, trăgând în plămâni aerul din jur, auzind în surdină acidul pus la capătul benzii într-o cadă improvizată și tânguirile bărbatului. O dimineață de care o fată nu se poate bucura și asta doar din cauza ta, am continuat, fixându-l cu ochii mei. Nu mi se pare corect, tu ce spui?

ㅤA început să bolborosească ceva, dar gura lui era acoperită cu scotch. Nu era nevoie să îl las să vorbească, îmi era clar din disperarea aflată în ochii lui ce vrea să zică. Ne implora să-i dăm drumul. Kane îl ținuse prizonier mai bine de trei săptămâni, fiindu-i mai greu decât a anticipat să găsească lucrurile pe care i le-am cerut.

ㅤOmul angajat de Michael nu era un ucigaș cu sânge rece, ci doar un om de o răutate extremă. Xenon îmi furnizase toate informațiile despre el, imediat ce i-am oferit noutățile legate de căutarea iubitei sale. Sau, poate, a fostei iubite.

ㅤNu mi-a fost deloc greu să-l conving pe Abel. Mi-a fost mai greu să-l fac să treacă cu vederea peste prostia pe care am făcut-o. I-am spus totul despre virusul lui Michael și filmările de pe acel USB. Dar doar atât.

ㅤUSB pe care l-am abandonat într-un loc ales de Xenon. Nici în ziua de astăzi nu sunt sigură cum a ajuns la el până la urmă.

ㅤ— Clarissa, ești sigură? întrebă Kane din spate, vocea lui trădând o umbră de ezitare.

ㅤMi-am întors ușor capul, fixându-l peste umăr cu o privire calmă.

ㅤ— Mai mult decât sigură. Eu și Seth avem multe de discutat. Nu-i așa, amice? Îți amintești de mine?

ㅤSeth își scutură ușor capul, un zâmbet ironic mi s-a așternut pe față.

ㅤ— Ah, da. Tu o căutai pe mama mea. Ai auzit? Mama mea.

ㅤPărea că nu mai rămăsese un strop de sânge în corpul lui. Începea să asimileze cu adevărat șansele pe care le mai avea să iasă cu bine de aici și nu-i surâdeau deloc. Era îngrozit.

ㅤI-am îndepărtat scotchul, oftând prelung când a început să se roage de noi. L-am urmărit cum încearcă să se elibereze fără niciun rezultat.

ㅤ— Tu ești singurul pus de Michael sau mai ai colegi pe care urmează să-i cunosc?

ㅤ— Te rog... a fost o neînțelegere! Îmi pare rău! N-am știut că e mama ta, jur că n-am știut! Michael m-a păcălit!

ㅤ— Răspunde! am strigat peste el, reducându-l la tăcere când mi-a privit fața. Câți oameni a angajat Michael?

ㅤA tăcut, lacrimile adunându-se în ochii lui. Nu voia să-mi spună sau teama de Michael nu-l lăsa să o facă. Am expirat pe nări, apropiindu-mă de butonul de pornire al benzii.

ㅤ— Ai vrut să arunci acid pe mama mea și mi-ai rănit o apropiată. În clipa asta, eu sunt singura persoană de care ar trebui să te temi.

ㅤ— O să mă omori?

ㅤAm pufnit slab, lovind butonul. A început să se agite din nou când banda a început să se miște, îndreptându-l spre baia pe care am pregătit-o special pentru el. Strigătele lui de disperare erau insuportabile. Nu puteam să înțeleg cum unii găsesc plăcere în așa ceva.

ㅤAm oprit banda când a ajuns la jumătate, auzindu-i respirația sacadată și răsuflarea ușurată. Și-a lăsat capul să cadă pe spate, de parcă depusese un efort de nedescris.

ㅤ— Câți?

ㅤ— Te rog... te rog, a început să murmure, aproape ca pe o rugăciune. Doar eu! a urlat când am pornit din nou banda. Jur că doar eu! Doar pe mine m-a angajat!

ㅤAm oprit-o din nou, privindu-l cu o sprânceană ușor arcuită. Privirea mea a alunecat către Kane, care părea că ar fi preferat să fie oriunde altundeva. Era clar incomodat, dar nu intenționa să intervină mai mult decât o făcuse deja.

ㅤ— A fost atât de greu? am întrebat, păstrând un ton relaxat. Nu-ți face griji, eu nu sunt Michael. Nu sunt o criminală, am adăugat, apropiindu-mă de el.

ㅤMi-am trecut degetele printre șuvițele lui umede de transpirație, lăsând gestul să planeze între consolare și avertisment. Nu reușeam să înțeleg de ce era atât de îngrozit de mine. Oprisem banda chiar înainte să cadă în acid.

ㅤ— Dă-mi drumul, m-a rugat. Nu o să mă mai apropii de mama și prietena ta. Jur că n-am să o mai fac! Lasă-mă să plec și nu o să mă mai vezi niciodată! Sau poate că vrei să fac ceva pentru tine... Fac orice! Orice îmi ceri!

ㅤ— Oprește-te, am spus scârbită. Cu ce mâna ai aruncat?

ㅤ— Nu... doar lasă-mă să plec! O să plec din oraș! Din țară!

ㅤA amuțit când m-am aplecat spre el, țintuindu-l cu o privire rece de bandă pe care stătea. Nu m-a impresionat emoția lui, nici lacrimile de crocodil. Aflasem destule despre el ca să știu că nu-i părea cu adevărat rău.

ㅤ— Dreapta sau stânga?

ㅤÎntr-un final, s-a oprit din cerșit. Probabil văzuse în ochii mei că era în zadar. Se resemnase.

ㅤ— Stânga.

Dreapta să fie, atunci!

ㅤAm încuviințat, zâmbindu-i mulțumită.

ㅤ— Kane, întoarce-l și dezleagă-i mâinile, te rog.

ㅤAsemenea unui soldat, a venit și a făcut întocmai cum i-am cerut. Seth nu a mai încercat să se opună. Oricum nu avea unde să fugă. A fost pus cu capul spre acid și așezat cu burta pe bandă.

ㅤ— Haide, ce mai aștepți? l-am întrebat când se uita la mine descumpănit. Coboară-ți brațul drept.

ㅤOchii lui s-au lărgit de spaimă. A început din nou cu cerșeala. Am oftat agasată, dar nu m-am apropiat. I-am făcut semn lui Kane să se depărteze și el.

ㅤ— Te rog, pot să-l omor pe Michael pentru tine! Pot să mă infiltrez în organizația lui pentru ㅤtine!

ㅤ— Coboară-l, am repetat mai apăsat. Fie îți cobori brațul, fie faci baie. Tu alegi.

ㅤSeth a izbucnit într-un plâns isteric, ca un copil prins în mijlocul unui coșmar. O senzație stranie mi-a străbătut stomacul, dar nu mi-am întors privirea. Îl urmăream atent în timp ce, tremurând, și-a întins brațul deasupra acidului. A ezitat, dar țipetele sfâșietoare care au urmat au confirmat că o făcuse. Își coborâse brațul în acid.

ㅤKane s-a strâmbat, întorcându-și capul ca să nu privească. În schimb, Seth se zbătea violent, scoțând sunete ce păreau să vină dintr-un loc dincolo de durere, dincolo de înțelegere.

ㅤBrațul lui a fost de-a dreptul distrus, iar zvârcolirile sale au făcut acidul să se răspândească pe mai multe porțiuni de piele, dar nu i-am sărit în ajutor. Am privit fiecare secundă, ca un omagiu tăcut adus lui Edith.

ㅤKane s-a apropiat de mine, încercând pe cât posibil să nu privească spre imaginea ruptă din filme horror.

ㅤ— Ce facem cu el acum?

ㅤ— Pune pe cineva să-l arunce în fața secției de poliție, i-am spus mecanic, holbându-mă la bărbatul suferind. Și trimite un pont anonim: agresorul fetei atacate la Yonderly se află acolo, așteptând să fie arestat.

ㅤAm simțit cum mi se răcește vocea, fiecare cuvânt căzând greu, ca o sentință.

ㅤ— Plângerea lui Edith nu va rămâne ignorată, am continuat solemn, ațintindu-mi privirea spre ochii uimiți ai lui Kane. Va putrezi în închisoare, exact cum merită. Iar restul îl vor urma în curând.

ㅤAm întors spatele scenei, lăsându-l pe Kane să proceseze cuvintele mele. În mintea mea, povestea lui Seth era deja încheiată.

ㅤ— Unde pleci? a strigat din urmă.

ㅤ— Am un eveniment la care trebuie să ajung! i-am răspuns, fără să mă opresc din drum. Să mă ții la curent cu totul!

ㅤL-am lăsat în fabrică și m-am întors la mașină. Damon mă aștepta în afara ei, cu o țigară între buze. Mi-a aruncat o privire semnificativă, dar nu a spus nimic. Un rotocol de fum a ieșit dintre buzele lui.

ㅤ— E mort? m-a întrebat.

ㅤProbabil că auzise urletele dinăuntru. Seth a fost al dracului de gălăgios.

ㅤ— Nu, dar își dorește să fi fost.

•♤•

ㅤM-am agățat ușor de brațul lui Abel, în timp ce ne conducea prin vasta sală de jocuri de noroc. Atmosfera era vibrantă, luminile strălucitoare reflectându-se pe mesele pline de zaruri și jetoane. Ne aflam la un eveniment de elită pentru oamenii de afaceri din Boston, găzduit în luxosul hotel-cazinou.

ㅤAbel părea în largul lui, privirea sa alunecând metodic peste fețele celor prezenți. Eleganța costumului său impecabil îl făcea să iasă în evidență, iar atitudinea sa calmă emana o autoritate greu de ignorat. M-am străduit să îmi păstrez postura grațioasă, deși tocurile înalte și zâmbetele false schimbate cu străini mă făceau să mă simt ca o actriță prost plătită.

ㅤ— Ești bine? a întrebat Abel, lăsându-și capul să se apropie ușor de mine, suficient cât doar eu să-i aud glasul.

ㅤ— Perfect, am răspuns cu un surâs subtil, deși mă simțeam copleșită de mulțimea de priviri care se opreau pe noi.

ㅤEl mi-a aruncat o privire scurtă, citindu-mi probabil ezitarea, dar nu a insistat. M-a condus mai departe, oprindu-se în fața unei mese de blackjack unde un bărbat de vârstă mijlocie, cu un ceas extravagant la mână, a ridicat privirea.

ㅤ— Abel! Ce surpriză plăcută! a exclamat acesta, ridicându-se pentru a-l saluta. Și cine este domnișoara? a adăugat, aruncându-mi o privire evaluatoare.

ㅤAbel mi-a așezat mâna pe spate într-un gest protector.

ㅤ— Clarissa Wraith, soția mea, a răspuns simplu, iar tonul său neutru a încheiat discuția înainte de a începe.

ㅤAm schimbat o privire scurtă cu bărbatul, încercând să-mi maschez disconfortul. Aveam senzația că fiecare persoană din încăpere îmi analiza fiecare mișcare, fiecare gest. Deși eram obișnuită să fiu umbra lui Abel, această lume a lui continua să-mi pară străină, chiar ostilă.

ㅤEl a continuat să converseze, vocea sa fermă impunând atenție. M-am retras puțin din discuție, lăsându-mi privirea să alunece peste decorul opulent. Nu puteam să nu mă întreb cât de departe era dispus Abel să meargă în acest joc al aparențelor.

ㅤL-am zărit în depărtare pe Michael, strângând din dinți când ochii noștri s-au întâlnit. A zâmbit sardonic, ducându-și paharul din mână la buze. Nu trebuia să fie decât o acțiune obișnuită, dar am simțit provocarea lui mută.

ㅤDar nu era locul pentru asta. Mi-am întors atenția asupra discuției de la masă, privindu-i pe Abel și Xander cum vorbesc cu Blake. Am strâns din nou din dinți.

ㅤAvea să fie o noapte foarte lungă pentru mine.

ㅤ— Mă bucur că, în sfârșit, am o companie bună la petrecerile astea idioate, mi-a spus Lydia pe o voce scăzută. Celelalte femei ori par lobotomizate, ori discută exclusiv despre haine și acte de caritate pe care oricum nu le vor face.

ㅤAm privit-o și i-am zâmbit.

ㅤ— Măcar avem ce să bem, am replicat eu, sorbind o gură din șampania mea.

ㅤLydia a chicotit ușor, ridicându-și paharul spre al meu. L-a ciocnit delicat, apoi a luat o gură zdravănă. Am urmărit-o zâmbind. Dacă mai aveam îndoieli în privința lui Xander, despre soția lui nu aveam niciuna — mi-a plăcut din prima clipă.

ㅤ— Nu ți-ai dorit niciodată să fie altfel? a întrebat ea. Cum ar fi fost să avem o viață simplă? Stau cu inima cât un purice de fiecare dată când Xander iese pe ușă...

ㅤ— Ba da. De asta Abel o să renunțe la toate porcăriile astea, am spus atât de sigură că Lydia a clipit buimăcită.

ㅤA lăsat paharul pe masă, privindu-mă cu ochi mari, de parcă nu era sigură dacă să râdă sau să mă creadă pe cuvânt. Nu a mai spus nimic, iar eu nu am deschis alt subiect.

ㅤBlake m-a observat că îl privesc stăruitor și a încetat să vorbească, lăsând discuțiile de la masă să curgă libere și fără el. Ochii lui gri erau plini de răutate, iar eu mă luptam să nu arăt tot disprețul pe care-l simțeam.

ㅤ— Și cum este viața de căsătoriți? a întrebat jovial o femeie de la masă, privindu-ne cu un zâmbet cald.

ㅤ— Minunată, a răspuns Abel relaxat, aruncându-mi o privire plină de siguranță.

ㅤ— Ar fi fost o surpriză să fie altfel, a mormăit Blake, sorbind din paharul lui cu o expresie neutră, dar vocea îi trăda intenția.

ㅤSprânceana mea s-a ridicat încet, iar în aer s-a simțit schimbarea. Privirea lui Abel s-a îngustat, fixându-l cu o răceală tăioasă.

ㅤ— Ai ceva pe suflet, Blake? am întrebat pe un ton egal, dar suficient de ascuțit încât să atrag toate privirile de la masă.

ㅤBlake a oftat teatral, lăsându-și paharul jos cu un zgomot controlat. Ochii lui, plini de un sarcasm calculat, s-au ridicat să mă întâlnească.

ㅤ— Ziceam doar că nu e nicio surpriză. Cu tine, Abel n-ar avea cum să fie nefericit, a spus pe un ton sacadat, jucându-se cu gulerul cămășii. Mai ales că are norocul să fie... al câtelea? Al treilea? Sau al patrulea soț al tău?

ㅤAerul a devenit greu în jurul mesei, iar sângele meu a început să clocotească. Nu înțelegeam de ce Abel nu a avut nicio reacție. A continuat să învârtă paharul lui pe masă, de parcă nici nu l-a auzit pe dobitoc.

ㅤ— Nu-mi amintesc să-ți fi cerut părerea despre viața mea, am spus lent, lăsând fiecare cuvânt să cântărească. Dar dacă tot te interesează atât de tare, poate ar trebui să te uiți în oglindă și să te întrebi de ce ești singur la vârsta asta. Poate răspunsul te-ar surprinde.

ㅤUn murmur discret s-a strecurat printre ceilalți de la masă. Blake a strâns fălcile, dar și-a păstrat masca de calm.

ㅤ— Nu fi așa sensibilă, Clarissa, a spus el, privindu-mă direct în ochi. E doar un fapt. Tu ai experiență în... relații. Abel ar trebui să știe în ce se bagă, nu? Sau poate că tocmai de asta i-ai atras atenția, ai mai multă practică decât oricine de la masă.

ㅤRespirația mea s-a oprit pentru o secundă. Am simțit cum obrajii îmi iau foc și l-am privit în treacăt pe Abel, dar el nici nu se uita la mine. Furia m-a învăluit până în măduva oaselor.

ㅤAm sărit din scaun, privindu-l pe Blake de parcă aș fi putut să-l pulverizez pe loc. Mâinile îmi tremurau, dar n-am încercat să ascund asta – furia mea era imposibil de mascat.

ㅤ— Du-te-n mă-ta, jigodie frustrată! am izbucnit. Tu doar stai pe margine și latri, că n-ai ce să muști, cățelule!

ㅤMasa întreagă a amuțit. Tăcerea era aproape palpabilă, ochii tuturor mutându-se de la mine la Blake și înapoi, ca într-un meci de box.

ㅤAm făcut un pas, cu gândul să scap de acolo înainte să fac ceva ce avea să mă coste, dar mișcarea mi-a fost blocată brusc. Abel a întins mâna și mi-a prins ferm încheietura. Strânsoarea lui era ca o cătușă – rece, intransigentă.

ㅤ— Așază-te, a spus pe un ton care a înțepenit aerul din încăpere. Acum.

ㅤM-am oprit în loc, surprinsă de gravitatea din glasul lui. Mi-am ridicat ochii spre ai lui și m-am trezit prinsă într-o privire atât de rece și tăioasă, încât mi s-a zburlit pielea pe brațe. Nu-l mai văzusem niciodată așa.

ㅤEzitam. Voiam să-l sfidez, să-mi trag mâna și să plec, dar strânsoarea lui îmi spunea clar că nu era momentul. Cu maxilarul încleștat, m-am așezat la loc, trăgându-mi brusc încheietura din mâna lui.

ㅤL-am fixat furioasă, dar el părea complet imun la privirea mea. Și-a întors încet capul spre Blake, iar expresia lui a devenit și mai întunecată.

ㅤ— Dacă mai sufli o vorbă despre soția mea, a început Abel pe un ton jos, calculat, dar cu o furie rece în glas, am să mă asigur că nu te mai poți ridica din scaunul ăla.

ㅤOchii lui Blake s-au mărit ușor, dar Abel n-a terminat.

ㅤ— Nici măcar ca să-ți culegi dinții de pe jos, a adăugat cu o intensitate glacială, privindu-l ca pe o insectă ce merita strivită.

ㅤTensiunea din aer era aproape insuportabilă. Blake s-a dat pe spate în scaun, încercând să pară relaxat, dar transpirația de pe frunte îl trăda.

ㅤAm rămas tăcută, cu inima bubuind în piept, în timp ce Abel a continuat să-l privească fix, de parcă îi evalua deja pedeapsa. Tot ce mai puteam face era să inspir adânc, să-mi țin capul sus și să aștept ca furtuna să treacă.

ㅤBlake încerca să-și recupereze postura, forțând un zâmbet care părea mai degrabă o grimasă.

ㅤ— Ai dreptate. Am sărit calul cu glumele. Îmi pare rău, Abel.

ㅤAbel nu și-a mutat privirea de pe el, iar tăcerea devenise aproape sufocantă.

ㅤ— Nu mie trebuie să-mi ceri iertare.

ㅤBlake a înghițit în sec, iar roșeața din obrajii lui părea să crească. Ceilalți de la masă priveau scena cu o atenție tăcută, de parcă nimeni nu îndrăznea să intervină.

ㅤEu mi-am lăsat mâinile pe masă, sprijinindu-mă ușor înainte și fixându-l pe Blake cu un zâmbet sarcastic. Blake m-a privit, buzele strângându-i-se într-o linie subțire. Puteam să îl văd că moare pe dinăuntru, dar știa că nu are încotro.

ㅤ— Îmi pare rău, Clarissa. Te rog să mă ierți, n-am vrut să te jignesc.

ㅤL-am privit ca pe cel mai neînsemnat om.

ㅤ— Cred că ar fi mai bine să te retragi, am spus eu, străpungându-l cu ochii mei. După o vârstă ți se urcă băutura mai repede la cap. Mergi și dormi, ești scuzat în seara asta.

ㅤM-ar fi înjurat în toate limbile posibile dacă ar fi putut, dar s-a rezumat la tăcere. Era conștient că dacă își mai forțează mult norocul, avea să fie de negăsit dimineața următoare. Pentru totdeauna.

ㅤ— Așa este, m-a aprobat cu o politețe falsificată. Mulțumesc pentru înțelegerea ta. Scuzele mele, nu se va mai întâmpla!

ㅤS-a ridicat și a plecat spășit, dar eram convinsă că ăsta a fost doar începutul. Numele lui se mutase în capul listei mele. Nici nu își imagina ce-l așteaptă.

ㅤL-am privit pe Abel cum dă paharul de vin pe gât și strânge din maxilare. Era mult mai nervos decât lăsa să se vadă. Speram să nu-l omoare înainte să termin eu cu el.

ㅤ— Mă duc până la baie, i-am spus lui Abel, iar el a încuviințat, oferindu-mi o privire scurtă înainte să se întoarcă la discuțiile lui de parcă nu s-a petrecut nimic.

ㅤLydia nici nu își putea închipui cât de mult urăsc lumea asta și cât de nerăbdătoare eram să ies din ea. Îmi era dor de vremurile în care tatăl meu era singura mea problemă și singurul nenorocit din viața mea. Acum le pierdusem numărul celor care îmi voiau răul.

ㅤJumătate dintre ei erau chiar aici. Privirile lor îmi ardeau spatele, dar am continuat să merg dreaptă și cu bărbia ridicată. Niciodată nu m-aș fi lăsat călcată în picioare de vreunul din ei, oricât de epuizată aș fi ajuns.

ㅤAm pătruns în baie, eliminând tot aerul încordat din plămâni. M-am dus la chiuvetă și mi-am pus mâinile de o parte și de alta, făcând mai multe exerciții de respirație ca să mă adun.

ㅤNici măcar nu-mi păsa dacă se mai afla o femeie aici cu mine. Lydia avea dreptate în privința lor, erau ușor de ignorat și plictisitoare. Oricât aș fi vrut să fie altfel... acesta era adevărul.

ㅤ— Unde e Seth, Clarissa?

ㅤAm tresărit când i-am auzit vocea și m-am răsucit. Ochii mei s-au îngustat aproape imediat, amintindu-mi ce aflasem de curând.

ㅤ— Ce-ți pasă ție?

ㅤ— Era carnea mea de tun, a replicat iritat, sfredelindu-mă cu ochii lui chihlimbarii. Am nevoie de el. Deci, unde e?

ㅤ— În locul tău preferat. Găsește pe altcineva, mă îndoiesc că ți-ar mai fi de folos cu ceva cu o singură mână.

ㅤS-a apropiat de mine, iar eu am pășit în spate, lipindu-mă de marginea chiuvetei.

ㅤ— Te-ai obișnuit să-mi iei ce-mi aparține, a rostit printre dinți, aplecându-se mai mult către mine, în vreme ce eu încercam să păstrez distanța între noi. Mi-ai luat-o pe Raven. Mi-ai luat libertatea. L-ai luat pe Seth... încep să mă satur.

ㅤ— Pe Raven ai pierdut-o când ai lovit-o prima dată. Libertatea ți-ai pierdut-o când ai abuzat-o în mod repetat. Iar pe Seth l-ai pierdut din secunda în care l-ai lăsat să calce în biroul lui Michael. Tu ești responsabil pentru toate pierderile tale, Alec. Eu nu-ți iau nimic, n-am nevoie de nimic de la tine.

ㅤ— O să ne prefacem că nu tu ai convins-o să mă denunțe? a râs ironic. Nu tu ai fost cea care l-a pus pe amărâtul ăla să-l prindă pe Seth pentru tine? E o coincidență că de fiecare dată când mi se întâmplă ceva, tu ești prin preajmă sau ai vreo legătură? Eu nu cred deloc. Știi de ce? Pentru că știu ce javră meschină ești!

ㅤAm simțit cum mă enervez din nou. Alec nu putea să aleagă un moment mai prost să-mi iasă în cale. L-am îmbrâncit de lângă mine, privindu-l la un pas distanță de a face ceva necugetat.

ㅤ— Singura javră meschină de aici ești tu! i-am întors-o, privindu-l tăios. M-ai trimis la Michael, știind că nu l-ar trăda pe Kai niciodată! Care din ei ai sperat că o să îți termine treaba, hm? Ești o mizerie ordinară!

ㅤChipul lui era gol, la fel de gol ca întotdeauna. Mă privea, dar parcă privea mai mult prin mine decât pe mine.

ㅤ— Mizam pe Malakai, a spus plat.

ㅤAm pufnit ironic, scuturând din cap. Devenise chiar mai dezgustător în ochii mei.

ㅤ— Dar, ca de obicei, ai ținut la tăvăleală, a continuat, făcând un pas înspre mine, adâncindu-și ochii morți în ai mei. Chiar sunt curios cât mai poți să duci.

ㅤ— Renunță la asta odată, i-am cerut, iar el s-a încruntat. Nu mi-e frică de tine. Știu că nu mă urăști, Alec. Iar asta te termină, pentru că vrei să o faci. Crezi că nu-mi dau seama că te folosești de Seth drept pretext doar ca să mă vezi? Ești jalnic.

ㅤAlec a pufnit, chipul lui întunecându-se.

ㅤ— Ai înnebunit de tot.

ㅤ— Am fost în cabana aia, i-am spus pe un ton calm, dar cu o urmă de tăiș în voce. Pentru cineva care pretinde că vrea să mă vadă suferind în chinuri, e destul de ciudat să ai atât de multă grijă să mă protejezi de abuzul altora. De exemplu, de acele persoane pe care le-ai lăsat intenționat în urmă, ca să fie găsite de Abel și de fratele meu.

ㅤAm făcut un pas spre el, fără să-mi las privirea să se abată de la a lui.

ㅤ— La fel de neobișnuit cum e să fii angajat de niște interlopi ca să le asiguri protecția, și totuși să stai cu mâna pe pistol la fiecare mișcare pe care o făceau, am continuat, cuvintele mele tăind liniștea dintre noi. Dacă nu spun nimic, nu înseamnă că nu observ, Alec.

ㅤL-am ocolit, dorindu-mi să mă întorc la soțul meu cât mai repede.

ㅤ— Și tu spui că mă urăști, dar nu faci nimic să scapi de mine.

ㅤ— Nu fac nimic pentru tine, am rostit plină de dispreț. Nu meriți să-și mânjească cineva mâinile cu sângele tău.

ㅤ— Ești sigură că ăsta e motivul real?

ㅤMi-am închis ochii, luptându-mă cu mine însămi ca partea întunecată din mine să nu iasă la iveală și să-i arate cât de sigură sunt. Nu voiam să mă transform într-o persoană la fel de mizerabilă ca el.

ㅤ— Stai departe de mine, l-am sfătuit, aruncându-i o privire peste umăr. Sau o să scap personal de tine.

ㅤAlec a râs. Râsul acela crud, plin de ură. Am simțit că mi se strânge stomacul.

ㅤ— Am auzit că speri că soțul tău va renunța la obiceiurile sale.

ㅤM-am oprit cu mâna pe clanță, asimilând cuvintele lui. Apoi m-am întors de parcă pusese un fier încins pe mine.

ㅤ— Ai idee cât de naivă te face să pari când Abel e aici pentru a încheia o altă afacere? Sau ai crezut că e doar sociabil?

ㅤM-am încruntat.

ㅤ— Ce spui acolo?

ㅤ— Abel e avid de putere și bani, nu va renunța niciodată la ce a construit până acum pentru tine. La fel ca toți oamenii de la petrecerea asta.

ㅤM-am apropiat cu pași grei, așezându-i arătătorul în piept.

ㅤ— Dacă mai vorbești despre soțul meu, o să mă asigur că ajungi înapoi în haznaua aia din care abia ai ieșit! M-ai înțeles?

ㅤ— Întreabă-l, m-a provocat, cu rânjetul drăcesc în colțul gurii. O să te convingi singură.

ㅤMi-a dat la o parte degetul de pe el și a trecut pe lângă mine, plecând fără să aștepte vreun alt răspuns. Am înghițit în sec, ațintindu-mi ochii în oglinda din dreapta mea.

ㅤMă rugam să nu aibă dreptate.

ㅤAm ieșit din baie, mergând în căutarea lui Abel, dar m-am oprit undeva la intrarea în sală. Ochii mei au căzut pe mâna pe care Abel tocmai a strâns-o, apoi au urcat la rânjetul ambilor bărbați.

ㅤUn bolovan parcă tocmai a fost pus pe umerii mei. Mi-a devenit mai greu să respir. Nu voiam să îl cred pe Alec, dar știam că nu a mințit. Era mai mult decât evident.

ㅤAm înghițit în sec, punându-mi un zâmbet fals pe buze și m-am apropiat de cei doi. I-am înconjurat drăgăstos un braț lui Abel, lipindu-mă de el, și am făcut cunoștință cu acest bărbat din fața noastră, fiind mai mult decât politicoasă.

ㅤAbel a simțit imediat că ceva nu era în regulă. Privirile noastre s-au întâlnit pentru o fracțiune de secundă, suficient cât să-i transmit fără cuvinte confirmarea temerilor lui. Maxilarul i s-a încordat brusc, trădând tensiunea care îi clocotea sub aparența calmului.

Ești un om mort, iubire.

•♤•

ㅤDrumul înapoi spre casă l-am parcurs în liniște deplină, în ciuda încercărilor lui Abel de a dezamorsa situația. M-am tras când a vrut să-mi pună mâna pe picior și am ieșit valvârtej din mașină când a parcat, înaintând furioasă spre intrare.

ㅤ— Clarissa!

ㅤL-am ignorat complet, așa cum am făcut și cu privirile curioase ale oamenilor de pază, și am intrat în casă fără să-mi pese de nimic altceva. Mi-am descălțat tocurile, lăsându-le lângă ușă, în timp ce el m-a ajuns din urmă cu pași hotărâți. Fără să-i acord atenție, mi-am pus haina de blană la locul ei, apoi i-am aruncat o privire ascuțită, plină de dispreț, înainte să-l ocolesc și să mă îndrept direct spre living.

ㅤ— Te comporți ca un copil. Nici măcar nu o să-mi bat capul cu tine!

ㅤMi-am ridicat o sprânceană, adunându-mi mâinile la piept. Nu știu dacă din cauza privirii mele s-a răzgândit sau dacă, pur și simplu, a realizat că nu era o idee bună, dar a rămas. Nu a mai vrut să plece spre biroul lui.

ㅤ— Uită-te la mine, Abel, i-am cerut, forțându-mi glasul să rămână calm. Am față de proastă? Sau doar îți place să mă tratezi așa?

ㅤ— Deja vorbești aberații, a pufnit el, întorcându-și privirea.

ㅤ— Stai aici! am ridicat tonul, oprindu-l din nou să plece. Răspunde-mi. Ai o plăcere bolnavă să mă faci să mă simt cea mai proastă persoană de pe Pământ? Măcar spune-mi, ca să știu un lucru.

ㅤA oftat din rărunchi, scuturând din cap, apoi s-a apropiat de mine cu un aer exasperat.

ㅤ— Încearcă să mă asculți întâi...

ㅤ— Nu mai ascult nimic! l-am întrerupt, privindu-l direct, ca și cum i-aș fi putut arde scutul de indiferență. Mereu te ascult, Abel, și ce primesc? Promisiuni goale, minciuni! Îmi spui că renunți la prostiile astea, dar faci afaceri chiar sub nasul meu! Mă minți că te ferești de pericole, iar apoi te întorci acasă rănit!

ㅤ— Ascultă-mă! a ridicat și el vocea, frustrarea izbucnind brusc.

ㅤ— Ce vrei de la mine, Abel? am continuat fără să cedez, cu un ton amar. Care e, până la urmă, scopul tău?

ㅤA încercat să-mi prindă fața în palmele lui, dar m-am tras înapoi, făcându-l să mârâie iritat.

ㅤ— Te vreau pe tine, Clarissa! a răbufnit, iar vocea lui era tăioasă, dar hotărâtă. Mereu te-am vrut pe tine. Tu ești scopul meu final. Tu și familia pe care o vom construi împreună.

ㅤAm râs scurt, amar, aruncându-i o privire tăioasă.

ㅤ— Ce familie, Abel? Ce fel de familie am putea avea în felul ăsta? Tu, pierdut în afacerile tale murdare, mereu rătăcind pe muchie de cuțit? Eu, trăind în teroarea că într-o zi vei fi arestat sau ucis? Și cu paza asta constantă în jurul nostru, transformându-ne casa într-o închisoare?

ㅤ— Ți-am mai spus... ai răbdare, a spus el, tonul lui devenind mai controlat, dar privirea la fel de intensă. Doar atât îți cer. Puțină răbdare.

ㅤAm închis ochii o clipă, încercând să-mi maschez tremurul din glas:

ㅤ— Nu vezi că răbdarea mea nu contează? am șoptit. Tu nu o să fii niciodată mulțumit, Abel. Mereu vei vrea mai mult. Mai mult și mai mult. Nu o să te oprești niciodată.

ㅤAbel s-a întunecat la față, iar ochii lui m-au privit tăioși. Am simțit o strângere în piept.

ㅤ— Ce e așa greșit că-mi doresc ce e mai bun pentru familia mea? m-a întrebat enervat. Să pot să le ofer totul? Să pot să-ți ofer tot ce vrei?

ㅤ— Sunt bani murdari. Sunt câștigați din durerea altor oameni, din distrugerea altor vieți!

ㅤA râs scurt, un râs lipsit de umor, privindu-mă ca și cum tocmai rostisem cea mai mare absurditate.

ㅤ— Crezi că toate astea s-au făcut singure, Clarissa? a tunat Abel, vocea lui dură izbindu-mă mai rău decât un pumn. Casa asta s-a ridicat din neant? Nunta noastră crezi că a plătit-o vreo magie? Hainele astea, bijuteriile pe care le porți, crezi că vin din aer? Din ce?

ㅤCuvintele lui îmi răsunau în urechi ca un ecou tăios, iar sângele îmi fierbea în vene. Inima îmi bătea nebunește, ca și cum voia să-mi spargă coastele și să iasă din mine. Lacrimi fierbinți mi-au brăzdat obrajii înainte să le pot opri, iar într-un gest impulsiv, am apucat colierul de la gât, smulgându-l cu furie. L-am aruncat la picioarele lui fără să clipesc.

ㅤ— Poftim! Ia-le! am strigat cu o voce sugrumată de furie și durere. Ia-le pe toate și du-le înapoi, vinde-le, aruncă-le, fă ce vrei cu ele! Nu-mi pasă, Abel! Nu-mi pasă de nimic!

ㅤCerceii au urmat colierul, căzând cu un clinchet ascuțit, iar brățara a sfârșit pe covor, lângă pantofii lui. Am făcut un pas spre el, tremurând, cu fiecare nerv din corpul meu pulsând de emoție.

ㅤ— Nu au nicio valoare fără tine, ce nu înțelegi? am continuat, tot mai afectată. Cu ce mă bucură pereții ăștia dacă tu nu ești aici, hm? Ce folos au banii dacă nu-i cheltuim împreună? Eu n-am nevoie de averi, n-am nevoie de nimic din toate astea, eu am nevoie de tine!

ㅤOchii lui, de obicei siguri și neclintiți, erau acum larg deschiși, cu o expresie pe care n-o mai văzusem niciodată: șoc, neputință, poate chiar teamă. Am continuat, copleșită de propriile mele sentimente, fără să mă opresc, ca și cum cuvintele țâșneau din mine împotriva voinței mele.

ㅤ— Te-ai gândit vreodată ce se întâmplă cu mine dacă tu pățești ceva? am rostit cu greu, privind cum cuvintele mele îl lovesc. Te-ai gândit ce o să mă fac eu, dacă tu vei fi arestat și închis pentru ani întregi? Te-ai gândit, hm?

ㅤ— Clary, liniștește-te puțin...

ㅤ— Nu te-ai gândit, am pufnit eu, neputând să mă opresc. Ce contează prin ce va trece proasta care te iubește, nu-i așa? Se descurcă ea cumva, bani să fie! Ce dacă o să sufăr eu, ce dacă o să te aștept ca o idioată, ce dacă...

ㅤCuvintele mi s-au curmat brusc. Buzele lui le-au acoperit pe ale mele cu forță, întrerupându-mi furia, topind totul într-un haos mut. Am simțit cum tot ce mă durea, tot ce mă înfuria, se transforma într-un val fierbinte de emoție care mă paraliza. Am vrut să-l împing, să țip, dar nu am reușit decât să mă pierd în sărutul lui, lăsându-mă complet prinsă în brațele lui.

ㅤCând, în sfârșit, s-a oprit, respirațiile noastre agitate erau singurul lucru care umplea liniștea din cameră. Mi-a prins fața în palme, privindu-mă cu ochii lui albaștri ca gheața, dar atât de intenși încât am simțit că mă prăbușesc în ei.

ㅤ— Nu plec nicăieri, a rostit, de parcă mi-ar fi jurat. Nu te las singură, Clary. Niciodată. Nimeni și nimic nu mă poate despărți de tine. Nici măcar tu, a adăugat cu un zâmbet slab, sărutându-mi vârful nasului ca să-mi îndulcească lacrimile.

ㅤAm clipit, încercând să-mi limpezesc privirea încețoșată de lacrimi, dar el nu mi-a dat răgaz. Ne-a alipit frunțile, obligându-mă să mă uit doar la el. Am simțit cum ceva în mine s-a frânt și, totodată, s-a lipit la loc, într-un mod nou, mai puternic.

ㅤ— Te iubesc, Clarissa, a murmurat, iar vocea lui, caldă și adâncă, mi-a invadat toate gândurile, amuțindu-mi demonii. Te iubesc mai mult decât pot să-ți arăt... mai mult decât ar trebui, mai mult decât orice altceva pe lumea asta. Înțelege odată și nu mai gândi toate prostiile care te rănesc: tu ești cea mai importantă pentru mine. Renunț la toți și toate pentru tine, fac orice pentru fericirea ta! Bagă-ți asta în cap odată pentru totdeauna!

Sper că v-a plăcut!

Mă găsiți și pe:
Instagram - authorclauurux
TikTok - authorclauurux
Facebook - Author ClauuRux

Pe data viitoare, dragii mei! ❤️